Canasta este unul din cele mai importante jocuri din familia RUMMY. Numele îi indică originea sa hispanică, aceasta însemnând “coş” în spaniolă şi, probabil, desemna coşul sau tăviţa în care se puneau pachetul-stoc şi cărţile decartate.

  La origine, jocul combina două principii de realizare a scorului: a) Cumularea de puncte prin debarasarea de toate cărţile din mână (ieşire, going out).

  B) Înscrierea de puncte prin combinarea anumitor formaţii, cel puţin câte trei de acelaşi rang sau secvenţă în aceeaşi culoare. Din strămoşul comun, diversificarea familiei s-a făcut prin accentuarea unuia din cele două principii. Pe o direcţie s-au inventat jocuri cum sunt Rummy şi Gin-Rummy, pe cealaltă – jocuri din sub-familia Canasta, Rummy 500, Samba.

  Canasta provine din Rum 500, joc elaborat în Uruguay şi Argentina, în secolul al XlX-lea. De acolo a trecut în S. U. A., cam prin anii ‘30 ai secolului XX, unde de la început a cunoscut un success enorm. În acei ani ai începutului, regulile sale au fost stabilite oarecum unitar, dar apoi au evoluat într-o largă diversificare.

  Recuzita.

  O masă obişnuită, suficient de mare pentru a se putea etala până la 80 – 90 de cărţi. Un caiet pentru notarea scorului. Două pachete de cărţi obişnuite, de poker sau bridge, conţinând fiecare 52 de cărţi plus câte 2 Jokeri. Total 108 bucăţi.

  Variante:

  Două pachete a 52 cărţi plus un Joker Două pachete a 52 cărţi plus doi Jokeri Trei pachete: 3x52 plus şase Jokeri.

  Partenerii.

  Se joacă în patru parteneri care formează, doi câte doi, două echipe. Partenerii unei echipe stau la masă, faţă în faţă.

  Variante: Doi, trei, cinci şi şase jucători. Scopul jocului.

  Realizarea unui număr limită de puncte. Plafonul jocului variază după convenţii locale, între 5.000 şi 15.000 puncte. Punctele se adiţionează pe două coloane, una de echipă. Scopul final este diferenţa între totalurile celor două echipe, la sfârşitul fiecărei partide. Această diferenţă poate fi transformată în bani printr-un raport prealabil convenit. O partidă este compusă din mai multe jocuri (done).

  Regulile jocului.

  Echipele se formează prin înţelegere sau tragere la sorţi. Pot fi stabile sau partenerii se pot roti într-o ordine prestabilită (la fel ca la Bridge).

  Amestecul şi împărţitul cărţilor.

  Cel care împarte primul cărţile se stabileşte prin tragere la sorţi, apoi rândul trece la fiecare jucător, în sensul acelor ceasornicului. Variantă: se poate juca şi în sens invers, dar sensul odată ales nu se mai schimbă pe parcursul întregului joc. Toţi partenerii amestecă pachetele de cărţi, dar împărţitorul amestecă ultimul şi apoi dă pachetul la tăiat partenerului din dreapta sa. Se împart, una câte una, fiecărui jucător, un număr între 11 şi 15 cărţi. Numărul exact este stabilit de convenţii locale. De pildă, în S. U. A., se distribuie 11 cărţi, în România – în majoritatea cercurilor – 14. După ce fiecare jucător a primit numărul de cărţi cuvenit, împărţitorul pune pe masă teancul rămas (teancul stoc). Apoi întoarce pe faţă următoarea carte şi o pune lângă teancul stoc. Această carte este baza teancului cărţilor decartate.

  Variantă: După distribuirea cărţilor la parteneri, împărţitorul pune pe masă, pe dos, 5 sau 7 cărţi peste care întoarce pe faţă următoarea carte. Aceasta constituie teancul cărţilor decartate, iar primul care le ridică este obligat să le arate partenerilor. Aceste 5 sau 7 cărţi se mai numesc „surpriza”, „văduva”, „mâna mesei”.

  Sistemul de punctaj.

