Van Gogh – Stiati ca…. Nebunia si talentul merg mana-n mana

Vincent Willem van Gogh suferea de schizofrenie, manifestata prin halucinatii vizuale si auditive, convulsii, accese de agresivitate alternate cu bucurie nemotivata si tendinte sinucigase. Automutilarea este o alta prapastie care-i “intregeste tabloul” medical. In timpul unei crize si-a taiat lobul urechii stangi pe care l-am ambalat intr-un plic si i l-a trimis iubitei sale ca suvenir.

Imediat a fost internat intr-un spital de boli mentale din Arles, apoi la Saint-Remy si apoi la Auvers-sur-Oise.
Pictorul si-a motivat intr-un anume fel, boala si accesele ei astfel : ” Trebuie, fara echivoc, sa ma adaptez rolului de nebun. Totusi as prefera sa mor din pasiune si nu din plictiseala”

Paul Gaugain a fost oaspetele lui Van Gogh scrie despre ce s-a intamplat in perioada cat a fost gazduit de acesta :

„În ultima perioadă a șederii mele Vincent a devenit excesiv de nepoliticos și contradictoriu, apoi s-a liniștit. Într-una din seri, l-am surprins pe Vincent că se apropria de patul meu. Cum se explică faptul că mă trezisem în acel moment? A fost de-ajuns să-i spun pe un ton serios: «Ce se întâmplă, Vincent?» pentru ca el, făra să scoată un sunet, să se întoarcă în pat și să adoarmă profund. Îmi venise ideea de a-i face un portet în timp ce picta natura moartă pe care o îndrăgea atât de mult, floarea-soarelui. După ce am terminat portretul, mi-a spus: «Sunt chiar eu, sunt eu, cel care a devenit nebun». În aceeași seară am mers la cafenea. A luat un absint ușor. Dintr-o dată, mi-a aruncat paharul și conținutul în față. Am evitat lovitura și, luându-l de braț, am ieșit din cafenea, am traversat Piața Victor Hugo și, în câteva minute, Vincent era în patul său, unde a adormit în câteva secunde și nu s-a mai trezit. Când s-a trezit, mi-a spus foarte calm: «Dragul meu Gauguin, am sentimentul vag că te-am jignit aseară». «Te iert din toată inima, dar scena de ieri s-ar putea repeta și, dacă m-ai lovi din nou, nu m-aș mai stăpâni și te-aș strânge de gât. Permite-mi, așadar, să-i scriu fratelui tău pentru a-l anunța cu privire la revenirea mea».

Ce zi, Dumnezeule! Seara, după cină, am simțit nevoia să ies singur, să iau o gură de aer și să simt parfumul dafinilor înfloriți. Am traversat aproape în întregime Piața Victor Hugo când am simțit în spatele meu pași scurți și grăbiți. M-am întors tocmai în momentul în care Vincent se năpustea asupra mea cu un briceag în mână. Cred că privirea mea în acel moment a fost destul de înfricoștăare, pentru că el s-a oprit și lăsând privirea în jos, a luat-o la fugă până acasă […] După o vreme, am mers la un hotel din Arles unde, după ce am întrebat cât este ceasul, am luat o cameră și m-am dus la culcare. Eram foarte agitat și am adormit spre dimineață. M-am trezit destul de târziu, în jurul orei șapte și jumătate. Odată ajuns în piață, am văzut mulțimea. În apropierea casei noastre erau jandarmi și un domn mic de statură, care era comisar de poliție. Iată ce se întâmplase. Van Gogh s-a întors acasă și si-a tăiat urechea complet. A trecut mult timp ca să oprească hemoragia, din moment ce pe lespezi erau aruncate haine îmbibate de sânge, în ambele camere de la parter. Cele două camere și scara dinspre dormitor erau murdare de sânge. Când am vrut să ies, cu o beretă bine potrivită pee cap, am mers glonț într-una din acele case în care se găsea dama de companie care păzea urechea lui Vincent împachetată. «Iată – spuse ea – o amintire», apoi a fugit și a intrat din nou în casă, s-a șezat în pat și a adormit. Se îngrijise însă să închidă ușile și să pună pe masa de lângă fereastră o lumânare aprinsă”