Solstitiu de vara

 

Maine, 21 iunie, este solstitiul de vara, perioada de mare sarbatoare a acestui popor acum 2000 de ani. In spatiosul sanctuar al Sarmizegetusei se aprindeau focurile si erau asteptati reprezentantii tuturor triburilor dacice. Pentru ca noaptea solstitiului de vara era dedicata spiritelor focului, acesta avand rolul sa-i apere si sa-i curete de tot ce era necurat. Dacii veneau, se apropiau de locul sacru, razboinici puternici, mandria de inceput a acestui neam romanesc, insotiti de femei frumoase, se intalneau sa petreaca, sa serbeze un ritual vechi imprumutat de la stramosii lor agatarsi. Se canta, se dansa, se manca si se bea in jurul focurilor imense cu valvatai ce parca atingeau zenitul. Si mai cu seama, se legau prietenii. Legenda lui Herodot spune ca primul luptator care vedea prima geana de lumina revarsata din tumultul ceresc, acela era norocos tot anul, cinstit si pretuit de cei din neamul sau. “Cei mai drepti si mai curajosi” scria istoricul grec. Atunci cand ziua incepea sa puna stapanire peste tinuturi, cand avea forta sa alunge valul intunecat al noptii, Marele Sacerdot aducea coltii, coltii imensi si infioratori ai Lupului, dupa asemanarea caruia se faceau steagurile dacice. Pentru ca Romania e nascuta sub semnul Lupului, semn razboinic, semet, curajos, neinfricat. Herodot povesteste ca Lupul si-a pierdut toti dintii in lupta agatarsilor cu scitii, iar in locul lor i-au crescut altii din aur. Aurul dacic atat de ravnit de toti strainii rauvoitori, de toti cei care vor sa smulga natia asta de sub stindardul nasterii ei. Lupul putea sa vorbeasca oamenilor, zice legenda, spunandu-le ca aurul coltilor sai sunt ei, razboincii temerari, viteji, care nu se tem de nimic si femeile lor frumoase.
Asadar, nu aurul, nu argintul, nu padurile, nici apele, nici vaile, nici muntii nu reprezinta ce are mai bun Romania, ci oamenii, deoarece fiecare fapta se afunda in trecut, se asaza in hronicul zilei de ieri, devine lespede si treapta spre izvoarele propriei fiinte si, intocmai ca in inelele de pe trunchiul arborilor, vedem anii cu partea lor de soare si de eroism. Reprezinta zestrea indispensabila unei existente constiente intre ieri si maine, temei sacru de a indrazni spre culmi pe masura radacinilor. Plamaditi din duhul purces de la Decebal si Traian, auzim fara efort vuietul Rovinelor, al Podului Inalt, porunca lui Tudor Vladimirescu, vocea clocotitoare a Balcescului, fluierul Craiului Muntilor, srapnelele Plevnei, sirenele luptelor muncitoresti si tobele celor doua razboaie mondiale ce-au trecut peste noi si intelegem mai bine, fara pic de rastalmacire, rostul nostru pe acest pamant curatat de vitregii, mandatari ai atator jertfe, titulari ai unor raspunderi fata de cea care ne-a zamislit pe toti: patria-mama. Da, asa este, suntem fauritorii propriei istorii si trebuie sa alegem de fiecare data. Si mi-as ingadui sa inchei aceste randuri cu o acolada de cuget care imi da adevarata si superioara sa semificatie si anume, vorbele lui Gh. Asachi din 1857: “Acela nu este patriot care n-a invatat sa fie folositor obstei, care n-a purtat cerul pe pieptul sau, acela care n-a simtit placerea sa fie binefacator pentru multi, chiar cu sacrificiul sau”. E un juramant si o chemare, e glasul de astazi al Romaniei eterne, de care imi este cumplit de dor, ce paseste maiestuos in solstiutiul de vara. Bucurati-va dragi romani, pentru ca inca mai sunteti acasa!