Istoria Anului Nou. Originile antice ale sărbătorii Anului Nou

Anul Nou nu s-a sarbatorit dintotdeauna la 1 ianuarie. În vechiul calendar roman, martie era prima luna a Anului Nou. În anul 46 i.Hr., în timpul împaratului roman Iulius Cezar, s-a hotarât ca 1 ianuarie sa fie prima zi a anului. Apoi, sub domnia lui Carol cel Mare, fondator al Imperiului Carolingian, rege al francilor din anul 768 pâna la moarte, în 814, Anul Nou începea la Craciun, pe data de 25 decembrie. În timpul dinastiei Capetienilor, începând cu secolul al X-lea, Anul Nou debuta la Paste. 

Abia din 1622 s-a fixat iarasi ca 1 ianuarie sa fie prima zi a noului an, o masura luata de suveranul bisericii catolice, pentru simplificarea calendarului sarbatorilor religioase. Nasterea Domnului/Craciunul este, pentru crestini, începutul unei noi ere si, pentru a respecta aceasta convingere, Papa a decis ca prima zi a primei luni de dupa Nasterea lui Iisus Hristos sa fie si prima zi a noului an calendaristic.

Mircea Eliade, în cartea sa, “Istoria credintelor si ideilor religioase”, explica felul în care celebrarea Anului Nou, în timpurile vechi, la toate popoarele, corespundea reînnoirii anuale a cosmogoniei primitive, ritual prin care, repetând acel moment, omul regasea spiritual plenitudinea lumii începuturilor. Disparitia vegetatiei în timpul iernii si “renasterea”, în primavara, a hranit mitul “reînnoirii” ciclice a anului. Asa se explica de ce, de-a lungul timpului, Anul Nou era sarbatorit între solstitiul de iarna (21 decembrie) si echinoxul de primavara (21 martie).

Anul Nou începe la 1 ianuarie, iar denumirea lunii ianuarie vine de la numele unui zeu de prim rang din mitologia romana, Ianus Bifrons/Ianus Bicefal, Ianus cel cu doua fete, zeu al sfârsiturilor si al începuturilor, al alegerilor, al trecerilor, al portilor. Ianus avea doua fete, una întoarsa spre trecut, cealalta, spre viitor. Templul sau, situat în Forum Magnum din Roma, între Capitoliu si Monte Palatino (una dintre cele sapte coline ale Romei), era ritualic deschis în timp de razboi si închis în timp de pace. I se mai spunea si Januspater (Zeu Tata), doar Jupiter (cel care guverna cerul si pamântul si tot ceea ce era viu) si Marte (zeul razboiului) mai având aceasta titulatura.

În privinta etimologiei numelui Ianus, de la care deriva ianuarie, luna care marcheaza Anul Nou, exista mai multe interpretari. Una dintre acestea se refera la latinescul “eo” (a merge)/”iens” (mergând), Ianus fiind celebrat ca zeu al timpului, al transformarii, dupa cum consemneaza poetul antic latin Ovidius: “Eu sunt Ianus, veghez la portile cerului, Jupiter nu poate nici sa intre, nici sa iasa fara mine, de aceea ma numesc Ianus”. O alta origine posibila a numelui, potrivit explicatiei lui Nigidus Figulus, unul dintre cei mai mari savanti ai antichitatii, poate fi legata de natura duala a lui Ianus Bifrons, corespondent, în acelasi timp, al Zeului grec Apollon (zeu al artelor, dar si al purificarii) si al zeitei Diana (a vânatorii, la romani).

În toate reprezentarile (monede, statui, picturi etc.) Ianus Bifrons apare cu doua fete, privind în directii opuse. O statuie de la Roma îl înfatiseaza indicând cu mâna numarul 365, pentru a exprima totalitatea zilelor dintr-un an, desi în calendarul roman anul avea 355 sau 377 de zile. Probabil ca statuia respectiva, din timpul împaratului Augustus, a fost adusa din Egipt, unde anul are 365 de zile.

Ianus Bifrons este asociat nu numai Anului Nou, ci si începutului fiecarei luni, începutului fiecarei zile. De la poetul latin Ovidius ne-a ramas o rugaciune ritualica, adresata lui Ianus Bifrons, cu ocazia Anului Nou: “Zeu cu doua fete,/de la tine porneste anul pentru a curge fara zgomot/tu, cel care, fara a întoarce capul, vezi ceea ce niciun alt zeu nu poate vedea/ fii binevoitor si roaga-te Zeului suprem pentru linistea oceanelor, pentru pacea Pamântului, care ne ofera comorile sale/arata-te binevoitor senatorilor, poporului roman/si, la un semn, strânge-ti portile sanctuarului tau” – acest ultim vers fiind, probabil, o metafora, în sensul – “si daruieste-ne noua pacea”.

