Scapetii. Urmele sectei castraţilor în Dobrogea. Cine erau scapetii sau scopitii, populatia de origine rusa

Am citit de dis-de-dimineata, pentru ca eu iarna nu dorm prea mult, un articol interesant de la care ma luara putin frigurile. Am avut pe teritoriul tarii noastre o comunitate mare de scapeti sau scopiti, si aceasta m-a facut sa ma intreb, ca notiunile absolut generale din scoala, nu acopera esenta, originile, varietatea popoarelor, triburilor, sectelor care au trecut sau au ramas, care au avut obiceiuri si ritualuri, apoi s-au raspandit in alte parti. Va recomand sa cititi. Azi consider o zi in care am bifat ceva nou, pe langa toate cate le invartim zilnic.

Si va intreb:

Ce parere aveti despre acesti scapeti ?

V-a impresionat modul lor de viata?

Credeti ca ar mai putea exista si acum?

Cum ar fi privit un scopit daca ar declara public ceea ce este?

Marturisesc ca si eu fac un exercitiu cu mine, incercand sa-mi aduc in memorie, o intalnire cu un scopit. Sa vad ce-mi reuseste si ce nu.

„Despre scapeţi există numeroase izvoare literare şi istorice. Unele sunt mai credibile, altele nu prea. De aceea, vom porni demersul nostru de la o lucrare de referinţă, care nu poate fi bănuită de „literaturizare”.

Este vorba despre volumul „Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos”, realizat la solicitarea şi cu finanţarea Bisericii Ortodoxe Române, de către diaconul Anghel Constatinescu, în anul 1906, adică acum 110 ani. Lucrarea amintită, care este o adevărată enciclopedie a judeţelor Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa, a fost reeditată în 2014, în condiţii grafice de excepţie, de către Arhiepiscopia Dunării de Jos, la iniţiativa IPS Casian Crăciun.

Dincolo de analiza societăţii din perspectiva bisericii, cartea amintită conţine detalii impresionante despre economia zonei, despre starea infrastructurii şi, nu în ultimul rând, conţine analize demografice foarte bine structurate. Iar în ceea ce priveşte celelalte culte prezente pe raza celor patru judeţe amintite, Anghel Constantinescu surprinde cu echilibrul cu care prezintă lucrurile, căci lipseşte orice fel de partizanat, totul fiind înfăţişat firesc, simplu, didactic.

„Scapeţii sau castraţii sunt veniţi în ţara noastră cam pe la anul 1820. Ei se numesc între dânşii porumbei albi spre a arăta că sunt inocenţi, pentru care şi convieţuiesc într-un fel de comunitate de mai mulţi bărbaţi şi femei la un loc, denumindu-se fraţi şi surori. Caracteristica vieţii lor este abstinenţa sexuală prin castrarea şi a bărbaţilor, şi a femeilor”, scrie Anghel Constantinescu.

„Ei mărturisesc, între altele, că Hristos s-a întrupat în persoana unui muscal, anume Selivanoff, care a întemeiat religia scapeţilor, şi au nădejedea că acest Selivanoff va mai veni pe pământ când va mântui lumea”, continuă lucrarea amintită.

JURNALUL UNEI CANADIENCE STABILITĂ LA GALAŢI

O mărturie impresionantă despre muscali şi scapeţi ne parvine şi prin intermediul unei surse mai puţin aşteptate. Este vorba despre canadianca de origine engleză Ethel Greening.

Născută la 19 iunie 1880 în oraşul Hamilton din provincia canadiană Ontario, Ethel Greening a fost primul dintre cei cinci copii ai soţilor Thomas Benjamin Greening şi Jane Sharp, imigranţi englezi stabiliţi în colonia britanică de peste Atlantic.

În 1908 îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al portului Galaţi, care avea să-i fie soţ şi datorită căruia avea să ajungă în România. Nunta celor doi are loc în 1909, iar familia Pantazzi rămâne în portul de la Dunăre vreme de şapte ani, o perioadă luminoasă, pe care Ethel o zugrăveşte în jurnal în cele mai vii culori.