  Fiecare echipă realizează puncte prin: a) Suma valorilor cărţilor etalate; b) Suma valorilor formaţiilor etalate (canaste); c) Valoarea a diverse premii; d) Valoarea cărţilor rămase în mână la sfârşitul donei – minus. A) Valorile unitare (puncte/carte) atribuite cărţilor sunt: 3 roşu (cupă, caro) 100 puncte.

  Joker 50 puncte 20 puncte.

  As 20 puncte.

  R, D, V, 10, 9, 8 10 puncte 3 negru, 4, 5, 6, 7 5 puncte b) O canastă este o formaţie compusă din minimum 7 cărţi de acelaşi rang. O canastă poate cuprinde maximum 3 cărţi universale. Cărţile universale sunt toţi Jokerii şi toţi doiarii (cartea 2); acestea pot înlocui orice carte de orice rang, respectiv orice carte „naturală”. În unele cercuri Jokerii şi doiarii se mai numesc „valori”. Canastele pot fi „mixte”, când cuprind atât cărţi naturale cât şi cărţi universale, „pure” sau naturale, când sunt formate numai din cărţi naturale şi canaste formate exclusiv din cărţi universale. Cele mixte mai sunt numite şi „canaste negre” fiind marcate de o carte neagră, iar cele naturale „canaste roşii”, având cartea de sus o cupă sau un caro.

  Punctaj.

  Canasta mixtă (neagră) 300 puncte.

  Canasta naturală (roşie) 500 puncte.

  Variantă: Canasta Jokeri + 2 (de valori) 2000 puncte.

  Variantă: Canasta Aşi naturală (roşie) 1000 puncte.

  Variantă: Canasta Aşi mixtă (neagră) 500 puncte lnteresul principal al jocului este completarea de canaste. Pentru înscrierea punctelor, canastele se etalează pe masă, apoi se strâng într-un teanc şi se păstrează cu faţa în sus în faţa unuia din partenerii echipei posesoare.

  Ulterior, fiecare echipă poate decarta pe canastele proprii orice carte naturală, precum şi Jokeri, doiari, dacă nu depăşeşte limita de trei.

  Variante:

  Nu sunt permise canastele exclusiv de valori.

  O canastă este formată numai din 7 cărţi.

  La canastele etalate nu se mai pot adăuga cărţi c) Alte premii:

  Terminarea jocului (donei) 100 puncte.

  Terminarea jocului fără ca jucătorul să fi etalat în prealabil 200 puncte.

  Patru 3 cărţi roşu la o echipă (treiari) 500 puncte.

  Variantă: 5 canaste pe echipă şi donă 500 puncte.

  Variantă: 7 canaste pe echipă şi donă 1000 puncte d) Din suma pozitivă a fiecărei done se scad valorile cărţilor cu care fiecare jucător a rămas în mână după încheierea jocului.

  Pentru fiecare 3 roşu aflat în posesia echipei care la sfârşitul jocului nu a etalat nimic, se scad la scor câte 100 de puncte.

  Etalarea (meld, melding)

  Este acţiunea prin care un jucător depune pe masă, pe faţă, formaţii de cărţi. Formaţia minimă etalabilă este de trei cărţi de acelaşi rang, naturală sau mixtă. Când este mixtă, formaţia trebuie să cuprindă cel puţin două cărţi naturale şi cel mult trei universale. Exemplu: As, As, As; D, D, Joker; 2, 2, 10, 10.

  Variante: Numărul cărţilor naturale din formaţia etalată trebuie să fie superior cărţilor universale. Exemplu: As, As, 2; As, As, As, 2, Joker.

  Toate formaţiile etalate rămân pe masă până la sfârşitul jocului, cu excepţia canastelor care se strâng şi se pun de o parte. După prima etalare, fiecare jucător poate adăuga cărţi la formaţiile etalate de echipa sa. Nu se etalează două formaţii de acelaşi rang. Nu se pot depune cărţi pe etalările echipei adverse. Nu se etalează formaţii de treiari (3); excepţie: se poate etala formaţia de trei negru dar numai când jucătorul respectiv „iese” (termină jocul) cu această etalare.

  Prima etalare este condiţionată de o valoare minimă a cărţilor cuprinse în formaţia sau formaţiile etalate. Acest plafon minim creşte odată cu scorul general al echipei la sfârşitul jocului precedent. Aceste limite sunt:

  Scor general.

