Serialul expune cele mai importante evenimente din viata familiei regale, concentrandu-se pe viata Reginei Elisabeta a II-a de la casatoria cu Printul Philip si urmarind evolutia acesteia atat ca regina, cat si ca femeie.
Sezonul 1
episodul 1
https://oload.tv/embed/V6mq3Of6tQU?autoplay=yes
episodul 2
https://oload.tv/embed/XgwdXtxeiYw?autoplay=yes
episodul 3
https://oload.tv/embed/uI1cw7TdH18?autoplay=yes
episodul 4
https://oload.tv/embed/c6FYsWycAy0?autoplay=yes
episodul 5
https://oload.tv/embed/cXFSO99EiGg?autoplay=yes
vor uma si celelalte tot aici
Un locotenent turc și fiica unor nobili ruși luptă pentru dragostea lor împotriva opoziției familiei, așteptărilor sociale și evenimentelor istorice.
In dragoste si in razboi episodul 1
In dragoste si in razboi episodul 2
In dragoste si in razboi episodul 3
In dragoste si in razboi episodul 4
In dragoste si in razboi episodul 5
In dragoste si in razboi episodul 6
In dragoste si in razboi episodul 7
In dragoste si in razboi episodul 8
In dragoste si in razboi episodul 9
In dragoste si in razboi episodul 10
In dragoste si in razboi episodul 11
In dragoste si in razboi episodul 12
In dragoste si in razboi episodul 13
In dragoste si in razboi episodul 14
In dragoste si in razboi episodul 15
In dragoste si in razboi episodul 16
In dragoste si in razboi episodul 17
In dragoste si in razboi episodul 18
In dragoste si in razboi episodul 19 FINAL
Nimeni nu stie
Versurile de la coloana sonora. Canta Mehmet Güreli
"Au trecut norii și și-au lăsat lacrimile în iarbă
Într-o astfel de zi nu se bea un vin de culoarea tradafirilor?
Vântul zorilor bate și sfâșie trandafirul
Cu cât se uită mai mult la trandafir, cu atât inima privighetorii se zbate mai tare
Când au început să se întoarcă aceste nopți pline de stele?
Nimeni nu știe, nimeni nu știe…"
In curand un nou serial turcesc
Descrierea filmului :
Nimeni nu știe că Ali este un electronist expert si talentat. Si ca orice om pasionat de mederia lui, aceasta cere sacrificii. EL isi pierde sotia si copilul, si chiar daca se considera vinovat, nu se mai poate uita inapoi. Ali are grijă de tinerii din cartierul în care s-a mutat, pentru a incepe o viață nouă și toată lumea din cartier îl numește Ali Hoca.. Intr-o zi a descoperit ca Sevda se ascunde in casa lui si se apre ca de aici incepe o noua poveste de dragoste.
trailer
episodul 1 ...cu subtitrare engleza
https://youtu.be/E8UaAqHgv70
episodul 1 cu subtitrare in romana
https://cloudvideo.tv/embed-uer5xejw4xn0.html
Zeul scorpion de William Golding
Nu era nicio fisură pe cer, nicio pată pe emailul albastru și dens. Nici măcar soarele, plutind în mijlocul lui, nu făcea mai mult decât să topească vecinătatea imediată, în care aurul și ultramarinul curgeau dintr-unul în altul, amestecându-se. Din cerul acesta, dogoarea si lumina cădeau ca o avalanșă, astfel că totul, între cele două stânci prelungi, se întindea la fel de neclintit ca stâncile.
Apa fluviului era plată, opacă, moartă. Singura iluzie de mișcare din peisaj o dădea dâra de abur care se ridica de pe suprafața ei. Două stoluri de păsări acvatice, care stăteau unde mâlul de pe mal era tare și spart de crăpături hexagonale, priveau colorat în gol. Straturile de papirus uscat – spintecate de câte o tulpină care se îndoise, se rupsese și atârna invers decât celelalte – stăteau nemișcate ca trestiile pictate pe un mormânt, până în clipa în care câte o sămânță cădea dintr-o coroană uscată; iar acolo unde cădea, în apa mică, sămânță rămânea, fără să se clintească. Ceva mai încolo însă, apa era adâncă – trebuie să fi avut câțiva kilometri; și acolo soarele ardea, topind emailul albastru al cerului jos, același cu al bolții albastre și grele de deasupra stâncilor roșii și galbene. Iar acum, parcă pentru că doi sori erau mai mult decât puteau ele îndura, stâncile se ascundeau pe jumătate dincolo de straturile de aer, începând să tremure.
Între stânci și fluviu, pământul negru era pârjolit. Miriștea evoca tot atât de puțin viața ca și penele agățate pretutindeni în tulpinile țepoase. Cei câțiva copaci, palmieri si salcâmi, stăteau cu frunzele atârnate parcă a resemnare. Casele de chirpici văruit erau tot atât de însuflețite și cu nimic mai imobile; la fel de imobile ca bărbații, femeile și copiii care stăteau de o parte și de alta a potecii bătătorite ce se întindea paralel cu fluviul, la o aruncătură de băț de mal. Toți oamenii aceștia priveau în josul fluviului, în direcția opusă soarelui care lăsa umbre scurte de cobalt la picioarele lor. Stăteau peste propriile umbre si priveau în josul fluviului, cu mâinile ușor ridicate, cu ochii fără să clipească și cu gurile căscate.
Din josul fluviului se auzea un zgomot stins. Bărbații care așteptau se uitară unul la altul, frecându-și palmele asudate de fustanelele din pânză de in, apoi le ridicară în aer, cu palmele în afară și mai sus decât înainte. Copiii goi începură să strige fugărindu-se, până când femeile se aplecară, în rochiile lor lungi și drepte, care porneau de deasupra sinilor, zgâlțâindu-i ca să tacă și să se potolească.
Un bărbat își făcu apariția pe potecă, ieșind din umbra unui pâlc de palmieri. Se mișca aproape la fel ca stâncile tremurătoare. Chiar și de la această distanță, era ușor de distins din mulțimea de siluete, după ciudățenia straiului și după faptul că toată lumea se uita la el. Ajunse pe o porțiune deschisă de miriște și începu să se vadă că alerga, sprinta ușor, săltând în sus și în jos, în timp ce grupurile pe lângă care trecea gesticulau, strigau și băteau din palme, fără a-și desprinde ochii de la el. Ajunse pe o bucată de teren mai apropiată și costumația îi deveni mai vizibilă, la fel de stranie ca mișcările. Purta o fustanelă și o tocă înaltă, amândouă din pânză albă de in. Sandalele, încheieturile mâinilor și platoșa lată care îi sălta pe piept aruncau sclipiri aurii și albastre; alte sclipiri țâșneau din sceptrul și îmblăciul pe care le ținea, câte unul în fiecare mână. Toată pielea întunecată îi sclipea în locurile în care sudoarea se prelingea, picurând pe pământul crăpat. Oamenii își întețeau strigătele când vedeau sudoarea căzând. Cei care alergaseră o vreme alături de el se ștergeau de transpirație, încetineau pasul și îl lăsau pe alergător să treacă mai departe.
Acum, alergătorul ajunsese atât de aproape, că putea fi văzut în amănunt. Fața îi fusese ovală odată, dar traiul bun și autoritatea i-o transformaseră într-o lespede dreptunghiulară, în ton cu corpul îndesat. Arăta ca un om cu idei puține, dar la care ținea fără a le cerceta; în clipa aceasta, ideea era de a alerga, de a alerga întruna. La periferia acestei idei centrale pluteau însă sentimente de uimire și indignare. Indignarea era explicabilă, căci toca de pânză îi cădea din când în când pe un ochi, iar el o sălta împingând-o cu sceptrul. Cozile îmblăciului, fă- cute din mărgele albastre și aurii înșirate alternativ, îl plesneau peste față dacă îl ridica prea sus. Când și când, ca și cum și-ar fi amintit de ceva, își încrucișa sceptrul și îmblăciul peste burtă, dar rigorile sprintului îl obligau să le frece unul de celălalt, ca și cum ar fi ascuțit un cuțit. Toate acestea, împreună cu roiurile de muște, erau suficiente pentru a-i explica indignarea, deși sursa uimirii nu era la fel de ușor de depistat. Se apropie tropăind peste câmp, însoțit acum de un singur alt alergător: un tânăr suplu si musculos, care-i adresa de-a valma încurajări, rugăciuni și laude.
— Aleargă, Casă Mare! Aleargă de dragul meu! Viață! Sănătate! Forță!
Când se apropiară de marginea de dincoace a câmpului, parcă ar fi trecut de o graniță invizibilă. Lumea strânsă pe lângă cele câteva case făcu un pas înainte și începu să exclame.
— Zeule! Zeule! Casă Mare!
Dintr-o dată, deveniră la fel de volubili și de tumultuosi ca tânărul. Îl întâmpinară pe alergător cu strigăte și lacrimi de râs. Femeile se grăbiră să îi iasă în cale și copiii fură abandonați printre picioarele negricioase, precipitate, își făcu apariția pe ulița strimtă și bărbații porniră să fugă împreună cu el. Un orb, subțire și noduros ca bățul în care se sprijinea, stând cu o mână ridicată și privind în direcția alergătorului cu niște ochi ca două globuri de cuarț, strigă și el:
— Viață! Sănătate! Forță! Casă Mare! Casă Mare! Casă Mare!
Apoi alergătorul trecu, depășind cătunul și ducându-i după el pe tineri, în timp ce femeile rămâneau în urmă, râzând și exclamând: – L-ai văzut, soră? L-am atins! Dar Casă Mare continua să sprinteze, împingându-și toca neascultătoare cu sceptrul, la fel de indignat și parcă mai uimit decât înainte. Alături de el alergau acum câțiva, dintre care niciunul nu venea de mai departe decât cătunul, cu excepția tânărului suplu. După o vreme, chiar și aceștia se opriră, cu răsuflarea tăiată, dar zâmbitori, în timp ce Casă Mare și însoțitorul său se îndepărtau, precedând coada săltăreață. Pe măsură ce tropotul de picioare se pierdea, nu se mai auzea niciun zgomot, doar răsuflări adânci. Bărbații se întoarseră agale spre cătun, unde se scotea berea groasă în amfore, ulcioare și străchini așezate pe capre de lemn, pe ulița aglomerată.
Când alergătorul ieși din raza auzului său, orbul care stătuse atâta vreme la marginea potecii își coborî mâna. Nu se alătură mulțimii din sat. Se întoarse, căutându-și drumul cu bățul peste miriște, apoi printre tufe, până ajunse pe porțiunea goală din umbra palânierilor, acolo unde începeau hexagoanele de mâl de pe malul fluviului. La umbră ședea un băiețel cu picioarele încrucișate, cu mâinile moi în poală și cu capul aplecat, astfel că unica șuviță de păr care scăpase de briciul bărbierului îi cădea pe lângă ureche, până la genunchi. Era la fel de slab ca orbul, dar nu la fel de închis la piele; iar fustanela îi era de un alb strălucitor, mai puțin acolo unde se agățaseră de ea rămurele și praful malului. Orbul spuse în văzduh:
— Bun. A trecut. Nu vom mai vedea spectacolul ăsta timp de încă șapte ani.
Băiatul răspunse fără vlagă:
— Eu n-am văzut nimic.
— Tânărul acela, cel căruia i se spune Mincinosul, alerga lângă el. Și vorbea tot timpul.
Băiatul sări în picioare.
— Ar fi trebuit să-mi spui!
— De ce?
— M-aș fi dus să văd!
— Pe Mincinos, mai degrabă decât pe Zeu, tatăl tău?
— Mi-e drag. Plăsmuiește lucruri care mai scad din greutatea cerului. Și este.
— Ce este?
Băiatul își întinse mâinile în lături.
— Este și atât.
Orbul se lăsă jos, punându-și bățul pe genunchi.
— E o zi mare, Prințe. Sunt sigur că știi.
— Mi-au spus doicile, de-aia am fugit. O zi mare înseamnă că trebuie să stau la soare si să nu mă mișc. Pe urmă mi se face rău. Trebuie să mă afume și să-mi descânte. Trebuie să mănânc tot felul de chestii, să port tot felul de chestii și să beau tot felul de chestii.
— Știu. Cine nu știe? Pasul îți sună ca al unui bătrân mititel. Dar astăzi Zeul se arată a fi zeu și poate că și tu ai să te simți mai bine.
— Cum o poate arăta? Orbul se gândi o vreme.
— Dacă-i pe-așa, cum de susține cerul și face apa fluviului să crească? Astea sunt mistere.
Prințul oftă.
— M-am plictisit de mistere.
— După ele trăim, spuse orbul. Am să-ți arăt. Vezi palmierul ăla, din stânga ta?
— Bate prea tare soarele.
— Bine. Dacă te-ai putea uita, ai vedea semnele încrestate pe trunchiul lui. La un braț de la rădăcină, e Semnul Durerii. Dacă apa nu se ridică mai mult de atât, oamenii mor de foame. Câți ani ai? Zece? Unsprezece? Când eram nu cu mult mai mare decât tine, așa s-a întâmplat, iar Zeul de la vremea aceea a luat otravă.
— Oamenii au suferit de foame? Și au murit?
— Bărbați, femei și copii. Dar Zeul e puternic, plin de iubire – chiar dacă nu vă are decât pe sora ta si pe tine –, un mare vânător, mâncător și băutor. Apa va urca încet până la Semnul Excelentei Hrane.
În ciuda soarelui, băiatul se arătă interesat.
— De ce e un semn chiar în vârf? Orbul clătină din cap, mohorât.
— S-a prevestit odată, n-aș putea să-ți spun când. Semnul a fost făcut de un Zeu, se spune, dar apa nu a ajuns niciodată până la el. E mai rău să ai prea multă apă decât prea puțină. Toată lumea se va îneca, iar apa va ajunge până în pragul Casei Vieții. Se cheamă – și se aplecă, șoptind – Semnul Desăvârșitei Nenorociri.
Băiatul rămase tăcut și, după o clipă, bătrânul căută pe pipăite și îl bătu ușor pe genunchi.
— Toate lucrurile astea sunt prea complicate pentru tine. Uită-le. Într-o zi, când eu n-o să mai fiu și Zeul va fi intrat în Prezentul său, ai să fii la rândul tău Zeu. Atunci ai să înțelegi.
Prințul exclamă, cu capul ridicat de suferință și mânie:
— Nu vreau să fiu Zeu!
— Cum adică? Și cine altcineva să fie? Prințul izbi mâlul uscat cu pumnii lui slabi.
— Nu vreau! Și n-or să mă facă!
— Mai încet, copile! Dacă te aude cineva… la mine nu te gândești?
Dar Prințul se uita în ochii albicioși, ca și cum i-ar fi putut sili să îl vadă.
— Nu vreau… nu pot. Nu pot face apele fluviului să crească și nu pot susține cerul… Am vise… întunericul. Lucruri care cad. Apasă, sunt grele. Nu pot să mă mișc sau să respir…
Lacrimile i se scurgeau pe chip. Se smiorcăi și își trecu un braț peste nas.
— Nu vreau să fiu Zeu!
Orbul purcese să vorbească tare și apăsat, ca pentru a-l obliga să asculte.
— Când te vei căsători cu Sora ta Regală…
— N-o să mă căsătoresc niciodată! spuse Prințul, cu o izbucnire pătimașă. Niciodată în viața mea. În orice caz nu cu Floare Frumoasă, dar oricum n-o să mă căsătoresc. Dacă mă joc cu băieții, vor să se joace de-a vânătoarea și eu obosesc. Dacă mă joc cu fetele, vor să se joace de-a mama și de-a tata, iar eu trebuie să mă zbânțui în sus și-n jos peste ele până obosesc, după care se zbânțuie ele în sus și-n jos, până mă apucă amețeala.
Orbul rămase tăcut o vreme.
— Așa deci, zise el în cele din urmă. Așa deci.
— Mi-ar plăcea să fiu fată, urmă Prințul. O fată frumoasă, care n-ar avea nimic altceva de făcut decât să poarte lucruri frumoase și să fie frumoasă. Atunci nu m-ar mai putea transforma în Zeu.
Orbul se scarpină la nas.
— Și să nu mai susții cerul? Să nu mai faci să crească apa fluviului? Să nu tai un taur și să nu tragi la țintă?
— Ținta nici n-o văd, darămite s-o mai si nimeresc.
— Ce tot spui, copile?
— Am un fel de fum alb în ochi.
— Prințe… nu minți?
— Și se îngroașă, încet, dar se îngroașă.
— Nu!
— Așa că, vezi tu…
— Dar, Prințe, bietul meu copil, ce ți s-a spus?
— N-am povestit nimănui. M-am săturat de vrăji, arome și porcării de băut. M-am săturat.
Orbul ridică vocea.
— Dar ai să orbești! Puțin câte puțin, an de an… Copile, gândește-te la noi! Gândește-te la Semnul Desăvârsitei Nenorociri!
— Ce legătură are cu mine? Dacă as fi fată… Orbul încerca să se ridice în picioare, spriji- nindu-se de băț.
— Trebuie să afle. Și ei, și el, imediat… biet Prinț, biet slăbănog. Biet popor!
Băiatul îl apucă de gleznă pe orb, care se smuci si se ridică stângaci.
— Să nu spui la nimănui!
— Trebuie, copile. Or să te vindece…
— Nu!
— Am să-i vorbesc Zeului la sfârșitul cursei, iar El are să mă audă!
— Nu vreau să fiu Zeu!
Dar orbul se grăbea, lovind cu bățul în copacii cunoscuți, pășind fără ezitare pe potecile înguste dintre canalele de irigație din pământ uscat. Prințul alerga în jurul lui, alături de el, plângând, strigând, trăgându-l de pânza care îi acoperea soldurile și apucându-l de mână. Dar orbul își continua drumul precipitat, murmurând, clătinând din cap și ferindu-se cu bățul.
— Biet copil! Biet copil!
În cele din urmă, cu răsuflarea tăiată, plângând și pe jumătate orbit de soare, Prințul renunță, încetini pasul tot mai mult și apoi se opri. Îngenunche în praf și plânse o vreme. Când sfârși de plâns rămase acolo, cu capul în jos; și îndată începu să recite fraze, parcă încercându-le sonoritatea sau vrând să se asigure că le va ține minte.
— Nu știu ce tot vorbește. Văd foarte bine cu amândoi ochii.
Și din nou, o expresie auzită pe coridoarele Casei Mari:
— Omul e posedat, încă o dată, simplu:
— Eu sunt Prințul. Omul acesta minte.
Se ridică în patru labe, apoi în picioare. Ținându-si ochii mijiți, porni prin umbra copacilor, în timp ce mergea, își repeta cuvintele ca pe o lecție. „Omul acesta minte. Omul acesta minte.”
Apoi se stârni un vârtej de fuste, o ploaie de vorbe, o bălmăjeală. Cele două doici, cea nea- gră și cea cafenie, se aruncară asupra lui, strângându-l la piept. Fu învăluit, îmbrățișat, plâns, blestemat, conjurat, mustrat, iubit și sufocat, îl duseră pe sus în direcția Casei Mari și, după o vreme, îl așezară jos, îl îmbrățișară iar și îl sărutară, îi scuturară fustanela, îl mângâiară cu sudoare și mirosuri, cu abundență mamară și brațe dolofane, îi atraseră atenția că fusese neascultător când se prefăcuse că doarme, în timp ce ele se strecurau afară ca să-l vadă pe Zeu, îi povestiră cum îl căutaseră peste tot, îl avertizară să nu spună nimănui și îl acuzară că era lipsit de inimă față de doicile lui, care nu aveau gând sau clipă în viață în care să nu se îngrijească de fericirea lui. Apoi îl duseră, de mână, până la o intrare lăturalnică a Casei Mari, îl băgară înăuntru și îl ferchezuiră iute pentru a ieși în lume. Parcă nici nu auzea ce primejdii reprezentau crocodilii, monștrii din apa fluviului, leii, șacalii și bătrânii libidinoși, căci din când în când și fără a le da atenție, murmura ca pentru sine:
— Minte.
În cele din urmă, îl purtară prin Casa Mare până în curtea interioară din apropierea porții principale. Deși era ziua în care Zeul urma să arate ce poate, curtea era aproape goală. Dar în fața porții principale, două șiruri de soldați – negri cu scuturi uriașe și sulițe – țineau un culoar liber, iar în spatele lor se înghesuiau locuitorii văii, de-o parte și de alta. Zgomotul se mai potolise față de agitația care anunțase începutul cursei Zeului. Priviseră destul, chiar și la Floare Frumoasă, care stătea dinaintea femei- lor sale, pe o platformă lângă poartă. Obosiseră să se uite în lungul culoarului, pe poteca dintre stânci, pe unde trebuia să se întoarcă Zeul. Trâmbițele tăcuseră, Floare Frumoasă stătea neclintită chiar dacă decorativă, iar Zeul nu se zărea nicăieri; aveau nevoie de altceva de privit, iar Prințul le oferi ceea ce căutau, își făcu apariția la marginea interioară a curții, pe treptele care coborau dinspre intrarea Casei Mari. Era flancat de coloane groase, pictate, și de doici grase. Fustanela plisată nu avea fir de praf pe ea, iar țintele de aur ale sandalelor îi străluceau. La fel și micul colan atârnat peste umeri și brățările de la încheieturi. Codița de la tâmplă îi fusese pieptănată, periată și unsă cu ulei, până căpătase aspectul unui obiect de abanos. Avea în jurul buzelor un surâs stins, oficial, care se preschimbă într-unul de plăcere reală la auzul femeilor din mulțime care constatau, cu exclamații, cât de dulce și de drăgălaș era. Se opri lângă platformă, se uită mijindu-și ochii la Floare Frumoasă, cu chipul proiectat pe fundalul evantaielor, apoi își coborî mâna spre genunchi, așa cum se cuvenea. Doicile îl ajutară să urce pe platformă, iar el rămase acolo, clipind. Floare Frumoasă se aplecă unduindu-se. Cu un zâmbet devenit iubitor, îi atinse obrazul într-un gest de o feminitate desăvârșită, cu dosul palmei. Murmură în jos către el:
— Ai plâns, pricăjitule.
Prințul își examina picioarele.
Zgomotul mulțimii se înteți. Prințul ridică ochii, iar Floare Frumoasă făcu un pas către marginea platformei, trăgându-l după ea. Din spate, li se înmânară frunze de palmier, își îndreptară privirile, ca și mulțimea, spre capătul potecii.
În aval, abia vizibil, era un fel de picior de piatră, ieșit din stâncă. Pe piciorul acesta stătea o clădire lungă și joasă, către capătul căreia se îndrepta o siluetă minusculă. Apoi o a doua siluetă apăru în spatele primeia. Erau greu de deslușit, iar mișcările le erau complicate și mai mult de vibrațiile nestăpânite ale aerului încins de soare. Erau ca niște manechine care își schimbau forma în funcție de ele, sau chiar dispăreau cu totul timp de o clipă. Dintr-o dată, mulțimea de pe ambele laturi ale culoarului se transformă în tufe, garduri vii și pilcuri de palmieri legănați de un vânt continuu. Trâmbițele sunară strident. — Viață! Sănătate! Forță! Prima dintre cele două siluete nu era Zeul. Era Mincinosul, tinărul osos, care nu alerga doar drept înainte pe potecă, ci și înapoi pe același drum din când în când, dând târcoale Zeului, făcând gesturi disperate, îmboldindu-1. Era asudat dar volubil, neostenit, în urma lui venea Zeul, Casă Mare, Soț al Stăpânei Regale care ajunsese acum în Prezentul etern, Taurul Regal, Șoimul, Stăpânul Ținutului de Sus. Acesta alerga lent, ascuțindu-și cuțitul de bucătărie cu o vigoare care avea în ea mugurii disperării. Lucea mai ud, iar fustanela i se lipise de pulpe. Ieși din aerul tremurător și din sclipirea soarelui. Toca albă i se prăbușise pe-o parte, dar n-o mai împungea cu sceptrul sau cu îmblăciul. Până și coada părea în suferință, zvâcnind în- coace și-ncolo precum coada unui animal muribund. Se aplecă într-o parte, clătinându-se. Mincinosul exclamă:
— Ah, nu!
Zgomotul mulțimii avea aceeași disperare ca aceea de pe chipul alergătorului.
— Casă Mare! Casă Mare!
Până și soldații, impresionați, se răsuciră într-o parte și rupseră rândurile, vrând parcă să dea o mână de ajutor. Prințul zări o siluetă cunoscută cu un băț, făcându-și loc printre ei. Orbul rămase acolo, cu fața ridicată, cu bățul întins înainte. Zeul apăru tropăind pe culoar, iar mulțimea se strânse în urma lui. Orbul țipa cât îl țineau puterile – striga ceva de neauzit. Tălpile Zeului lăsau urme neregulate în praf. Genunchii i se îndoiseră, gura îi stătea căscată larg, ochii erau ațintiți înainte, orbi. Era pe cale să se prăbușească. Se izbi de bățul orbului, brațele îi căzură pe lângă trup, genunchii îi cedară. Cu aceeași privire fixă, se împiedică de băț, se dădu de-a berbeleacul și rămase nemișcat. Toca de pânză albă i se rostogoli în drum.
În tăcerea care se lăsase brusc, glasul orbului se auzi în sfârsit.
— Prințul orbește, Zeule! Fiul tău orbește! Prințul făcu un gest exasperat în sus, către
Floare Frumoasă, care continua să surâdă. Recită cu voce tare lecția învățată.
— Minte!
— Prințul orbește!
Foare Frumoasă vorbi calm și limpede.
— Sigur că minte, copile. Soldați, aruncați-1 în groapă.
Soldații împingeau lovind, făcând loc în jurul Zeului căzut și al Mincinosului, ghemuit alături de el. Mulțimea se învârteji în jurul orbului transformat în jucărie, în păpușă țipătoare. Floare Frumoasă vorbi din nou.
— El i-a pus piedică Zeului, cu bățul.
Alți soldați se repeziră la orb. Se învolburară la marginea grupului de pe jos, prinzându-1 pe orb la mijloc. Floare Frumoasă îl luă pe Prinț de încheietură și îl zgâlțâi, vorbindu-i dintr-o parte.
— Zâmbește.
— Minte, vă spun.
— Tembel mic, zâmbește!
Lacrimile se amestecară cu surâsul Prințului, în timp ce ea îl trăgea în jos de pe platformă și apoi, cu câtă demnitate îi rămăsese, dincolo de poarta principală. O parte din soldați le deschideau drum cu forța, alții îl cărau pe Zeu. Floare Frumoasă și femeile sale îl duseră repede pe Prinț până unde îl preluară doicile, care îl duseră pe sus, ascunzându-l și pe el, și lacrimile lui. Apoi dispărură și ea, și celelalte femei.
