Locuiam într-o căsuță la țară, impreună cu fratele meu Coni, mai tânăr decât mine cu 2 ani și cu mătușa mea, sora mamei mele, care era bătrână și suferindă. Nu lucra niciunul in afară de mine.
Casa noastră din capătul satului era ferită de zgomot, la trei sute de metri de următoarea casă, și ne oferea confortul pe care l-am căutat după moartea părinților noștri.
Programul mi-l făcusem în așa fel să fiu acasă dimineața, la prânz și seara, pentru a fi lângă ei, să gatesc, să pun masa și apoi fugeam înapoi la serviciu. Lucram la un magazin comunal si comunitatea rurală avea un program lejer, același program de zeci de ani, de aceea îmi permiteam să dau fuga acasă.
A venit ziua de salariu și primisem o primă, pentru că vânzările din luna trecută fuseseră mulțumitoare pentru patroana mea. Zburam veselă ca un fluture cu aripile stravezii, până acasă să le spun alor mei.
Mă întâmpină Coni, care împlinise 23 de ani. Îl iau în brațe și-i spun :
-Haide frățioare că azi putem să-ți cumpărăm pantofii aceia de la Mangusta. El râde de felul în care-i pocisem numele doamnei Margareta, o femeie plină de ea, țâfnoasă, repezită, pentru că avea singurul magazin de pantofi din piele naturală din comună.
- Și tu să-ți iei șalul acela de culoare grena si fusta maro.
- Nu încă. Am timp pentru mine. Să-i luăm mătușii cele de trebuință, tie pantofi si apoi eu.
- Off bătrânico, de toți ai grijă!
„Bătrânico”, așa îmi spunea mama de la zece ani, că îi puneam pe ceilalți inaintea mea.