În ziua Anului Nou, când se invoca zeul Ianus Bifrons, un preot depunea pe altar o pâine facuta din grâu si sare. 1 ianuarie era si “ziua darurilor”, se ofereau curmale si smochine uscate, miere, în timp ce oamenii îsi urau “Anul Nou sa fie bun!” si se rugau zeilor, considerându-se ca, într-un astfel de moment, cuvintele lor vor fi auzite mai mult decât în restul timpului. Exista, de altfel, convingerea ca, la început de an, când templele se deschid, o magie este asociata fiecarui început, zeii asculta, niciuna dintre rugaciunile muritorilor nu se pierde, fiecare silaba reverbereaza în ceruri.

Ianus Bifrons era invocat si la începutul celorlate luni, nu numai de Anul Nou, cu ocazia Calendelor (prima zi a fiecarei luni, în calendarul roman), sarbatoare dedicata si zeitei casatoriei, a iubirii conjugale – Junon. Scriitorul roman Marcus TerentiusVarro, în cartea sa, “Despre lucrurile divine”, spune ca existau, în Roma, douasprezece altare dedicate lui Ianus Bifrons, câte unul pentru fiecare luna a anului.

Rugaciunea zorilor, în antichitatea romana, îi era adresata tot lui Ianus Bifrons: “O, Tata al diminetii, Ianus, tu, cel pe care îl invoca fiecare om, în zori, ocroteste-ne!”. Georges Dumezil, specialist în istoria miturilor si a religiilor, din secolul al XX-lea, subliniaza ca acest cult al lui Ianus Bifrons l-a consacrat ca o divinitate solara – trezindu-se, el deschide ziua, culcându-se, o încheie.

Saturnaliile (în latina, Saturnalia), în antichitatea romana, este numele dat sarbatorilor dedicate zeului Saturn, care aveau loc timp de o saptamâna înainte de solstitiul de iarna si peste care, mai târziu, odata cu religia crestina, s-a suprapus Craciunul. În mod simbolic, si sarbatorile precrestine si cele crestine, exprima veneratia omului pentru Lumina, fie ca e vorba de Sol Invictus/Soarele neînvins, divinitate aparuta în cultura romana în secolul al III-lea, fie ca este Dumnezeul crestinilor.

Saturn, în mitologia romana, era venerat pentru ca era considerat un protector al binelui si pentru ca a avut un rol fondator si civilizator. Dupa ce a fost transformat într-un simplu muritor de catre Jupiter, Saturn s-a refugiat în Italia, la Latium, perioada în care l-a întâlnit pe Ianus Bifrons, împreuna fondând “vârsta de aur”, vârsta fericita a Romei.

Cu ocazia Saturnaliilor, sarbatori initiate tot de Ianus Bifrons, în semn de respect pentru Saturn, barierele sociale dispareau, sclavii se bucurau de o anume libertate, se depuneau ofrande pentru Saturn, copiilor li se ofereau drept cadouri obiecte mici din ceramica, iar casele se împodobeau cu plante verzi, vâsc mai ales.

Ne-am obisnuit ca Anul Nou, în prezent, sa fie sarbatorit în noaptea de 31 decembrie si 1 ianuarie sa fie prima zi a unui nou început. Calendarul la care ne raportam astazi (calendarul gregorian, care a înlocuit calendarul iulian) s-a impus din secolul al XVI-lea, dar fiecare popor, în functie de traditii, sarbatoreste în felul specific locului. Important este insa sa constientizam ca Anul Nou poate fi, pentru fiecare dintre noi, un arhetip, un reper pentru a ne reînnoi în spirit, pentru a descoperi un drum nou, pentru a trai în Lumina Soarelui Neînvins (Sol Invictus), pentru a ne bucura de faptul ca facem parte din ordinea acestui Univers, a acestei lumi, careia numai omul îi poate da un sens autentic si profund. Sa întâmpinam ziua Anului Nou, 1 ianuarie 2018, cu toata plenitudinea fiintei noastre si cu bucuria unui nou început si, cu siguranta, dorintele si gândurile noastre vor reverbera în cerurile înalte si în viata noastra.