O procesiune ieși în întâmpinarea Zeului în curtea interioară, ca și cum ar fi fost pregătită tocmai pentru o astfel de ocazie. Șase bărbați duceau un pat. Un om era îmbrăcat într-o piele de leopard și un altul – dacă om era – purta un cap de șacal, în fruntea lor venea un bărbat înalt, mult mai vârstnic decât Casă Mare, care purta o togă lungă, de pânză albă. Soarele i se reflecta pe craniul ras. Mincinosul ajunse primul în dreptul lui, continuând să vorbească.
— Îngrozitor, îngrozitor, Mare Vizir, și atât de inutil… vreau să zic… îngrozitor! De unde să știi? Cum să ghicești?
Marele Vizir zâmbi.
— Era o posibilitate.
— Ține minte că nu am nicio pretenție, absolut niciuna!
Vizirul îi zâmbi afabil.
— Zău așa, Mincinosule, te subestimezi. Mincinosul sări ca înțepat cu sulița de unul dintre soldați.
— A, nu, nu! Crede-mă, nu mai am nimic de dat!
Zeul stătea întins pe pat. Procesiunea se îndreptă spre Casa Mare. Vizirul o urmări cu privirea.
— Îi place să-ți asculte întruna minciunile. Mincinosul îl opri în fața intrării, apucându-1
de togă.
— Le-a auzit atât de des, că și le poate repeta singur, sau poate pune să i se deseneze imagini după ele.
1
Distinsul meu nas,
Cu aceste cuvinte îmi încep jurnalul pe care mi-am promis să-l ţin pentru domnia ta – şi nici că există cuvinte mai potrivite!
Prea bine, aşadar. Locul: în sfârşit, la bordul corăbiei. Anul: îl cunoşti. Data? Fireşte, lucrul care contează este că e ziua cea dintâi a călătoriei mele la celălalt capăt al lumii, motiv pentru care am trecut cifra 1 în partea de sus a acestei pagini. Căci ceea ce urmează să scriu trebuie să fie o consemnare a primei noastre zile. Luna sau ziua din săptămână nu înseamnă foarte mult, de vreme ce, în drumul nostru îndelungat din sudul Vechii Anglii spre antipozi, vom străbate geometria tuturor celor patru anotimpuri!
Chiar în dimineaţa asta, înainte de a pleca de acasă, m-am dus să-mi văd fraţii mai mici şi trebuie să spun că i-au dat mari bătăi de cap bătrânei Dobbie! Junele Lionel a imitat un fel de dans războinic al aborigenilor. Micul Percy s-a întins cu faţa în sus şi şi-a frecat burta, scoţând între timp nişte gemete îngrozitoare, ca să-mi arate, vezi Doamne, ce rău se simţea după ce mă înfulecase! I-am croit pe amândoi ca să se cuminţească, iar pe urmă am coborât unde mă aşteptau mama şi tata. Credeţi cumva că mama s-a mulţumit să verse o lacrimă sau două? Nici vorbă, a plâns de s-a cutremurat pământul, şi chiar şi eu am simţit o căldură care era oricum, numai bărbătească nu. Păi, până şi tata… Cred că am pus un preţ mai mare pe sentimentalii Goldsmith si Richardson decât pe veselii Fielding şi Smollett! înălţimea ta s-ar fi convins pe deplin cât sunt de vrednic, dacă ar fi auzit vorbele ce mi s-au spus, de parcă aş fi fost un puşcăriaş în lanţuri, nu un tânăr gentleman care urma să-l ajute pe guvernator la administrarea uneia dintre coloniile Maiestăţii Sale! M-au bucurat tare mult sentimentele neascunse ale părinţilor, precum şi ceea ce am simţit eu însumi! Până la urmă, finul domniei tale e un băiat de ispravă. Ca să-şi vină în fire, i-a fost de ajuns să meargă până la poartă, să treacă de casa paznicului şi să se aştearnă la drum, dispărând după cotitura din dreptul morii.
Ca să revin, acum mă aflu la bord. M-am suit pe o corabie lătăreaţă şi trăsnind a catran, care poate că în tinereţe fusese unul dintre formidabilele bastioane de lemn ale Angliei. Am trecut pe sub un prag jos, am nimerit în întunericul unei punţi şi a fost cât pe-aci să mă sufoc când am tras prima gură de aer. Dumnezeule mare, să verşi şi mai multe nu! Erau o forfotă si o îmbulzeală de nedescris, într-o lumină a asfinţitului ce mi s-a părut nefirească. Un individ care mi s-a prezentat drept servitorul meu m-a condus spre un soi de bârlog ridicat lângă unul dintre pereţii navei, asigurându-mă că aceea era cabina mea. Insul e un bătrânel care şchiopătează, cu o mutră ascuţită şi câte un smoc de păr alb pe fiecare obraz, care urcă spre creştetul încununat de o chelie lucioasă.
— Ce-i putoarea asta, omule? l-am întrebat.
Si-a ridicat nasul ascuţit în vânt si s-a uitat în jur, de parcă ar fi putut să vadă putoarea în loc s-o adulmece.
— Putoare, domnule? Ce putoare?
— Putoarea, am spus, ducându-mi mâna la nas şi la gură, ca şi cum mai aveam puţin şi-mi vărsăm maţele. Impuţiciunea, duhoarea sau cum vrei să-i zici.
E un tip vesel din fire, Wheeler ăsta. În clipa aceea mi-a zâmbit ca şi cum puntea de deasupra, care se afla foarte aproape de capetele noastre, s-ar fi deschis şi ar fi lăsat să intre lumina.
— A, asta, a spus el. O să vă obişnuiţi repejor, domnule!
— Nu vreau să mă obişnuiesc deloc! Unde-i căpitanul navei ăsteia?
Lumina de pe figura lui Wheeler s-a stins, iar servitorul s-a dus si mi-a deschis uşa cabinei.
— Nici domnul căpitan Anderson nu poate face nimic, domnule, a spus el. Jos avem numai nisip şi pietriş. Navele noi au balast din fier, dar a noastră a fost construită mai demult. A apărut când nu trebuia, altfel ar fi schimbat-o din temelii. Numai că nu se poate, e prea veche. Şi-au zis că nu-i bine să se-apuce să-i umble prin măruntaie, domnule.
— Înseamnă că-i un cimitir în toată regula! Wheeler s-a gândit preţ de o clipă.
— Asta n-am de unde să ştiu, domnule, fiindcă până acum n-am mai urcat la bordul ei. Acum staţi frumuşel aici, iar eu vă aduc un coniac.
Cu acestea spuse, a dispărut înainte să-mi fac curaj să mai spun ceva şi să trag în plămâni aerul acela rău „dintre punţi”. Iată, deci, unde am ajuns şi unde mă aflu şi în clipa asta.
Dă-mi voie să-ţi descriu locul în care o să stau până o să găsesc ceva mai cumsecade. Cabina are un pat ca o troacă, aşezat în lungul navei şi cu două sertare meşterite sub el. La un capăt al ei se lasă în jos o tăblie ca o măsuţă de scris, iar la celălalt un lighean îmbrăcat în foaie de cort şi cu o găleată dedesubt. Presupun că pe nava asta or exista şi locuri mai comode unde să-ţi poţi face nevoile fireşti. Deasupra vasului e loc pentru o oglindă, iar la picioarele patului se află două rafturi cu cărţi. Un scaun de pânză este singura mobilă pe care o poţi mişca din loc în tot acest nobil apartament. Uşa are o deschizătură destul de mare la nivelul ochilor, pe unde pătrunde din când în când lumina zilei, iar de ambele părţi ale ei, pe perete, se găsesc mai multe cârlige. Podeaua, sau puntea, cum s-ar cuveni să-i spun, are suficiente denivelări ca să-ti scrânteşti glezna. Presupun că urmele acelea adânci de pe punte au fost făcute de roţile de fier ale tunurilor, pe vremea când nava era destul de tânără şi de sprinţară ca să aibă toate armele necesare! Cămăruţa mea e nouă, dar tavanul – puntea de sus? — şi bordajul din spatele patului este vechi, uzat şi plin de crăpături, închipuie-ţi, să mi se ceară să locuiesc într-un asemenea coteţ, într-o asemenea cocină! Oricum, n-o să-mi fac sânge rău şi o să mă împac cu starea de lucruri până o să-l văd pe căpitan. Simplul fapt că am respirat aerul ăsta m-a făcut să mă obişnuiesc cu duhoarea, iar paharul generos de coniac pe care mi l-a adus Wheeler aproape că m-a împăcat cu situaţia.
Dar ce zgomotoasă e lumea asta înconjurată de lemnărie! Vântul de sud-vest, care ne sileşte să stăm mai departe la ancoră, vuieşte şi şuieră în velatura ei – în velatura noastră (căci m-am hotărât să profit de călătoria asta îndelungată ca să-mi însuşesc tot ce ţine de viaţa pe mare) – în velatura noastră strânsă pe vergi. Rafalele de ploaie bat darabana pe fiecare bucăţică din navă. Ca şi cum asta nu ar fi de-ajuns, dinspre partea din fată se aud behăitul oilor, mugetul vitelor, strigătele bărbaţilor şi, ei bine, da! ţipetele femeilor. E destulă gălăgie şi aici, unde stau eu. Bârlogul, de fapt cocina mea, e una dintre cele douăsprezece aflate în partea asta a navei, vizavi de care se găsesc tot atâtea. Un coridor pustiu desparte cele două şiruri de cabine, blocat la un capăt de coloana uriaşă a arborelui artimon. În spatele coridorului nostru, după cum mă asigură Wheeler, este salonul unde iau masa pasagerii, precum si încăperile de serviciu de o parte şi de alta. Pe coridorul slab luminat siluetele oamenilor trec de la un capăt la celălalt sau se strâng laolaltă. Ei, de fapt noi, suntem pasagerii, din câte văd; iar explicaţia pentru faptul că o străveche navă de linie a fost transformată în vas de mărfuri, a devenit fermă plutitoare si pe deasupra mai transportă şi pasageri, nu poate fi desluşită decât dacă ne gândim la ananghia la care se află comandanţii de la Amiralitate, nevoiţi să se ocupe de şase sute de nave de război în serviciu activ. Chiar în clipa asta Wheeler mi-a spus că o să luăm masa la patru, adică peste o oră. Când l-am informat că am de gând să cer o cabină mai încăpătoare, a căzut pe gânduri câteva clipe, după care mi-a zis că problema era destul de spinoasă şi m-a sfătuit să mai aştept o vreme. Când mi-am exprimat indignarea faţă de folosirea unui asemenea hârb pentru călătoria noastră, s-a oprit în uşa cămăruţei mele, cu un ştergar pe braţ, şi mi-a împărtăşit cât a putut de mult din filosofia lui marinărească: Domnule dragă, o să plutească pân-o să se scufunde, căci la urma urmei, domnule dragă, de când a fost construită s-a ştiut că odată şi-odată tot o s-o păţească. După un asemenea discurs, în care Wheeler mi-a spus să nu mă bizui decât pe nostrom şi pe dulgher, lămurindu-mă că era mai înţelept să mă prind de-o parâmă din vremurile bune decât de un afurisit de lanţ care zornăie ca un hoit atârnat în ştreang, inima mi s-a scufundat până în balastul ăla scârbos! Dar lui puţin îi păsa că fundul navei nu era din tablă de cupru! Am aflat că nava e dată cu catran pe dinăuntru si pe dinafară şi atâta tot, aşa cum îi stă bine celei mai vechi corăbii din lume, şi probabil că primul ei comandant a fost nimeni altul decât Noe! înainte de-a pleca, Wheeler m-a consolat oarecum, spunându-mi că, după mintea lui, nava asta era „mai de nădejde decât multe altele mai solide”. De nădejde! „Căci”, a mai zis el, „dacă dăm de vreme proastă, se desface ca o ciubotă veche”. Drept să-ţi spun, după toate astea, s-a dus şi stropşorul de bine pe care mi-l făcuse coniacul. Ţinând cont de cele auzite, mi-am zis c-ar fi bine să-mi scot din lăzi toate lucrurile de care urma să am nevoie în timpul călătoriei, înainte să fie stocate în cală. Atât de mare e harababura de pe navă, încât nu reuşesc să dau peste nimeni care să poată anula ordinul ăsta peste măsură de prostesc. Aşa că până la urmă m-am resemnat, l-am pus pe Wheeler să mă ajute la despachetat, mi-am rânduit toate cărţile cu mâna mea şi m-am uitat cum îmi dispar lăzile. M-aş înfuria de-a binelea, dacă situaţia n-ar fi atât de caraghioasă. Cu toate acestea, mi-a plăcut să-i aud vorbind între ei pe indivizii care au venit să-mi ia lăzile, fiindcă foloseau un limbaj pe care numai un om al mării l-ar fi putut pricepe. Mi-am pus Dicţionarul maritim al lui Falconer lângă pernă, căci sunt hotărât să învăţ limba asta la fel de bine ca puzderia de inşi care merg împleticindu-se pe-aici.
Mai târziu
Am mâncat la lumina ferestrei mari de la pupa, aşezaţi la două mese lungi, într-o dezordine deplină. Nimeni nu ştia nimic. Nu vedeai picior de ofiţer, cei care serveau la masă erau chemaţi ba aici, ba acolo, mâncarea proastă, ceilalţi pasageri indispuşi, iar doamnele lor la un pas de isterie. Dar priveliştea celorlalte nave ancorate, ce puteau fi observate de la ferestrele de la pupa, era fără îndoială un spectacol pe cinste. Wheeler, ajutorul, servantul şi călăuza mea, spune că atâta a mai rămas din tot convoiul. El mă asigură că deruta instalată la bord o să se potolească şi că, spre a-l cita exact, o să ne scuturăm de rele – probabil aşa cum s-au scuturat nisipul şi pietrişul din cală – până când, dacă e să mă iau după ce spun unii pasageri, o să ajungem să puţim şi noi la fel de mult ca nava. Poate că înălţimea ta mi-a sesizat supărarea din cuvinte. Ba, mai mult, dacă n-aş fi băut un vin cumsecade, m-aş fi înfuriat de-a binelea. Noe al nostru, un anume căpitan Anderson, n-a catadicsit să apară. O să mă prezint în faţa lui cu prima ocazie, numai că acum s-a întunecat. Mâine dimineaţă am de gând să cercetez topografia navei şi să fac cunoştinţă cu ofiţerii mai de ispravă, dacă or exista cu adevărat. Există în schimb destule doamne – unele mai tinere, altele între două vârste şi câteva bătrâne. Există si câţiva moşneguţi, un ofiţer de infanterie tânăr şi un pastor şi mai tânăr. Cel din urmă a încercat, amărâtul, să rostească o binecuvântare înainte de masă, iar pe urmă s-a ascuns cu nasul în farfurie, sfios ca o mireasă. N-am izbutit să-l văd pe domnul Prettiman, dar presupun că e şi el la bord.
Wheeler mi-a spus că vântul o să cârmească la noapte, iar noi o să virăm ancora, o să ridicăm velele, o s-o luăm din loc şi o să ne începem marea călătorie profitând de flux. I-am zis că sunt un marinar de nădejde şi i-am văzut fata scăldată fugar într-o lumină aparte, care nu era chiar un zâmbet, ci mai degrabă o veselie neintenţionată. Mi-am promis imediat să-l învăţ să se poarte pe acest individ cu prima ocazie… dar chiar când scriu aceste pagini contururile lumii noastre de lemn se schimbă. Se aude o rafală de bubuieli, urmată de o mulţime de trosnete şi pârâieli dinspre arboradă. Şuieratul strident al sifleelor îmi sparge urechile. Dumnezeule mare, oare e cu putinţă ca asemenea sunete să iasă din gâtlejul unui om? Insă asta şi astalaltft trebuie să fie salve de tun, e limpede! în dreptul bârlogului meu un pasager a căzut şi s-a pornit să înjure în gura mare, doamnele tipa, vitele mugesc şi oile behăie. Domneşte un haos total. Nu m-aş mira ca vitele să behăie, oile să mugească, iar doamnele să blesteme nava asta cu toată cheresteaua ei şi s-o hărăzească focului iadului. Ligheanul îmbrăcat în pânză în care Wheeler mi-a turnat apă a intrat în suspensie giroscopică şi acum stă înclinat într-o parte.
Ancora ne-a fost smulsă din nisipul şi pietrişul Vechii Anglii. Trei, patru sau poate cinci ani de-acum încolo n-o să mai am niciun fel de legătură cu locurile unde m-am născut. Recunosc că a fost un gând solemn, chiar dacă umbrit de perspectiva unei slujbe interesante şi avantajoase.
Şi, dată fiind solemnitatea clipei, cum altfel să-mi închei relatarea primei mele zile pe mare, dacă nu exprimându-mi profunda recunoştinţă? M-ai ajutat să pun piciorul pe prima treaptă a scării şi, indiferent cât de mult o să urc, – căci trebuie să te previn, înălţimea ta, am o ambiţie fără margini! — n-o să uit niciodată a cui a fost mâna binevoitoare care m-a împins în sus. Să dea Dumnezeu să nu se arate niciodată nedemn de mâna aceea şi să nu înfăptuiască nimic necuviincios, iată ruga – ba chiar intenţia – recunoscătorului fin al înălţimii tale,
EDMUND TALBOT
*
2 Am trecut cifra 2 la începutul acestei consemnări, deşi nu ştiu cât o să aştern pe hârtie pe ziua de azi. Împrejurările sunt neprielnice scrisului îngrijit. Sunt atât de vlăguit – e un chin până şi mersul la closet sau privată – iertat să fiu, nici nu mai ştiu cum să-i spun, fiindcă în limbajul strict al mării căcăstoarea se află în partea din faţă a navei, tinerii gentlemeni ar trebui să aibă o latrină, iar locotenenţii s-ar cuveni să aibă… nici nu mai ştiu ce. Mişcarea neîntreruptă a navei şi nevoia permanentă de-a mă adapta…
înălţimea ta ai fost amabil şi mi-ai recomandat să nu ascund nimic. Nu-i aşa că îţi aduci aminte cum ai ieşit cu mine din bibliotecă, ţinându-mă prieteneşte pe după umeri şi îndemnându-mă cu vocea aceea jovială: „Spune tot, băiete! Nu ascunde nimic! Fă-mă să ies din nou pe mare cu ajutorul tău”? Ei bine, înseamnă că şi-a vârât dracul coada, fiindcă am suferit cumplit din cauza răului de mare şi aproape că nu m-am dat jos din pat. La urma urmei, Seneca a trecut şi el prin aceleaşi chinuri lângă Napoli, după cum probabil că ţii minte, iar dacă până si un filosof stoic e redus la neputinţă după câteva leghe de apă învolburată, ce să mai aştepţi de la noi, muritorii de rând, când ajungem în larg? Trebuie să mărturisesc că de multe ori oboseala m-a făcut să plâng şi că Wheeler m-a văzut pe când dădeam apă la şoareci ca o femeiuşcă. Oricum, e un om demn de încredere. I-am explicat că plângeam de oboseală şi a încuviinţat cu un aer de-a dreptul vesel.
__Când o s-ajungeţi la capăt, o să vânaţi toată ziua şi-o să dansaţi toată noaptea, domnule, mi-a spus el. Căci dacă ne-aţi fi urcat domnia voastră în şa pe mine sau pe cei mai mulţi dintre marinari, ne-ar fi ieşit rinichii printre coaste şi ni s-ar fi muiat genunchii.
Am bombănit un fel de răspuns şi l-am auzit pe Wheeler scoţând dopul unei sticle.
— Gândiţi-vă că e ca şi cum ai învăţa să călăreşti o navă. Nu peste multă vreme o să reuşiţi.
Vorbele lui m-au mai liniştit, însă nu atât de mult ca mireasma diafană ce m-a vrăjit precum austrul sudic. Am deschis ochii şi ce să vezi? Wheeler scosese la iveală o doză uriaşă de calmant. Gustul plăcut al licorii m-a trimis cu gândul la vremea când eram mic, dar de data asta fără nimic din melancolia care însoţeşte de obicei amintirile din copilărie si din casa unde te-ai născut! I-am spus lui Wheeler că poate să plece, am moţăit o vreme şi pe urmă am adormit de-a binelea. Şi lui Seneca i-ar fi fost mult mai de folos niscai opiu decât toată filosofia aia a lui, zău dacă nu!
M-am trezit din nişte vise ciudate şi într-un întuneric atât de adânc, încât nu mi-am dat seama unde mă aflam, dar mi-am adus aminte în scurt timp şi am constatat că mişcarea navei noastre era sensibil mai mare. L-am strigat imediat pe Wheeler. La al treilea strigăt – însoţit, recunosc, de mai multe înjurături decât ar permite bunul-simţ şi comportamentul unui gentleman—mi-a deschis uşa bârlogului.
— Wheeler, ajută-mă să ies de-aici! Trebuie să iau o gură de aer!
— Staţi liniştit încă niţel, domnule, şi-o să vă ţineţi drept pe picioare ca un trepied! Mă duc să vă pregătesc un păhărel.
Oare există sau ar putea să existe ceva mai prostesc şi mai puţin reconfortant decât perspectiva de a imita un trepied? Cu ochii minţii am văzut şiruri întregi de asemenea obiecte rânduite fără cusur, ca la o adunare a purita- nilor. L-am înjurat pe individ de la obraz. Totuşi, până la urmă n-a vorbit gura fără el. Mi-a explicat că ne aflam în plină hulă. Mi-a spus că mantaua mea la trei rânduri era un veşmânt prea elegant ca să-l stric în ploaia sărată care cădea pe punte. A adăugat, pe un ton misterios, că nu era prudent să arăt ca un capelan! Avea, oricum, la îndemână o haină de ploaie galbenă nou-nouţă. Cu destulă tristeţe în glas, mi-a zis că o cumpărase pentru un gentleman care, până la urmă, nici măcar nu mai urcase la bord. Era exact de mărimea mea si nu trebuia să-i plătesc decât suma pe care o dăduse el când o cumpărase. Pe urmă, la sfârşitul călătoriei, puteam să i-o vând la loc, la un preţ mai mic, dacă preferam. Am bătut palma pe loc şi am încheiat această înţelegere foarte avantajoasă, căci simţeam că mă sufoc şi abia aşteptam să ies la aer. Wheeler m-a ajutat să-mi pun haina de ploaie, mi-a strâns-o bine pe corp, mi-a vârât picioarele în nişte cizme de cauciuc şi mi-a potrivit o pălărie impermeabilă pe cap. Tare aş fi vrut să mă vadă si înălţimea ta, fiindcă mai mult ca sigur că arătam ca un marinar sadea, chit că de-abia mă mai ţineam pe picioare! Wheeler m-a condus până pe coridorul spălat de apă. A continuat să turuie vrute şi nevrute, ca de pildă că ar trebui să învăţăm să avem un picior mai scurt decât celălalt, aidoma caprelor de munte. I-am răspuns destul de enervat că, de când am fost în Franţa, după ce se proclamase ultima pace, am început să-mi dau seama când se înclină puntea, fiindcă nu ajunsesem pe continent mergând cu pasul pe apă. Am ieşit pe puntea centrală şi m-am sprijinit de parapetul de la babord, adică în partea unde era înclinată puntea. Şarturile uriaşe ale arborelui mare şi grijelele – ah, Falconer, Falconer! — mi se întindeau deasupra capului, iar deasupra lor erau o mulţime de alte funii cărora nu ştiam cum să le spun şi care vibrau, se loveau una de alta şi şuierau. Am văzut un ochi nemişcat de lumină, dar trâmbele de apă năvăleau întruna peste bordul corăbiei, aflat undeva deasupra noastră, iar norii care se prăvăleau asupră-ne nu păreau mai înalţi decât catargele. Nu eram singuri, fireşte, căci zăream luminile de drum ale celorlalte nave din convoi, chiar dacă stropii de apă şi pâcla combinată cu ploaia le ascundeau vederii noastre. Am respirat mult mai bine după ce-am scăpat de duhoarea de la mine din bârlog şi n-am putut decât să sper că rafalele astea extrem de puternice aveau să îndepărteze măcar parţial miasmele care se simţeau pe navă. Oarecum înviorat, m-am uitat în jur şi, pentru prima dată de când am ridicat ancora, am descoperit că îmi revin atât inteligenţa, cât si cheful de viaţă. Ridicându-mi privirile şi uitându-mă în urmă, am văzut doi cârmaci la timonă, nişte siluete negre, înfofolite în impermeabile şi cu feţele luminate de dedesubt, care se uitau pe rândla habitaclul busolei, iar după aceea la şirurile de pânze. Aveam doar câteva dintre vele întinse în bătaia vântului şi am pus totul pe seama vremii vitrege, dar am aflat mai târziu de la Wheeler – un veritabil Falconer ambulant – că făcuserăm această manevră ca să nu ne îndepărtăm de restul convoiului, fiindcă ţineam marea mai bine decât aproape toţi ceilalţi. Cum de ştie omul ăsta atâtea lucruri, dacă le-o fi ştiind cu adevărat, e un mister, dar uite-l că mă anunţă că o să ne întâlnim cu escadronul compus din câteva nave de război undeva după Capul Ushant, că o să preluăm o altă navă de linie care o să ne însoţească până la latitudinea Gibraltarului şi că de acolo o să continuăm singuri, apărându-ne de cei care ar putea dori să ne captureze doar cu puţinele tunuri pe care le mai avem şi cu înfăţişarea timorantă a navei! Oare e corect ce se întâmplă? Nu-şi dau seama domnii comandanţi de la Amiralitate că au lăsat să plece în larg un viitor secretar de stat? Să sperăm, totuşi, că, aidoma pâinii din Biblie, valurile or să mă aducă şi pe mine înapoi! în orice caz, zarurile au fost aruncate şi trebuie să-mi accept soarta. Am mai rămas aşa o vreme, cu spatele lipit de parapet, sorbind stropii de ploaie şi palele de vânt. Am ajuns la concluzia că principala cauză a slăbiciunii mele neobişnuite fusese duhoarea din bârlog şi nicidecum balansul navei.
