"Împăratul Gaozong oferă cadou detectivului Dee magica Lance de Îmblânzire a Dragonilor cu instrucțiuni de a proteja dinastia Tang după cum consideră de cuviință. Împărăteasa Wu se teme că Dee ar putea folosi puterea lăncii pentru a o detrona dacă nu este de acord cu modul în care conduce ea. Împărăteasa ordonă șefului Gărzii de Aur, Yuchi Zhenjin, împreună cu un grup de mistici jianghu, să fure buzduganul, a cărei consecință este pedeapsa capitală pentru Dee. Yuchi este suspicios pe motivele vrăjitorilor și, fără să ştie împărăteasa, Clanul Mistic are propriile lor planuri pentru Lance. Loialitatea lui Yuchi este împărţită între datoria sa față de împărăteasă și fidelitatea sa faţă de detectivul Dee, lăsându-l într-o situație precară. Simțind o conspirație mai profundă, cu capcane în fiecare moment, detectivul Dee trebuie să se ascundă și să utilizeze toate puterile sale de rezolvare a misterelor pentru a se salva pe sine, pe prietenii săi și dinastia Tang."
rate imdb: 6.3 - https://www.imdb.com/title/tt6869538/
subtitrat romana
https://openload.co/embed/gmcEpaXnruk/
https://gounlimited.to/embed-xlnsyiqq2ma1.html
https://fastplay.to/embed-27vi6rgglk8i.html
https://rapidvid.to/e/G67UB909AD
https://www.fembed.com/v/ln61jinyjrn4-lq
https://streamcherry.com/embed/cpssskleeetqnkle/
Recent playlists
Recent playlists
Recent Discussions
numim deriva o abatere de la un curs stabilit, in special la corabii ....insa cursul vietii e ceva mai complicat si misterios, astfel incat cel ce se crede in deriva este de fapt tot pe un curs natural, chiar daca acel curs nu corespunde cu cel dorit de el ori de societate...deriva nu exista in viata, este viata insasi
rate imdb: 7 - https://www.imdb.com/title/tt8065750/
"La un an după pierderea tatalui, membrii unei familii continuă să jelească și încearcă să-și dea seama cum să se descurce cu sentimentul îngrozitor al pierderii. Surorile Océane și Marine sunt în derivă în viețile lor zilnice și se chinuie cu disperare să se agațe de ceva care le va da un nou sens. Deși merg la același liceu, Marine a fost abandonată de Océane care se îndrăgostește de un bărbat în vârstă. Între timp, mama lor încearcă să găsească mijloace de supraviețuire după ce pierderea locului de muncă a amplificat problemele financiare și tensiunile din casă"
subtitrat romana
https://www.fembed.com/v/y2x3jfew3zp2375
https://verystream.com/e/BjT81oTXs9d/
Va propun mai multe variante de lecturi si in functie de clasa pe care o aveti, alegeti lecturile potrivite. Cu timpul o sa postez si rezumatele, fisele de lectura si de intelegere a textului, dar si continutul lecturilor.
Lecturi suplimentare clasa a IV-a
Marina Sorescu – Greierele si furnica
Ionel Teodoreanu – Cearta;
Mircea Santambreanu – Un smecher la lectie;
Lucian Blaga – Am pus la incercare cerul;
George Cosbuc – Pomul Craciunului;
Nicolae Labis – Fulg;
Vladimir Colin – Basme;
Eugen Ionescu – Legenda Romanitelor;
Octav Pancu-Iasi – S-a pierdut ceva…;- Fat Frumos cand era mic;
Profira Sadoveanu – Casa care guita;
Petre Ghelmez – Inima mamei;
Mihail Drumes – Alfred Nobel – un mesager al pacii;
Ion Pilat – Martisor;
George Toparceanu – La Pasti;
Ion Agarbiceanu – Cersetorul;- File din cartea naturii;
Viorica Huber – Cum si-a facut Pamantul o plapuma;
Alecu Russo – Cantarea Romaniei;
Mihai Beniuc – Ma rog;
Mihai Beniuc – Dreapta judecata a imparatului;
Tudor Arghezi – Ex libris;
Petru Demetru Popescu – Mandricel;
Emil Garleanu – Din lumea celor care nu cuvanta;
Marin Sorescu – Delta Dunarii;
Vasile Alexandri – Poezii;
Ion Al. Bratescu-Voinesti – Cea dintai durere;
Petre Dulfu – Ispravile lui Pacala;
Calin Gruia – Povesti;
Mihail Sadoveanu – Aventurile sahului;
Marin Sorescu – Unde fugim de-acasa;
Alexandru Mitru – Legendele Olimpului;- Din marile legende ale lumii;
Victor Eftimiu – insir'te margarite;
Ion Slavici – Pacala in satul lui;
Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata;- Un om nacajit;
Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade
O, prietene!
Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini înfrumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile morţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit.
Bunei mele prietene
Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci numai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, contopind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai luminată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în memoriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anumitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tuturor, fie să aflu alinare pentru toate ocările.
Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât
1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronunţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.).
viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar trebui să ne fie lehamite!
Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce rătăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavolniciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pradă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt ispite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un suflet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai nemaipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai sublime lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi.
Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n suferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!”
O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată.
apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a căpătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi izbutit a o cunoaşte sau defini.
Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre sociale şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit decât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şuvoiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, laolaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma urmelor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i decât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adăuga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmăreşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nelegiuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzuresc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, important să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofisme ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul avertisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiinţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei?
Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura personajelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor.
Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip drăgălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vremurilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceşte; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se teamă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, libertină; astfel era doamna de Lorsange.
Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educaţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese crescută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent.
În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de crudă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti.
Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la treizeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele nenorociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vârstă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să simtă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei surorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul diferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsăturile uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mijloc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fermecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi gingaşe trăsături sunt mai presus de penelul nostru.
Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celeilalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbutească, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sensibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sânge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o voluptate îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele morale al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu devenea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în dublarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea aceleia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibilitate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împietreşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii.
Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata vecinilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, decât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă multe toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor.
Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că preferă moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâtă spre o purtare care o făcea să tremure.
Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduinţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăstirea încă de a doua zi.
Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la ananghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate.
— O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca primii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de necazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alungă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt judecaţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi închipuie că le pot primi de la ei.
Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugrăveşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu nepăsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmugurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazurilor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori.
— Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vârsta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece ludovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtutea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac?
Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de seamă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea acestea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bisericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împinse, spunând:
— Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am părăsit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump.
Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare.
Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne întoarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, femeie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o îndoială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în viaţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate purtând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii libertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea.
Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduiala, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşinarea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă.
— Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier.
— Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette.
— Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana...
— Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette.
— Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie dovezi sigure.
— Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind.
Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toate părţile:
— Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bunăvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, curăţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu suratele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul.
După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva parale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani.
— E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se ferească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce capcană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă băbătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac.
O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată suratelor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat.
2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ierarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit săracilor (N. red).
3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.).
În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recunoscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscaiva rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; triumful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărădelege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la aceleaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior nemaipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la promenade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o privesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de patru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gradul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimentelor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate.
Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile.
Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vinovatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată zămislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefericire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotriveşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, neajunsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăznesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Blestemata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege.
Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă.
Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea frumoase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care totuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pentru cinci sute pe lună.
Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fărădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe potriva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia acestui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare faptă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces.
La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgălaşul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în păcat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi ambiţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri.
E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţească purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc fericire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenorocirii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora momiţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletului un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuirilor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor.
Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja patru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă legitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lângă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie.
Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelungească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să trimită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dădea spre curte, când călătorii din trăsura despre care tocmai am vorbit intrară în han.
E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oamenii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămăşag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase,
4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.).
douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din indian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevinovăţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii.
Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadinsul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita.
— E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărturisesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus niciodată vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făptură şi care pare cea mai cinstită.
— Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu putinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obişnuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fărădelegea?
— Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confirmarea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon.
Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că trebuie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizonieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împiedica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tratată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de minune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare.
— Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovăţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseamnă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răzvrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc...
Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşătoarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi începu povestirea după cum urmează:
— Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu puţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât nevoia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nădăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foarte mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost condusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă întrebă ce voiam.
— Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpăcită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paisprezece ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenorocirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţitor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a ascultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte.
— N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel.
— Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?
Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade
Este loc pentru doi
O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta.
Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme.
Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă.
Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate.
Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi.
— Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăţi tu?
Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui:
— Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi.
Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.
Floarea de castan
Se susţine, nu pot băga mâna în foc, de câţiva savanţi care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios acelaşi miros ca şi sămânţa zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în şalele bărbatului întru înmulţirea semenilor săi. O tânără domnişoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieşise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei şi cu plăcuta persoană a unui stareţ pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus.
— Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-şi dea seama de unde venea... Îl simţi, mamă... este un miros pe care îl cunosc.
— Nu mai vorbi, domnişoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculţi.
— Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, şi sunt foarte sigură de acest lucru.
— Dar, domnişoară...
— Dar, mamă, îl cunosc, aşa cum spun; domnule stareţ, spuneţi-mi, vă rog, ce rău fac când o încredinţez pe mama că eu cunosc mirosul acesta?
— Domnişoară, spuse stareţul, oarecum în zeflemea, piţigăindu-şi vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum şi împreună cu alţi naturalişti, suntem de părerea botanicii că floarea de castan...
— Ei bine, floarea de castan?
— Ei bine, domnişoară, aceasta miroase a f...
Institutorul filosof
Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt mai greu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută.
— Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atât cât să o pricep şi eu.
Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev.
— Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una?
— Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul.
Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot.
— Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei.
— Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm?
— Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.
Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel!
Nu sunt prea multe în lume fiinţele care să aibă obiceiuri atât de uşuratece ca şi cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă şi plină de bărbăţie se mai află în viaţă. Eminenţa are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânaţi de acele obiecte trebuincioase pentru a-şi mulţumi pornirile. În fiecare dimineaţă ea îi aducea câte o fetiţă de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviinţă care îi desfăta îndeobşte pe italieni, prin care fecioara, ieşind din mâinile Înălţimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiţă un copil destul de chipeş din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliţă, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta faţă bisericească. Nu a putut, totuşi, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puţin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe aşa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înşelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetiţele din lume, aşa că nu avem de ce să ne speriem.
Cumătra se înşela. Fără îndoială că ea nu îşi dădea seama că un cardinal italian ştie să pipăie cu multă grijă şi că are simţurile prea ascuţite ca să poată fi înşelat de asemenea lucruri. Jertfa soseşte, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură:
— Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!
