Carte de magie. Magie si misticism

Carte de magie. Magie si misticism

 „Cititorule, ia aminte la vorbele mele!

  Pătrunde cu sfială în lumea acestei cărţi. De simţi că nu eşti cel chemat să-l dezlegi taina, mai bine ascunde-o, să fie găsită de cei cu har. Şi dacă îţi pare scrisă în grai străin ori rândurile ei se aşează în faţa ta ca nepătrunse drumuri prin pustie, arunc-o pe ape sau arde-o în foc şi îndepărteaz-o de la sufletul tău, cel nepregătit să-l primească învăţătura.

  Iar de eşti dintre cei aleşi, nu uita să-l păzeşti neabătut înţelesul. Preţuieşte-o aşa cum se cuvine şi faptele tale să stea negreşit sub semnul, învăţăturile şi pildele pe care, tu, le vei desprinde din ea.

  Şi, mai ales, nu uita! Trăitor în ţara surzilor de eşti, să nu te sui la munte şi să suni din trâmbiţe şi din surle de alamă, că nimeni nu te va auzi. Mai degrabă, se va preface piatra stearpă a muntelui în câmpie roditoare şi alama trâmbiţelor în cocleală amară decât să audă cineva glasul tău. Şi în deşert se va pierde adevărul spuselor tale.”

  Citisem uşor exasperat ameninţările naive din cartea pe care o ţineam în mână şi, brusc, m-am hotărât să o cumpăr. Obişnuiam destul de des să bântui anticariatele în căutare de cărţi vechi şi rare, fără să fiu un colecţionar în adevăratul sens al cuvântului. Îmi plăcea pur şi simplu să le simt vechimea şi, uneori, le cumpăram pentru simpla dorinţă de a le putea ţine în mână, să le cântăresc şi să ascult timpul cum îşi toarce poveştile şi cum îmi apasă greu în palmă. Când teancul de cărţi vechi din bibliotecă căpăta dimensiuni îngrijorătoare, îmi motivam pasiunea prin scuza că poate voi găsi în ele cine ştie ce idee pentru un nou articol, dar nu păcăleam pe nimeni cu asta, nici măcar pe mine. Totuşi, de data asta, aveam un motiv în plus să cumpăr cartea pentru că întâmplarea care a făcut ca subiectul tratat de ea să îmi devină familiar, încă îmi era dureros de vie în minte.

  Eram de ani buni redactor la o revistă de popularizare a ştiinţei care îşi trăgea sufletul cu greu, mai mult prin reclamele de care făcea rost Petreanu, redactorul nostru şef, decât prin tirajul liliputan al publicaţiei. De altfel, Petreanu mereu ne ameninţa că o să ne lase baltă cu aiurelile noastre de articole cu tot. Adevărul este că, într-o lume editorială care, nevoită să facă tot mai multe concesii, noi, redactorii de la „Gândul Liber”, apăram o cauză de mult pierdută şi, aşa cum pe vremuri se făcea artă pentru artă, noi făceam ştiinţă pentru ştiinţă în revista noastră. Sau cel puţin aşa ne plăcea să credem. Cred că eram singurii care nu publicam un horoscop şi, în ziua în care şeful a venit cu o prezicătoare tinerică ca să ne bage pe gât elucubraţiile ei, la protestele mele vehemente, susţinute şi de colegii mei, a trebuit să se resemneze, deşi nu fără împotrivire. Discuţia îmi rămăsese, aşa cum am spus, nepermis de vie în minte şi în mod sigur era motivul ascuns pentru care cumpăram acum cartea. Să găsesc în ea argumente ca să combat misticismele şi magia sub orice formă s-ar înfăţişa.