Lumina zilei era din ce în ce mai slabă, dar am fost răsplătit pentru veghea de pe punte prin faptul că am scăpat de starea aceea bolnăvicioasă. De pe coridorul nostru a ieşit la un moment dat în ploaie şi vânt un pastor! Am bănuit că era acelaşi care încercase să ne binecuvânteze prima masă, fără să fi fost auzit de altcineva în afara Atotputernicului. Purta nişte pantaloni până la genunchi, o haină lungă şi câteva panglici care se zbăteau în vânt în jurul gâtului, ca o pasăre prinsă în cursă şi care se tot loveşte de geam! îşi ţinea cu amândouă mâinile pălăria si peruca lipită de cap şi s-a îndreptat poticnit întâi într-o direcţie, iar apoi în alta, de ziceai că era un crab beat. (Fireşte că înălţimea ta ştie cum arată un crab beat.) Ca toţi cei neobişnuiţi să meargă pe o punte înclinată, pastorul s-a întors şi a încercat s-o ia spre partea ridicată a punţii, în loc să se ducă la cea lăsată în jos. Am văzut că era pe punctul să verse, întrucât culoarea de pe faţa lui era o combinaţie între paloarea unui om bolnav şi verdele brânzei mucegăite, înainte să apuc să-l previn, chiar a vomitat, după care s-a prelins pe punte. S-a săltat cum-necum în genunchi – deşi nu cred c-a făcut-o ca să se roage! — şi s-a ridicat în picioare tocmai în clipa când balansul navei a amplificat mişcarea punţii. Drept urmare, a pornit pe jumătate fugind, pe jumătate zburând în josul punţii şi mai mult ca sigur că ar fi trecut printre grijele şi ar fi aterizat în mare, dacă nu l-aş fi apucat de guler! Am apucat să văd un chip verzui şi ud, după care servitorul care se ocupa de pasagerii de la babord la fel cum avea grijă Wheeler de cei de la tribord a ieşit în goană de pe coridor, l-a prins pe mărunţel de subsuori, mi-a cerut iertare şi l-a cărat de acolo, ca să nu-l mai vadă nimeni. Tocmai îl afuriseam pe pastor fiindcă îmi murdărise haina, când o porţie amestecată de ploaie şi apă de mare m-a izbit şi mi-a făcut mantaua ca nouă. Intr-un fel, acest fapt m-a binedispus, chit că apa sărată mi-a intrat în ochi. Filosofia şi religia – ce mai pot face în clipa când vântul şuieră şi apa năvăleşte peste tine? Am rămas pe loc, ţinându-mă cu o mână, şi am început să savurez spectacolul acestei brarnbureli luminate de ultimul licăr al zilei. Nava noastră străveche şi uriaşă, cu cele câteva vele micşorate de pe care ploaia care cădea în cascadă ricoşa în mare, se străduia să înfrunte valurile şi să înainteze pieziş, ca un taur care îşi croieşte drum printr-o mulţime compactă. Şi aşa cum taurul poate da peste cineva la fel ca el, tot aşa ea (nava noastră) era stânjenită din când în când, se prăvălea, se ridica pe talazuri sau primea câte o lovitură în faţă, în aşa fel încât la început prova, pe urmă partea centrală şi la sfârşit pupa erau spălate de spuma albă a crestelor de apă. Am început, aşa cum se exprimase Wheeler, să călăresc nava. Catargele ei se înclinaseră uşor. Şarturile dinspre partea din vânt erau întinse la maximum, pe când cele de sub vânt fuseseră slăbite destul de mult. Parâma uriaşă a vergii mari fusese trasă la tribord printre catarge; iar acum dă-mi voie să lămuresc un lucru. La înţelegerea acestei maşinării imense nu se poate ajunge treptat şi nici cercetând desenele şi schemele din Dicţionarul maritimi Dacă tot e să se producă o asemenea desluşire, ea are loc dintr-o dată. În semiîntunericul acela, între un val si următorul, mi-am dat seama că înţelegeam corabia şi marea nu doar din punctul de vedere al ingeniozităţii lor mecanice, ci şi ca pe o… ca pe o ce? Ca pe un armăsar, ca pe un mijloc de transport, ca pe un mijloc ce servea unui scop anume. Era una dintre bucuriile pe care nu le anticipasem. Mi-am spus, poate cu un strop de mulţumire deşartă, că lucrul ăsta sporea zestrea celor înţelese până atunci! O singură scotă, o parâmă legată de colţul de jos şi de sub vânt al unei vele, vibra la câţiva metri deasupra capului meu si se zbătea amarnic, dar având rostul ei! Ca pentru a mă face să pricep mai bine ce se petrecea pe navă, chiar în clipa când cercetam parâmă şi rolul pe care-l avea, dinspre prova s-a auzit o bufnitură surdă, urmată de o explozie a stropilor de ploaie, iar vibraţiile parâmei s-au schimbat – funia a părut că se îndoaie la jumătate, astfel încât pentru o vreme pe lungimea ei s-au format două elipse înguste/ puse cap la cap, ilustrând de fapt prima armonică, la fel cum se întâmplă cu o coardă de vioară care, atinsă aşa cum se cuvine, va scoate o notă cu o octavă mai sus decât cea la care a fost acordată.
Dar corabia asta are mai multe coarde decât vioara, lăuta sau harpa, iar sub bagheta vântului cântă o muzică înspăimântătoare. Recunosc că, după o vreme, mi-ar fi prins bine să mai am pe cineva alături, numai că Biserica se arătase la fel de neputincioasă ca armata. Toate doamnele erau la locurile lor în cabine. Cât despre marină… mă rog, era în elementul ei la propriu. Reprezentanţii ei stăteau ici si colo înfăşuraţi în mantalele din pânză de cort, ca nişte siluete negre, ale căror chipuri palide contrastau cu hainele. De la distanţă semănau foarte bine cu nişte stânci spălate de valuri.
După ce lumina a dispărut aproape de tot, m-am întors orbecăind la mine în bârlog şi l-am strigat pe Wheeler, care a venit imediat, m-a ajutat să-mi scot mantaua de ploaie şi mi-a agăţat costumul ud în cui, unde a rămas într-o parte, de-ai fi zis că băuse. I-am spus să-mi aducă o lampă, dar mi-a răspuns că nu avea cum. M-am înfuriat auzindu-1, numai că omul m-a făcut să înţeleg de ce. Lămpile erau periculoase pentru toţi fiindcă, dacă se răsturnau, nu mai aveai cum să le stingi. Dar putea să-mi aducă o luminare, dacă eram dispus să plătesc, căci luminările se stingeau singure când cădeau, deşi chiar şi atunci trebuia să-mi iau nişte măsuri de siguranţă, ca să meargă totul bine. Wheeler avea o rezervă personală de luminări. I-am spus că, din câte ştiam, articolele de genul ăsta se obţineau de la intendent. După câteva clipe de tăcere, Wheeler a încuviinţat. Se gândise că nu voiam să tratez direct cu intendentul, care avea cabina lui, separat de toti ceilalţi, şi era foarte scump la vedere. Gentlemenii nu obişnuiau să discute cu el, ci îşi trimiteau servitorii, care se asigurau că tranzacţia era corectă si dincolo de orice dubiu. „Căci ştiţi bine cum sunt intendenţii ăştia!”, a spus el. Am fost pur si simplu de acord cu el si într-o clipită – după cum observi, înălţimea ta, începusem să-mi revin – mi-am mascat aprecierile legate de domnul Wheeler, de grija lui părintească şi de dorinţa de a mă sluji! Mi-am impus să-1 dibui şi să-i citesc gândurile mai bine decât ar fi putut reuşi el să le citească pe ale mele. Aşa că la unsprezece noaptea – când s-au auzit sase bătăi de clopot, după cum se măsoară carturile – iată-mă aşezat la tăblia care îmi ţine loc de masă, cu acest jurnal deschis sub ochi. Vai, ce pagini banale! Nu găseşti în ele nimic din întâmplările interesante, din observaţiile adinei şi nici măcar din vorbele de duh cu care mi-am propus s-o delectez pe înălţimea ta! Ce-i drept, însă, suntem abia la început de drum.
*
3 A trecut şi ziua a treia, iar vremea a fost şi mai rea decât până acum. Starea navei, sau a acelei părţi pe care pot s-o observ, e mizerabilă şi nici nu poate fi descrisă în cuvinte. Pe punte, ba chiar si pe coridorul nostru, şiroiesc laolaltă apa mării, apa de ploaie şi alte lichide pline de murdării, care se strecoară inexorabil pe sub pragul de la uşa bârlogului meu, ce nu se închide niciodată de tot. Totul pare făcut de mântuială, fireşte. Dacă n-ar fi aşa, ce s-ar întâmpla imediat după ce blestemăţia asta de navă şi-ar schimba poziţia şi când, ţâşnind întâi semeaţă pe creasta unui val, s-ar prăbuşi după aceea în hăul căscat în spatele lui? De dimineaţă, după ce mi-am croit drum în sala de mese – unde, că tot am adus vorba, n-am găsit niciun strop de băutură caldă – am pierdut destul timp până să mă pot întoarce. Se blocase uşa. Am smucit furios de clanţă, am tras de ea şi pe urmă m-am trezit atârnat de bucata aceea de metal, pe când ea (navei ăsteia monstruoase am ajuns să-i spun „ea”, ca unei iubite arţăgoase) zvâcnea în partea cealaltă. Lucrul ăsta n-a însemnat cine ştie ce, dar ceea ce a urmat ar fi putut să-mi vină de hac. Căci uşa s-a deschis dintr-o dată, în aşa fel încât clanţa a lucit fulgerător într-un semicerc a cărui rază era egala cu lăţimea deschizăturii! Am scăpat de un accident grav sau chiar fatidic prin acelaşi instinct mulţumită căruia pisicile cad întotdeauna în picioare, încăpăţânarea rigidă şi apoi supunerea bruscă în faţa dorinţelor tale, ambele manifestate de o uşă – unul dintre obiectele extrem de ne- cesare în viaţă, faţă de care n-am arătat niciodată un interes foarte mare – mi s-au părut un exemplu atât de clar de obrăznicie din partea câtorva scânduri ordinare, încât am fost cât pe-aci să cred că duhurile, driadele şi hamadriadele lemnului din care a fost construită lada noastră plutitoare refuzaseră să-şi părăsească locuinţa străveche şi să ni se alăture pe mare! Dar nu era asta, ci doar – „doar”, ce cuvânt, Dumnezeule mare! — faptul că nava „se desfăcea ca o ciubotă veche”, aşa cum îmi spusese Wheeler. Ajunsesem în patru labe, iar uşa se înţepenise în peretele transversal (cum ar zice Falconer) din cauza unui cârlig de fier, când prin deschizătură s-a ivit o siluetă care m-a făcut să rid ca un smintit. Era unul dintre locotenenţii noştri, care şonticăia firesc şi într-un unghi atât de ciudat faţă de puntea care devenise planul meu de referinţă, încât arăta ca un clovn (deşi fără voia lui), iar asta m-a înveselit imediat, în ciuda vânătăilor cu care mă alesesem. M-am ridicat, am ajuns la masa mai mică şi mai retrasă dintre cele două, amplasată exact sub ferestrele de la pupa, şi m-am aşezat. Aici totul e prins de podea, fireşte. Are vreun rost să-i povestesc înălţimii tale despre „buloanele de fixare”? Mai bine nu. Ei bine, iată-mă instalat la masă şi bând bere cu acest ofiţer. E vorba de un oarecare domn Cumbershum, aflat în serviciul comandat al Maiestăţii Sale şi deci putând fi socotit un gentleman, deşi sorbea din bere cu un dispreţ dezgustător faţă de obiceiurile oamenilor bine crescuţi, de-ai fi zis că era căruţaş, nu ofiţer. Cred că are cam patruzeci de ani şi un păr negru, tuns scurt, dar care-i ajunge aproape până la ochi. Are o tăietură la cap şi e privit ca un fel de erou, cu tot comportamentul lui necuviincios. Fără îndoială că o să auzim şi noi povestea cu pricina înainte să ajungem la destinaţie! în orice caz, omul a fost o sursă excelentă de informaţii. Mi-a spus că vremea era proastă, dar nu din cale-afară. A adăugat, privindu-mă cu tâlc, că pasagerii care stăteau cuminţi în cabine si beau un păhărel dădeau dovadă de înţelepciune, fiindcă nu aveam niciun medic la bord, iar un picior rupt ar fi fost o pacoste pentru toată lumea! Din câte se pare, am rămas fără medic fiindcă până şi cel mai cârpaci dregător de oase câştigă mai bine pe uscat. Este o atitudine mercantilă, care m-a făcut să privesc dintr-un alt unghi meseria asta despre care crezusem că putea fi practicată şi dezinteresat. Am spus că, în acest caz, ne puteam aştepta la o rată neobişnuită a deceselor si că, spre norocul nostru, aveam un capelan capabil să se ocupe de toate celelalte lucruri, de la primul până la ultimul. Auzindu-mă, Cumbershum s-a înecat, şi-a coborât stacana de la gură si mi s-a adresat pe tonul unei profunde uimiri.
— Capelan, domnule? Nu avem niciun fel de capelan!
— Crede-mă, l-am văzut cu ochii mei.
— Nu, domnule.
— Dar legea te obligă să ai un capelan la bordul fiecărei nave, nu-i aşa?
— Căpitanul Anderson preferă să-i evite. Şi cum există foarte puţini capelani şi medici, e la fel de uşor să te fereşti de unii pe cât e de greu să faci rost de ceilalţi.
— Ei, hai, domnule Cumbershum! Oare marinarii nu sunt superstiţioşi prin definiţie? Şi nu-i aşa că uneori recurgeţi la tot felul de vrăjitorii?
— Nu şi căpitanul Anderson, domnule. N-a făcut-o nici măreţul căpitan Cock, dacă-mi dai voie. A fost un ateu notoriu, care ar fi preferat să aibă ciumaţi la bord decât un capelan.
— Doamne sfinte!
— Te asigur că aşa a fost, domnule.
— Bine, dar cum… Dragul meu domn Cumbershum, cum o să se mai păstreze ordinea? Dacă iei piatra de temelie, se dărâmă tot edificiul!
Domnul Cumbershum n-a părut să-mi înţeleagă punctul de vedere. Mi-am dat seama că nu trebuia să vorbesc metaforic în faţa unui asemenea om şi mi-am reformulat ideea.
— Echipajul nu e format doar din ofiţeri! Acolo la prova există o mulţime de indivizi de a căror supunere depind ordinea pe navă şi reuşita întregului voiaj!
__Ăştia sunt în regulă.
__. Dar, domnule, aşa cum într-un stat argumentul suprem pentru continuitatea bisericii naţionale e reprezentat de biciul pe care-l ţine într-o mână şi de bucăţica – îndrăznesc să spun – iluzorie de zahăr din cealaltă, tot aşa^aici…
însă domnul Cumbershum a început să se şteargă la gură cu dosul bronzat al mâinii, iar apoi s-a ridicat în picioare.
— Habar n-am de treburile astea, a spus el. Căpitanul Anderson nu vrea picior de capelan la bord, nici dacă i se oferă pe gratis. Individul pe care l-aţi văzut e un simplu pasager şi, din câte mi-am dat seama, un începător în ale bisericii.
Mi-am amintit că amărâtul se îndreptase exact spre partea unde nu avea voie a navei si că vomitase contra vântului.
— Mai mult ca sigur că ai dreptate, domnule. E limpede că-i un marinar abia ieşit din găoace!
Pe urmă l-am informat pe domnul Cumbershum că, la momentul potrivit, trebuia să mă prezint în faţa căpitanului. Văzându-i mirarea, i-am spus cine sunt, am pomenit numele înălţimii tale şi pe cel al Excelenţei Sale, fratele domniei tale, şi i-am dat de înţeles cum urma să-i fiu de folos guvernatorului – de fapt, i-am desluşit doar cât se cuvenea, fiindcă numai domnia ta ştie ce alte treburi o să mai am de îndeplinit. N-am mai adăugat nimic din ce-mi stătea pe limbă. Şi anume că, dat fiind că guvernatorul era ofiţer de marină, iar domnul Cumbershum un exemplu potrivit al aceleiaşi categorii, îmi stătea la îndemână să ofer anumite sugestii apropiaţilor guvernatorului în clipa când ar fi fost nevoie de ele!
Informaţiile mele l-au făcut pe domnul Cumbershum ceva mai expansiv. S-a aşezat la loc. A recunoscut că nu mai pusese piciorul pe o asemenea navă şi nu mai plecase într-o asemenea călătorie. Totul i se părea foarte ciudat, ca de altfel şi celorlalţi ofiţeri. Ne aflam pe o corabie care era în acelaşi timp navă de război, vas comercial, pachebot şi navă de pasageri, eram câte puţin din toate, ceea ce însemna – iar aici cred că am detectat un soi de rigiditate a mintii la care te poţi aştepta din partea unui ofiţer mic în grad, deşi destul de vârstnic – că de fapt nu prea mai eram nimic. Cumbershum era de părere că, la sfârşitul călătoriei, nava avea să amareze definitiv, arborii gabieri aveau să-i fie coborâţi, iar ea avea să rămână un simplu motiv de mândrie pentru guvernator, mulţumindu-se să tragă salve de salut, în vreme ce domnia sa avea să se plimbe încoace şi-ncolo.
— Ceea ce e cât se poate de bine, domnule Talbot, cât se poate de bine! a adăugat el pe un ton sumbru.
— Fii bun şi lămureste-mă, domnule.
Domnul Cumbershum a aşteptat până când servitorul care mergea împleticindu-se pe lângă noi ne-a turnat din nou în pahare. Pe urmă s-a uitat dincolo de uşă, la coridorul pustiu pe care năvălise apa.
— Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla, domnule Talbot, dacă ar trebui să-si pună la treabă alea câteva tunuri grele care i-au rămas.
— Înseamnă c-a intrat diavolul în ea!
— Te rog să nu le împărtăşeşti părerea mea pasagerilor de rând. N-avem voie să-i alarmăm. Si aşa am vorbit mai mult decât era cazul.
— Eram pregătit să dau glas unor idei care ar fi putut stârni furia duşmanului; dar gândul că o apărare însufleţită din partea noastră n-ar face decât să sporească primejdia este… este…
— Este război, domnule Talbot; navele sunt mereu în pericol, indiferent dacă e pace sau război. Singurul vas din aceeaşi clasă care a mai trebuit să întreprindă călătoria asta nesfârşită, o navă de război transformată în navă de linie, s-a numit Guardian, din câte ţin minte – exact, Guardian – şi n-a ajuns la destinaţie. Insă acum mi-am adus aminte că s-a ciocnit de-un aisberg în Mările Sudului, aşa că n-a mai contat nici clasa, nici vechimea. ’ fc
Mi-am recăpătat răsuflarea. Am simţit sub indiferenţa de faţadă a bărbatului din faţa mea hotărârea de-a mă perpeli, tocmai fiindcă îi spusesem pe şleau ce persoană importantă eram. Am râs bine dispus şi am abandonat subiectul. Mi-am spus că venise momentul să-mi încerc puterile în ceea ce priveşte acea artă a măgulirii pe care înălţimea ta mi-ai recomandat-o drept un passe-partout care nu dă greş niciodată.
— Cu nişte ofiţeri atât de devotaţi si de pricepuţi ca ai noştri, sunt sigur că nu e cazul să ne temem de nimic, domnule.
Cumbershum m-a privit ţintă, ca şi cum ar fi bănuit că vorbele mele aveau un sens ascuns, poate chiar sarcastic.
— Devotaţi, domnule? Devotaţi?
Era momentul să „fac volta”, cum spunem noi, lupii de mare.
— Vezi ce-am păţit la mâna stângă, domnule? Uşa de-acolo mi-a făcut pocinogul. Ia uită-te cât de zgâriată şi de lovită e palma sau, cum ziceţi voi în marineză, mâna babord. M-am lovit la mâna babord! Ia spune, n-am brodit-o în marineză? Dar am de gând să-ţi urmez primul sfat. Mai întâi o să mănânc ceva, o să beau un coniac, iar pe urmă o să mă vâr în pat, ca să nu-mi rup vreo mâna sau vreun picior. Vrei să bei cu mine, domnule?
Cumbershum a clătinat din cap.
— Intru de cart acuşi, a spus el. Dar du-te si pune-ti burta la cale. Totuşi, ar mai fi ceva. Fii atent, te rog, la elixirul lui Wheeler. E o băutură dintre cele mai tari si, pe măsură ce-o să înaintăm, o să fie din ce în ce mai scumpă. Steward! Un pahar de coniac pentru domnul Talbot!
Apoi Cumbershum s-a despărţit de mine, dând din cap cât mai politicos cu putinţă pentru cineva care stătea înclinat ca panta unui acoperiş. Arăta ca un beţivan de prima mâna. Ce-i drept, cred că puterea de-a te încălzi a băuturii te atrage mult mai mult pe mare decât pe uscat. Prin urmare, m-am hotărât să beau paharul pe care-l aveam în mână si apoi să am grijă si să nu întrec măsura. M-am răsucit atent în scaunul prins de podea şi am cercetat cu privirea apele furioase care săltau şi se prăvăleau dincolo de ferestrele noastre de la pupa. Recunosc că am avut parte de o consolare din cale-afară de măruntă; cu atât mai mult cu cât m-am gândit că, până şi în eventualitatea în care am fi ajuns cu bine la destinaţie, nu exista val, talaz, hulă sau brizant pe care să-l fi înfruntat într-o direcţie şi pe care să nu fiu silit să-l înfrunt exact în direcţia opusă peste câţiva ani! Am rămas o bună bucată de vreme cu ochii ţintă la paharul cu coniac, fixându-i băltoaca de lichid aromat de pe fund. Priveliştea nu a avut darul să mă liniştească prea mult, singura consolare fiind aceea că restul pasagerilor erau şi mai vlăguiţi. Gândul acesta m-a făcut să mă apuc imediat de mâncat. Am înfulecat nişte pâine încă proaspătă şi puţină brânză. În plus, am dat pe gât paharul cu coniac şi i-am pus în vedere stomacului ca nu cumva să mă mai supere; l-am speriat atât de tare cu ameninţarea că o să încep să beau bere cu nemiluita, apoi coniac, pe urmă elixirul lui Wheeler şi în cele din urmă nişte laudanum care, Dumnezeu să mă ierte, o să-i consfinţească distrugerea definitivă, încât micul organ supus atâtor nedreptăţi n-a mai scos un sunet si a stat cuminte ca un şoricel care o aude pe servitoare umblând dimineaţa în sobă, ca să aprindă focul! Am depus armele, m-am culcat, m-am trezit la loc si am mâncat; după aceea am trudit la aceste pagini scrise la lumina luminării, oferindu-i înălţimii tale prilejul de a „trăi prin intermediul meu” câteva întâmplări şi părându-mi la fel de rău pentru ele cum i-ar părea şi domniei tale! Cred că toată suflarea de pe navă, de la animalele de fermă până la preaplecatul tău slujitor, suferă de rău de mare şi-i vine să verse, bineînţeles, în afară de marinarii hârsiti şi rezistenţi, care aproape că nu se mai văd sub pelerinele de pe care şiroieşte apa.
Infruntarea de William Golding
Înfruntarea
*
1
Mi-am marcat ziua de naştere oferindu-mi singur un cadou, întrucât nimeni altcineva nu părea dispus s-o facă! L-am cumpărat, fireşte, de la domnul Jones, intendentul. Tocmai când ieşeam, uşurat întru câtva, din duhoarea ce pusese stăpânire pe fundul corăbiei, m-am întâlnit cu Charles Summers, prietenul meu şi secundul ambarcaţiunii. Acesta a râs când a dat cu ochii de registru.
— Cei de pe corabie si-au dat seama c-ai terminat, Edmund. Cu alte cuvinte, că ai umplut registrul primit în dar de la distinsul tău naş.
— Cum aşa?
— A, nu te arăta mirat! Nu poţi să ascunzi nimic pe o corabie. Dar ia spune, mai ai si alte veşti pentru el?
— Asta nu-i o continuare, ci o nouă încercare. După ce-o să umplu registrul ăsta cu relatarea călătoriei noastre, am de gând să-l păstrez numai şi numai pentru mine.
— Nu prea cred că ai cine ştie ce de consemnat.
— Dimpotrivă, domnul meu, dimpotrivă!
— Noi motive de automulţumire?
— Cum să reacţionez la asta?
— Păi… umblă cu nasul pe sus, ca de obicei. Dragă Edrnund, dac-ai şti cât de enervant e aerul de superioritate pe care ţi-l iei. Unde mai pui că faci şi pe scriitorul!
N-am prea luat în seamă acest amestec de familiaritate şi iritare amuzată. Credeam într-adevăr că mă vindecasem de comportamentul oarecum arogant şi de acea conştiinţă a propriei valori pe care o afişasem cu prea mare imprudenţă în primele zile ale călătoriei. Tocmai lucrurile astea îmi aduseseră, printre marinarii de rând, porecla „lordul Talbot”, deşi în mod normal singurele apelative la care am dreptul sunt „domnule” şi „stimabile”.
— Mă amuz. Îmi ocup timpul. Ce altceva poate face un biet matelot amator într-o călătorie dinspre nordul îndepărtat spre antipozi?
— Asta parcă e format in-folio, nu? O să ai nevoie de-o groază de aventuri ca să umpli registrul. Primul pentru naşul…
— Colley, Wheeler, domnul căpitan Anderson…
— Şi alţii. Iţi doresc din suflet să ai probleme mult mai mari până termini volumul doi!
— Precis o să am, fiindcă nu-mi vine nimic în minte. Apropo, azi e ziua mea!
A dat din cap cu gravitate, dar n-a spus nimic şi si-a continuat drumul spre partea din faţă a navei. Am scos un oftat. Cred că a fost pentru prima dată că nimeni, în afară de mine, nu si-a adus aminte că era ziua mea! Altfel ar fi stat lucrurile acasă, unde aş fi avut parte de urări de bine şi de cadouri. Aici însă, pe corabia asta care de-abia se mişcă, atenţiile modeste şi obiceiurile frumoase de genul ăsta sunt azvârlite peste bord.
Am intrat la mine în „cuşcă” sau cabină acea mică „oază de răgaz” unde trebuie să dorm şi să-mi duc zilele până o să ajungem la antipozi. M-am aşezat pe scaunul din pânză din faţa „tăbliei de scris”, singurul înlocuitor disponibil al biroului, şi am deschis registrul, forţându-i cotorul, întinderea lui era imensă. Dacă îmi aplecam capul într-o parte şi iscodeam cu privirea suprafaţa albă cum de altfel eram silit să procedez, dat fiind că la mine în cabină lumina se cernea cu mare zgârcenie dădea impresia că se desfăşoară în toate direcţiile, până când ajungea să se confunde cu întregul meu univers. Prin urmare, am continuat să privesc, aşteptând eventuala apariţie a unor lucruri demne de imortalizat dar nimic! Abia după o pauză prelungită am descoperit stratagema de a-mi pune pe hârtie propria neputinţă, cu siguranţă trecătoare. Cu toate acestea, din câte-mi amintesc, nefericitul pastor Colley, o mână de om, se folosise fără să-şi dea seama de instrumentul solid al limbii engleze, într-o scrisoare către sora lui, cu o dexteritate prin care reuşise, ca prin minune, să evoce imaginea vie a corăbiei şi a oamenilor de la bord, printre care mă număr şi eu. Din cuvinte întrupase întreaga noastră lume, care se hâţâna anevoie, înrobită capriciilor vremii.
