Curajul de a fi tu insuti - poveste din viata

Doua sentimente stau cuibarite in sufletul omului care sunt ca Yin si Yang Frica si Curajul. Am citit astazi cate ceva si am gasit legatura intre cele doua :” Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber". De multe ori ma intreb unde incepe una si unde se termina cealalta, de multe ori ma intreb daca ceea ce fac e curaj sau numai o forma de a para frica de a-mi ascunde teama de un lucru.

De constructie sunt un om curajos si mi-am luat viata in piept de le 16 ani, acceptand loviturile destinului si adaptandu-ma la ele facandu-ma sa cred ca asa mi-am dorit sa fie. Totul a inceput prin clasa a X-a cand am ramas corigenta la engleza pe primele doua trimestre, profesoara mea avea probleme cu securitatea (se auzise ca sotul ei fugise din tara) si n-avea timp sa asculte elevii cu probleme si ii lasa corigenti.

Imi aduc aminte ca faceam anticamera pe la cancelarie in speranta ca se va indupleca sa ma asculte. Fara succes insa. Se apropia vara, ceilalti colegi ai mei isi faceau calcule pentru treapta a doua, eu eram in asteptare. Intr-o zi frumoasa si calda se juca finala campionatul intre clase la fotbal. Cel mai important eveniment al anului. Curtea scolii plina ochi. Echipele aliniate de start.

Aud ca prin farmec :" Avem om lipsa..Fata echipeaza-te"- imi spune un coleg. Ce sa ma mai echipez, ca eu eram pregatita oricand. Se face o rocada si intru in poarta. Zambesc la poarta mica de handbal si incui un lacat imaginar in fata ei.
Pe vremea aceea jucam fotbal la Venus Bucuresti in campionatul de fotbal feminin si avusesem de a face cu terenurile acreditate de FRF asa ca portita asta era "victima mea". In fine, prin repriza a doua in tot vacarmul ala o aud pe profesoara cu pricina ca ma striga ca o apucata de la geamul etajului intai, ca vrea sa ma asculte. Am calculat, daca e corect spus, sansele: daca ma duceam ma asculta,treceam si intram in treapta dar asta insemna sa-i dau satisfactie ca am venit cand a vrut ea, daca nu ma duceam nu intram in treapta si aveam o corigenta si o treapta de dat insesiunea de toamna dar nu-i dadeam satisfactie sa-mi rada in nas.
 

Am ales a doua varianta si i-am spus racnind la fel ca ea (acum nici nu stiu de unde am avut atata curaj, curaj sinucigas): -  "Acum joc fotbal, n-am timp !"
- "Nu intri in treapta!"- ma ameninta ea, probabil uimita, dar si enervata
- "Nu intru si...?" - dau eu din umeri dar simteam un fel de teama si incepusem iar sa calculez ce aveam sa spun acasa, desigur nu varianta asta, trebuia gasita o minciuna pe care s-o cred si eu, dar am renuntat lasand pe mai tarziu gasirea unei solutii, aveam de terminat un meci si eram la 10 minute sa-i batem pe cei de clasa a XII-a.
Meciul s-a terminat si m-am dus in scoala, pasii ma duceau spre cancelarie, gandindu-ma ca cea mai buna solutie e sa-mi pun cenusa in cap. Eram cu degetul pe usa, dar nu apuc sa bat ca in secunda doi mi-a trecut prin fata ochilor
ranjetul profesoarei de engleza. M-am intors si am plecat acasa.

Mandria nu mi-a dat voie sa o las sa ma umileasca ca in celelalte doua trimestre si am acceptat cu demnitate rusinea de a nu da examenul.
Acum ca am terminat de povestit ma gandesc ca asa as fi procedat si acum.
Nu stiu daca a fost curaj sau nebunie probabil ca amandoua dar ma felicit de cate ori ma gandesc la intamplarea aceasta ca nu m-am lasat umilita.

 Si totusi.....Daca intram in cancelarie, daca vorbeam cu ea, daca treceam corigenta? Ce cale aveam sa aleg? 
Daca...eternul daca,care se plimba-ntr-o barca.

Probabil ce a fost acum multi ani se numeste curaj sinucigas, dar am ramas cu respectul fata de mine. Nu astepta respect de la altii atata vreme cat tu pe tine insuti nu te respecti.

  "Semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin". – Dalai Lama