The Tree of Life – Copacul vietii sau De ce cad frunzele din copacul vietii noastre ?

The Tree of Life – Copacul  vietii

Fiecare primim la nastere un vlastar care-si are locul lui pe pamanat si sub soare. E mic, firav, dar puternic  si creste o data cu noi. Invatam sa vorbim iar lui ii cresc frunzele mari, verzi, gingase la atingere ca obrazul nostru de copil. Trecem cu repeziciune, de la copilarie la adolescenta apoi la maturitate, acumuland experienta si informatii. Copacul e mare si frumos intocmai ca noi, gandeste ca noi, isi doreste aceleasi lucruri ca noi, suntem legati ancestral unul de altul, chiar daca nu facem legatura constient, sau daca o facem, dam vina pe destin. Inaintam in viata alaturi si suntem intr-o permanenta miscare, cautand ceva, asteptand ceva, aruncam cu vorbe dar nu ne intereseaza daca acestea ajung cu adevarat la inima cuiva.

Nu avem timp pentru amanunte, vrem sa ne realizam, sa lasam ceva in urma noastra, nu ne pierdem vremea cu “nimicuri”. Ceva se intampla totusi si ne oprim din goana noastra dupa acel ceva, si ne asezam la umbra copacului nostru, care ne mangaie usor obrazul cu adierea lui, adiere pe care n-am luat-o in seama pana acum, sau cel putin nu i-am dat importanta ca acum. Privim in sus si vedem ca frunzele  incep sa se desprinda, si nu toate sunt ingalbenite. Pe ici pe colo e golas si un gand fulgerator si sfasietor ne strabate mintea si apoi trece cu repeziciune prin inima facandu-ne sa ne incovoiem de durere. El ne transmite ca tot ce-am facut pana acum nu e in totalitate bine, ca undeva in urma am lasat ceva neterminat. Cautam cu repeziciune in locasul cu amintiri din memorie,  care-si deschide poarta si ne arata, persoane pe care nu le-am iertat, persoane carora, in goana noastra nu le-am aratat ca le iubim chiar daca am facut risipa de cuvinte la momentul respectiv, persoane carora le-am promis o zi din viata noastra dar pe care n-am avut timp sa le-o dam si in sfarsit ne intalnim pe noi, care stam timizi intr-un colt privind motivele unui covor de lana, neavand curaj sa cerem ceva, doar asteptand putina atentie din partea noastra.

Ne dam seama ca am realizat atat de multe in viata, cand in fapt lucruri cu adevarat importante nu si-au gasit rezolvarea. Un zambet ne lumineaza fata si intelegem de ce frunzele incep sa cada? Sufletul nostru este singur, suparat, pe alocuri neimplinit si trist dar realizat din punct de vedere material.

Sa nu lasam frunzele sa cada…sa ne intoarcem acolo pe unde am trecut ca un tren de mare viteza printr-o gara micuta care nu si-a avut locul pe harta, sa facem ceea ce n-am avut timp sa facem si sa nu mai facem risipa de vorbe inutile….pentru ca ele duc la caderea frunzelor.

                      Copacul vietii noastre se hraneste cu faptele noastre, pe cand vorbele se desprind si cad pe pamanat uitate de vreme !

Am gasit un citat care pare sa contrazica ce spun eu dar in esenta mai adauga ceva la cele spuse de mine.
 

“Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală”. – Osho

Elia