Da, vremea, Edmund, vremea, prostovan ce eşti! De ce nu-ncepi cu asta? Bine măcar că am scăpat de acalmia tropicală. Am avut parte de ea prea mult şi ne-am săturat până peste cap. Am lăsat în sfârşit în urmă vremea frumoasă a regiunilor ecuatoriale, iar acum mergem drept spre sud, cu vântul în babord, aşa încât avem din nou o oarecare nesiguranţă pe punte, precum şi o înclinare constantă spre dreapta, cu care m-am obişnuit atât de bine, încât şi eu, şi corpul meu o acceptăm ca pe un lucru absolut firesc. Vremea de-acum ne ajută să vedem cât se poate de limpede orizontul, într-un albastru dens, ce pare împrumutat din versurile lordului Byron şi-n infinit continuă să se-ntindă ca să vedeţi ce mare e forţa versului! Trebuie să încerc şi eu cândva. Vântul suficient de puternic şi care parcă începe deja să crească în intensitate (deşi, din câte-mi amintesc, nu a fost pomenit de înălţimea sa) face să ni se aplece corabia, sau cel puţin aşa ar trebui, dar pare să aibă un efect mai mic decât cel la care ne aşteptam. Cam atât despre vreme. Colley ar fi reuşit să vorbească mult şi bine despre ea. Însă din câte-mi dau seama, singura ei urmare a fost uşoara răcorire a aerului şi o mică înclinare a suprafeţei cernelii din călimară. Edmund, te conjur! Fii scriitor!
Dar cum?
Există o diferenţă inevitabilă între acest jurnal, scris pentru… pentru… nu ştiu pentru cine, şi primul destinat ochilor unui naş care e mai puţin indulgent decât mi-a plăcut să cred. În volumul acela soarta mi-a fost alături. Printr-o remarcabilă serie de întâmplări oportune, Colley
„s-a hotărât să moară”, Wheeler, „servitorul” meu, s-a înecat, iar rezultatul a fost că am umplut registrul! Nu pot să-l mai consult, fiindcă a fost depus în sertarul de jos, îmbrăcat în hârtie de împachetat, cusut în pânză pentru vele, sigilat şi pus la păstrare. Insă ţin minte că spre final am scris că totul devenise un fel de aventură marină. Un jurnal care se transformase întâmplător în poveste. Acum însă nu am nimic de povestit.
Ieri am văzut o balenă. Mai bine zis, am văzut jetul care se ridica din locul unde respira creatura, care însă a rămas ascunsă privirilor. Locotenentul Deverel, vechiul prieten de care, sincer să fiu, abia aştept să mă despart, a remarcat că semăna izbitor cu suflul unui obuz explodat. Auzindu-1, Zenobia Brocklebank a scos un ţipăt şi l-a implorat să nu mai aducă vorba de lucruri atât de înfricoşătoare, o expresie a slăbiciunii omeneşti în cel mai adevărat sens al cuvântului sau poate doar simularea ei care i-a dat prilejul lui Deverel să se apropie, să-i ia mâna moale şi să murmure câteva cuvinte liniştitoare, dincolo de care se desluşea un vag fior erotic. Ţin minte că domnişoara Granham, fosta noastră guvernantă, l-a fulgerat, sau în orice caz l-a săgetat, cu privirea şi s-a îndreptat spre locul unde logodnicul ei, domnul Prettiman, elogia avantajele sociale ale revoluţiei la urechea artistului nostru marin, beţivul domn Brocklebank. Şi toate acestea se petreceau la pupa, sub ochii locotenentului Cumbershum, care era de cart împreună cu tânărul domn Taylor. Altceva? Fleacuri şi nimic mai mult!
Tot ieri, pe puntea dintre trinchet şi arborele mare, oamenii au întins o parâmă groasă, care apoi a fost răsucită, înfăşurată şi destinată unei misterioase operaţiuni marinăreşti. A fost singurul lucru demn de consemnat, dar priveliştea s-a dovedit al naibii de plicticoasă.
Ce dracu’! Am nevoie de un erou cu care să văd ce se întâmplă în volumul doi. Aş putea oare să mă opresc la mohorâtul căpitan Anderson? Nu cred. În ciuda uniformei, întreaga lui fiinţă degajă un aer total lipsit de eroism.
Charles Summers, prietenul meu şi secundul corăbiei? Pentru noi, este Omul Cumsecade prin excelenţă şi deci nu poate deveni tragic decât dacă o să decadă din această condiţie modestă, lucru pe care nu-l aştept şi nici nu-l doresc. Ceilalţi? Domnul Smiles, distantul comandor al velierului, domnul Askew, tunarul, domnul Gibbs, dulgherul? De ce nu micul nostru negustor şi intendent, domnul Jones? Sau Oldmeadow, ofiţerul de infanterie cu oamenii lui aliniaţi şi îmbrăcaţi în verde? îmi storc creierii, îi chem în ajutor pe Smollett şi Fielding, le cer sfatul şi descopăr că n-au ce să-mi spună.
Poate că ar trebui să povestesc despre un tânăr foarte inteligent şi mai sensibil decât îşi închipuia, care face o călătorie la antipozi, unde urmează să-i vină în ajutor guvernatorului noii colonii cu indiscutabilele lui calităţi pentru… Pentru fel de fel de lucruri. Ei bine, el… el… el, ce? Printre emigranţii de la teugă se află şi o femeie. N-ar putea să fie ea eroina noastră, o prinţesă deghizată? Şi n-ar putea el, eroul nostru, s-o salveze? Dar de la ce? Se mai găseşte la bord şi domnişoara Brocklebank, despre care nu vreau să scriu, precum şi doamna Brocklebank, pe care nici n-o prea cunosc şi care e mult prea tânără şi drăguţă ca să fie soţia pântecosului.
Se caută insistent! Un erou pentru noul meu jurnal, o nouă eroină, un nou răufăcător si câteva elemente comice care să-mi alunge plictisul abisal.
Până la urmă, o să fiu nevoit să mă mulţumesc cu Charles Summers. Cel puţin el şi cu mine stăm de vorbă şi încă destul de des. Dat fiind că funcţia de secund îl face răspunzător de întreaga corabie, e scutit de cart. Am impresia că străbate corabia în lung şi-n lat optsprezece ore din douăzeci şi patru, aşa că ştie foarte bine ce le poate pielea celor din echipaj, ca să nu mai vorbim de emigranţi şi de pasagerii mai de Doamne-ajută, cărora le cunoaşte numele până la unul. Cred că ştie la fel de bine, centimetru cu centimetru, materialele din care e construită ambarcaţiunea. Din cât mi-am dat seama, are doar o oră de pauză înainte de prânz, cam între unsprezece şi douăsprezece, când măsoară puntea cu pasul, ca şi cum ar fi la plimbarea de dimineaţă. Unii pasageri procedează identic, iar eu sunt fericit, ba chiar mândru nevoie mare, fiindcă de obicei Charles mă alege pe mine ca să ne plimbăm împreună. Iar treaba asta a devenit deprindere. Ne preumblăm amândoi de la un capăt la altul al punţii, când încolo, când încoace, pe partea dinspre babord a corăbiei, în timp ce domnul Prettiman şi logodnica lui, domnişoara Granham, fac acelaşi lucru în partea dinspre tribord. De comun acord, am hotărât să nu ne plimbăm în cvartet, ci pe perechi, în felul ăsta, chiar când ei se întorc de la capătul dinspre teuga, noi facem stânga-mprejur la capătul celălalt. Când ne apropiem de punctul central, circumferinţa catargului mare ascunde cele două perechi una de alta, aşa încât nu e nevoie să ne ridicăm mereu pălăriile sau să înclinăm zâmbitori capul ori de câte ori ne întâlnim! Nu-i aşa că e un lucru pe cât de banal, pe atât de absurd? Simpla interpunere a unor masive coloane de lemn ne scuteşte să recurgem la toate politeţurile marinarilor de apă dulce! I-am spus asta lui Charles cu o zi înainte şi a pufnit în râs.
— Nu m-am gândit la aşa ceva, dar bănuiesc că ai dreptate. Asta zic şi eu fineţe a observaţiei!
— E doar o cumpănită cercetare a firii omeneşti, deosebit de necesară unuia care are de gând să ajungă politician.
— Ţi-ai trasat deja cariera?
— Cum să nu. Şi încă mult mai precis decât majoritatea celor de vârsta mea.
— Îmi stârneşti curiozitatea.
— Păi, o să petrec câţiva ani, foarte putini, ocupându-mă de administrarea coloniei.
— Dar-ar bunul Dumnezeu s-o văd şi pe asta!
— Ascultă ce-ţi spun, domnule Summers, sunt convins că-n secolul ăsta naţiunile civilizate or să preia din ce în ce mai mult administrarea regiunilor înapoiate ale lumii.
— Şi pe urmă?
— Parlamentul. Naşul meu are sub control un târgusor. Acesta poate trimite doi membri în Camera Comunelor, şi singurii alegători sunt un cioban beţiv şi un argat care-şi petrece săptămânile de după alegeri chefuind întruna.
— Şi tu ai de gând să profiţi de desfrâul lor?
— Mă rog, există şi probleme. Moşiile astea amărâte sunt serios grevate de datorii şi, ţinând cont că locurile din Cameră pot fi ocupate doar de oamenii cu stare, o să trebuiască să mai ciupesc si eu ceva pe ici, pe colo.
Charles a râs în gura mare, după care s-a oprit brusc.
— N-ar trebui să mi se pară distractiv lucrul ăsta, Edmund, dar uite că mi se pare. Să ciupeşti pe ici, pe colo! Şi pe urmă?
— Păi, guvernul! Cabinetul!
— Ce ambiţie!
— Îţi displace latura asta a caracterului meu? Charles a tăcut câteva clipe, iar apoi a vorbit apăsat.
— N-am niciun drept. Şi eu sunt cam la fel.
— Tu? O, nu!
— În orice caz, te consider un tip foarte interesant. Sper clin suflet să prosperi în carieră, spre propria-ţi mulţumire şi-n folosul prietenilor. Dar nu cumva tara a început să se sature de târguşoare? Oare nu-i împotriva raţiunii şi a echităţii ca o mână de englezi să aleagă un organism al statului care o să ne conducă pe toţi?
— Dacă tot ai adus vorba, Charles, cred că pot să te lămuresc! Neajunsul ăsta aparent este de fapt adevăratul geniu al sistemului nostru…
— O, nu! Nu se poate!
— Dar bine, dragul meu, democraţia nu este şi nu poate fi nicicând echivalentă cu votul universal. Cum adică, domnule, să-nţeleg că trebuie să-i lăsăm să voteze pe copii şi pe săraci? Pe nebuni? Pe puşcăriaşii de drept comun? Pe femei?
— Ar fi bine să nu-i dai domnişoarei Granham ocazia să te-audă!
— Adevărat, pentru nimic în lume n-aş denigra-o pe această respectabilă domnişoară. Sunt dispus să fac o excepţie. S-o vorbesc de rău? N-aş îndrăzni!
— Nici eu!
Am râs amândoi. Apoi mi-am reluat explicaţia.
— În perioada de aur a Greciei, doar o mică parte a populaţiei avea dreptul să voteze.
Barbarii îşi pot alege căpeteniile aclamând şi izbind cu săbiile în scuturi. Insă cu cât o ţară e mai civilizată, cu atât mai mic e numărul celor capabili să înţeleagă structura complexă a societăţii din care fac parte! O comunitate civilizată o să găsească întotdeauna metode de limitare sănătoasă a electoratului la un corp de alegători de familie bună, cu educaţie aleasă, rafinaţi, pricepuţi şi care moştenesc calităţile astea din tată-n fiu, provenind dintr-un strat al societăţii care s-a născut ca să conducă şi care are de gând s-o facă, acum şi-n vecii vecilor!
Insă Charles începuse să gesticuleze cu amândouă mâinile, încercând să mă tempereze. Cred că ridicasem vocea prea mult, aşa că m-a întrerupt.
— Edmund! Uşurel! Nu mă confunda cu Parlamentul! Ăsta-i discurs în toată regula, înainte de-a dispărea în spatele arborelui mare, domnul Prettiman s-a făcut roşu la faţă!
Am coborât vocea.
— O să-mi domolesc tonul, dar nu şi cuvintele. El e robul speculaţiilor, dacă nu mai rău! Greşeala obişnuită a firilor speculative e presupunerea că o schemă perfectă de guvernare poate fi aplicată pe chipul imperfect şi necăjit al omenirii. Nu-i deloc aşa, domnule Summers. Există împrejurări în care doar imperfecţiunile unui sistem contradictoriu şi incomod ca al nostru pot să fie de folos. Cinste veşnică târguşoarelor! Bineînţeles, cu condiţia să încapă pe mâini bune.
— Mi se pare mie, sau ai adus în discuţie câteva elemente ale unui proiect pentru primul discurs la Cameră?
Am simţit o căldură bruscă învăluindu-mi obrajii.
— Cum de-ai ghicit?
Charles s-a întors preţ de o clipă şi l-a mustrat pe un marinar care-şi făcea de lucru fără tragere de inimă cu nişte calafat, smoală şi o cavilă de matisit.
— Dar cum rămâne cu viaţa ta personală, Edmund? Adică toată partea care nu e pusă direct în slujba ţării tale?
— Păi, probabil c-o să trăiesc ca un om obişnuit. O să-mi fixez o zi dar-ar Domnul să fie cât mai îndepărtată în care să fac ceva cu moşiile, dacă nu cumva o să-mi conving unul dintre fraţii mai mici să se ocupe în locul meu. Trebuie să recunosc că, în aspiraţiile mai îndrăzneţe, mi-am văzut moşiile eliberate de greaua povară a datoriilor aici chiar am râs de ideea în sine printr-un dar din partea unei ţări recunoscătoare! Numai c-o să mă crezi un visător!
A râs şi Charles.
— Ceea ce nici măcar nu-i rău, cu condiţia să fie vise ale viitorului, nu ale trecutului.
— Cu toate astea, când o să se pună problema căsătoriei, n-o să mai fiu visător, ci practic, într-un moment favorabil al carierei, o să mă-nsor cu…
— A, chiar mă-ntrebam. Am voie să ştiu dacă tânăra domniţă a fost deja aleasă?
— Cum adică? Crezi că sunt vreun Romeo plecat în căutarea Julietei? Dă-mi răgaz zece ani, iar pe urmă o fată cu vreo zece-doisprezece ani mai tânăra ca mine, de familie bună, bogată, frumoasă…
— Si care acum e-n scutece.
— Întocmai.
— Îţi doresc să ai parte doar de bucurii. M-a apucat râsul.
— O să dansezi la nunta mea!
A urmat o pauză. Charles a încetat să zâmbească.
—Eu nu dansez.
A înclinat scurt din cap şi a plecat, făcându-se nevăzut undeva la teugă. M-am întors ca să-i salut pe domnul Prettiman şi pe logodnica lui, dar i-am văzut dispărând într-o deschizătură de pe puntea dunetei. M-am înapoiat în cabină şi m-am aşezat în faţa tăbliei de scris, gândindu-mă că o asemenea conversaţie putea fi consemnată în jurnal, în plus, mi-am dat seama ce prieten agreabil devenise Charles Summers.
Toate astea au avut loc ieri. Şi-atunci, cum rămâne cu dimineaţa de azi? Nu s-a întâmplat nimic. Am înghiţit o mâncare fără gust, am refuzat să beau fiindcă în ultima vreme cam exagerasem cu paharul, am vorbit, sau mai bine zis i-am răspuns monosilabic lui Oldmeadow, care nu mai ştia ce să le dea de lucru oamenilor lui, i-am tăiat macaroana Zenobiei Brocklebank, dat fiind că îşi făcuse un obicei din a sta la taclale cu marinarii de rând şi m-am trezit iarăşi în faţa acestei suprafeţe albe şi întinse, fără să-mi fi venit nimic în minte. Totuşi, dacă mă gândesc bine, pot să consemnez un fapt relativ anost. Tocmai m-am întâlnit din nou cu Charles Summers pe punte. A spus că vântul sporise în intensitate, la care eu am răspuns că nu observasem nicio creştere a vitezei noastre de deplasare. A dat din cap.
— Ştiu, a zis apoi pe un ton grav. Aşa ar trebui, dar s-au prins o mulţime de ierburi de cocă. Acalmia tropicală ne-a cam ţinut în loc mai mult decât era nevoie.
M-am apropiat de margine şi m-am uitat peste copastie. Vegetaţia agăţată de navă se vedea cu ochiul liber şi semăna cu nişte plete verzi. Când corabia a intrat în ruliu, în apă s-a zărit o zonă mai întunecoasă, care te ducea cu gândul la o vegetaţie la fel de lungă, dar de altă culoare. A urmat tangajul, iar buclele verzi au ieşit din nou la suprafaţă în dezordine, fiind apoi duse de ape într-o singură direcţie din cauza uşoarei noastre deplasări înainte.
— Nu puteţi scăpa de ele?
— Dacă am fi ancorat, am fi folosit nişte parâme. Am fi rămas într-un golfuleţ de maree, am fi carenat corabia şi am fi curăţat-o.
— Toate navele se-ncurcă în ierburi în apele astea?
Mai putin cele moderne, construite în secolul al nouăsprezecelea. Astea au fundul căptuşit cu plăci de aramă, de care vegetaţia marină se prinde mai greu.
— Ne plictisim de mama focului.
— Eşti chiar atât de grăbit să ajungi la antipozi?
— Parcă simt cum trece fiecare clipă.
A zâmbit şi s-a întors. Mi-am amintit de noua mea ocupaţie şi m-am înapoiat în cabină. Un lucru trebuie, totuşi, spus despre scrierea unui jurnal pe care s-ar putea să nu-1 mai citească nimeni în afară de mine. Ceea ce o să hotărăsc de capul meu! Iar dac-o să am chef, o să fiu de-a dreptul iresponsabil! N-are rost să mai caut vorbe de duh prin care să-mi amuz naşul, sau să am grijă să mă descriu, cum s-ar zice, din unghiul cel mai favorabil, ca mireasa care pozează pentru portretul de dinaintea nunţii. Poate că pe alocuri am fost prea cinstit în jurnalul ţinut pentru naşul meu şi m-am gândit câteodată că, în loc să se fi lăsat convins că am o fire nobilă, se prea poate să-mi fi perceput cuvintele stricto sensu şi să fi ajuns la concluzia că mă arătasem nedemn de protecţia lui! Afurisit să fiu dacă mai văd vreo cale de ieşire, dat fiind că nu pot distruge ce-am scris fără să distrug şi cadoul pe care mi l-a făcut naşul, cu tot cu legătura asta inutil de frumoasă. Am fost un prost. Ba nu! Am calculat greşit.
Cumbershum şi Deverel l-au îndemnat pe Summers să-i arate căpitanului Anderson cât de indicat ar fi să ne modificăm cursul spre fluviul La Plata, unde am putea abate corabia în carenă, ca să scăpăm de ierburi. Cel care m-a informat a fost tânărul domn Taylor, micimanul entuziast care se mai lipeşte din când în când de mine. Cu toate acestea, Summers nu e de acord. Ştie că Anderson vrea să termine călătoria fără să mai facă escală în vreun port. Trebuie să recunosc că, dincolo de faptul că e un om cumsecade şi mai mult ca sigur un marinar iscusit, lui Summers nu-i place câtuşi de putin să aibă alte păreri decât căpitanul. Domnul Taylor susţine că i-a refuzat pe cei doi, indicându-le un lucru care s-a adeverit chiar azi-dimineaţă, şi anume că vântul s-a înteţit, iar viteza noastră de; deplasare a crescut. Vântul continuă să bată dinspre babord, orizontul şi-a mai pierdut din claritatea de până acum, iar din când în când suntem împroşcaţi de o ceaţă fină de stropi. Lucrul ăsta are darul să-i bine dispună pe toţi marinarii şi pasagerii de pe corabie. Doamnele strălucesc efectiv de sănătate şi
*
2
Trebuie să vă rog să vă închipuiţi că s-au scurs trei zile de la cuvântul care reprezintă atât de enigmaticul sfârşit al SECŢIUNII ÎNTÂI până la cele pe care le scriu astăzi. Am fost întrerupt. Sfinte Sisoe, îmi pocneşte capul de durere chiar şi la cea mai mică mişcare! Ce mai, m-am lovit al naibii de rău şi cu totul neaşteptat. Izbutesc să scriu la mine în cabină, fiindcă Phillips mi-a dat o scândură pe care să mi-o fixez pe genunchi şi mi-a proptit spatele cu încă una sau două perne de granit. Din fericire, deşi cred că s-ar cuveni să spun mai degrabă „din păcate”, corabia se mişcă încet, după gustul meu, cu toate că vântul o împinge înapoi către acalmia tropicală, lua-o-ar naiba s-o ia acum şi pururi şi-n vecii vecilor! în ritmul ăsta, o să ajungem la antipozi când acolo o să fie iarnă, perspectivă care nu-mi surâde nici mie şi cu atât mai puţin marinarilor, care au auzit o sumedenie de grozăvii despre Mările Sudului în acest anotimp! Summers a venit în vizită de îndată ce am fost în stare să înjur şi mi-a spus, cu un zâmbet îndurerat, că domnul căpitan Anderson respinsese sugestia de a face un popas în estuarul fluviului La Plata, dar că, între timp, admisese posibilitatea unei escale la Capul Bunei Speranţe, dacă o să putem ajunge acolo.
— Înseamnă că ne paşte vreun pericol? N-a răspuns preţ de câteva clipe.
— Mda. Ca de obicei. Te rog din suflet să nu…
— „… răspândeşti deznădejdea în rândul pasagerilor”. De data asta a râs.
— Ei, hai, ti-ai mai revenit.
— Ce bine-ar fi să pot face o legătură între limbii şi ceea ce am în cap. Ştii ceva, Charles?
Când deschid gura, parcă nici nu mai sunt eu cel care vorbeşte.
— E efectul şocului. O să te simţi mai bine imediat. Numai că te rog să nu mai comiţi niciun gest eroic şi altruist.
— Îţi baţi joc de mine.
— In orice caz, nu-ti mai rezistă capul pentru alte cucuie, ca să nu mai vorbim de şira spinării.
— E foarte adevărat că m-apucă durerea de cap din nimic o am „pe ţeava”, dacă preferi şi nu trebuie decât să mişc puţin gâtul ca să… Ah, lua-te-ar toţi dracii!
Charles a plecat, iar eu m-am apucat să consemnez aventura. Stăteam în faţa tăbliei de scris si mă jucam cu pana, când unghiul podelei pe care se afla scaunul a început să se schimbe. Dat fiind că de vreo câteva zile ne plictisiserăm făcând tot felul de zigzaguri, bordee, volte sau cum s-or mai fi numind, la început n-am dat deloc atenţie fenomenului. Apoi însă spatele (care a devenit un marinar în toată regula, cu drepturi depline) a simţit că mişcarea era mai rapidă decât de obicei, în plus, nu se auzea niciunul dintre zgomotele clasice ale unei asemenea manevre, adică siflee, rugăminţi adresate celor care făceau de cart, forfota agitată a picioarelor goale şi tremurul înfoiat al velelor, în schimb, în arboradă s-a produs o bubuitură puternică şi neaşteptată, care a încetat imediat, moment în care marinarul hârşit din mine şi-a dat seama că puntea se înclina din ce în ce mai repede şi mai mult. Atunci am devenit brusc scriitor; şi prima mea mişcare a fost să-mi pregătesc pana şi călimara. Nici n-am apucat bine să fac lucrul ăsta, că m-am trezit azvârlit dintr-un perete în altul al cabinei… Acum se auzeau şi zgomote din belşug strigăte, fluierături, lovituri surde şi trosnete precum şi ţipete din cabina de alături, unde amoreza mea de altădată, Zenobia, urla aproape într-un glas cu presu- pusa soţie a domnului Brocklebank. Am urcat cu greu pe punte, am reuşit să deschid uşa şi m-am îndreptat ca un păianjen spre lumina zilei.
Cum se spune cam în toate cărţile de călătorie pe care le-am citit, ce privelişte mi s-a înfăţişat acum în faţa ochilor! Mi-a îngheţat sângele în vine, mi s-a făcut părul măciucă… Şi aşa mai departe. Totul se schimbase, devenind de nerecunoscut. Puntea din lemn, relativ orizontală, se înclinase ca un acoperiş şi avea să ajungă în scurt timp perpendiculară. Mi-am dat seama, cu luciditatea pe care ţi-o conferă propria neputinţă, că eram pierduţi. Eram pe punctul de-a ne da peste cap, de-a ne răsturna. Toate pânzele fuseseră prinse de vânt dintr-un unghi nepotrivit, se întindeau exact parâmele care nu trebuiau, pe când celelalte spânzurau în voia furtunii, ca nişte atârnătoare de vergă dezlegate. Parapetele de sub vânt se apropiau din ce în ce mai mult de mare. Apoi s-a auzit nu atât „de sus”, cât mai degrabă „de undeva de departe” un scrâşnet lent, urmat de un zgomot de velatură sfâşiată şi de un trosnet de lemnărie făcută ţăndări. Undeva la prova, vârfurile uriaşe care par atât de mici de jos şi formează „arborele gabier” s-au frânt şi au rămas atâmate într-un veritabil păienjeniş de funii şi pânze rupte în bucăţi. Pe puntea din vânt ieşiseră câţiva bărbaţi, care se luptau acum cu nişte odgoane. Pe unul dintre ei, aflat lângă deschizătura teugii, 1-am surprins lovind cu un topor. Deasupra mea am văzut un lucru pe care şi acum îmi vine greu să-l cred: timona corăbiei s-a învârtit atât de brusc, încât cei doi bărbaţi care o ţineau au fost măturaţi ca nişte stropi de ploaie cel mai îndepărtat de mine a zburat prin aer pe deasupra timonei, aterizând undeva dincolo de ea, iar cel mai apropiat s-a prăbuşit pe punte ca fulgerat. O dată cu învârtirea timonei s-a auzit un trosnet surd şi înspăimântător dinspre cârmă. L-am văzut chiar pe căpitanul Anderson dând drumul unei funii de la cavilă şi dând să apuce o alta, fără să ţină seama de primejdie… Am dat fuga într-acolo şi am început şi eu să trag. Am simţit funia mişcându-se în urma eforturilor noastre conjugate, dar cel puţin aşa mi s-a spus părâma căreia îi dăduse drumul căpitanul continua să se zbată prin aer, căci deodată am simţit o lovitură cumplită în moalele capului şi în ceafă. N-am să recurg la niciuna dintre formulele bătătorite, de genul „Din clipa aceea n-am mai ştiut nimic”, însă cu siguranţă că lucrurile pe care le-am ştiut mi s-au învălmăşit în minte şi au devenit neclare. Mi se pare că am căzut pe punte peste tânărul domn Willis. Cu excepţia spatelui care mă durea foarte tare şi a capului care îmi vâjâia, mă simţeam aproape bine. Asta, bineînţeles, fiindcă mă lăţisem peste domnul Willis. În orice alte împrejurări, nici nu l-aş fi ales şi nici nu l-aş fi suportat pe domnul Willis pe post de saltea, dar în situaţia aceea m-am enervat de-a binelea văzând ce eforturi zadarnice făcea băiatul să iasă de sub mine. Pe urmă cineva a tras de el şi, într-o clipită, am rămas fără pernă, având sub cap doar puntea care, din câte îmi dădeam seama, revenise la orizontală. Am deschis ochii şi m-am uitat în sus. Am văzut nişte nori albi profilindu-se pe cerul albastru. Privirea mi s-a oprit apoi asupra arborelui artimon, ale cărui vele nu se lipiseră de-a valma de vergi. Ceva mai departe la prova, o bucată din arborele mare rămăsese nemişcată, şi ea cu velele inferioare strânse ghem, dar cu gabierul distrus şi atârnând într-o încâlceală pentru care marinarii au o serie de termeni care mai de care mai expresivi. Şi gabierul arborelui trinchet fusese doborât şi aterizase pe jumătate pe teugă, peste cabestan. Am închis ochii ca să-i feresc de lumină şi am continuat să stau întins, aşteptând să mi se potolească durerile. L-am auzit ca din depărtare pe căpitanul Anderson dând ordin după ordin, fără să se oprească. Niciodată nu l-am înţeles atât de puţin, dar în acelaşi timp niciodată nu l-am îndrăgit atât de mult. Vocea lui degaja calm şi încredere. După aceea, nu ştiu dacă mă credeţi, a venit un moment când, în mijlocul unei rafale sau salve de ordine, s-a oprit şi a rostit pe un ton mai potolit şi mai dezinvolt: „Aveţi grijă de domnul Talbot.” Ce omagiu! Phillips s-a aplecat asupra mea, însă nu aveam de gând să mă las întrecut în materie de gesturi nobile.