Din primăvara anului 1916, Ethel se mută împreună cu familia la Bucureşti, unde Vasile Pantazzi, acum cu rang de comandor, ocupă postul de director al Direcţiei II Marină. În anii Primului Război Mondial, familia Pantazzi ajunge în refugiu la Iaşi, iar apoi la Odessa.

În acest timp, Ethel notează cu hărnicie în jurnal impresii zilnice despre soarta României, mersul războiului, noua putere instaurată în Rusia după revoluţia din 1917, are întâlniri providenţiale, ca de pildă aceea cu colonelul Joseph Boyle, împreună cu care pune la cale salvarea comandorului şi a unui echipaj întreg din mâinile bolşevicilor.

Cuplu de scopiţi SURSA FOTO Wikipedia

Ei bine, în acest jurnal (care este publicat în 1921, la Paris, sub titlul „Roumania în light and shadow”) regăsim ample pasaje despre amintita sectă.

„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură olandeză, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nici-o expresie, în afara de riduri. Pe cap poartă şepci cu cozoroc”, scrie Ethel Greening Pantazzi.

„Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabi”, mai notează Ethel Greening Pantazzi în „Roumania în light and shadow”.

DELIRUL MISTIC AL LIDERILOR

Analizele mai recente cu privire la fenomen, îl consideră pe Selivanoff, întemeietorul sectei scapeţilor, ca fiind un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc. El n-a făcut altceva decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor.

Perioada era propice pentru a tulbura spiritele în Rusia feudală, iar Selivanoff care se credea atât Mesia, cât şi nepot al Marelui Petru. Iar dacă mesianismul lui putea fi trecut cu vederea, arogarea de sânge domnesc n-a fost tocmai pe placul stăpânirii, aşa că a fost deportat în Siberia de către împărăteasa Ecaterina a II-a.
În perioada deportării a propovaduit doctrina sa împreună cu delirul său, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motive pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios sa-l cunoască.

Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”. Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub zece ţari.

Familie de scopiţi din Rusia FOTO maerskgazeta.com

Un astfel de profet sărit de pe fix al scopiţilor a vieţuit, după câte scrie Anghel Constantinescu (în Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos – 1909), şi în apropiere de oraşul Galaţi.

„Pe la jumătatea veacului al XIX-lea, apare printre lipovenii din Galaţi un oarecare Teodosiev, care, stăpânit de un misticism excesiv, a ajuns până la nebunie: învârtinsdu-se în jurul său, lovindu-se cu capul de pereţi, pronunţând fraze biblice, jeluindu-se contra răutăţilor omeneşti”, scrie autorul.

„În ziua de 2 iunie a anului 1927, acest Teodosiev s-a retras pe un deal din apropierea Galaţilor, numit de dânsul Muntele Sion (N.R. Pe locul unde se află acum combinatul SIderurgic) şi unde, prin actele misticismului său, a atras veneraţia lipovenilor din Galaţi, care, considerând actele nebuniei lui ca un dar ceresc, îl vizitau cete, cete. De pe acest deal, el s-a proclamat mântuitor al scapeţilor. Cu prilejul acestor zgomotoase manifestaţii a trebuit să intervină până şi foţa publică a poliţiei din Galaţi, care a curmat totul. Teodosiev a trebuit să plece în Rusia, unde, din cauza propagandei sale, a fost prins şi trimis în Siberia”, menţionează Anghel Constantinescu în Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos,1909

CUM AU AJUNS ÎN ROMÂNIA

Considerând păcatul împreunării dintre Adam şi Eva ca fiind principala cauza a nenorocirilor oamenilor, scapeţii promovează extirparea testicolelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”).

De obicei mutilarea se executa după naşterea primului copil de sex masculin. Din cauza amplorii pe care a luat-o secta în Rusia ţaristă, unde ajunsese să numere peste 10.000 de adepţi, la care se adăugau şi celelalte aspecte misterioase ale vieţii acestor oameni (întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adesea făcute cu toporul, secera, cuţite etc), autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.

Din aceste considerente mulţi scopiţi au emigrat în România, în special în oraşele moldovene: Iaşi, Galaţi, dar şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. Însă, deşi aveau origine comună, lipovenii nu i-au acceptat cu totul pe scapeţi, din cauza practicilor religioase ciudate, aceştia fiind nevoiţi să trăiască la marginea comunităţilor confraţilor lor. Aşa s-a întâmplat la Cetăţuia, la Ulucea (un cătun situat lângă Isaccea) şi în alte locuri din judeţul Tulcea.