Şi el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fie neplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetăţii sfinte, eminenţa sa îşi vede de treabă mai departe, zicându-şi poate ca acel ţăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată:
— Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău dispreţul dumneavoastră.
— Scuzaţi, înalt Prea Sfinţia Ta.
— Ei nu, nu spuneţi asta, nu vă reproşez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înştiinţaţi, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.
Soţul preot, povestire provensală
Între oraşul Menerbe din comitatul d'Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur.
De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul.
Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele.
— Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit.
— Despre ce este vorba, părinte?
— Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru.
— Renoult pălărierul.
— Întocmai.
— Ei bine?
— Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot.
— Ce vă împiedică?
— Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie.
— Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta?
— Oh, da, fireşte, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine.
— Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac?
— Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus.
— Desigur.
— Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia.
— O fac ca şi un arhiepiscop.
— Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului!
— Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat?
— Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor.
— Dar va trebui să spun cuvintele?
— De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală.
— Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat!
— Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie.
— Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin?
— Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după, aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa.
— Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi.
— S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului... aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros.
Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată.
— Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă.
— Şi soţul meu?
— El face liturghia.
— El face liturghia?
— Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc...
Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile.
— Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est.
— Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi... Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul.
Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop.
— Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte?
— Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele.
Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel.
— Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul... Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam?
— Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.
Crimele iubirii de Marchizul de Sade
FAXELANGE sau GREŞELILE AMBIŢIEI
D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. Dl. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tânăr şi, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decât viclenie şi neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup uşor mlădios şi cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârşit. Într-un cuvânt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mâna Graţiilor. D-na de Faxelange era şcolită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza şi italiana, cânta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea celor ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-şi mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă şi care de aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândeţe care aminteau acele preţioase simţăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmăţul nostru.
Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verişoare. Era ofiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine.
Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor D-rei de Faxelange simţămintele pe care le avea faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă şi mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept oricărei încercări şi să nu fie vreodată decât unul al celuilalt.
Astfel erau îndrăgostiţii noştri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a-i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat.
"Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă în Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci şi doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ţinută foarte adorabilă şi o educaţie aleasă.
— Aduceţi-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Şi, adresându-se soţiei: Ce părere aveţi, doamnă?
— Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale.
D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, îşi luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de faţă.
Belleval nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine?
Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange.
În ziua stabilită pentru aşteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-şi înştiinţeze fiica, o pune să se gătească, o povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întâlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate motivele să-l primească bine.
Bătu de ora cinci: era momentul anunţat şi D. de Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect.
Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rândul artelor: Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeaşi profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea înşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroşindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduinţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeştri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte la perfecţie.
Vizita luă sfârşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândeşte la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină.
Seara, gândind mai puţin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere găseşte la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă fiica fericită.
Sosi şi ziua cinei: Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută, încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu D-na de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de faţă cu toţi, iar apoi se despărţiră.
O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare.
În sfârşit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărât D-lui şi D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America şi căutând să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra D-rei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-şi facă vreo speranţă.
De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare între 12 şi 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moştenit, şi că era hotărât să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va fi însurat.
Această condiţie nu-i plăcu D-nei de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă soţia la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărţirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfârşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi vorbi însuşi ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soţ.
De cincisprezece zile această încântătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviinţă să-şi asculte familia şi să facă ceea ce i se propunea.
De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuţeşte, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi amândoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârşit decât să-i facă pe părinţii D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa dacă îi este respins acest hatâr şi face în aşa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acţionează decât din complezenţă şi care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugându-l din suflet să se răzgândească şi să nu se mai împotrivească fericirii verişoarei sale.
Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngâmfare, este cu mult mai puţin blândă de această dată şi încearcă să-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniştit, se stăpâneşte, sărută mâna verişoarei sale şi pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea.
În acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte deloc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete şi şi-a îndepărtat rivalul.
D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne! Câtă căinţă dacă voi fi înşelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările.
Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulţime de leşuri. În van striga după ajutor din partea soţului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simţise din cauza acestui vis himeric.
Visele sunt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite. Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar în situaţia pe care o voi pomeni. Când aşteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre faţetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înţelepciune, fiindcă visul este cu siguranţă urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când eşti treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie şi nu trebuie nicicând acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată.
Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă:
Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange şi pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieţii sale, a dorit să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire.
De la baronul de FRANLO.
Cele 120 de zile ale Sodomei de Marchizul de Sade
INTRODUCERE
O
ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi.”[1] Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecţie precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenţie de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci şi opera, pe primul ca pe-un dezmăţat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violenţe asemenea. Viaţa scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare şi de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăţiei omului; condamnarea sa juridică se abătea şi asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade şi opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simţ. Opinia publică putea să înţeleagă de ce justiţia se-nverşuna să distrugă cărţile şi manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administraţiei, caietele care-i conţineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a şaptesprezecea cameră corecţională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea şi distrugerea lucrărilor găsite”[2].
În cel mai bun caz, Justine şi Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialişti sau curioşi”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectaţi că nu consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărţi care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preteriţiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspiraţie, dar pe care incontestabile calităţi de profunzime şi stil le leagă totuşi de literatură”[3]. Contradicţiile izbucnesc în acest „totuşi”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor?
Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse şi cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicţia de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniştitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzişurile acesteia şi în inima conştiinţelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonaţii de la Revue des Deux Mondes în 1843: „[…] aş îndrăzni să afirm, fără teama de a fi dezminţit, că Byron şi Sade (vă cer scuze pentru apropiere) au fost, poate, cei mai mari doi inspiratori ai modernilor noştri, unul evident şi vizibil, celălalt clandestin – nu foarte clandestin. Citindu-i pe câţiva dintre cei mai în vogă romancieri ai noştri, dacă voiţi străfundul cufărului, scara secretă ce duce la alcov, atunci nu pierdeţi vreodată această ultimă cheie”[4]. Este adevărat că numele lui Sade folosea drept semn de raliere pentru toţi aceia care nu se recunoşteau într-o instituţie literară ce ţinea de sistemul judiciar, această instituţie literară al cărei comentator autorizat devenise Sainte-Beuve. Generaţie după generaţie, revolta tinerilor scriitori ai veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea s-a hrănit din ficţiunea sadiană. Scriitoraşi şi mici romantici, poeţi baudelairieni şi romancieri flaubertieni, decadenţi şi esteţi de sfârşit de secol, militanţi suprarealişti şi discipoli ai grupului „Tel Quel” şi-au împuternicit refuzul ordinii burgheze şi al dogmatismului moral din lectura unor romane care nimiceau pretinsele ireproşabile conştiinţe. Apollinaire, editor al unor pagini alese ale scriitorului în „Bibliothèque des curieux” în 1909, rezumă starea de spirit a tuturor acelora care răspundeau cenzurii prin glorificare: “Sade, acest spirit cel mai liber care va fi existat vreodată”. Şi adăuga: “Acest bărbat care a părut să n-aibă nicio influenţă de-a lungul întregului veac al XIX-lea ar putea prea bine să-l domine pe cel de-al XX-lea”[5]. Evoluţia care l-a adus pe Sade din infernul bibliotecilor în Biblioteca Pleiadei era oare ireversibilă? Trebuie să începem prin a înţelege cum a fost creată şi răspândită opera sa.
Prima răspândire a numelui lui Sade dincolo de cercurile aristocratice s-a realizat la modul scandalos şi n-avea nimic de-a face cu literatura. Opinia publică, pe cale de a se constitui în Franţa ca forţă politică, a comentat îndelung un fapt divers care părea să-i dovedească nocivitatea unor privilegiaţi care se considerau deasupra legii. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea, disoluţia curţii a devenit o temă polemică împotriva a ceea ce încă nu poartă numele de Vechiul Regim. Astfel, oamenii au aflat cu indignare că, în primăvara anului 1768, un marchiz a dus o tânără văduvă în căsuţa lui de la Arcueil pentru a o biciui şi a o constrânge, într-o zi a sfintelor Paşti, la săvârşirea unor practici pline de blasfemii. Nu erau primele excese ale marchizului de Sade care fusese, cu cinci ani mai înainte, arestat pentru fapte asemănătoare şi ale cărui legături cu vreo câteva curtezane şi vizite frecvente în bordeluri erau cu grijă, deşi cu discreţie, supravegheate de inspectorii de poliţie. Dar asemenea abateri rămâneau cantonate în limitele mai mult sau mai puţin acceptate de către familie, ministrul Casei regale şi şeful poliţiei. Evenimentele de la Arcueil au scăpat acestui control şi s-au transformat în scandal public. Au provocat un război al zvonurilor pentru stăpânirea informaţiei, adică a interpretării faptelor. Şi poate că în această activitate fantasmatică, ce-şi luase ca pretext siluirile de la Arcueil pentru a le întrece cu mult, literatura începea să-şi găsească rostul.
Şi-ntr-adevăr, rămâi şocat, atunci când scotoceşti prin arhive, de multitudinea zvonurilor şi a rumorilor care circulă despre această întâmplare. Corespondenţele private, presa manuscrisă[6] şi cea tipărită le răspândesc. Ele ne oferă mărturia acestei lupte care s-a dezlănţuit din plin. Familia de Sade, aliată cu cei din neamul Condé, rude ale regelui, şi familia socrilor, Montreuil, solid ancorată în mediul parlamentar, sunt puternice. Ele răspândesc două versiuni care-l justifică pe tânărul aristocrat sau, cel puţin, îi atenuează vinovăţia. Biciuirea lui Rose Keller va fi fost reacţia de furie a tânărului împotriva unei prostituate care l-ar fi contaminat sau chiar o experienţă cu caracter medical. O dublă incriminare a lui Rose Keller, ca prostituată şi veneriană care nu-şi prevenea clienţii, îl absolvă pe acuzat de esenţialul culpei sale: „Marchizul de …, colonel al unui regiment, nutrind o violentă furie împotriva uneia dintre acele femei a căror meserie este de a oferi anumite lucruri ce potolesc pasiunile şi care, poate, i-a transmis vreun dar nedorit, l-a determinat într-o zi de Paşti […]”[7]. Titlurile nobiliar şi militar ale biciuitorului tind să răstoarne situaţia. Marchizul ar fi fost victima celei pe care o angajase pentru a îndeplini ceea ce ţinea de meseria acesteia. Alibiului social i se adaugă un al doilea, care este de ordin ştiinţific. Sade ar fi bătut-o pe Rose Keller pentru a verifica eficienţa unui tratament. La 12 aprilie 1768, doamna Du Deffand este gata să accepte această explicaţie pe care i-o prezintă lui Walpole: „Se spune că motivul acestei abominabile fapte era experimentarea unui unguent”[8]. Chiar de-a doua zi, doamna Du Deffand nu mai vede în această interpretare, întemeiată pe un zvon, decât o cale de sustragere a celui vinovat care, “departe de a dezaproba şi de a roşi de crima sa, pretinde că a îndeplinit o faptă prea bună şi că a făcut un mare serviciu publicului prin descoperirea unui balsam care vindecă pe loc rănile”[9]. O faptă extrem de nobilă, afirmă marchizul de Sade care, în ambivalenţa adjectivului, invocă în favoarea-i atât nobleţea sa, cât şi binele public. Un burghez din Paris precum Hardy a aflat despre întâmplare: în jurnalul său, vorbeşte despre “câteva persoane” care “au pretins că este un balsam sau un elixir pe care [marchizul] încerca să-l experimenteze”[10]. Favorabil cauzei aristocratice, Courrier du Bas-Rhin transformă ipoteza în certitudine: „În sfârşit, tocmai am aflat adevăratul motiv al crudei fapte comise de marchizul de S…: acesta avea de la tatăl său un remediu anume făcut pentru vindecarea rănilor în douăzeci şi patru de ore; s-a hotărât să-l experimenteze şi, realmente, s-a folosit întru acest scop de o femeie care i-a cerut pomană pe stradă şi pe care nu o cunoştea”[11]. Întărită de asemenea alibiuri, familia de Sade se învăluie în fericirea-i aristocratică. Demna şi văduva contesă răstoarnă cu îndrăzneală perspectiva. Justiţia n-ar trebui să-i urmărească fiul, ci, mai degrabă, pe calomniatorii acestuia. Incriminarea unui mare nume este mai gravă decât rănile unei fete care, de altfel, a fost cu generozitate despăgubită din punct de vedere financiar. Jurnaliştii şi cei care au răspândit zvonurile sunt nişte oameni de nimic care “ar merita să fie închişi pentru tot restul vieţii”, nişte zdrenţăroşi, nişte mizerabili “buni de spânzurat”[12].
În timp ce Sade încearcă să-şi acrediteze propria versiune asupra faptelor, zvonurile se-nmulţesc. „Strigătul poporului care s-a înălţat împotriva atrocităţii contelui de Sade exagerează rătăcirile firavei sale minţi, iar pe seama sa au fost născocite tot soiul de poveşti”[13]. Această atrocitate se înscrie prea bine în orizontul de aşteptare al unui public care consideră nobilimea risipitoare, arogantă şi libertină. Căsuţa din Arcueil este simbolul averilor cheltuite în dezmăţ. Perversiunea sexuală nu este decât metonimia inutilităţii sociale. „Dreptul stăpânului” care le lasă pe tinere la bunul plac al seniorului feudal[14] foloseşte drept emblemă pentru toate privilegiile Vechiului Regim. Nu numai morala, dar şi religia este batjocorită: alegerea Paştilor transformă scena cu Rose Keller într-o pângărire a Patimilor şi a Învierii. Imaginarul colectiv înmulţeşte detaliile care vin să se alăture relatării faptelor, dându-i savoarea picanteriei. Biciul este înlocuit de un briceag, mai agresiv, deşi nu este ucigaş; pomăda menită să şteargă urmele loviturilor se transformă în ceară picurată pe răni într-un rafinament al cruzimii, iar căluşul devine o grămadă de lemne… Îşi fac apariţia şi câteva instrumente de tortură, apoi disecţia. După toate aparenţele, marchizul a ameninţat-o pe Rose Keller cu moartea. De aici, nu mai este decât un pas până la afirmarea faptului că se pregătea să o omoare. Astfel este născocită legenda amatorului de vivisecţii. De la experimentarea unui unguent, s-a ajuns încet la o experienţă de vivisecţie. Alibiul ştiinţific se întoarce împotriva lui Sade, victimă a unor obscure obsesii populare care încă mai înconjoară imaginea savantului confundat cu alchimistul sau vrăjitorul. Jurnaliştii au dreptate să vorbească despre născociri. Prezentarea întâmplării se pierde în marile arhetipuri: Barbă-Albastră sau căpcăunul devorator, Gilles de Rais sau soldatul din obligaţie preschimbat în sângerosul din voluptate… Şi-atunci când Sade nu este încă decât actorul unui fapt divers, povestea sa a devenit deja literatură. Fantasmele colective îi împresoară numele, transformă nemăsurat anecdotele, le dau dimensiunea mitului. Exagerarea şi lipsa de măsură care vor caracteriza scriitura lui Sade în deceniile următoare sunt parţial prezente în rumoarea din 1768. Imaginarul operei îi precedă, poate, propriului său autor. Dar afacerea este supusă judecăţii Parlamentului în iunie, iar regele ordonă eliberarea lui în noiembrie.