  Refuz să scriu într-o revistă care, alături de lumea explicată de Einstein şi Stephen Hawking, să ofere şi o variantă obţinută prin sugrumarea pisicilor noaptea în cimitire, am spus eu atunci, cât de demn am putut. M-am uitat superior la fetişcana toată numai zulufi care, spre nemulţumirea mea, arăta teribil de bine. În loc să-şi piardă stăpânirea de sine şi să se fâstâcească în preajma unor corifei ai ştiinţei aşa cum ne credeam noi, s-a aşezat ceva mai confortabil şi a început să argumenteze:

  Împotrivirea dumneavoastră mi se pare deplasată atâta vreme cât cel mai apropiat colaborator al lui Stephen Hawking, mă refer la Roger Penrose, acceptă magia şi spaţiul psihic ca o componentă absolut necesară pentru explicarea unor anumite aspecte ale fizicii cuantice.

  Robert, specialistul nostru în Roger Penrose şi fizică cuantică şi-a dres academic glasul şi-a şters pe îndelete ochelarii, apoi a pornit o pledoarie încâlcită din care prezicătoarea nu a înţeles decât că renumitul fizician era considerat un eretic în lumea ştiinţei.

  Nu-l eretic, a spus ea sigură. Este singurul care a înţeles din timp adevărul. Şi cred că mulţumeşte în fiecare seară lui Dumnezeu în rugăciunile lui că nu s-a născut cu două, trei sute de ani mai înainte. Ar fi fost ars pe rug de unii la fel de intransigenţi ca dumneavoastră.

  Era şi ironică pe deasupra şi cred că antipatia care o resimţeam pentru ea era suficient de vizibilă ca să mi-o perceapă fără cine ştie ce calităţi deosebite de medium. Şi-a întors privirea spre mine. Avea ochi frumoşi şi mi-a venit destul de greu să-l înfrunt.

  — Dumneata. A întins ea un deget acuzator în direcţia mea.

  Da, eu, am răspuns arogant. Nu cred în asemenea tâmpenii! Ce poţi să-mi faci? O să mă blestemi?

  Hei, până aici vă rog, a spus împăciuitor redactorul şef. Nu vreau ceartă în redacţia mea.

  Mica vrăjitoare s-a uitat lung la el, apoi a dat din umeri:

  Nu ne certăm, doar subliniez că nu se va întâmpla nimic din cele ce nu sunt scrise să se întâmple., a prezis ea încercând să facă pe misterioasa.

  Şi cele trecute vor rămâne trecute, iar cele ce vor veni trebuie să vină pentru că altfel timpul s-ar opri, am încercat eu să fiu sarcastic. Asemenea generalităţi nu supără pe nimeni şi mai devreme sau mai târziu se îndeplinesc.

  M-am simţit dintr-o dată plictisit de toată povestea asta. Prin sediul micii noastre redacţii au trecut fără succes zeci, dacă nu sute de vraci şi vindecători, care încercaseră să ne convingă de puterile lor. E adevărat, niciuna dintre vrăjitoarele care ne trecuseră pragul nu arătau ca ea, dar ăsta nu era un motiv să-l ascultăm prezicerile în doi peri.

  Uite, am făcut eu o concesie văzând cât de mult pune la suflet refuzul nostru, poate te vei lămuri că suntem cu toţii oameni deschişi la nou, în stare chiar să acceptăm magia ca ştiinţă la o adică, cu o condiţie. Cu o unică condiţie: dacă reuşeşti să mă convingi. Mă rog, să ne convingi. Că poţi avea acces la informaţii care nu pot fi explicate prin argumente ştiinţifice. Atâta cerem. O singură dovadă, am spus eu în rânjetele aprobatoare ale colegilor mei de redacţie.

  S-a crispat uşor şi ochii migdalaţi s-au făcut mai mici privind în jur. Toată discuţia avea loc în biroul meu pentru că redactorii mă ştiau cel mai intransigent şi astfel de cazuri se dezbăteau de obicei aici.

  Nu mi-a plăcut deloc privirea pe care a aruncat-o prin dezordinea creatoare din jur. Am simţit de parcă ar fi străpuns cu raze penetrante nu numai obiectele, ci şi viaţa celui care le risipise prin încăpere.