— N-avea grija mea, omule. Mai mult ca sigur că sunt alţii care au mai mare nevoie de ajutor.
Mă bucur să pot spune că vorbele astea n-au avut niciun efect asupra lui Phillips, care se străduia să vâre ceva moale între capul meu şi punte. M-am simţit ceva mai bine. Ceaţa roşie care îmi năvălise în ochi devenise între timp trandafirie.
— Ce dracu’ s-a-ntâmplat?
A urmat o pauză, după care s-a auzit răspunsul:
— Zău dacă ştiu, domnule. Cum s-a redresat nava şi am revenit pe chilă dreaptă, cum v-am căutat.
Mi-am îndoit picioarele pe rând. Nu păreau să fi păţit nimic, la fel ca braţele. Funia îmi jupuise niţel palmele şi atât. Din câte îmi dădeam seama, supravieţuisem catastrofei, indiferent în ce ar fi constat ea, alegându-mă numai cu o durere de cap şi o sperietură.
— Ar trebui să ai grijă de doamne, Phillips.
Nu mi-a răspuns, introducându-mi în schimb încă o bucată de material împăturit sub cap.
Am deschis ochii din nou. Gabierul frânt era coborât încet, centimetru cu centimetru. Marinarii se răspândiseră prin ceea ce rămăsese din arboradă. Mi-am ridicat la timp capul, care mă durea, ca să văd cum gabierul trinchet ce fusese distrus era adus pe punte şi descâlcit din jurul cabestanului. Fusese crăpat şi ieşea cu aproape doi metri în exteriorul navei. Deasupra mea, vela-pic fusese coborâtă cu ajutorul unui tangon. Mi-am amintit de pânzele falnice care se umflaseră peste capul meu când lăsaserăm corabia la apă, înainte ca marea să le acopere spumegând.
— Ce s-a-ntâmplat?
— O navă plină de soldaţi tâmpiţi, dacă-mi daţi voie, domnule.
Nu mi-a venit deloc să-mi mişc corpul şi m-am limitat sa mai ridic puţin capul ca să mă uit în jur. Rezultatul a fost o durere sfâşietoare, cum nu mai îndurasem niciodată, ca şi cum cineva mi-ar fi înfipt un pumnal ascuţit în cap. Am renunţat la orice alte încercări şi am rămas nemişcat. Summers şi căpitanul vorbeau însufleţit într-un jargon marinăresc pe care doar ei îl pricepeau. Măcar să nu fi cedat balamalele de cârmă, măcar să nu fi fost torsiunea prea mare. Mi-am mişcat ochii, într-o nouă încercare de a-i vedea pe cei doi ofiţeri, şi am descoperit că durerea care însoţea manevra nu era foarte mare. Am auzit ce vorbeau. Domnul Talbot sărise, cu tot curajul, să-l ajute pe căpitan la strângătorul de burtă de la vela mare, până când contactul cu o scotă scăpată de sub control îl făcuse să-şi piardă cunoştinţa. Domnul Summers nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din parte-mi. Acelaşi domn Summers a rugat insistent să fie lăsat să-şi îndeplinească în continuare îndatoririle, rugămintea fiindu-i acceptată. Tocmai încercam să mă ridic în capul oaselor, când căpitanul a vorbit din nou.
— Domnule Willis.
Domnul Willis stătea lângă timona abandonată, care se învârtea încet încoace şi-ncolo.
Chiar când eram pe punctul de a-i semnala această gravă neglijenţă căpitanului, doi marinari au urcat grăbiţi scara şi au pus mâna pe timonă din ambele părţi.
— Domnule Willis!
De obicei, domnul Willis, unul dintre ofiţerii noştri stagiari, e palid la faţă. Acum însă ori lovitura pe care o primisem în cap îmi tulburase văzul, ori chipul lui Willis devenise verde de-a binelea.
— De câte ori trebuie să te strig ca să-mi răspunzi? Tânărul şi sărmanul Willis şi-a strâns buzele, după care le-a deschis din nou. Cred că îi tremurau zdravăn genunchii.
— Ordonaţi.
— Ai fost de cart.
— Şir, domnule, el, domnule…
— Ştiu totul despre „el”, domnule Willis. Ai fost de cart.
Dinspre domnul Willis nu s-a mai auzit nimic, în afara unui cloncănit slab. Căpitanul Anderson şi-a rotit braţul drept şi i-a ars o palmă zgomotoasă băiatului! Aces- ta a dat impresia că se desprinde de punte, pentru ca apoi sa plutească în aer şi să se prăbuşească într-o rână.
__. Scoală de-acolo, domnul meu, când vorbesc cu tine!
Vezi arborii ăştia gabier, tăntălău cu caş la gură? Scoală! Ai habar câte pânze s-au făcut ferfeniţă şi cât din cânepă nu mai e bun decât la umplerea trancheţilor? Pe legea mea, domnule, când o să avem iarăşi o coloană artimon, acolo o să stai cocoţat pe toată durata stagiului!
— Şir, domnule…
— Adu-l aici, Willis, ai auzit? Vreau să-l văd în faţa mea şi asta acuml
Nu-mi închipuisem că două silabe puteau exprima atâta furie şi o ameninţare atât de intensă. Căpitanul Anderson a scos unul dintre zbieretele lui vestite, absolut îngrozitoare, iar eu mi-am dat seama că lucrul cel mai înţelept era să rămân nemişcat şi să nu-mi distrug reputaţia de om curajos cu care tocmai mă alesesem. Mi-am ţinut ochii închişi, aşa că am auzit discuţia care a urmat fără să văd pe niciunul dintre cei care au purtat-o. Mi-a ajuns la ureche mai întâi zgomotul unor paşi împleticiţi, iar apoi vocea lui Deverel, care bolborosea şi gâfâia în acelaşi timp.
— Fir-aş al naibii, ce-a mai făcut pustiu’, dar-ar dracii-n el!
Anderson i-a răspuns mânios, dar cu voce joasă, ca şi cum n-ar fi vrut să mai audă şi altcineva ce discutau.
— Domnule Deverel, ai fost de cart. Deverel i-a răspuns cu un glas la fel de coborât.
— A fost tânărul Willis…
— Tânărul Willis, ce să zic. Dobitocule!
— N-osă…
— Te poftesc să mă asculţi. Există un ordin strict, care-ţi interzice să laşi un stagiar singur de cart când suntem în larg.
Deverel a ridicat vocea, începând efectiv să strige:
— Toţi facem aşa! Altfel cum naiba mai ajung ţâncii ăştia să-nveţe ceva?
— Şi asta pentru ca ofiţerul de cart s-o şteargă şi să bea la popotă până cade lat! Am urcat pe punte când cora- bia încă tremura din toate încheieturile şi-al naibii să fiu dacă erai la post! Iar pe urmă apari pe trei cărări, dobitoc beţiv ce eşti…
— Nu permit nimănui să mă insulte în felul ăsta! O să am grijă să fiţi…
A fost rândul lui Anderson să ridice vocea.
— Domnule locotenent Deverel. Absenţa ta de pe pun| te în timpul orelor de cart a fost o neglijenţă criminală. Poţi să te consideri arestat preventiv.
— Atunci să te ia dracu’, Anderson, copil din flori afurisit!
A urmat o pauză în timpul căreia n-am îndrăznit nici să respir. Apoi Anderson a vorbit cu răceală în glas.
— Şi încă ceva, domnule Deverel. Ţi se interzice să mai bei.
Phillips şi Hawkins, servitorul căpitanului, m-au adus înapoi în cabină. Din motive tactice, am simulat inconştienţa cât am putut de bine. Mi-am spus că avea să urmeze, mai mult ca sigur, tribunalul militar şi nu voiam să fiu implicat sub nicio formă, nici măcar ca simplu martor. Mi-am îngăduit să mă las readus în simţiri cu nişte coniac, după care l-am prins de mânecă pe Phillips, ca să-1 mai ţin lângă mine.
— Phillips, am cumva o rană la spate?
— Din câte am văzut, nu, domnule…
— Am fost lovit la cap şi peste umeri de o parâmă dezlegată şi mi-am pierdut cunoştinţa cu totul. Mă simt stors de puteri şi moale ca o cârpă.
— Aha, a spus el, vesel nevoie mare, aţi fost lovit de un capăt de funie. Noi îi spunem brânciul de pornire, domnule. Asta încasează pe spinare sau peste fund marinarul care se scoală ultimul, dacă-mi permiteţi, în cel mai rău caz, lasă o vânătaie şi atâta tot, domnule.
— Ce s-a-ntâmplat cu noi?
— Când, domnule?
— Accidentul, omule, catargele distruse şi capul care mă doare!
Iar în clipa aceea Phillips a spus: luat de val. Eu am fost, tu ai fost, el (ea) a fost luat (ă) de val. Mi-am adus aminte cum i-a zis mama, care era o doamnă, cameristei: „Dar când am auzit cât cerea creatura aia pentru niciun metru de material, cât de fin o fi fost, îti spun drept, Forbes, parcă am fost luată de val!” Cuvinte rostite de scumpa mea mamă, care mi-a dat voie să călătoresc pe continent în timpul ultimilor ani de pace, dar m-a avertizat să nu mă apropii prea mult de gardul de la marginea navei! Ce limbaj ne e dat să avem, cât de divers, cât de direct chiar şi când e aluziv, cât de deplin şi oarecum inconştient metaforic! Mi-am amintit de anii când traduceam versuri din engleză în latină sau greacă şi de nevoia de-a găsi o formulă simplă, care să exprime sensul a ceea ce poetul englez ascunsese în umbra strălucitoare a figurilor de stil! Ce ciudat e felul cum, dintre toate activităţile omeneşti, am preferat de atâtea ori să ne întoarcem la experienţa mării! A merge cu toate pânzele sus, a ţi se îneca corăbiile, a încerca marea cu degetul, a promite marea cu sarea, a fi în derivă, a eşua, a merge peste mări şi ţări, a te da la fund fără urmă Dumnezeule mare, am putea umple o carte cu efectul experienţei mării asupra limbajului nostru! Iată, aşadar, metafora aflată în punctul de plecare. Noi, cei de pe corabie, parcă fuseserăm luaţi de val! întins la mine în cabină, mi-am închipuit ce şi cum se întâmplase. Deverel se furişase jos ca să tragă o duşcă, lăsându-l pe nătărăul de Willis la timona corăbiei. Sfinte Dumnezeule, simpla evocare a situaţiei mi-a provocat o nouă zvâcnire a tâmplelor. Ţara mea, mi-am spus, încercând să dau dovadă de simţul umorului, ţara mea ar fi putut suferi o pierdere considerabilă. Aş fi putut să mă înec! Prin urmare, în timp ce Willis făcea de cart, avusese loc o schimbare a vântului, o agitaţie a valurilor în preajma bordului de sub vânt, crestele înspumate şi furtuna începuseră să se joace cu corabia, apa fusese răvăşită de două mâini invizibile, care se apropiaseră fulgerător, cei doi marinari de la timonă îşi mutaseră privirile de la arborele mare la busolă, căutindu-1
pe Deverel şi găsindu-l pe Willis cu gura căscata, disperaţi să găsească pe cineva care să se priceapă şi rămaşi în continuare de capul lor dacă ar fi pus mâna pe timonă, ar fi venit sub vânt si ar fi manevrat corabia ca să înfrunte furtuna, s-ar fi putut teme că aveau să fie biciuiţi din cauză că acţionaseră de capul lor aşa că nu făcuseră nimic fiindcă nici Willis nu făcuse nimic, vântul umflase pânzele exact unde nu trebuia după ce se virase scota, făcând ca ambarcaţiunea să se oprească, iar apoi să se legene înainte şi înapoi, cu pânzele umflate dintr-o direcţie greşită, cu parapetele înclinate şi spălate de apa mării şi cu cârma miscându-se invers faţă de sensul normal! Aşadar, în timp ce echipajul trudea ca să repare ce stricaseră Deverel şi Willis în câteva clipe de neatenţie, am stat şi-am aşteptat să nu-mi mai zvâcnească tâmplele, lucru care s-a şi întâmplat întru câtva, însă numai după ce-am adormit. Ultimul lucru la care ţin minte că m-am gândit înainte de-a mă abandona somnului a fost bogăţia neaşteptatei experienţe care mi se revelase prin intermediul unei simple expresii: „a fi luat de val!”
I
Vuietul scoicii
B
ăiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stâncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l târa acum într-o mână, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, când o pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţâşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi răspunse un altul.
— Hei! se auzi. Stai o clipă!
Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură ca ogrindină.
— Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.
Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.
Vocea se auzi iar:
— De-abia mă pot mişca printre lianele astea.
Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgâriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgâriaseră rotulele goale şi plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se întoarse. Era mai scund decât băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitându-se atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale ochelarilor.
— Unde-i omul cu megafonul?
Blondul clătină din cap.
— E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stâncă în apă. Te pomeneşti că n-o fi niciun om mare pe aici.
Grăsanul păru uimit.
— A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă.
Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stâncă.
— Ce s-o fi întâmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat câţiva. Sunt convins. Tu ce crezi?
Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cât mai firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze.
— Nu-i absolut niciun om mare?
— Nu cred.
Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se aşeză în mâini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rânji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea.
— Nu-i niciun om mare!
O clipă grasul rămase pe gânduri.
— Şi pilotul?
Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pământul jilav.
— O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi.
— Am fost atacaţi!
— Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă.
Grăsanul clătină din cap.
— Pe când coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări.
Măsură din ochi brazda din junglă.
— Uite ce-a făcut fuzelajul...
Blondul întinse mâna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o clipă, păru interesat.
— Ce s-o fi întâmplat cu avionul? Unde-o fi?
— L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion.
Ezită un moment, apoi vorbi din nou:
— Cum te cheamă?
— Ralph.
Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zâmbi vag, se ridică şi porni iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el.
— Cred că mai sunt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?
Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu cu o buşitură.
Grăsanul se opri lângă el, suflând din greu.
— Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.
— Aşa, mă?
— Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mândrie. Şi port ochelari de la trei ani.
Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zâmbind, apoi începu să-i şteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede ochelarii pe nas.
— Fructele alea.
Se uită în jurul brazdei.
— Fructele alea, zise el. Cred...
Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcând prin desişuri, şi se ghemui în frunzişul încâlcit.
— Mă întorc numaidecât...
Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gâfâielile lui şi o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă.
Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mână sprijinită de un trunchi cenuşiu, Ralph îşi strânse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stânci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stâncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfârşit, căci la stânga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa.
Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvârli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii ţintă la plajă şi la marea orbitoare.
Era destul de mare, avea doisprezece ani şi câteva luni, aşa încât îşi pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecând după lăţimea şi greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mâna trunchiul palmierului; apoi, forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, râse din nou încântat şi stătu în mâini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea.
— Ralph...
Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii.
— Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea...
Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un „V” adânc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul.
— Mătuşica...
Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap.
— Aşa!
Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.
— Mă gândesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.
Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:
— Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cât timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el.
Ralph arătă oarecare interes.
— Şi cum te strigau la şcoală?
Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.
— Îmi spuneau „Piggy”[1], şopti el.
Ralph izbucni în hohote de râs. Sări în picioare:
— Piggy! Piggy!
— Ralph... te rog!
Piggy îşi încleştă mâinile, cuprins de teamă.
— Am spus că nu vreau să...
— Piggy! Piggy!
Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vânătoare cu aripile strânse şi îl mitralie pe Piggy.
— Vââââj!
Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo râzând.
— Piggy!
Piggy zâmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire.
— Câtă vreme n-o să le spui ălorlalţi...
Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa lui Piggy.
— Stai niţel.
Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta.
Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subţire de pământ şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri tineri care – neputând să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adânc – se prăbuşeau şi se uscau când ajungeau de vreo şapte metri, iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei.
Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era limpede până la fund şi strălucea de eflorescenţa ierburilor marine tropicale şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulându-şi încântarea pe corzile de bas ale vocii.
— Aaah!
În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii – un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici – îngrămădise nisip în lagună, astfel încât pe plajă se formase un bazin lung şi adânc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adâncime a bazinelor de pe plajă îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atât de adânc la un capăt, încât arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decât sângele lui şi avu impresia că înoată într-o baie uriaşă.
Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stâncoase şi urmări cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph.
— Dar bine mai înoţi!
— Piggy!
Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stâncă şi încercă apa cu degetul mare de la picior.
— E fierbinte!
— Dar cum te aşteptai să fie?
— Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica...
— Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta!
Ralph plonjă din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe spate, ţinându-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărâmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi. Imediat rămase gol – palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vârful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră până la gât în apă şi îi zâmbi mândru lui Ralph.
— N-ai de gând să înoţi?
Piggy clătină din cap.
— Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...
— Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!
Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.
— Dar bine mai înoţi!
Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise:
— Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticul. E comandor de marină. Când o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?
Piggy roşi brusc.
— Tăticul a murit, zise el repede, iar mămica...
Îşi scoase ochelarii, căutând zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă.
— Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Câte voiam. Când o să ne salveze tăticul tău?
— De îndată ce-o să poată.
Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă. Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea până la ei decât mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stânci.
— Da' de unde ştie că suntem aici?
Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei.
— Da' de unde ştie că suntem aici?
„Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă.”
Mugetul de pe stâncile din mare se îndepărtă mult de tot.
— Au să-i spună la aeroport.
Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi îşi coborî privirea spre Ralph.
— În niciun caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toţi.
Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gândindu-se la această problemă neobişnuită.
— Suntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy.
— M-am cocoţat pe-o stâncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.
— Au murit toţi şi suntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că suntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie...
Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă.
— S-ar putea să rămânem aici până murim.
La acest ultim cuvânt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scânteieri orbitoare.
— Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.
O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el, strângând la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi prăbuşit, lângă stâncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încâlcite.
— Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.
Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy.
— Câţi om fi? insistă Piggy.
Ralph înaintă şi se opri lângă grăsan.
— Habar n-am.
Pe apele lucioase, sub pâcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare. Când ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră, ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate.
Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare.
— Trebuie să facem ceva.
Ralph nu-i dădu nicio atenţie. Iată, în sfârşit, locul mult visat, dar niciodată înţeles pe deplin, prinzând brusc o viaţă adevărată. Deschise buzele într-un zâmbet de încântare, iar Piggy, luând surâsul lui drept o dovadă că era acceptat, râse încântat.
— Dacă-i într-adevăr o insulă...
— Dar asta ce-o mai fi?
Ralph încetă să zâmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.
— E o piatră.
— Nu. E o scoică.
Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.
— Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani...
Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pământ sterp, afânat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curând. Ralph smulse tulpina şi începu s-o vânture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate părţile. Piggy se aplecă riscant.
— Ai grijă. Ai s-o spargi...
— Gura!
Ralph vorbi cu gândul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mâna ca o pârghie şi apăsă cu cealaltă, până când cochilia ieşi la suprafaţă picurând şi Piggy reuşi s-o apuce.
Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil de la distanţă şi intangibil, Ralph se entuziasma şi el.
―... o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sunt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ăla o ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica...
Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vârful ei ros, niţel găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adânc.
―... mugeşte ca o vacă, spuse Piggy Avea şi nişte pietre albe, şi mai avea o colivie cu un papagal verde. Fireşte, nu sufla în pietrele albe, zicea...
Se opri să-şi tragă răsuflarea şi mângâie obiectul strălucitor din mâinile lui Ralph.
— Ralph!
Băiatul îl privi.
— Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalţi. Ca să ne adunăm. Când or să ne audă, or să vină toţi...
Îl privi radios pe Ralph.
— Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă?
Ralph îşi dădu peste cap părul blond.
— Cum sufla prietenul tău din cochilie?
— Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătuşica nu voia să mă lase să suflu, din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos.
Piggy îşi puse mâna pe abdomenul umflat.
— Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i!
Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii şi suflă. Prin gura cochiliei ieşi doar un şuierat. Ralph se şterse pe buze de apa sărată şi suflă iar, dar scoica rămase tăcută.
— Parcă scuipa.
Ralph îşi strânse buzele şi suflă în scoică, provocând un sunet jos, ca un pârţ. Băieţii se amuzară atât de tare, încât Ralph, între hohote de râs, mai suflă un timp.
— Suflă pe aici, pe jos.
Ralph pricepu şi suflă cu toată forţa în scoică. Scoica răsună pe dată. O notă aspră şi adâncă vui pe sub palmieri, se răspândi prin pădurea încâlcită şi reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se înălţară din vârful pomilor, iar prin desişuri un animal guiţă şi o rupse la fugă.
Ralph îşi dezlipi scoica de la gură.
— Măiculiţă!
După nota aspră a cochiliei, vocea lui obişnuită suna ca o şoaptă. O duse din nou la buze, trase adânc aer în piept şi mai suflă o dată. Sunetul răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă şi deveni un zgomot strident şi mai pătrunzător. Piggy striga ceva încântat, iar lentilele îi sclipeau. Păsările ţipau, animalele mici fugeau să se ascundă. Ralph obosi; sunetul coborî o octavă şi deveni un gâlgâit, un şuierat.
Scoica tăcu – un colţ strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu de ţipetele păsărilor şi de ecouri, iar faţa lui Ralph se umbri de o emoţie covârşitoare.
— Sunt sigur că se poate auzi la kilometri.
Ralph îşi recăpătă suflul şi smulse scoicii o serie de sunete scurte şi violente.
— Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul!
Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un băieţel de vreo şase ani, voinic şi blond, cu hainele în zdrenţe şi mânjit pe faţă de fructele terciuite. Îşi lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume şi nu-i mai ridicase decât pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieşi din ei şi se îndreptă spre platformă. Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor până când în pădure răsunară voci. Băieţelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru tot mai mulţumit şi-şi vârî în gură singurul deget curat, degetul mare trandafiriu.
Piggy se aplecă spre el.
— Cum te cheamă?
— Johnny.
Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat să sufle, nu arătă niciun interes. Plăcerea violentă stârnită de acest sunet uluitor îi întunecase faţa, iar bătăile inimii îi înfiorau cămaşa scorţoasă. Strigătele din pădure se apropiau.
Pe plajă se observau semne de viaţă. Nisipul, palpitând în pâcla arşiţei, ascundea multe siluete de-a lungul câtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte şi mut se îndreptau spre platformă mai mulţi băieţi. Trei copii, cât Johnny de mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul brunet, ceva mai mic ca Piggy, îşi croi drum prin desiş, se îndreptă spre platformă şi le zâmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulţi. Urmând exemplul inocentului Johnny, se aşezară pe trunchiurile prăbuşite ale palmierilor şi aşteptară. Ralph continuă să sufle, scoţând sunete scurte şi pătrunzătoare. Piggy se mişca printre ei, întrebându-i cum îi cheamă şi încruntându-se în efortul de a le memora numele. Copiii vădeau faţă de el acelaşi respect firesc, ca în faţa oamenilor cu megafoane. Unii erau goi şi-şi duceau hainele în mână; alţii erau pe jumătate dezbrăcaţi, cum se nimerise, în uniforme de şcoală cenuşii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar şi embleme, pulovere şi ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr şaten, blond, brunet, castaniu, nisipiu, cenuşiu deschis; capete care murmurau şi şopteau; capete cu ochi care îl pândeau pe Ralph, făcând speculaţii de tot felul. Se petrecea ceva.
Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau câte doi, apărură brusc la vedere când ieşiră din pâcla arşiţei şi păşiră pe nisipul din apropiere. Atenţia îţi era în primul rând atrasă de o fiinţă întunecată, ca un liliac, ce dansa pe nisip, precedând un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micşorase, ajungând o pată între picioarele grăbite. Când şi ultima pereche, înaintând sub o pată neagră şi tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din cochilie. Cei doi băieţi, cu capete rotunde ca nişte bile şi cu păr cânepiu, se aruncară la pământ şi rămaseră acolo, rânjindu-i lui Ralph şi suflând din greu, ca nişte câini. Erau gemeni şi dubletul arăta atât de nostim, încât te uluia, nevenindu-ţi să-ţi crezi ochilor. Respirau împreună, rânjeau împreună, vânjoşi şi plini de viaţă, îşi ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea fetei nu-i încăpea, aşa încât profilurile le erau turtite, iar gurile şi le ţineau deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare şi, printre şuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele.
— Sam, Eric! Sam, Eric!
Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap şi se arătară cu degetul, iar copiii râseră.