  Valoare minimă a formaţiei etalate.

  Scor minus.

  Fără plafon 50 puncte 90 puncte.

  Peste 3000 120 puncte.

  Variante: În unele cercuri care joacă la plafoane de partidă mai ridicate (10 000 -l5 000), la tabelul de mai sus se adaugă condiţia etalării iniţiale numai cu o canastă de la un anumit scor în sus (peste 5000 sau 7000).

  Prima etalare a unui jucător deschide teancul cărţilor decartate şi pentru partenerul de echipă. Nu este permis ca partenerii de echipă să schimbe informaţii privind etalarea.

  Ridicarea teancului cărţilor decartate.

  Este realizarea de maxim interes a jocului deoarece teancul cărţilor decartate se poate „îngroşa” uneori la zeci de cărţi, din care beneficiarul poate combina mai multe canaste.

  Luarea teancului cărţilor decartate este condiţionată de:

  Condiţia 1: Un jucător poate ridica teancul cărţilor decartate numai când îi vine rândul la joc.

  Condiţia 2: Cartea top (cea de sus, ultima decartată de partenerul precedent), împreună cu cărţi din mână poate forma o formaţie etalabilă, deci minimum trei cărţi de acelaşi rang. Variante: a) perechea din mână trebuie să fie naturală; b) perechea poate fi şi mixtă (o natură de rangul cărţii top plus un doi sau Joker). În majoritatea cercurilor de Canastă, teancul cărţilor decartate se ia numai cu o pereche naturală.

  Condiţia 3: Teanc închis sau deschis. Teancul cărţilor decartate este închis: a) pentru o echipă până la prima etalare; b) pentru toţi jucătorii când teancul cărţilor decartate conţine un trei roşu, un doi sau un Joker. Variante: la 3b) teancul cărţilor decartate este închis numai un singur tur; de exemplu, dacă jucătorul A a decartat un doi sau un Joker, teancul cărţilor decartate este închis pentru jucătorii B, C şi D numai în acel tur. Când teancul cărţilor decartate este închis de starea 3b) poate fi ridicat numai cu o pereche naturală sau (variantă) nu poate fi ridicat deloc. Teancul cărţilor decartate este deschis în lipsa stărilor 3a) şi b). Un teanc de cărţi decartate deschis poate fi ridicat cu d1) o pereche naturală, d2) o pereche mixtă sau d3) când cartea top este de acelaşi rang cu o formaţie etalată pe partea jucătorului la rând.

  De remarcat că unele din condiţiile şi sub condiţiile 2 şi 3 pot fi combinate după dorinţa şi convenţia cercului. Varianta odată aleasă, nu mai poate fi modificată în cursul aceleiaşi reuniuni.

  La ridicarea teancului cărţilor decartate, jucătorul arată perechea ce îi conferă dreptul şi o etalează împreună cu cartea de top. Apoi ia restul cărţilor în mână şi etalează (sau nu) după cum doreşte.

  Terminarea jocului.

  Fiecare joc (donă) se termină când: a) Unul din jucători „a ieşit”, respectiv a depus toate cărţile din mână. Ultima carte poate fi decartată pe teancul cărţilor decartate (pe dos) sau alăturată unei formaţii etalate.

  Jocul se poate termina numai având cel puţin o canastă (pe echipă).

  B) Tot teancul cărţilor-stoc se termină.

  Variantă: Jucătorul A care a luat ultima carte din teancul stoc, decartează una pe teancul cărţilor decartate şi jocul mai trece un tur. Următorul poate să ridice teancul; dacă nu îl ridică, dreptul trece la următorul, până la A, când jocul se sfârşeşte.

  Partida se termină când o echipă a atins sau a depăşit suma plafon, după care se fac totalurile, diferenţa şi plăţile.

  Variantă: O echipă nu poate termina partida chiar dacă a depăşit plafonul decât cu un joc cu 2 canaste (minimum).

  Este permisă întrebarea adresată partenerului „pot să închid?”. Răspunsul partenerului este obligatoriu pentru primul. În unele cercuri se practică anunţul obligatoriu: „am rămas cu una (două, trei) cărţi”.

  Tehnica jocului.