Totul ar fi putut cădea într-o uitare progresivă dacă scandalul n-ar fi izbucnit din nou, patru ani mai târziu. Afacerea de la Marsilia îi urmează în iunie 1772 celei de la Arcueil: o relansează şi o agravează. Decorul portului mediteranean înlocuieşte periferia pariziană, parlamentarii din Aix le succedă colegilor lor din Paris. De această dată, nu mai este vorba despre vreo fată, ci despre patru, sacrilegiul de Paşti nu mai apare, dar prezenţa activă a valetului Latour justifică acuzaţia de sodomie, pedepsită pe-atunci cu arderea pe rug. Deriva mitică se întemeiază pe pastilele cu cantaridă pe care marchizul le oferise partenerelor sale de sex. Afrodiziacul este prezentat în darea de seamă ca o otravă. Aceeaşi reţea de informaţie şi de interpretare ca în urmă cu patru ani este activă, dar condamnarea în primă instanţă în faţa curţii de la Aix-en-Provence este, de data aceasta, pedeapsa cu moartea pentru marchiz şi valet, care au fugit în Italia. Recidiva este determinantă în agravarea sancţiunii, ca şi schimbările apărute în ţară. Guvernul Maupeou încearcă să limiteze prerogativele privilegiaţilor şi parlamentarilor. În acţiunea sa, este susţinut de clanul filosofilor şi de opinia publică într-o asemenea măsură, încât parlamentarii ajung să se înfăţişeze ca victime ale despotismului regal şi ca apărători ai libertăţii politice. Atunci când Sade este reţinut şi întemniţat printr-un ordin regal de arestare, această măsură îl scuteşte de executarea pedepsei cu moartea, dar îl aruncă într-o închisoare, în aşteptarea graţierii regelui, adică a guvernanţilor şi a familiei. Or, familiei i s-a luat de poznele lui. Are grijă să-i anuleze condamnarea la moarte, dar fără să-i asigure vinovatului punerea în libertate. Cât despre guvernanţi, aceştia vor să lovească în aroganţii privilegiaţi, prea siguri de indulgenţa regală. Devenit miza unor conflicte politice care îl depăşesc, prizonierul este împresurat de uneltirile pe care familia socrilor le urzeşte împotriva lui.
De-acum, în lipsa unor contrainformaţii, amplificarea mitică poate să-şi urmeze întru totul liberă calea. Mémoires secrets şi alte corespondenţe scandaloase transformă partida marseieză într-un mare bal, dat de marchiz, care ar fi degenerat, sub efectul cantaridei, într-o orgie generală. Se observă exagerarea: nu mai sunt nişte prostituate care suferă din cauza afrodiziacului, ci nişte persoane din lumea bună. Pastilele sau băuturile dulci cu gust de anason, menţionate în procesele verbale, devin nişte „tablete de ciocolată” servite la desertul unui mare festin, „atât de bune, încât mulţi oameni au mâncat cu poftă din ele”, după spusele lui Bachaumont[15]. Observatorul englez adaugă: „El otrăvise toate bomboanele pe care le oferea”[16]. Ideea de crimă, voluntară sau nu, rămâne în fundalul scenei. „Nu pot să vă asigur că, din acest dezmăţ, nu s-au ivit şi morţi, dar, cu siguranţă, mulţi oameni s-au îmbolnăvit foarte tare din pricina aceasta”, relatează observatorul englez. „Mai multe persoane au murit din cauza exceselor cărora li s-au dedat în priapismul lor înspăimântător, iar alţii se simt încă foarte rău”[17], declară extrem de tranşant Bachaumont. Unii jurnalişti adaugă şi violarea cumnatei la această orgie al cărei model este cel al decadenţei romane: „Balul a degenerat într-una dintre acele adunări pline de desfrâu atât de vestite printre romani: nici cele mai cuminţi femei nu au putut rezista furiei uterine care le muncea. În felul acesta, domnul de Sade a avut-o pe cumnata sa […]”[18]. Amintirile lui Suetoniu, Petronius şi Tacit hrănesc fantasma socială care, mai mult decât realitatea zilei de 27 iunie 1772, îşi va căpăta forma în ficţiunea romanescă a lui Sade. Când tema otrăvii îşi face şi ea apariţia în scenă, se obţine informaţia conform căreia Sade, „Împreună cu unul dintre servitorii săi”, ar fi “otrăvit-o pe soţia sa din cauza pasiunii violente pe care o nutrea pentru cumnata lui ce era călugăriţă şi a legăturii incestuoase pe care o avusese cu această cumnată”[19].
O ultimă afacere, din anii de răgaz de care se bucură libertinul între evadarea sa din aprilie 1773 şi arestarea din februarie 1777, amalgamează realitatea trăită şi fantasma colectivă. Castelanul de la Lacoste recrutează câteva tinere servitoare şi un nu mai puţin tânăr secretar pe care trebuie că l-a convins repede să-i acorde unele favoruri sexuale. Zvonul unor orgii şi fapte violente se răspândeşte dincolo de castel. Unele familii ale tinerelor victime intervin şi redeşteaptă profunde obsesii: de câteva decenii, se vorbea despre copii furaţi, despre personaje importante care încercau să-şi regăsească sănătatea sau tinereţea mulţumită unor băi de sânge tânăr[20]. Poveştile cu căpcăuni şi vampiri ofereau arhetipurile care dădeau sens şi consistenţă acestor insistente zvonuri. În acel moment, poporul, ostil beneficiarilor Vechiului Regim, considera că orice castel este o Bastilie ale cărei ziduri ar ascunde cele mai rele capricii ale unor torţionari feudali.