În cele din urmă, Ralph încetă şi rămase nemişcat, cu scoica într-o mână şi bărbia rezemată de genunchi. Ecourile şi râsetele se stinseră în depărtare şi se aşternu tăcerea.
Prin ceaţa diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o văzu primul şi o urmări până când forţa privirii lui atrase toţi ochii într-acolo. Făptura păşi din miraj, ajunse pe nisipul curat şi ceilalţi observară că aspectul ei întunecat nu se datora atât umbrelor, cât hainelor. Un grup de băieţi mergând aproape la pas, în două şiruri paralele, şi îmbrăcaţi în veşminte stranii şi excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mână pantaloni scurţi, cămăşi şi haine felurite. Fiecare purta o şapcă neagră şi pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în dreptul inimii şi încheiate la gât cu un jabou[2] gălbui, le ascundeau trupurile de la gât şi până la călcâie. Arşiţa tropicelor, coborârea, căutarea hranei, iar acum acest marş obositor de-a lungul plajei fierbinţi îi făcuseră să semene la faţă cu nişte prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel, având însă pe şapcă o insignă de aur. Când grupul lui ajunse la vreo zece metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieţii se opriră, trăgându-şi suflarea, transpiraţi şi unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina fluturând, comandantul păşi înainte, se îndreptă hotărât spre platformă şi scrută bezna care i se părea de nepătruns.
— Unde-i trompetistul?
Ralph, înţelegând că pe cel din faţa lui îl orbise lumina soarelui, răspunse:
— Nu-i niciun trompetist. Eu am suflat!
Băiatul se apropie şi mai mult, îşi miji ochii şi se uită atent la Ralph. Puştiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru să-l mulţumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră.
— Da' nu-i niciun vapor?
Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subţirel şi ciolănos; de sub şapca neagră ieşea un păr roşcat. Băiatul avea o figură boţită şi pistruiată, urâtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te măsurau nemulţumiţi şi furioşi, sau gata să devină furioşi.
— Nu-i niciun om mare pe aici?
— Nu-i niciunul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniţi şi voi.
Grupul de băieţi cu pelerine începu să se destrame din şirul strâns. Băiatul înalt le strigă:
— Corul! Drepţi!
Corul se regrupa, respectând resemnat ordinul, şi rămase clătinându-se în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab:
— Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...?
Unul dintre băieţi căzu cu faţa în nisip, iar şirul se risipi, îl suiră pe platformă pe băiatul căzut şi îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situaţie penibilă.
— Foarte bine atunci. Staţi jos. Lăsaţi-l în pace.
— Dar, Merridew...
— Leşină mereu, răspunse Merridew. A leşinat la Gibraltar, la Addis-Abeba şi la slujba religioasă de dimineaţă, în faţa dirijorului corului.
La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se aşezară ca nişte corbi pe trunchiurile devălmăşite şi îl studiară curioşi pe Ralph. Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme şi autoritatea firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strânse de cealaltă parte a lui Ralph şi îşi făcu de lucru cu ochelarii.
Merridew se întoarse spre Ralph.
— Nu-i niciun om mare pe aici?
— Nu.
Merridew se aşeză pe un trunchi şi se uită în jur.
— Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi.
Piggy, aflat în siguranţă de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid:
— De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărâm ce-i de făcut. Ştim şi unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăştia doi... sunt gemeni, Sam şi Eric? Care-i Eric? Tu eşti? Nu... tu eşti Sam...
— Eu sunt Sam...
— Şi eu îs Eric...
— Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă cheamă Ralph.
— Ştim aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat.
— Astea-s nume de ţânci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă Merridew.
Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că ştie ce vrea.
— Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat...
— Vorbeşti prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty[3].
Izbucniră râsete.
— Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy!
— Piggy!
— A, Piggy!
Până şi ţâncii ţinură isonul hohotelor de râs. Printre băieţi se formă o vreme un circuit închis de simpatie, lăsându-l pe Piggy în afară; grăsanul se îmbujora, înclină capul şi îşi şterse din nou ochelarii.
În cele din urmă, râsul se domoli şi apelul continuă. Printre cei din cor, Maurice era primul ca înălţime după Jack; era lat în umeri şi zâmbea tot timpul. Mai era şi un băiat slăbuţ, cu mişcări furişe, pe care nu-l cunoştea niciunul; stătea izolat şi firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger şi tăcu. Bill, Robert, Harold, Henry; băiatul din cor care leşinase se sprijini în capul oaselor de trunchiul unui palmier, îi zâmbi uşor lui Ralph şi spuse că se numeşte Simon.
— Trebuie să hotărâm cum vom fi salvaţi, zise Jack.
Băieţii se foiră. Unul dintre puşti, Henry, spuse că voia să plece acasă.
— Gura! îi zise Ralph şi ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem un şef care să ia hotărâri.
— Un şef! Un şef!
— Eu trebuie să fiu şeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sunt coristul principal şi şeful clasei. Ştiu să cânt în do diez.
Băieţii se foiră din nou.
— Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu...
Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfârşit şi vorbi răspicat:
— Să votăm.
— Da!
— Să votăm pentru şef!
— Să votăm...
Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca şi cel cu cochilia. Jack încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorinţa tuturor de a avea un şef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Niciunul dintre băieţi n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de bun simţ, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca şef. Nemişcarea lui Ralph le atrăsese atenţia: apoi înălţimea şi aspectul lui plăcut; şi, ca un element tainic, dar foarte puternic – cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel care stătuse şi îi aşteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se pe genunchi, făcea o figură aparte.
— Pe cel cu scoica!
— Ralph! Ralph!
— Să-l alegem şef pe cel cu trompeta!
Ralph ridică mâna, impunând tăcere.
— Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca şef?
Cu o supunere obosită, corul înălţă mâinile.
— Cine mă vrea ca şef?
Toate mâinile, în afară de cele ale coriştilor şi a lui Piggy, se ridicară imediat. Apoi Piggy o ridică şi el, vrând-nevrând.
— Atunci eu sunt şeful, numără Ralph.
Cercul izbucni în aplauze. Până şi corul aplaudă; pistruii de pe faţa lui Jack dispărură sub roşeaţa jignirii. Se ridică, apoi se răzgândi şi se aşeză la loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva.
— Fireşte, corul e al tău.
— Am putea face o armată din el...
— Sau vânători...
— Am putea...
Îmbujorarea dispăru de pe faţa lui Jack. Ralph ceru din nou cu mâna să se facă tăcere.
— Jack e şeful corului. Băieţii ar putea... ce-ai vrea să fie?
— Vânători.
Jack şi Ralph schimbară zâmbete de afecţiune timidă. Ceilalţi începură să vorbească înfocat.
— Foarte bine, corul. Scoateţi-vă pelerinele, zise Jack şi se ridică.
Băieţii din cor, ca şi cum ar fi scăpat de şcoală, se ridicară, începură să trăncănească şi îşi aşezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack şi-o puse pe-a lui pe trunchiul de lângă Ralph. Pantalonii scurţi şi cenuşii i se lipiseră de trup din cauza transpiraţiei. Ralph îi privi cu admiraţie, iar când Jack observă, îi explică:
— Am încercat să mă caţăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur. Da' ne-a chemat scoica ta.
Ralph îi zâmbi şi ridică scoica, impunând tăcere.
— Ascultaţi-mă cu toţii. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile. Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvaţi imediat. Aşa că trebuie să hotărâm dacă e sau nu o insulă. Rămâneţi cu toţii pe loc, aşteptaţi şi nu vă îndepărtaţi. Trei dintre noi – dacă luăm mai mulţi, o să ne încurcăm şi-o să ne rătăcim – trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să merg eu, Jack şi...
Se uită împrejur la feţele aprinse de emoţie. Nu ducea lipsă de băieţi dintre care să aleagă.
— Şi Simon.
Băieţii din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică şi râse scurt. Paloarea leşinului îi dispăruse; era un băieţel subţirel, vioi, privind pe sub o claie de păr drept, negru şi aspru, care îi atârna în laţe.
Dădu din cap spre Ralph.
— Bine.
— Şi eu...
Jack înşfăcă un cuţit lung din buzunarul de la spate şi-l înfipse într-un trunchi. Murmurul se stârni iar, apoi se stinse.
Piggy se foi.
— Vin şi eu.
Ralph se întoarse spre el.
— Nu eşti bun la aşa ceva.
— Dar...
— N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei suntem de-ajuns.
Ochelarii lui Piggy scânteiară.
— Am fost cu el când a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalţi.
Nici Jack şi nici restul nu-i dădură vreo atenţie. Se împrăştiară cu toţii. Ralph, Jack şi Simon săriră de pe platformă şi o luară de-a lungul plajei, trecând de bazin. Piggy se ţinu bombănind în urma lor.
— Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise Ralph.
Cei trei începură să meargă la pas. Din când în când, Simon trebuia să facă doi paşi mici şi repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc şi se întoarse spre Piggy.
— Ascultă!
Jack şi Simon se prefăcură că nu observă nimic, îşi văzură de drum.
— Nu poţi să vii cu noi!
Ochelarii lui Piggy se aburiră iar – de data asta de umilinţă.
— Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat.
Se înroşi, iar buzele îi tremurară.
— După ce te-am rugat că nu vreau...
— Despre ce dracu' vorbeşti?
— De faptul că mi se spune Piggy Ţi-am zis că nu-mi pasă câtă vreme n-au să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat şi le-ai spus imediat...
Se aşternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înţelegere, îşi dădu seama că îl jignise şi că îl zdrobise sufleteşte. Ezită între două căi – de a-şi cere scuze sau de-a continua cu jignirile.
— Mai bine Piggy decât Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simţi jignit. Întoarce-te, Piggy, şi strânge numele băieţilor. Asta-i treaba ta. La revedere.
Se întoarse şi o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemişcat, iar indignarea de pe faţă îi dispăru treptat. Reveni la platformă.
Cei trei băieţi păşeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile marine întăriseră o fâşie a plajei, făcând-o tare ca o şosea. Un fel de splendoare se răspândi asupra lor şi asupra peisajului; îi pătrunse şi se simţiră fericiţi. Se întoarseră unul spre celălalt, râseră tare şi vorbiră fără să se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simţind nevoia de-a găsi o explicaţie, stătu în mâini şi căzu. Când încetară să râdă, Simon îi mângâie timid braţul lui Ralph; trebuiră să râdă din nou.
— Hai, zise imediat Jack, suntem exploratori.
— Mergem până la capătul insulei şi ne uităm după colţ, zise Ralph.
— Dacă o fi într-adevăr o insulă...
Acum, aproape de sfârşitul după-amiezii, mirajele se mai domoleau. Găsiră capătul insulei, care apărea foarte desluşit, fără să-şi fi pierdut, prin magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obişnuită de blocuri cubice, cu o stâncă imensă înălţându-se din lagună. Pe stâncă îşi aveau cuibul păsările marine.
— Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph.
— Nu-i nimic de văzut după colţ, fiindcă nu există un colţ, zise Jack. E o mică îndoitură – şi, vă daţi seama, stâncile sunt tot mai greu de urcat...
Ralph îşi puse mâna streaşină la ochi şi urmări conturul zdrenţuit al colţilor stâncoşi ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai aproape de munte decât toate celelalte.
— O să încercăm să ne căţărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i calea cea mai uşoară. E mai puţină vegetaţie de junglă şi mai multă stâncă trandafirie. Haideţi.
Cei trei băieţi începură să se caţere. O forţă necunoscută smulsese şi sfărâmase aceste cuburi, astfel că zăceau strâmb, claie peste grămadă, ca o piramidă. Cele mai răspândite erau stâncile trandafirii, încălecate de un bloc pus pieziş; iar peste bloc un altul, şi aşa mai departe, până când masa trandafirie devenea o aglomerare de stânci în echilibru, izbucnind din fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stâncile rozalii erau adeseori şi cărări înguste, şerpuind în sus. Băieţii reuşiră să se strecoare de-a lungul lor cu faţa la stâncă, pătrunzând adânc în universul plantelor.
— Cine-a făcut cărarea asta?
Jack se opri şi îşi şterse faţa de sudoare. Ralph rămase alături, gâfâind.
— Oamenii?
Jack clătină sceptic din cap.
— Animalele, zise el.
Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil.
— Haideţi.
Ascensiunea abruptă pe ţancurile de stâncă nu se dovedi atât de grea ca trecerile ocazionale prin tufişuri, pentru a da de urma cărării în continuare. Rădăcinile şi tulpinile lianelor erau atât de încâlcite, încât băieţii trebuiau să se furişeze printre ele. Singurul lor ghid, în afară de solul cafeniu şi de razele întâmplătoare prin frunziş, era direcţia pantei: dacă o gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decât o alta.
Într-un fel, reuşiră să urce.
Prins în păienjenişul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalţi.
— Ţuţ!
— Meserie!
— Mişto!
Greu de ghicit de ce se bucurau. Toţi trei se înfierbântaseră, erau murdari şi frânţi de oboseală. Ralph se zgâriase rău. Lianele, groase ca pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decât prin nişte tunele. Ralph strigă de probă şi ascultară cu toţii ecourile înăbuşite.
— Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sunt sigur că n-a mai călcat nimeni pe aici.
— Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem hârtie.
— Am putea să zgâriem pe coajă de copac şi să umplem dungile cu lut negru, zise Simon.
Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă.
— Meserie!
Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph îşi exprimă de data asta intensitatea emoţiei prefăcându-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură; în curând, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite şi agitate.
Când se despărţiră, Ralph vorbi primul:
— Trebuie să ne vedem de drum.
Granitul trandafiriu al stâncii următoare se afla mult dincolo de liane şi de pomi, aşa că reuşiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea tot mai rară şi întrezăriră întinderea mării. O dată cu spaţiul deschis apăru şi soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arşiţa întunecată şi umedă. Calea spre vârf le părea, în sfârşit, un fel de căţărare peste stâncile trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieţii îşi croiră drumul prin defilee şi printre bucăţile ascuţite de stâncă.
— Ia uitaţi-vă! Ia uitaţi-vă!
Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stâncile sfărâmate se ridicau ca nişte clăi şi coşuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mişca şi, când o împinse, hurui.
— Haideţi...
Porniră însă nu spre vârf. Asaltul culmii trebuia să mai aştepte; acum, cei trei băieţi acceptaseră o altă provocare. Stâncă era cât un mic automobil.
— Împingeţi!
Se legănară înainte şi înapoi, pentru a ţine ritmul.
— Împingeţi!
Accelerarea mişcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare...
— Împingeţi!
Stânca uriaşă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări şuierând prin văzduh şi sapă o groapă adâncă prin bolta pădurii. Ecouri şi păsări îşi luară zborul, un praf alb şi roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca şi cum ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se linişti.
— Ţuţ!
— Ca o bombă!
— Ura!
Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă, plecară.
Mai departe, drumul spre vârf se dovedi uşor. Când mai aveau câţiva paşi, Ralph se opri.
— Dumnezeule!
Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăţi de golf, în peretele muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stâncă; vegetaţia atârna peste deschizătura din stâncă şi se răspândea abundent prin bolta pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicându-se de pe plante, zburând şi aşezându-se la loc.
Dincolo de golf se zărea culmea pătrăţoasă a muntelui şi în curând ajunseră pe ea.
Ghiciseră că era o insulă: tot căţărându-se printre stâncile trandafirii, străjuite de mare, şi prin aerul cristalin al înălţimilor, înţeleseseră parcă instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-şi spună ultimul cuvânt decât odată ajunşi în vârf, când vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării.
Ralph se întoarse spre ceilalţi.
— Tot ce-i aici ne aparţine.
Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoşată la un capăt, cobora în spate, anevoios, spre ţărm. De ambele părţi – stânci, recife, vârfuri de pomi şi o costişă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborâre mai domoală, îmbrăcată de pomi şi cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din insulă, de un verde intens, dar terminată la la capăt printr-o coadă trandafirie, în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stâncă aproape izolată, ca un fort, înfruntându-i peste frunziş asemenea unui bastion rozaliu şi îndrăzneţ.
Băieţii cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din limpezimea ei.
— Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stânci de-astea.
Reciful situat cam la un kilometru depărtare, şi mergând paralel cu aşa-zisa lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Aşa cum se ivea schiţat pe mare, părea opera unui uriaş care se aplecase pentru a reproduce forma insulei, trăgând o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat. Apa din golf era albastru-verzuie, iar stâncile şi plantele marine se vedeau ca într-un acvariu; dincolo de brâul de recife lucea albastrul întunecat al mării. Fluxul înainta, dâre lungi de spumă se spărgeau de stânci şi, pentru o clipă, băieţii simţiră că barca se mişca încet la pupa.
Jack arătă în jos.
— Uite unde am aterizat.
În spatele prăpăstiilor şi al stâncilor se deschidea o spărtură printre pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsând între ea şi mare franjuri de palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era şi platforma alături de care se foiau ca nişte insecte siluetele copiilor.
Ralph schiţă cu degetul o linie şerpuitoare, pornind din locul sterp unde stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stânca de la care pornea brazda.
— Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi.
Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de a domina. Se simţeau înălţaţi: erau prieteni.
— Nu văd nicio dâră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă Ralph. O să ne asigurăm mai târziu; dar nu cred că insula-i locuită.
— O s-avem ce mânca! strigă Jack. O să vânăm! O să prindem animale... pân-au să vină să ne ia de-aici.
Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte şi pe ceafă; faţa îi strălucea.
Ralph se uită în jos, în direcţia opusă, unde nu se vedea niciun recif.
— E mai abrupt, zise Jack.
Ralph îşi făcu palmele căuş.
— Bucăţica aia de pădure de acolo, de jos... o ţine muntele.
Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit – doar flori şi pomi. Pădurea fremăta, mugi şi plesni ca un bici. Florile de stâncă din apropiere tresăriră şi briza aduse o clipă răcoarea pe feţele lor.
— Totul ne aparţine, spuse Ralph şi îşi întinse braţele.
Râseră, făcură salturi şi urlară pe munte.
— Mi-e foame!
Când Simon pomeni că îi era foame, îşi dădură seama că şi lor le era.
— Haideţi, zise Ralph, am aflat ce voiam.
Coborâră pe o costişă de stâncă, căzură printre flori şi îşi croiră drum pe sub pomi. Se opriră şi cercetară curioşi desişurile dimprejur.
Simon vorbi primul.
— Parcă sunt nişte lumânări. Tufişuri de lumânare. Muguri de lumânare.
Erau tufişuri de tuia întunecate şi frumos mirositoare, iar mugurii, de un verde ca ceara, stăteau strânşi la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul şi zeama îi împroşcă.
— Muguri de lumânare.
— Nu-i poţi aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumânările.
— Sunt luminări verzi, spuse Jack dispreţuitor, nu le putem mânca. Haideţi.
Se aflau la marginea pădurii dese şi păşeau obosiţi pe o potecă, când deodată auziră zgomote – guiţături – şi zgomotul sacadat al unor copite pe o potecă. Pe când înaintau, guiţăturile crescură, devenind disperate. Găsiră un purceluş prins într-o plasă de liane, zbătându-se, pradă unei spaime demente, ca să iasă din plasa elastică. Guiţa subţire, foarte ascuţit şi insistent. Cei trei băieţi se repeziră, iar Jack îşi scoase cuţitul cu un gest larg. Ridică braţul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guiţe, lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la capătul braţului osos. Pauza dură atât cât animalul să priceapă ce îngrozitoare va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purceluşul se smulse dintre liane şi o zbughi prin tufişuri. Băieţii se uitară unii la alţii, iar apoi la locul dramei. Jack pălise sub pistrui. Dându-şi seama că ţinea încă în aer cuţitul, îşi coborî braţul şi vârî lama la loc în teacă. Ruşinaţi, izbucniră toţi trei în hohote de râs şi porniră să coboare înapoi pe potecă.
— Alegeam locul, zise Jack. Aşteptam să mă hotărăsc unde să-l împung.
— Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune întotdeauna înjunghiatul unui porc.
— Îl înţepi în grumaz şi laşi să se scurgă sângele, zise Jack, altfel nu poţi mânca din carnea lui.
— De ce n-ai...?
Ştiau cu toţii motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei imense stârnite de cuţitul ce cobora şi avea să taie în carne vie; din pricina sângelui de nesuportat.
— Eram gata, zise Jack.
Mergea înaintea lor şi nu-i vedeau chipul.
— Alegeam locul. Data viitoare...!
Îşi smulse cuţitul din teacă şi-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidându-i să-l contrazică. Ieşiră la lumina soarelui, se apucară să caute şi să devoreze hrana, apoi înaintară pe brazdă spre platformă şi spre adunarea băieţilor.
[1]Purceluşul (engl.)
[2] Accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi femeiască), care constă dintr-unul sau mai multe volane de dantelă, de mătase etc. fixate la baza gîtului unei bluze, al unei rochii etc. și care se etalează pe piept ca o cravată.
[3]Grăsanul.
Adapost periculos de Patricia Wilson
CAPITOLUL I
— Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte.
Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase.
De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă.
— Sper… să te simți bine acolo.
Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna.
— Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc!
Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie.
În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită.
De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda.
Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată.
Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente.
— Când o să sosească ?
Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele.
— Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal.
Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf.
— Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze.
— Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef.
Avea o privire jalnică.
— Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă.
O privi din cap până în picioare.
— Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată.
— Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească.
— Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul.
Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri.
— Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi.
— Nu sunt supărată, îl asigură ea repede.
— Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele.
Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală.
— Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum.
— Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare.
Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns…
Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri.
Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu.
Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea.
O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă.
— Am sosit!
Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față.
— Salut, șefule!
Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență.
— Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor.
Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate.
— Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră.
Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate.
— Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor.
— Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie.
— Necazuri?
— S-ar putea.
Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe.
— Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar.
— Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean?
Pe chipul Tinei se putea citi uimirea.
— Fiul și moștenitorul în persoană.
Helen ridică din sprâncene.
— Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului.
— Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă.
— Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare.
— Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor.
— Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă.
— Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei.
Helen se uită la ceas.
— Du-te. Mâncăm când ești deja gata.
— O.K.
Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei.
— Ce-ai făcut azi, draga mea?
— De toate!
Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea.
— Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească.
— Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam.
— Atunci pot să mai stau puțin?
— Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită.
O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei.
— Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal?
— Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine.
— Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri.
— Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul.
— Helen. N-am putea…?
— N-ai plecat?
Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă.
— Da, șefule!
Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine.
Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare.
Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei!
Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful!
Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu.
Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui.
În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane.
Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte.
* * *
Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax.
— Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză?
— Sunt numai…
— Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui.
— Dar are o mamă?
Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă.
— Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva.
Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul.
Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar.
Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată.
Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie.
Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică.
— Domnișoara Andrews?
S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână.
— Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător.
Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim.
— Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe.
Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire.
— El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l.
— Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo.
Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea.
— Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia.
— Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe.
Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție.
— Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean.
Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați!
— Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă.
— O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea.
— Foarte bine, domnule Maclean.
Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic.
— Pot s-o pun la dosar?
— În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament.
Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei!
Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles.
Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit.
— Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ?
Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală.
— Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean?
— Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală.
— Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam.
Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet.
— Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață?
Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată.
— Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci.
— Trebuie? Asta face parte din tratament?
— Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată.
Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea.
— Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci?
— Dacă este miercuri, este perfect.
Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea.
— Vom vedea.
Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară.
— Plec, domnule Maclean.
Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi.
— Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună.
Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta.
El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească.
— Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată.
Helen se strâmbă.
— Groaznic. Este îngrozitor.
Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători.
— Cum arată? vru Tina să știe.
Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar.
— Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă.
— Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut!
— Știu, aprobă Helen, prudentă.
— Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat.
— Slavă Domnului.
Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu.
— Sunt stoarsă.
— Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare.
— Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu.
Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare.
Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America.
O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.
Patimile inimii de Susan Barrie
CAPITOLUL I
Când a venit momentul ca Virginia să-și ia rămas bun de la Lisa, în holul mare al clinicii, a reușit, nu fără greutate, să pară veselă.
Lisa arăta atât de plăpândă! Ai fi zis că oboseala călătoriei o slăbise și mai mult. Niciodată ochii ei negri nu păruseră atât de imenși pe chipul ei palid. Cu toate acestea, conturul ferm al buzelor indica o voință intactă.
Cu inima strânsă, Virginia i-a promis cu căldură:
— Vin să te văd mâine și îți aduc și niște ziare și cărți să citești. Am întâlnire cu doctorul Hanson și cred că mă va lăsa să te văd după-amiază.
— Petrecere frumoasă la cină, astă-seară. Pune-ți rochia bleu când cobori la masă, i-a spus Lisa surâzând.
Virginia a făcut un efort pentru a-i răspunde și ea cu un zâmbet.
— Sunt atât de obosită, încât voi cere să mi se aducă mâncarea în camera; cât despre tine, sper că vei mânca tot ce ți se va da. Noapte bună, Lisa.
A ieșit și a luat un taxi pentru a se întoarce la hotelul Milano. Admirabil situat, hotelul avea vedere spre lacul pe care soarele la asfințit începea să-l acopere de sclipiri aurii. Noaptea de primăvara era plăcuta și suprafața apei nu avea nici o încrețitură. Virginia s-a instalat pe balconul mic al camerei ei, pentru a admira mai bine peisajul:
— Ce diferența, fața de locuința de la Cromwell Road, din Londra.
Când Virginia și sora ei Lisa părăsiseră aeroportul din Londra, cădea o ploaie rece și primăvara părea destul de îndepărtată. Dar aici, pe malul acestui lac elvețian, exploda deja peste tot. Cât de minunată trebuia să fie vara în acest decor înflorit, cu lacul liniștit și munții cu crestele lor înzăpezite!
Virginia și-a ridicat ochii spre cerul senin, plin de stele și degetele i s‑au crispat pe balustrada balconului. Dea domnul să reușească operația Lisei!…
Fusese necesar să vină pâna în Elveția pentru a găsi un chirurg care să‑i dea speranțe Lisei! Virginia trebuia să se întâlnească cu el a doua zi de dimineață la orele unsprezece; fără îndoială o va vedea pe Lisa înainte.
Dacă operația eșua, Lisa nu va mai putea cânta niciodată la pianul care rămasese tăcut de la accidentul de acum zece luni și ea va continua să ducă această existență de persoană pe jumătate moartă, care producea mari îngrijorări familiei.
Pentru Lisa, muzica nu reprezenta numai un lucru serios, ci era pur și simplu viața ei. La cincisprezece ani, se hotărâse să devină pianistă de concert și la douăzeci de ani proiectele ei erau angajate ferm în acest domeniu. Părinții Lisei recunoșteau în ea un geniul muzical? și nu făcuseră ei oare totul pentru reușita ei? Erau convinși ca numele Lisei Holt va deveni celebru. Primul recital al fiicei lor îi recompensase imediat pentru anii lor de sacrificiu și de muncă, steaua tinerei artiste se ridica, luminoasă, fermecătoare, pe firmamentul artiștilor. Lisa era sclipitoare, remarcabilă. Și pe deplin fericită.