Alte grupuri de scapeţi s-au stabilit în câteva mari oraşe (Bucureşti, Galaţi, Iaşi), unde practicau meseria de muscal (termen care înseamnă locuitor din zona Moscovei, dar şi birjar). Recensământul din 1861 a arătat că în România erau 8375 scapeţi, bărbaţi şi femei, iar în 1871 numărul lor s-a ridicat la 16.098.

Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene. În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar şi despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.

ERAU CASTRAŢI DUPĂ CE FĂCEAU DOI COPII

Doctrina scapeţilor pleacă de la câteva versete din Evanghelia după Luca, în care Iisus spune: „Aţi auzit că s-a zis: să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o dorească, a şi săvârşit un adulter în inima lui. Iar dacă ochiul tău drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă mâna ta dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.

Pornind de la acest text al Bibliei, scapeţii considerau că bărbaţilor şi femeilor trebuie să le fie extirpate organele genitale.

Regula era ca bărbaţii să fie castraţi după ce familia avea doi copii, dar erau grupuri de extremişti, care făceau acest lucru încă din adolescenţă, iar apoi adoptau copii.

Operaţia era făcută de către bătrânele grupului, dar erau şi momente de „nebunie mistică” în care bărbaţii se automutilau. Hemoragia era oprită cu fierul încins şi pacientului i se monta un mic tub din zinc sau plumb pentru ca urina să nu irite rana.

SUSPICIUNI DE CANIBALISM ŞI ORGII SEXUALE

Istoricul religiilor Ioan Petru Culianu consideră că scapeţii se trag dintr-o altă sectă din Rusia, numită Khlysty. Aceştia se abţineau de la carne, alcool şi tutun, posteau, se rugau şi îndeplineau penitenţe severe.

Se credea despre ei că practicau infanticidul (îşi mâncau copiii), canibalismul şi că ar fi îndeplinit o liturghie Neagră pe trupul gol al unei femei al cărei copil a fost sacrificat, femeie numită Bogorodiţa. Toate acestea fac parte dintr-un stereotip al discreditării, este deci foarte probabil că nu fie adevărate. Pe de altă parte, Culianu susţine că există dovezi pentru o altă practică, în timpul căreia sectanţii stingeau lumina şi, după dansuri extenuante, întreţineau relaţii sexuale în promiscuitate).

Scopiţii sau „castraţii” formează cea mai importantă derivaţie a khlysty-lor. Iată ce scrie Culianu despre practicile lor: „Se spunea că, într-una dintre ceremoniile lor, sânul stâng al unei unei fete de 15 sau 16 ani era extirpat într-o baie fierbinte după care întreaga asistenţă se cumineca (se împărtăşea – n.red) mâncând carne crudă tăiată în bucăţi mici.

Chiar dacă această istorisire pare a fi inventată de detractorii lor, practici pline de cruzime făceau fără îndoială parte din ritualurile scopiţilor. Femeilor li se tăiau uneori părţi din organele genitale externe şi chiar unul sau ambii sâni.

Cât despre bărbaţi, castrarea avea loc în cinci trepte numite „peceţi”: în primul stadiu, erau îndepărtate testiculele; în al doilea, penisul; în al treilea, o parte din muşchii pectorali. Urmau înfierări în formă de cruce pe umeri, abdomen şi picioare. Astfel se putea deveni un „înger cu cinci aripi”. (…).

ULTIMA DOVADĂ DESPRE EI: DIN 1957

Cu timpul, în faţa persecuţiilor, dar şi a modernizării societăţii, tradiţiile scapeţilor au început să dispară. Ultima mărturie despre ritualul de castrare provine dintr-un dosar… penal din anul 1957, când trei persoane din localitatea tulceană Măcin au fost condamnate la ani grei de ocnă după ce au mutilat un membru al sentei tâindu-I organele genitale.”

https://stiri.latimp.eu/ritualul-sexual-sadic-practicat-in-numele-credintei-de-scapeti-comunitatea-care-a-trait-pana-recent-pe-teritoriul-romaniei/