În februarie 1777, porţile închisorii se închid în spatele unui nobil care-şi vede puterea socială cu brutalitate restrânsă, dacă nu chiar distrusă, de creditori şi administraţia regală. La toate denunţurile de privilegiat corupt care-i trec pe la urechi, el încearcă să reacţioneze printr-o dublă atitudine: cea a unui aristocrat, victimă a noilor privilegiaţi, magistraţi şi oameni de finanţe, şi cea a unui cetăţean, victimă a arbitrarului monarhic. Primei atitudini îi corespunde un proiect de articol pe care prizonierul îl redactează în vederea unei răspândiri sub formă manuscrisă: “Aici se află cauza nobilimii. Căci aceasta din urmă are interesul ca legăturile sale cu prostimea să nu devină, în loc s-o susţină, inepuizabile izvoare de nenorociri. Astfel, contele are intenţia de a o ridica pe deplin întru această cauză şi de a-i dovedi cât de mult o afectează un abuz a cărui nepedepsire, ducând la triumful birurilor, lăsând asupra nobilimii o putere pe care este departe de-a o merita, ar risca să reînvie în Franţa vremurile sângeroase când această prostime ce se-mpopoţonase cu hermina regală […] a-ndrăznit să meargă până-ntr-acolo cu aroganţa, încât să se aşeze pe ruinele tronului pentru a dicta legi statului”[21]. Împotriva perceptorilor, care-i desemnează pe afaceriştii însărcinaţi cu adunarea taxelor, şi a prostimii ce se-mpopoţonase cu hermina regală, adică parlamentarii, cauza sa ar fi cea a întregii nobilimi ale cărei prerogative ar fi fost acaparate de această clasă de parveniţi. O a doua atitudine îl determină pe prizonierul Sade să se identifice cu filosofii care au fost persecutaţi pentru ideile lor. El încearcă să-şi uite plictisul din celulă citindu-i pe d’Alembert şi ceilalţi enciclopedişti, pe istorici şi călători; şi-atunci, în numele libertăţii îşi aduce întemniţarea în faţa judecăţii opiniei publice. Sade se foloseşte fără-ncetare de acest dublu statut de aristocrat şi de gânditor, de senior pătruns de drepturile sale ereditare şi de filosof ce revendică o nouă libertate.
[1] Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501.
[2] L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127.
[3] René Jasinski, Histoire de la littérature française, Boivin, 1948, vol. II, p. 171. Vezi Michel Delon, „La Normalisation scolaire. Sade dans les manuels français (1960-1985)”, Literarische Kanonbildung in der Romania, ed. De Günter Berger şi Hans-Jürgen Lüsebrink, Rheinfelden, Schäuble Verlag, 1987.
[4] Quelques vérités sur la situation en littérature”, La Revue des Deux Mondes, iulie 1843, p. 14. Pentru plasarea acestui articol în istoria receptării lui Sade, vezi Françoise Laugaa-Traut, Lectures de Sade, Colin, 1973.
[5] Apollinaire, Les Diables amoureux, Œuvres complètes, Balland et Lecat, 1966, vol. II, p. 231.
[6] [În text, les nouvelles à la main: în traducere literală: ştirile de mână – N. t.] Presa manuscrisă este reprezentată de gazete manuscrise, de culegeri de articole manuscrise al căror subiect era actualitatea, realizate în timp. Acea Correspondance littéraire a lui Grimm şi apoi a lui Meister, la origine manuscrisă, se înrudeşte cu acest tip de culegeri: vezi documentele mesei rotunde a C.N.S.R., Le journalisme d’Ancien Régime, Lyon, Presses universitaires, 1981, pp. 11-19 şi pp. 93-100.
[7] Courrier du Bas-Rhin, 20 aprilie 1768, citat de François Moureau, „Sade avant Sade”, Cahiers de l’U.E.R. Froissart, Valenciennes, nr. 4, iarna 1980, p. 23.
[8] Mme Du Deffand, Lettres à Horace Walpole, Paris-Strasbourg, 1812, vol. I, p. 227.
[9] Ibid., vol. I, pp. 228-229.
[10] Simon-Prosper Hardy, Mes loisirs. Journal d’événements tels qu’ils parviennnent à ma connaissance, ed. De Maurice Tourneux şi Maurice Vitrac, Picard, 1912, vol. I, p. 92. Hardy avea o librărie pe strada Saint-Jacques şi şi-a ţinut jurnalul din 1764 până la Revoluţie. După ce a consemnat în amănunt scandalul de la Arcueil, el adaugă: „[…] dacă justiţia nu se sesizează în privinţa acestor fapte şi nu le pedepseşte în mod exemplar, atunci îi va oferi posterităţii un exemplu în plus pentru impunitatea care, în veacul nostru, urmează îndeobşte unor crime dintre cele mai abominabile, din chiar clipa în care cei care le înfăptuiesc au bucuria de a fi mari, bogaţi sau cu funcţii” (ibid. pp. 93-94). În ziua de 20 iulie, Hardy notează execuţia în piaţa Grève a şapte persoane, acuzate de furt dintr-o biserică, şi condamnarea prin contumacie a lui Sade, dar şi confirmarea de către rege „a poruncilor deja trimise întru a-l întemniţa astfel încât să nu-şi mai facă vreodată apariţia prin lume” (ibid., p. 103).
[11] Courrier du Bas-Rhin, 27 aprilie 1768, citat de F. Moureau, „Sade avant Sade”, p. 23.