Până în seara când taxiul care o ducea acasă, pe Cromwell Road, a fost sfărâmat într-un accident rutier.
Când s-a știut ca Lisa va trăi, toată lumea s-a întrebat însă în ce stare… Și-a revenit încet, încet s-a deprins din nou să-și folosească membrele, cu excepția mâinii drepte, care a rămas paralizată. Constituia o tragedie pentru o artistă ca Lisa, consumată de o ambiție devorantă.
Apoi, a intrat într-o succesiune disperată, toate tratamentele posibile fiind încercate în zadar. Să trăiască astfel, pentru Lisa însemna să nu trăiască deloc.
Ochii ei, atât de mari pe chipul ei micuț, își pierduseră strălucirea. Grația părea să fi părăsit acel corp și surâsul ei era încărcat de amărăciune. S-ar fi lăsat pradă morții dacă, într-o zi, un specialist nu i-ar fi vorbit despre un mare chirurg elvețian, capabil să redea viața și suplețea degetelor ei imobile.
Virginia și-a elaborat gândurile triste și a plecat de pe balcon pentru a se îmbrăca înainte de a coborî la cină. Deși era obosită, suferea prea mult de solitudine pentru a lua masa singură în cameră. Ca să-i facă plăcere Lisei, a îmbrăcat frumoasa rochie bleu, unica ei ținută care știa că-i vine foarte bine.
Cu patru ani mai mare decât sora ei, Virginia nu îi semăna deloc. Ochii cenușii și trăsăturile fermecătoare ale fizionomiei purtau pecetea blândeții. Tenul ei avea culoarea pastel a florilor de măr și părul șaten părea pudrat cu aur.
Nasul nu avea același desen clasic ca al Lisei și gura plină nu purta amprenta unei voințe ferme.
Virginia n-ar fi putut face față tuturor încercărilor pe care le suferise Lisa pentru a-și realiza ambiția. De fapt, nu era deloc ambițioasă. Dar depășise douăzeci și cinci de ani și se întreba uneori care avea să fie viitorul ei…
Cu toate că Lisa era bolnavă, ea pusese la punct toate detaliile voiajului lor, primul pe care cele două surori îl întreprindeau fără părinții lor.
Expediția îl solicitase serios pecuniar pe bietul domn Holt. Mai ales că Lisa nu beneficia de ajutor social în străinătate. Iar Virginia renunțase la postul ei de secretară pe lângă un notar, pentru a o însoți pe bolnavă. La care se mai adăugau și cheltuielile de sejur. Ori, Lisa insistase ca sora ei să profite, cel puțin câteva zile, de luxul unui mare hotel. Mai târziu, vor fi nevoite să caute un loc mai modest.
În plus, în familie mai erau încă doi frați, care nu-și terminaseră încă studiile.
Dar toți ar fi făcut orice sacrificiu pentru a-i da Lisei o șansă să-și reia cariera întreruptă.
Când Virginia a coborât în holul strălucitor luminat, s-a simțit puțin deplasată în mijlocul acestei mulțimi elegante care se înghesuia acolo, deși se aflau în afara sezonului.
Șeful de sală a așezat-o la o măsuța adăpostită de priviri de o plantă mare verde, cu frunze late.
Tânăra fată a încercat să utilizeze cele câteva noțiuni de franceză școlară pentru a comanda meniul, dar chelnerul i-a răspuns surâzător într-o engleză impecabilă, ceea ce a făcut-o repede să se simtă în largul ei.
În felul acesta, Virginia putea să-i observe pe îndelete pe ceilalți oameni fără să fie văzută. A remarcat astfel, la o masă apropiată, două perechi care păreau foarte importante după considerația pe care o manifestă personalul. Una dintre femei, o ființă fermecătoare, foarte elegantă și plină de sex-appeal, se adresa însoțitorului ei cu mult șarm și surâsuri strălucitoare. Parul blond minunat era răsucit în cozi dese, care îi încununau capul. Bărbatul, care se înclina curtenitor spre ea, era îmbrăcat cu o eleganță sobră și perfectă. Virginia i-a admirat profilul de medalie, cu nasul drept, buzele cărnoase și bărbia autoritară. Cu ei se gasea o pereche ceva mai în vârsta a cărei înfățișare era la fel de rafinată.
Dupa părerea Virginiei, era vorba de niște logodnici însoțiți de părinții unuia dintre ei. Din bateria cu gheața se ivea o sticla de șampanie.
Sărbătoreau oare chiar logodna?
Îndată ce a terminat de mâncat, Virginia s-a ridicat, hotărâtă să stea numai o jumătate de oră în salon, înainte de a se urca să se culce. În momentul în care se apropia de ușă, tocmai soseau din sens opus doi tineri blonzi cu alură de oameni de munte, care, fără s-o observe, au împins cu bruschețe ușa laterală. Virginia a fost lovită violent în frunte și s-a clătinat, în timp ce i se părea ca toate luminile sălii i se învârteau înjur.
Cei doi vinovați au scos o exclamație de consternare și s-au aruncat spre ea s-o susțină.
— Oh, domnișoară, a rostit unul dintre ei, scuzați-ne. V-ați lovit rău?
— Nu, nu, sunt numai amețită. Virginia a încercat să zâmbească pentru a-i liniști, deși se simțea oribil. Palidă complet, s-a cramponat cu disperare de mânerul ușii.
Unul dintre tineri se pregătea să-i ofere brațul pentru a o conduce în salon, când a fost ferm dat la o parte de necunoscutul pe care Virginia îl remarcase la masa vecină cu a ei. Luând-o de talie, a condus-o la un fotoliu, unde ea s-a așezat imediat. A examinat-o un moment, înainte de a-i vorbi într-o engleza perfectă.
— Nu vă neliniștiți, spuse grav.
L-a apucat de încheietura mâinilor lui viguroase și s-a simțit imediat mai bine. În mod curios, luminile au încetat să-i mai joace în fața ochilor. Și obrajii și-au recăpătat culoarea, în timp ce bâiguia:
— A fost greșeala mea. Am… ar fi trebuit să mă uit în față. Tinerii aceia nu sunt vinovați cu nimic, cu adevărat.
Aceștia din urma, care tocmai veniseră lângă ea, au copleșit-o cu scuze într-un limbaj în care se amesteca engleza cu germana. Din nou. seducătorul necunoscut i-a îndepărtat cu un gest ferm, în timp ce un picolo aducea un pahar pe care el îl comandase. I l-a întins Virginiei, care a avut instictiv o mișcare de recul.
— Beți, vă va face bine! i-a impus el pe un ton ce nu admitea replică.
Ea a ascultat și a fost cât pe aci să se înece. Era un alcool foarte tare. Dar s-a simțit pe loc reconfortată.
În acest timp, bărbatul continua să se ocupe de ea și cu degetele lui ușoare îi masă craniul, în căutarea unui cucui sub buclele ei mătăsoase. A privit-o surâzându-i.
— Cred că vă va durea puțin, timp de câteva zile. O să vă dau o pomadă pentru a vă calma durerile. Acum ar fi potrivit să vă urcați în cameră.
— Da, într-adevăr, a recunoscut Virginia.
— Vă veți simți mai bine mâine dimineață.
— Sper!
— Sunt sigur că ați început să vă simțiți deja mai bine, nu?
A încercat o emoție stranie sub privirile lui pătrunzătoare și a răspuns, murmurând:
— Da, mult mai bine.
Fără îndoială că el îi găsea răspunsurile laconice și puțin stupide, dar se mai afla încă sub impactul acelui accident care, adăugat oboselii drumului și emoțiilor zilei, o lăsa puțin descumpănită.
— Daca doriți, pot să vă conduc pâna la camera dumneavoastră, i-a propus el, văzând-o că ezită.
— Nu, mulțumesc. Mă duc singură.
Nu prea știa cum să-i mulțumească pentru atențiile față de ea. Probabil că era medic… Rămăsese cufundată în gânduri, când, precedată de un parfum deosebit, superba necunoscută s-a apropiat de ei.
— Pot să vă ajut? Bolnava ta profită cum trebuie de îngrijirile tale. Francis? s-a interesat ea pe un ton suav.
Virginia a ridicat capul și a întâlnit ochii de un albastru extraordinar de strălucitor ai acelei femei, a cărei frumusețe o remarcase.
— Vă mulțumesc… a intervenit fata. Ma simt deja mai bine. N-a fost decât un mic accident. Sunteți bun să mă conduceți până la cameră?
Bărbatul s-a îndreptat imediat și a ajutat-o să se ridice. Se mai clătina încă puțin și genunchii îi tremurau. El a susținut-o când a făcut câțiva pași, sub privirile ironice ale celeilalte femei, care îi recomandă totuși cu o voce blândă:
Nu întârzia prea mult, Francis. Nu uita că suntem așteptați de familia Von Loon. Și cum nu vă sunt de nici un folos…
— De acord, mulțumesc, Carla, a răspuns bărbatul peste umăr.
Virginia s-a întors spre el și a încercat cu timiditate să-și exprime gratitudinea:
— Ați fost foarte amabil…
— Cu plăcere, era foarte firesc.
Ușa ascensorului s-a închis între ei.
Ajunsă în camera ei, la etajul trei, Virginia a simțit dintr-odată povara oboselii. Subit, a început s-o doară groaznic capul. S-a dezbrăcat, nu fără greutate și s-a lăsat să cadă în pat, cu un oftat de ușurare. Era atât de confortabil așezată, încât a adormit imediat, fără să se mai gândească măcar să stingă lumină.
Valea Raintree de Violet Winspear
CAPITOLUL I
Cursa trecuse prin ținutul cu climă aproape tropicală și pe lângă lungile liziera de trestie de zahăr foșnitoare. Acum aerul mirosea a mare pentru că depășiseră granița și călătoreau de-a lungul coastei, la sud de Brisbane. Joanna privea pe geamul autobuzului și spera ca slujba pe care o găsise să fie cel puțin la fel de interesantă ca și numele localității. Valea Raintree (a copacilor de ploaie) sunase romantic, dar s-ar putea să fie din nou dezamăgită la sfârșitul călătoriei. Ea suspină și atrase privirea persoanei care stătea lângă ea, privire ce cuprinse părul ei blond cenușiu, costumul bleu și mâinile subțiri fără inele. Cu toată aparența de rezervă, liniște și răceală, Joanna Dowling era cu nervii întinși la maximum. Venise în țara aceasta îndepărtată ca să fie cu sora ei Viviana și nici nu visase că sora ei geamănă era la fel de impulsivă și iresponsabilă cum fusese la șaisprezece ani când își făcuse valiza și fugise la Londra ca să devină actriță. Frumoasă și egoistă, Viviana era numai cu o oră mai mică decât Joanna, dar era diferită de ea din toate punctele de vedere. Nu-i plăcuse nimic la școală, cu excepția orelor de dans și să locuiască la o fermă cu bunica ei, mai degrabă severă, nu fusese niciodată visul vieții ei. Părăsise școala și muncise din greu să intre într-o trupă și când ansamblul a plecat în Australia, ea rămăsese acolo și își găsise un rol la Sidney. Și apoi, veselă, îi scrise lui Joanna să vină la ea.
„Nu este nici un neajuns, Jo” scrisese ea în felul ei convingător. Ți-ai făcut datoria față de bunica și acum că ea renunță la fermă și se mută la sora ei, tu ești liberă să-ți trăiești viața. Vino în Australia. Vom fi din nou împreună, așa cum trebuie să fie gemenii, și nu despărțiți de kilometri”. Bunica fusese împotrivă când Joanna abordase problema.
— Ia aminte la cuvintele mele, copilă, spusese ea. Vei ajunge acolo, și, invariabil, Viv te va părăsi ca să plece în altă parte. Este o pasăre călătoare la fel ca și taică-tu. Este doar farmece și egoism. Ține minte ce-ți spun, Jo. Te-a ademenit ca să te duci la ea și apoi te va abandona.
Ei bine, se întâmplase așa cum prezisese bunica. Călătoria Joannei se terminase și gemenele nu se întâlniseră, iar directorul teatrului fusese însărcinat să-i spună că Viviana plecase în Noua Zee-landă ca stea într-un nou spectacol. Era primul ei mare angajament. O șansă pe care nu o putuse rata. Își ceruse o grămadă de scuze, dar era sigură că Joanna se va descurca de minune în Australia. Nu avea nici un rost să plângă după Viviana, dar o săptămână sau două Joanna se simțise pierdută. Trăsese la un hotel mic și nu prea scump și era în holul hotelului când văduva Ontbach îi sugerase să încerce să-și găsească o slujbă la una din fermele de oi sau vaci, unde întotdeauna era cerere de fete obișnuite cu muncile de la fermă.
Joanna a parcurs coloanele de oferte de muncă din diferite ziare și privirea i-a fost atrasă de o ofertă mai deosebită. Era la o fermă de creșterea vitelor, unde era nevoie de o femeie tânără și activă pentru ajutor în casă și să țină companie unei persoane tinere. Ferma era situată într-un ținut, Valea Raintree, în partea de nord a districtului Queensland. Părea felul de slujbă potrivit pentru ea, așa că a răspuns imediat la numărul de căsuță poștală indicat de anunț. Trecuseră mai multe zile când spre bucuria ei a primit un răspuns. Era un scris de mână frumos pe o hârtie de calitate bună și era semnat Charlotte Corraine. Mrs. Corraine a fost mulțumită de calificarea lui Misa Dow ling și faptul că era englezoaică era mulțumitor. Ea va trebui să ia autobuzul de la Sidney spre Brisbane și va coborî la țărmul golfului, unde va fi întâmpinată de un membru al familiei Corraine care o va însoți restul drumului până la Valea Raintree. Era un hotel mic acolo, numit „Peștele spadă” și acolo Miss Dowling îl va întâlni pe Mr. Vance Corraine. Joanna era încântată de scrisoare și de asemenea dornică să se supună instrucțiunilor.
Hotelul – numit „Peștele spadă” era modern, luminos și plin de culoare. Joanna a întrebat la recepție de Vance Corraine și a fost informată că Mr. Corraine se dusese să facă surf și o va întâlni la bar la ora șase. Ea putea să folosească apartamentul lui dacă dorea să facă un duș după lunga călătorie.
— Oh, mulțumesc. Joanna a luat cheia cu un ușor sentiment de nervozitate. Era ceva legat de numele Vance și, în plus, faptul că omului îi plăcea surful invoca o figură subțire, iute și sigură pe sine.
— Aș putea închiria o cameră, începu ea.
Funcționarul clătină din cap.
— Nu avem camere libere, domnișoară. În afară de asta, am înțeles că Mr. Corraine va pleca imediat după ce ia masa de seară aici. Veți pleca cu dânsul, nu-i așa? A venit aici cu avionul său și va pleca înapoi spre casă.
— Avionul lui? murmură ea simțind mai mult ca niciodată că a intrat într-o familie care nu era o familie de simpli fermieri.
În apartamentul lui Vance Corraine, Joanna a făcut un duș rece, simțindu-se încă nervoasă la gândul că un uriaș ar putea apărea brusc. S-a schimbat într-o rochie ușoară fără mâneci, cu fusta largă și moale. Apoi și-a luat valiza și a ieșit. A coborât cu liftul în hol și l-a rugat pe funcționar să-i păstreze valiza în timp ce ea făcea o mică plimbare prin Golful Șoimului. De cum a trecut de ușile duble ale hotelului, ea arăta complet diferită de fetele bronzate, cu picioarele lungi care intrau și ieșeau din hotel. Joanna avusese întotdeauna ca trăsătură caracteristică un aer retras. Ochii ei erau cenușii și niciodată încă nu lăsase un bărbat să fie destul de aproape de ea ca să remarce nuanța de albastru din ochii ei. Lumina soarelui era puternică peste golf. Trecu strada și se plimbă de-a lungul plajei urmărind surfiștii și întrebându-se care era Vance Corraine, care își pilota propriul avion și care va zbura împreună cu ea restul drumului până la Vale. Un râs de fată răsună în apropiere: o fată care arăta fără griji, semănând cu Viviana, își flutura mâna spre o figură bronzată care trecea peste vârful înspumat al unui val. Joanna îl urmări cu privirea. Era ca un zeu din Delfi turnat în bronz, pielea lui strălucind de apă în soare. Picioarele lui erau fixate pe planșă și dinții lui erau fulgerări de alb strălucitor în timp ce un val uriaș încerca să-l răstoarne și nereușind, l-a umplut de spumă.
— Vance… Numele trecu peste apă și fata blondă râse din nou. Nimic nu te va răsturna?
— O legănare este nimic pe lângă un taur și eu am călărit o mulțime dintre aceștia, râse el. Sunt un Corraine. Joanna prinse o notă de aroganță în vocea lui și se întoarse îndreptându-și pașii spre hotel, unde s-a așezat în hol și așteptă, puțin încordată, apusul soarelui. Căldura fierbinte a soarelui făcuse loc răcorii amurgului când Vance Corraine intră în hotel în căutarea Joannei. Lumina făcu să strălucească părul ei blond în timp ce ea se ridica, întâlnind pentru prima oară privirea zeflemitoare a ochilor lui, ochi albastru închis, cu pleoapele grele, cu o claie de păr castaniu deasupra lor. Avea un aer degajat. O haină de seară albă cădea ușor pe umerii largi.
— Tu trebuie să fii Joanna Dowling, spuse el și ea își aminti vocea lui de pe plajă, adâncă și arogantă. Făcea ca numele ei să sune mai degrabă Darling și obrajii ei se colorară ușor în roz.
— Tu trebuie să fii Mr. Corraine.
— Bem ceva înainte de a lua masa? întrebă el. Cred că vrei să-mi pui câteva întrebări despre Raintree și la bar nu este așa zgomot ca aici, unde oamenii încep să se întoarcă de la plajă.
— Da, sunt curioasă să aflu despre Valea Raintree, aprobă ea cu un zâmbet.
— Ai scris în scrisoarea către mătușa mea că ești obișnuită cu treburile casnice și cele de la fermă. Sper, Mrs. Dowling, că ai spus adevărul.
— Adevărul? exclamă ea supărată și amuzată în același timp că el s-ar putea îndoi de veridicitatea celor spuse de o fată crescută de o bunică severă de la țară.
— Pot să frământ pâine, să curăț în grajd, să hrănesc porcii și să recoltez napi. Mă întreb dacă și tu poți să faci atâtea?
El a ridicat din sprâncene la răspunsul ei și apoi a râs.
— Mă declar vinovat pentru că niciodată nu am recoltat napi, dar vezi, Mrs. Dowling – din nou făcu să sune Darling – pari prea fragedă și albă pentru a rezista mai mult soarelui puternic de la noi. Noi locuim aproape de tropice, știai asta?
— Bănuiam, spuse ea sec. Copacii-ploaie cresc unde este foarte cald, nu-i așa?
— Florile de câmp englezești nu, spuse el cu o licărire în ochi. Puterea căldurii tropicale și clanul Corraine s-ar putea să facă să te ofilești.
— Clanul Corraine este atât de formidabil?
— Mai bine ai bea ceva înainte de a-ți răspunde la asta.
El chemă chelnerul. Joanna și-a netezit rochia pe care o cumpărase de la Londra. Picioarele ei erau mici în sandalele de piele moale și l-a simțit pe Corraine că o privea din cap până în picioare.
— Nu cred că ar trebui să te duc la Raintree, spuse el tărăgănat.
Ochii ei scăpărară uitându-se la fața lui bronzată.
— Mătușa ta m-a angajat să ajut în jurul casei, nu la ocolul de vite, la Corraine.
— Vorbești pentru tine, nu-i așa? Se așeză lângă ea și-și puse un cot pe spătarul scaunului în așa fel încât să o privească în față. Mătușii Charly îi plac oamenii cu replică.
Joanna stătea încordată, dreaptă, fără să se sprijine de spătar. Dacă ar fi făcut-o, umerii ei ar fi atins brațul lui și era și așa destul de aproape de acest australian plin de vitalitate.
— Crezi că mătușa ta m-ar place și totuși crezi că nu sunt potrivită pentru slujba pe care mi-o oferă. Sunt puțin încurcată, Mr. Corraine.
El râse din nou.
— Șeful este cel care angajază și concediază.
— Șeful? murmură ea. Dar…
— Adam Corraine, vărul meu, care conduce întreaga fermă și alte două din jurul nostru. Once-Loneiy și Wandaday nu sunt așa de mari, dar luăm și vitele de la una sau alta dintre ele când sunt „grase” și gata de transportat la oraș în camioanele mari pe care le folosim acum, în loc să le mânăm tot drumul. Vitele sunt păscute luni întregi pe dealurile din jurul lui Raintree, unde pământul este foarte fertil și plin de iarbă și apoi le mânăm la Once-Lonely sau Wandaday.
Denumirile erau fascinante, dar Joannei îi reținuse atenția numele vărului lui Vance Corraine.
— Credeam… Gâtul aproape i se uscase și era bucuroasă să accepte băutura.
— Credeai că eu conduc treburile la Raintree? Vance se uită la ea zeflemitor. Eu sunt mâna dreaptă a lui Adam. Ca să spun așa, împărțim conducerea fermelor, dar el e șeful. Am crescut împreună la Raintree, dar bunicul nostru, Kingsley Corraine, l-a format pe Adam ca să-i urmeze la conducere după moartea lui. Vezi, Joanna, tatăl meu a fost fiul risipitor care luându-și partea a cheltuit-o la oraș. Tatăl lui Adam a muncit zi și noapte pentru bătrân, apoi a venit războiul. A murit în Burma și bătrânul s-a întors către Adam și nu l-a slăbit nici o clipă, transmițându-i dorința de a face din Raintree și fermele ce depind de ea cele mai invidiate din Queensland. Când King, cum îl numeau toți pe bătrân, a murit, eu am devenit al doilea om la conducerea fermelor după Adam. King întotdeauna spunea că eu sunt farmecul și Adam brațul. Vance s-a uitat la băutura din mâna sa și un zâmbet mic i-a răsucit colțul gurii.
— Cred că pot să spun că Adam îi seamănă bătrânului, că are mândria lui Raintree în oase.
Joanna a avut un sentiment contradictoriu față de omul pe care nu-l întâlnise și care avea puterea să o lase să stea la Raintree sau să o trimită înapoi în oraș și între oamenii unde cineva ca ea s-ar simți chiar și mai singură ca la țară.
— Nu te-am speriat cu ceea ce ți-am spus despre vărul meu Adam, nu-i așa? Vance își ridică privirea încet.
— Pare un dictator, dar eu sunt sigură de posibilitățile mele și vreau să le dovedesc. Nu-mi vei refuza această șansă, Mr. Corraine, nu-i așa?
— Nu ți-aș refuza nimic, Miss Dowling. Iar numele ei suna ciudat.
— Se scrie DOW, răspunse ea.
— Bănuiesc că da. O privi direct în ochi și zâmbetul lui era fermecător.
— Dacă accentul meu schimbă numele tău, atunci mai bine mi-ai da voie să-ți spun Joanna. Aici toți folosim numele mic. Este foarte mult pământ, o mulțime de vaci, dar nu foarte mulți oameni. Suntem prietenoși, spre deosebire de orășeni, deoarece suntem la mare depărtare unii de alții. Uneori îi știu numai după nume, deoarece singurul nostru contact este prin radio. Zâmbetul îi era zeflemitor.
— Nu știi ce înseamnă singurătatea unui astfel de ținut ca Raintree. Nu știi că înseamnă să fii la mile depărtare de oraș, să consulți un doctor prin radio, să dorești să auzi sunetul vocii unei femei.
— Pot învăța, spuse ea. Nu sunt o fată de oraș. I-am explicat mătușii tale în scrisoarea mea că îmi trebuie puțin timp să mă adaptez obiceiurilor unei ferme din Australia. Nu a avut nici o obiecție la asta în răspunsul ei și părea doritoare de o englezoaică care să o ajute la treburile casei.
— Mătușa Charly este ea însăși englezoaică și a rămas cu nostalgia țării de baștină. Problema este – Vance se opri când chelnerul le umplea paharele – că dacă Adam nu ar fi fost plecat la Once-Lonely pentru instalarea noului acoperiș, s-ar fi opus să răspundă cererii tale de serviciu.
— Și tu crezi că nu prea am șanse, îl întrerupse Joanna. Pentru că sunt prea tânără și străină, aș putea să stric rosturile și să-l supăr pe șef. Ai vorbit de singurătate, Mr. Corraine. Poate mătușa ta este singură și simte nevoia unei englezoaice care să-i amintească de țara ei. Cu siguranță că Adam Corraine permite oamenilor să fie uneori și vulnerabili?
Vance Corraine zâmbi la izbucnirea ei.
— Cu mult timp în urmă, King s-a supărat pe Adam și l-a plesnit cu biciul peste umeri. Adam a înhățat biciul și 1-a făcut bucăți și de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată atât de furios și atât de puternic rănit. Nimeni nu s-a mai apropiat de Adam de atunci. El este brațul, care este puternic și lung și toți sunt ținuți la distanță.
— Pare mai degrabă distant, murmură Joanna și se simți uimită de felul cum se crispase, aproape auzind șuierul biciului căzând pe umerii lui Adam Corraine. Îi apăru cu claritate în fața ochilor asprimea acestor oameni, diferența profundă dintre înfățișarea lor și viața lor în acele ferme mari din acest pământ sălbatic.
— Poate că nu realizează că mătușa ta e singură, adăugă ea.
— Ăsta este pericolul pentru femei aici, admise Vance. Dar mătușa Charly este destul de activă pentru vârsta ei și are o grădină formidabilă – Bonney este cea singură.
— Bonney este persoana tânără menționată în anunțul mătușii tale? întrebă Joanna.
— Bonney are aproape optsprezece ani, spuse Vance. Șeful i-a oferit un cămin când părinții ei au venit în timpul inundațiilor de acum patru ani. Bonney a fost la internat la Melbourne și Adam a adoptat-o într-un fel, fiind un prieten al tatălui ei. Am impresia că mătușa Charly a început să o găsească puțin cam obositoare.
După cină au ieșit puțin în grădină, plimbându-se pe o alee străjuită de copaci înfloriți.
— Ai zburat vreodată cu avionul în zori? întrebă Vance.
— Nu. Inima Joannei începu să bată mai repede la acest gând. Văzu buzele lui Vance curbându-se într-un zâmbet și deodată păru uimită că-l cunoaște pe acest om atât de puțin. Era ceva în el care o făcuse să se simtă ca și cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna.