  Principiu general: Toate acţiunile jocului se subordonează scopului principal, realizarea unui număr cât mai mare de puncte.

  Ridicarea teancului cărţilor decartate prezintă un interes major. Şansele de a lua teancul cărţilor decartate cresc proporţional cu numărul cărţilor din mână. De aceea etalarea prematură a unui număr mare de cărţi nu este recomandabilă (scade numărul perechilor din mână). Prima etalare – deschiderea teancului cărţilor decartate -trebuie să fie cât mai economică. De exemplu: As, As, 2 pentru 50, As, As, Joker sau R, R, 2, Joker pentru 90; As, As, As, 2, Joker sau R, R, R, Joker, Joker pentru 120 etc. Tot în interesul ridicării teancului cărţilor decartate în mână se strâng cât mai multe perechi, iar unicatele se decartează. În unele faze ale jocului este potrivit „a chema” carte bună de la adversarul din dreapta prin decartarea unei cărţi dintr-o formaţie lungă. Dacă „figura” se repetă, este posibil ca adversarul să fie indus în eroare, crezând că în mână nu mai avem o pereche de rangul respectiv.

  Un alt deziderat important este împiedicarea adversarilor să ridice cărţile decartate. O primă condiţie este memorarea cărţilor ieşite, care pot da indicaţii despre mâna adversarului, mai ales în primele tururi. Cărţile unicat se decartează în primele tururi, când teancul cărţilor decartate este „subţire”, iar cele de blocaj se păstrează pentru mai târziu. Când teancul s-a îngroşat, nu trebuie să ezităm a decarta un Joker sau un doi pentru blocarea teancului cărţilor decartate; deseori se pierde mai mult îngrămădind în mână cărţi universale, dând în schimb teancul cărţilor decartate adversarilor. După ce adversarii şi partenerii au etalat, numărul şi rangul cărţilor de pe masă pot da indicaţii pentru alegerea cărţii de decartat.

  Un exemplu: În cele 4 mâini sunt 34 de cărţi, în teancul cărţilor decartate – 16, în teancul stoc – 48, etalate pe masă 10. Jucătorul A, la rând la joc, vede pe masă 3 Dame, mai ştie că în teancul cărţilor decartate au ieşit încă 2, în mână mai are una. Probabilitatea ca B, care are în mână 11 cărţi, să aibă ultimele două Dame este de circa 1:45, deci i se poate da Dama. Alta este situaţia dacă B a etalat D, D, Joker şi nici o Damă nu a ieşit; în acest caz A nu va da unica sa Damă pe un teanc al cărţilor decartate „gros” deoarece şansele ca B să mai aibă o pereche de Dame cresc considerabil (de circa 4 ori, plus posibilitatea ca B să fi „chemat” Damă).

  După luarea cărţilor decartate nu se etalează maximul posibil; în mână se păstrează toate perechile cu perspectivă de a ridica teancul cărţilor decartate.

  Pe cât posibil încercaţi să egalaţi adversarii în numărul canastelor etalate. De reţinut că prima canastă etalată crează o situaţie care presează, forţează adversarii. Când un partener din echipa adversă a rămas cu 1 – 4 cărţi în mână, deci pericol de „ieşire” se etalează cât mai mult posibil, dar mai ales cărţile cu valori mari (care se scad la scor la sfârşitul jocului).

  Greşeli şi penalizări.

  Stabilirea, cunoaşterea şi respectarea unui cod precis al disciplinei jocului este o necesitate la Canastă. În lipsa acestuia, orice reuniune poate fi presărată de numeroase controverse, enervări, uneori certuri. Este dat în continuare un astfel de cod, care nu este exhaustiv, ci poate fi completat cu alte „articole” impuse de regulile locale.

  Greşeala.

  Rezolvarea.

  Pachet incorect, cărţi lipsă.

  Pachetul se completează. Orice partener poate cere anularea jocului curent sau a celui precedent (dacă lipsa s-a constatat după terminarea acestuia).

  Carte dată pe faţă la împărţire. A doua carte dată pe faţă aceleiaşi echipe.

  Prima carte pe faţă nu se poate refuza.

  Echipa poate declara “mal donne” dar numai dacă nu a ridicat cărţile de pe masă; cărţile se amestecă şi se reia împărţirea lor de către acelaşi împărţitor.