[12] Gilbert Lely, Vie du marquis de Sade, Cercle du Livre Précieux (de-acum încolo CLP), Tehou, 1966. Vol. I, p. 232.
[13] Recueil d’anecdotes littéraires et politiques, manuscrisul 2383 din biblioteca Mazarine, citat de F. Moreau; „Sade avant Sade”, pp. 21-22. Dacă, în familia de Sade, titlul de conte este rezervat lui pater familias, felul în care îi spune publicul rămâne indecis. Scriitorul nostru este adesea numit conte de Sade după moartea tatălui său, în 1767; dar legenda îl fixează în posteritate ca marchiz de Sade.
[14] Despre „dreptul stăpânului”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 419 şi nota 2.
[15] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, Londra, 1777, vol. VI, p. 187.
[16] Pidansat de Mairobert, L’observateur anglais ou Correspondance secrète entre Milord All’eye et Milord All’ear, Londra, 1778, vol. III, p. 67.
[17] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, vol. VI, p. 187.
[18] Ibid., Pidansat de Mairobert subliniază: „[…] în curând, toate femeile, îmboldite de o furie a vintrelor, şi bărbaţii, deveniţi tot atâţia Hercule, au transformat această sărbătoare în lupercalii” [L’Observateur anglais, vol. III, p. 67).
[19] Hardy, Mes loisirs, vol. 1. P. 360.
[20] Vezi Ariette Farge, Logique de la foule, Hachette, 1988.
[21] „Article détache des nouvelles à la main. La Bastile, ce 23 juillet 1783”, Lettres et mélanges littéraires écrits à Vincennes et à la Bastille, éd. de Georges Daumas şi Gilbert Lely, Borderie, 1980, vol. I, p. 88. Pentru termenul „biruri”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 87 şi nota 3.
aventuri cu totul extraordinare, asa cum numai in filmele americane poti traii, pentru ca doar imprejurari extrem de rare le pot crea ....nu e cazul sa te simti prost ca n-ai avut parte, nu e vina ta, hazardul are mersul lui deterministic enigmatic, si, cine stie....pana una alta, treci la apartul de visat intens viata !
"Povestea unui fost mercenar din Zimbabwe, și a unui pescar din tribul Mende. Amândoi sunt africani, dar trecutul lor este cât se poate diferit. Destinul îi aruncă pe același drum în momentul în care pornesc amândoi pentru a recupera un rar diamant roz, genul de piatră prețioasă în stare să-ți transforme viața… sau să-i pună capăt. "
rate imdb: 8 - https://www.imdb.com/title/tt0450259/
Leonardo DiCaprio, Djimon Hounsou, Jennifer Connelly
subtitrat romana
https://openload.co/embed/jUktmLP8Y-w
https://www.rapidvideo.com/e/FR2F2RDTZQ
sau de jos, bluray cu subtitrare romana
https://latimp.net/attachment/download/?id=2961
pe la jumatatea anilor 90, industria clasica incepe sa decada in toate tarile industrializate si se prabuseste complet in europa de est...vine epoca post-industriala, unde doar cateva companii foarte tehnologizate mai pot face fata, in America, muncitorul traditional ce se credea buricul pamantului va avea parte de un soc cultural, vin chinezii ...nu galbejitii aia sarantocii de care stiau ei, ci patronii chinezi
"La închiderea fabricii General Motors din Dayton au fost desființate 10.000 de locuri de muncă. În 2010, companiile chineze au început să investească în capacități de producție din SUA, redeschizând fabrici dezafectate. În Ohio, un miliardar chinez deschide o nouă fabrică în locul uzinei abandonate General Motors, angajând mii de americani. Pentru localnici, sosirea acestui producător multinațional a însemnat să-și recapete locurile de muncă și demnitatea, după ce recesiunea i-a lăsat cu ochii în soare. Totuşi, în primele zile de speranță și optimism au loc multe neplăceri…"
rate imdb: 7.1 - https://www.imdb.com/title/tt9351980/
subtitrat romana
https://openload.co/embed/WxAXtYwj6J0/
https://www.fembed.com/v/-z6n2cpw1y-lq1y
https://rapidvid.to/e/G695JXK5QK
https://gounlimited.to/embed-fvjyr9qo9vr8.html
https://streamcherry.com/embed/erscbnasfpbsqdtr/
"Valurile vieții spune povestea lui Evren, un bărbat care are o familie fericită alături de Yildiz, mama celor doi copii ai lui. Din cauza problemelor financiare, după ce Evren a intrat în faliment cu mai multe afaceri personale, familia se vede nevoită să se mute în orașul Bodrum, din Turcia.
Odată mutați în noua locație, încep să apară problemele pentru cele două personaje. Yildiz începe să afle detalii cu privire la viața dublă pe care Evren o duce de câțiva ani, în timp ce Evren află că soția sa este dorită de un alt bărbat, și anume de Faryali, un fost iubit din tinerețe." (raftul cu filme)
Valurile vietii episodul 1 - 17 august 2019
Valurile vietii episodul 2 - 18 august 2019
Valurile vietii episodul 3 - 19 august 2019
Valurile vietii episodul 4 - 20 august 2019
Valurile vietii episodul 5 - 21 august 2019
Valurile vietii episodul 6 - 22 august 2019
Valurile vietii episodul 7 - 23 august 2019