— Joanna, în noaptea asta vom zbura printre; stele și vei vedea Valea Raintree la ivirea zorilor, când dealurile cenușii devin aurii. Poate că sunt puțin rău să te las să privești valea Raintree pentru prima oară în felul ăsta, deoarece ești tipul de persoană care se va îndrăgosti de acest loc la prima vedere.
— Rău, pentru că s-ar putea ca Adam Corraine să nu mă vrea la Raintree?
— Ai spus că ești pregătită pentru o astfel de posibilitate, dar Adam, așa cum îl știu eu, este omul care alege ce-i place pentru Raintree și exclude fără ezitare ce nu-i place.
Dintr-odată, Joanna deveni nesigură… dacă văzând Raintree o să-l îndrăgească, atunci ar fi mai bine să nu mai zboare cu Vance până acolo.
El se mișcă și ea-i simți atingerea pe braț. O apucă de bărbie cu o mână și-i ridică fața spre el.
— Nu te pierde cu firea, Joanna Dowling. Dacă vărul meu nu te va lăsa să stai la Raintree, atunci pur și simplu mă voi însura cu tine.
Ea simți nota de umor din vocea sa, dar în același timp se îndepărtă de el cu un râs ușor.
— Nu trebuie să faci astfel de propuneri așa de ușor, spuse ea fără emoție, într-o zi, o fata va mușca din momeala și te vei trezi cu o nevastă, fără să o dorești cu adevărat.
— Joanna, nu acționezi niciodată din impuls?
— Sunt prea cu picioarele pe pământ.
— Tu? râse el. Joanna, tu ești periculos de romantică.
Lumina zilei se revărsa și o trezi pe Joanna din somnul în care căzuse.
— Este cafea în termosul din spatele tău, zâmbi Vance la ea în timp ce ea se mișca și întoarse spre el o față adormită cu părul ciufulit. Toarnă două căni, în curând vom fi deasupra văii.
— Am adormit, spuse ea somnoroasă.
— Da, spuse el uitându-se în ochii ei, pe umărul meu.
— Oh. Puțin încurcată, găsi termosul în sacul pe care el îl adusese la bord seara trecută împreună cu senvișuri cu carne pe care le mâncaseră în timpul zborului printre stele. Fusese o experiență unică și magică și Joanna simți inima bătându-i mai repede când realiză că zborul se apropia de sfârșit și în curând trebuiau să aterizeze la Raintree. Cafeaua fusese fierbinte și Joanna se trezi complet și începu să privească peisajul peste care zburau. A văzut pădurea tropicală care acoperea versantul muntelui, bogată, de un verde dens, unde râurile străluceau ca panglicile de argint, străjuite de mangrove negre și în care pluteau crocodili uriași.
— Este jungla adevărată, spuse Vance, plină de liane, copaci biciuitori și lilieci mari. Copacii biciuitori sunt la fel de răi ca și numele și se ascund pe sub ferigi uriașe și nevinovate și plante târâtoare. Ce loc grozav pentru vânătoare! Râse când o văzu pe Joanna că-l privește cu ochii măriți.
— Te-am prevenit că Raintree este un loc neîmblânzit. Suntem la sute de mile depărtare de orice loc civilizat și viața merge înainte, cu excepția câtorva înbunătățiri tehnice – totul este la fel ca atunci când primul Corraine venit din Anglia a traversat ținutul în căruță. Era împreună cu tânăra sa soție și primul lor fiu s-a născut în colibă.
— Este o mândrie să fii puternic și încrezător în tine, nu-i așa Vance?
— O am în sânge, Joanna. Nu putem trăi altfel. Când eu și Adam eram mici, mergeam la vânătoare cu King. Am învățat de mici cum se călărește noaptea, să mânăm vacile și să le cântăm vechi balade ca să le calmăm. Dormeam lângă focul de tabără.
— Păreai la fel de obișnuit cu apa Golfului Șoimului. Privi profilul lui și-și aminti de corpul lui perfect, bronzat, stropit cu spuma argintie a valurilor.
— M-ai văzut, exclamă el.
— Da, te-am văzut făcând surfing. Ești cu mult mai sofisticat decât mi-am imaginat.
— Oamenii sunt rar așa cum ni i-am închipuit. El zâmbi. O să-l apuce tremuratul pe șef când o să te vadă – uită-te jos, Joanna, zburăm peste cirezi.
Ea scrută cu privirea prin geamul carlingii și acolo jos, departe, era o masă imensă de coloane maro care se mișcau spre vârful însorit și plin de iarbă al dealului, atât de multe că rămăsese fără respirație. Printre ele erau călăreți care văzuți de sus aveau mărimea unor jucării.
— Niciodată nu am văzut așa ceva, suspină ea. Este înfricoșător să călărești în masa aceasta mișcătoare de vaci?
— Te obișnuiești cu asta, chicoti el. Mânarea vacilor este cea mai grea slujbă când este cald și secetă și turma este în mișcare și s-ar putea ca următoarea adăpătoare să fie secată. Lucrurile au devenit mai ușoare, de când Adam a hotărât să le expedieze de la o fermă la alta în camioane mari.
— Oamenii încep munca foarte devreme, remarcă Joanna, deoarece soarele nu se ridicase cu mult peste vârful muntelui.
— Și se duc la culcare târziu, după ce se întunecă, deoarece la prânz, când soarele este sus, se odihnesc. Acum zburăm chiar peste vale, Joanna. Vezi stâncile acelea gri și cheile – este un pod peste ele care te duce direct la casă, iar în spatele casei, ca o grădină mare și sălbatică, se întinde pădurea copacilor de ploaie. Valea, pădurea și tot pământul din împrejurimi aparțin familiei Corraine. Asta este lumea noastră. Nimeni nu poate pătrunde în ea, decât dacă-i permitem noi.
— La fel ca familia Dowling spuse ea cu uimire, gândindu-se la fată, la Bonney care se simțea singură aici. Cum putea să se simtă singură când trăia în mijlocul acestei frumuseți sălbatice? Orașul și luminile lui? Magazinele, restaurantele și distracțiile atât de iubite și de sora Joannei?
— Am ajuns. Vance opri motorul și ridică sprâncenele când o văzu pe Joanna netezindu-și părul și având din nou privirea calmă.
— Știi, îmi placi mai mult cu părul ciufulit, spuse el tărăgănat.
— Vărului tău trebuie să-i fac impresie bună. Ei bine, sunt gata. Își netezi părul, puse rujul și peria în poșetă și îi zâmbi lui Vance înainte de a-și pleca ochii în fața privirii lui intense. Purta o jachetă de pânză groasă pe care i-o dăduse Vance în timpul zborului, care era mult prea mare pentru ea, așa că arăta oarecum neajutorată în ea. Soarele lumina carlinga făcând părul și pielea ei să pară foarte albe. Ea era atât de emoționată încât Vance se aplecă spre ea ca și cum l-ar fi atras un magnet.
— Nu este treaba lui Adam, dacă eu vreau să fraternizez cu fata din casă, spuse el cu răutate.
— Nu am fost angajată, încă. Se îndepărtă de el, speriată, deoarece carlinga era mică și el atât de lat în umeri și ochii îi erau albaștri ca adâncul mării.
— Nu ar fi mai bine dacă am coborî? întreba ea nervoasă.
— Ești așa de nerăbdătoare să te întâlnești cu Adam?
— Este bine ca doctoria amară să fie luată dint-o înghițitură, obișnuia să. spună bunica mea.
— Doctoria în cazul ăsta s-ar putea să nu aibă un efect benefic. El strânse fularul de lână în jurul gâtului ei.
— Îți amintești ce ți-am spus seara trecută, dacă Adam vrea să te trimită înapoi? El veni și mai aproape.
— Asta ar fi o prostie, îl înfruntă ea, ținându-l la distanță cu o mână pe umărul lui.
— Vai, o fată cu idealuri. Zâmbetul lui era răutăcios și atrăgător în același timp. Ne pregătim singuri iadul, nu? Altcineva se îngrijește să ne facă raiul?
— Este vorba de dragoste, nu-i așa? spuse ea simplu.
— Sună grozav, dacă ar fi să o găsești. El deschise carlinga și deodată căldura soarelui și atmosfera de la Raintree o înconjurară pe Joanna în timp ce coborâră din avion. Oamenii care veniseră să descarce lăzile de provizii și piese de mașină se holbară la ea, o siluetă subțire într-o jachetă de pânză groasă peste o rochie ușoară. Nu era nici o îndoială în ochii care o priveau că de mulți ani nu mai fusese văzut așa ceva la Raintree. Părul ei blond, privirea rezervată, extrem de englezească și ochii ei mari, întrebători și totuși timizi uimeau. Oamenii se uitau uluiți și când tăcerea a fost spartă de zgomotul puternic de copite, capetele s-au întors să privească la călărețul care se apropia cu repeziciune. Joanna clipi când lumina puternică a soarelui o orbi și apoi auzi pe cineva spunând:
— Este șeful, mai bine am începe să descărcăm avionul.
Vance stătea cu un deget băgat în cingătoare, în timp ce calul castaniu galopând ca la curse se apropie și opri la mică distanță de avion, fată și grămada de oameni. Călărețul rămăsese călare, sprijinindu-și brațul de șa.
— Bună, Vance spuse el și în tot acest timp o privea pe Joanna cu niște ochi atenți și scormonitori ce păreau că aruncă fulgere. El purta o pălărie pe ochi, o cămașă în carouri și pantaloni de bumbac. Apoi, cu ușurință surprinzătoare, sări din șa și ținând frâul agățat de brațul stâng își împinse pălăria în sus astfel că soarele lumină trăsăturile feței lui bronzate. Era foarte înalt și aspru ca o piele netăbăcită.
— Ți-a trebuit ceva timp ca să te întorci la Raintree. I-a aruncat o privire vărului său și Joanna a fost uimită de asemănarea dintre ei.
Vance ridică din umeri.
— Adam, ea este Joanna Dowling, spuse el. Fata care a venit ca ajutor în casă.
Joanna stătea foarte dreaptă, cu nervii întinși la maxim, încercând să nu o arate. Asta era un bărbat care nu ar fi avut răbdare cu slăbiciunile femeiești: nici nu-i păsa că o speria de moarte.
— Bănuiesc că această tânără te-a reținut la Golful Șoimului, îi spuse el lui Vance, așa că ai uitat că aveam nevoie de dinam pentru sonda de la Once-Lonely.
— Nu am uitat și Joanna a venit cu autobuzul tocmai ieri. A trebuit să aștept livrarea dinamului…
Adam Corraine ridică din sprâncene.
— Ei bine, Miss Darling, puteai să te scutești de o călătorie așa de lungă. Eu nu angajez tinere neajutorate aici la Raintree, neavând importantă cât de mult dorește vărul meu acest lucru…
— Nu sunt neajutorată, îi tăie ea vorba, găsindu-și vocea și având în mod absolut confirmarea că era arogant și odios. Nu sunt neputincioasă și numele meu este DOWLING.
— Oh, iartă-mă. El zâmbi fără grabă arătându-și dinții puternici și albi. Despre nume, vreau să zic. A sunat ca și cum vărul meu te-ar fi mumit „dragă”.
Ea îl găsi antipatic și degetele ei se încleștară pe cureaua poșetei care-i atârna pe umăr.
— Așa cum i-am explicat și vărului dumneavoastră, Mr. Corraine, am crescut și am muncit într-o fermă de când eram copil și ar fi cel puțin cinstit să-mi acordați o perioadă de încercare înainte de a mă judeca. Așa cum stau lucrurile, știu pe unde se mulge vaca și pot să mă descurc bine la bucătărie.
— Am o mulțime de oameni care trebuie hrăniți de mai multe ori pe zi, Mrs. Dowling și nu pot vedea cum îți strici mâinile acelea albe curățind legume sau jumulind găini sau frământând aluatul pentru pâine. Nu putem chema brutarul în fiecare zi în pustietatea asta, și adesea trebuie fripte pentru masa de dimineață câte două duzini de ouă cu carne pentru lucrătorii mei care sunt burlaci. Desigur, cei care sunt însurați mănâncă la ei acasă. Și asta este slujba. Să ajuți la bucătărie și în casă și probabil să călărești câte o oră în fiecare zi cu pupila mea și să joci tenis cu ea.
Părea, după strălucirea din ochii lui gri-albăstrui, că găsește o imensă satisfacție în însușirea îndatoririlor slujbei ei. Joanna a simțit un început de ură pentru acest dictator care probabil condusese lucrurile așa cum dorise el, după ce Kingsley Corraine murise și-l lăsase conducător la Raintree și fermele înconjurătoare. Ea voia să-i spună să-și păstreze slujba și totuși, pe de altă parte, voia să-i dovedească că se poate descurca. Și-a ridicat bărbia și a întâlnit ochii lui care o priveau provocator dar cinstit.
— Ești un jucător, Mr. Corraine? întrebă ea.
— Sunt australian, răspunse el tărăgănat.
— Atunci pariază cu mine, îl provocă ea. Și dacă poți, lasă-mă să-ți dovedesc că ai greșit – măcar o dată.
— Tânără domnișoară! Gura lui se strânsese periculos pentru o clipă și apoi el râse batjocoritor.
— Ai ceva sânge rece, nu-i așa, care să rivalizeze cu înfățișarea ta. Ce fel de fermă a fost aceea unde ai crescut – curte de găini, câteva vaci, ceva varză și fructe?
— Da. Ea simți străbătând o notă de amuzament din vocea lui, dar amintindu-și de oceanul de vite peste care trecuse zburând cu avionul, ea presupuse că vreo câteva vaci și o curte de găini părea amuzant.
— O.K. Un rictus sardonic strâmbă gura lui Adam Corraine.
— Poți să stai pentru două săptămâni, dar dacă nu ești potrivită și nu poți să te adaptezi, atunci Vance te va duce înapoi la Golful Șoimului. Sincer, Miss Dowling, aș prefera o fată de la noi din ținut. Băieții se vor învârti pe aici, deoarece tu ești ceva nou și nu vreau necazuri sau bătăi între ei pentru o femeie.
— Te asigur că…
— Nu mă asigura de nimic, i-a tăiat-o el, cu o voce dură. În treizeci și trei de ani am învățat că dacă o lași moale cu ceva, atunci dai de necaz într-un fel sau altul. Bunul simț îmi spune să te trimit înapoi în Golful Șoimului, dar scrisoarea mătușii mele te-a făcut să te gândești că ești potrivită pentru slujbă și atunci este cinstit să-ți dau posibilitatea să încerci.
— Nu vreau să te supăr, Mr. Corraine, spuse ea cu răceală.
Vance, care evident încerca să fie serios, pufni în râs, ceea ce a făcut pe oameni să se uite la șef și la fată și apoi unul la altul. Treaba nu se va opri aici, un catalizator sosise la Raintree sub forma unei englezoaice subțiri și blonde.
Vance o conduse spre casă cu jeepul, prin căldura dulce a soarelui care acum se ridicase pe cer. Ea se simțea încă zdruncinată după prima ei întâlnire cu șeful și sta tăcută lângă Vance, uitându-se la arborii de cauciuc care umbreau drumul deluros spre casă, zborul păsărilor cu aripi în culori strălucitoare.
— Colibri – murmură el.
— Ea se trezi din visare și se uită la el.
— Oh, te referi la păsări?
— Da, cele zgomotoase sunt papagali.
Privirea Joannei străbătu valea adâncă și bogată pe care o străbăteau, plină de verdeață și păsări și de scânteierea strălucitoare a râurilor. Știa că ar fi putut fi fericită aici – numai dacă Adam Corraine ar avea destulă răbdare să o lase să se obișnuiască cu toate. El a fost nepotul favorit al omului care a fost regele neîncoronat al întregului teritoriu. Favorit deoarece era mai rezistent, mai ambițios, mai potrivit să aibă grijă de oamenii de pe proprietate. Se uită la Vance și simți din nou copleșind-o preferința pentru el.
S-ar putea să semene fizic cu vărul său, dar el era de departe cel mai plăcut dintre cei doi.
Pe când se apropiau de porți, un băiețel aborigen trase un zăvor și le deschise larg. Se holbă la Joanna, își trase pantalonii și se cocoță înapoi pe bară.
— Ar trebui să fii la școală, îi strigă Vance în timp ce treceau poarta. Adoniah o să-ți rupă urechile.
Băiețelul ridică din umeri.
— Nu trebuie să știu să fac adunări ca să fiu văcar, răspunse el.
— Nu fi așa sigur, Un zâmbet răsuci colțul gurii lui Vance. Hai vino, urcă pe scară și te las la școală.
Băiețelul se uită din nou la Joanna și când ea-i zâmbi el veni în fugă și sări pe scara din partea ei.
Ea află că cei mai buni văcari ai lui Adam Corraine erau aborigenii care locuiau la fermă cu familiile lor și aveau propriile locuințe, răspândite printre mangotieri. Clădirea școlii, din lemn, era împrejmuită cu un gard din țăruși și un clopot de bronz atârna la poartă.
— Adoniah Smitle este un alt personaj celebru, zâmbi Vance. El nu conduce numai școala, dar potcovește și caii, cântă la vioară și crește și trandafiri. Trandafiri, Joanna, în această parte a lumii – de un roșu aprins.
— Încep să cred că acest loc este cu adevărat Sbangri-la. Joanna se uită la căsuțele răspândite printre copacii umbroși, la peluzele îngrijite, la scaunele și masa de trestie unde jucării de copil zăceau în soare, la rufele albe proaspăt spălate întinse la uscat. Gâște domestice se plimbau țanțoșe prin iarba grasă și o femeie subțire și bronzată le făcu cu mâna în timp ce treceau pe lângă ea.
— Asta este Lenita, soția de origine italiană a unuia dintre văcarii noștri. Nu de mult ea a născut un băiețel și Boye este foarte mândru de fiul său.
— Un pictor ar face avere dacă ar picta peisajul de aici, exclamă ea.
Vance chicoti.
— Mătușa Charly este un pictor amator inspirat. Două dintre picturile ei sunt atârnate pe pereții din casa mea.
— Nu stai împreună cu restul familiei? se minună Joanna de deosebirea dintre el și vărul său.
— Prefer o căsuță de burlac, spuse el. Va trebui să mă vizitezi, Joanna. Te vei simți foarte bine.
Ea-l auzi și-i zâmbi absentă, deoarece toată atenția ei era îndreptată spre casa pe care tocmai o zărise, casă construită de King Corraine cu mult timp în urmă, încoronând vârful plat al dealului. Era odihnitoare și, ca orice casă bună, avea pereții acoperiți cu un nor de bugainvillaea mov. Fațada era ornată cu balustrade grațioase de fier forjat în stil victorian și de stâlpi subțiri care susțineau o verandă mare și umbroasă care înconjura casa și cu scări acoperite care coborau spre grădină și curte. Avea un aer maiestuos așa cum era construită pe vârful dealului, având vedere spre vale. Era o reședință făcută din lemn de cedru, fier și pietre de culoare aurie, cu geamurile camerelor de la etaj deschizându-se deasupra verandei largi și acoperite. Plantele agățătoare pline de flori se încolăceau pe stâlpii verandei și acopereau ca niște perdele moi zidul de piatră, iar de-a lungul verandei erau răspândite scaune mari de trestie și măsuțe mici. Ea-l urmă pe Vance, urcară scările și traversară veranda până la ușile duble ale casei. Căldura de afară fu înlocuită de răcoarea pe care o răspândea un ventilator în holul lung și spațios. Era o cameră odihnitoare, cu un tablou reprezentând o barcă sidefie cu pânza întinsă larg în vânt, spre cer. Vance s-a aplecat și luând clopoțelul de pe masă a sunat.
— Mătușa Charly este probabil în bucătărie, unde ajută la prepararea mesei. Bucătăria este în spatele casei, dar va auzi clopoțelul. S-ar putea să-i ia câteva minute ca să vină aici, adăugă Vance. Și-a rupt piciorul și este încă în ghips – auzi sunetul bastonului ei?
Era liniște în casă și încă o dată inima Joannei bătu neliniștită gândindu-se dacă va fi găsită acceptabilă de noul membru a familiei Corraine.
Persoana cu bastonul se opri puțin în fața ușii și apoi împinse ușa și Charlotte Corraine apăru în ușă. Se uită la Joanna cu ochii pătrunzători ai familiei Corraine. Privi pielea albă și ochii mari ai fetei, care nu văzuseră decât soarele blând al Angliei și încuviință bătrânește din cap.
— Da, ești englezoaică până în măduva oaselor, nu-i așa?
Charlotte zâmbi și o urmă de frumusețe apăru pe fața ei. Ea o invită pe Joanna să ia loc.
— Călătoria a fost lungă, Miss Dow-ling, dar plăcută, sper. Bănuiesc că o ceașcă de ceai ți-ar prinde bine? Vance, vrei să te duci la bucătărie să faci un ceai?
Vance zâmbi și o salută galant pe mătușa lui.
— La ordinul tău, Ducesă.
El ieși din cameră lăsând-o pe Joanna singură cu mătușa lui, care se lungi în scaun sprijinindu-și piciorul în ghips pe un scăunel.
— Păreai neliniștită când am intrat în cameră.
— Mi-era teamă că nu o să mă placi, Mrs. Corraine.
— Oh, și de ce nu?
— Nepotul tău, Adam, Crede că nu o să fac față muncii aspre de aici.
— Ah, Adam! Charlotte Corraine se uită zeflemitor. Ce ți-a spus de fapt?
Joanna rezumă întâlnirea cu Adam și deși încerca să vorbească cât mai calm posibil, nu putu să-și stăpânească indignarea din voce
— Bănuiesc că el crede că am venit aici pentru vacanță.
— Oamenii aspri, care trăiesc în aer liber, au adesea impresia că dacă femeia nu este negresă, este potrivita pentru trândăvie nu pentru muncă. Charlotte vorbi sec. Am nevoie de cineva de nădejde să mă ajute la Raintree, în special de când cu accidentul ăsta nenorocit și am simțit că tu ești persoana potrivita, din scrisoarea ta. Îmi place de asemenea spiritul de aventură care te-a dus în Australia. Nu, copilă, Charlotte clătină din cap la Joanna, să nu-mi spui că ai venit până aici numai de dragul surorii tale. Ai venit sperând că vei găsi o viață nouă, așa cum am făcut și eu cu mulți ani în urmă. Deși Adam și Vance mă numesc mătușa lor, eu eram numai vara lui Kingsley Corraine și prin el am început să-i scriu celui mai bun prieten al lui de aici din Queensland. Am primit o cerere în căsătorie prin poștă și deși s-ar putea să nu găsești asta romantic, m-am îndrăgostit de Logan. El a fost omorât de niște vite cuprinse de panică, chiar în ziua când am ajuns la Wandaday, unde el era administratorul lui Kingsley. Am rămas aici și apoi, după mortea soției lui King, am început să am grijă de casă.
Liniștea din cameră contrastă pentru un moment cu gălăgia papagalilor din copacii din curte. Apoi Charlotte chicoti scurt.
— Nu am vorbit despre asta de ani. Presupun și pentru că nu avea cine să mă asculte cu adevărat. Băieții erau cu treaba lor și Bonney ar fi râs de amintirile mele de bătrână.
— Am înțeles de la Mr. Corraine că o să trebuiască să țin companie pupilei lui.
— Da, ei bine, Adam este de părere că simte nevoia unei companii feminine. Charlotte încruntă puțin din sprâncene. Bonney este schimbătoare. Încă nu știe ce vrea și într-o zi vorbește o grămadă de prostii despre dorința de a deveni dansatoare și a doua zi infirmieră. Infirmieră pe dracu! Aproape că a leșinat când am – căzut și mi-am rupt piciorul. Adam a dat un anunț în care spunea că se caută o tânără zdravănă, trăită la țară, la mile depărtare de oraș. Că nu exista televizor, discotecă sau cinema. Charlotte zâmbi în felul ei zeflemitor la Joanna. Cât timp a apreciat Adam că vei rezista la toate aceste inconveniente?
— Mi-a dat două săptămâni. În acest timp, Mrs. Corraine, trebuie să dovedesc că sunt utilă aici. Dacă nu reușesc, atunci mă face pachet și mă expediază înapoi la Golful Șoimului. Nu face promisiuni în van, nu-i așa?
— Niciodată, nici când era mic. Dar Vance are destul farmec pentru amândoi – așa cum sunt sigură că ai descoperit singură, Joanna.
— A fost foarte drăguț cu mine la Golful Șoimului și am făcut un zbor foarte interesant. Am văzut câteva stele! Joanna zâmbi.
— Cine altcineva decât unul cu farmec înnăscut ar oferi unei fete o călătorie printre stele? Charlotte râse. Nu cred ca Adam s-ar fi gândit să ofere ceva așa de romantic unei fete.
— Sunt sigură de asta! Joanna își mușcă buzele. El ar putea cel mult să-i ceară să se plimbe printre copacii biciuitori.
— Dar, draga mea, printre copacii biciuitori cresc câteodată orhidee.
Joanna se uită cu ochii mari la Miss Corraine și a fost o ușurare când ușa se deschise și Vance intră aducând tava cu serviciul de ceai.
Charlotte Corraine sta și se uita la ei cum mănâncă. Era o privire plină de viață.
— Vezi, Vance zâmbi la Joanna, nu ai de ce să fii înfricoșată de mătușa Charly. Are o inimă de aur pur.
— Vance, murmură mătușa lui, chiar crezi jumătate din minciunile pe care le spui?
El zâmbi la Charlotte peste masă.
— Ți-am adus de la Golf un homar viu și parfum pentru puștoaică, ceea ce a îndepărtat expresia morocănoasă de pe fața ei pentru o jumătate de oră, cel puțin.
— Încă nu știe ce vrea, Vance. Este la vârsta când nu este nici copil, dar nici femeie.
— Face atâtea mofturi câteodată, că i-aș arăta eu dacă as fi Adam. Vance vorbi cu o neașteptata duritate în voce. Mă uimește, mătușă Charly. Cu această Bonney este răbdător și se poartă de parcă ea ar fi un ou moale. Crezi că suferă de complexul tatălui față de ea?
— A fost bun prieten cu Ryans și a fost un șoc teribil pentru Bonney să-și piardă ambii părinți odată… Apoi Charlotte se opri și, sprijinindu-se de scaun, se sculă în picioare.
— Mai bine mă duc să văd ce este pe la bucătărie și apoi o să-ți arăt camera ta, Joanna.
— Sunteți foarte bună, Mrs. Corraine. Joanna vorbi sincer pentru că-i plăcuse foarte mulț de această femeie care toată viața ei avusese grijă de copiii altora.
— Trebuie să-mi spui mătușa Charly, ca toată lumea, îi spuse Joannei. Aici la Raintree suntem o mare familie.