  Mâini cu mai puţine sau mai multe cărţi Mai puţine: împărţitorul completează din pachet. Mai multe: împărţitorul după împărţire trage din mâna incorectă surplusul de cărţi şi le pune la mijlocul pachetului.

  O carte sau mai multe din mână scăpate pe masă, pe faţă.

  Cărţile rămân pe masă, pe faţă şi jucătorul respectiv este obligat să le decarteze când îi vine rândul (pe teancul cărţilor decartate). Excepţie: cartea expusă poate fi de îndată etalată.

  Jucătorul A trage şi ia în mână două sau mai multe cărţi din teancul stoc.

  În următorul tur nu mai ia carte din teancul stoc până când numărul de cărţi din mână este corect. La repetarea greşelii idem, plus o penalizare de 300 de puncte.

  A priveşte şi a 2-a carte când trage din teancul stoc.

  Cartea a 2-a se dă pe faţă; următorul poate:

  A) Să accepte declarând “rămân aşa” sau.

  B) Amestecă întreg teancul stoc şi apoi trage carte.

  Jucătorul decartează fără a trage carte din teancul stoc.

  Dacă greşeala este observată înainte ca următorul să tragă carte, poate trage cartea cuvenită. După aceea nu mai poate trage cartea lipsă; când îi vine rândul din nou, adversarii dispun:

  A) Fie să tragă o carte.

  B) Fie să rămână în lipsă până la sfârşitul jocului.

  La prima etalare suma cărţilor nu este suficientă.

  A) Formaţia poate fi completată până la suma cuvenită.

  B) Dacă cel în greşeală nu poate, ia formaţia în mână şi echipa sa este penalizată prin urcarea plafonului de decartare cu 10 puncte.

  C) Dacă înlocuieşte o carte din formaţie, ex. Un doi cu un Joker, echipa este penalizată cu 200 de puncte.

  D) Dacă greşeala nu este observată înainte ca următorul să tragă carte din teancul stoc, etalarea rămâne valabilă.

  Formaţii etalate incorect, de pildă cu mai mult de trei universale sau încercarea de a depune o universală pe o formaţie ce are deja trei.

  A) Etalează universala în cauză în altă formaţie.

  B) Dacă nu poate, este obligat să o decarteze.

  C) Dacă vrea să o păstreze în mână, echipa sa este penalizată cu 200 de puncte.

  La sfârşitul jocului, un trei roşu în mână, _. „ „ „ „,

  Echipa este penalizată cu 300 de puncte. (nedeclarat)

  A întreabă “pot să închid?”, B răspunde “Da”, A fiind obligat să închidă, se dovedeşte că nu poate.

  Echipa este penalizată cu 500 de puncte.

  Jucătorul atinge cartea top din teancul stoc înainte ca precedentul să decarteze pe teancul cărţilor decartate.

  Este obligat să tragă din teancul stoc, chiar dacă cea decartată este bună.

  La numărătoarea finală a valorii cărţilor decartate şi a celor din mâini, o echipă “greşeşte” cu mai mult de 20 de puncte în favoarea sa.

  La cererea adversarilor numărătoarea se reface. Echipa e penalizată cu de 10 ori diferenţa decartată în plus.

  Altă grupă de greşeli sunt informaţiile ilicite pe care cei doi parteneri ai unei echipe le pot schimba (prin întrebări, cuvinte-cod, gesturi etc.). Unele pot fi precis penalizate prin convenţii locale; altele cu greu pot fi codificate, mai ales unele gesturi aparent nevinovate (de pildă, A zgârie una sau mai multe cărţi din mână; partenerul înţelege că A are nevoie de o singură carte potrivită pentru a închide!). Renunţarea la aceste “apucături” ţine mai degrabă de codul etic al cercului şi este de dorit, iar când miza în bani este importantă, cerinţa devine imperioasă. În acest ultim caz, împotriva unor parteneri incorecţi, singura apărare este părăsirea mesei. De reţinut că la Canasta, o echipă care joacă corect este serios handicapată faţă de cea adversă al cărei parteneri îşi transmit informaţii ilicite tot timpul.

SFÂRŞIT