  S-a uitat spre o vază Ming, pe care o primisem mai demult, în urma unei vizite la ambasada chineză. Am crezut-o tot timpul o imitaţie până când un specialist mi-a confirmat valoarea ei, exprimându-şi neîncrederea în rezistenţa raftului şubred pe care o păstram.

  Sub vaza aceea este o invitaţie la o premieră de teatru din toamna anului trecut. Rândul B, locul 28. Un bilet de favoare să înţeleg, a spus fata. Primit de la o actriţă care şi-a pus mari speranţe în dumneavoastră.

  Am roşit uşor. Da, anul trecut primisem o asemenea invitaţie. Am rătăcit-o chiar a doua zi pentru că nu vedeam de ce aş acorda o atenţie prea mare unei fete frivole ca Lia. Oricum mă plictiseam de ea. Dar chiar să mă fi picat cu ceară, nu îmi mai aminteam unde pusesem invitaţia. Am ridicat vaza, m-am uitat la invitaţie şi, apoi, cu un nedisimulat dispreţ, spre redactorul şef:

  Aţi intrat aici în lipsa mea, i-am reproşat eu pe un ton acuzator.

  Sufocat de indignare, Petreanu a deschis gura să protesteze, dar fata i-a făcut semn să tacă.

  E prima dată când intru aici. Jur! De altfel, în mai puţin de trei minute această vază se va sparge.

  Zău?! Am exclamat eu insolent înfruntându-l privirea. Aş vrea să o văd şi pe asta!

  I-am dat vaza lui Robert, avertizându-l:

  Ochii şi vaza, Robert! O oră! Atât! Peste o oră te las să o trânteşti de pereţi, dar până atunci să nu cumva să i se întâmple ceva.

  A primit-o cu mâini tremurânde şi, pentru o clipă, mi-a părut rău că nu am lăsat-o acolo unde stătuse atâţia ani într-o relativă siguranţă.

  M-am întors provocator spre fată:

  Ce altceva ne mai poţi spune? Cu asta nu ne-ai convins. Poate fi o învoială între dumneata şi Petreanu să ne forţaţi să te acceptăm în echipă.

  M-am uitat fix la ea, făcându-mă că nu vad gestul disperat de negare al lui Petreanu.

  Vrăjitoarea şi-a îndreptat atenţia din nou către redactorul şef:

  Într-o lună vi se va aproba dosarul de pensionare. Şi dumneata o să-l iei locul, arătă ea spre mine.

  De unde ştii, Liliana? A întrebat-o el tresărind surprins, la care eu am răbufnit:

  Auzi, vrei să ne spui ceva care să nu pară că ai aflat de la Petreanu?

  A devenit dintr-o data tristă şi s-a întors spre Elisa, colega noastră mai tânără:

  Mâine vor sosi rezultatele biopsiei pentru fratele tău: are cancer aşa cum bănuieşti deja., cât despre dumneata, dragă domnule, îmi spuse ea sfidător, în mai puţin de o lună te vei convinge că am dreptate, într-un fel în care nu o să-ţi placă deloc. Absolut deloc.

  Da, am spus eu sarcastic şi mâine va răsări soarele. Şi încă un lucru nemaipomenit şi extraordinar! Poimâine, la aceeaşi oră, va răsări din nou spre marea deziluzie a celor care nu cred asta.

  Se uită la mine aşa cum te-ai uita la o gânganie sâcâitoare, dădu din umeri şi i se adresă lui Robert, care tremura cu vaza în braţe:

  Nu-l o noutate decât pentru ei, dar săptămâna viitoare se va pronunţa divorţul. Îl va câştiga soţia dumnitale.

  Pocnetul sec al vazei care se spărgea a fost acoperit de strigătele mele furioase. Îi acuzasem atunci pe toţi de complicitate cu vrăjitoarea, în numele unui scop tenebros şi deloc clar şi am sfârşit prin a-l da pe toţi afară din birou, nu înainte ca rafturile cu cărţi vechi, de care nu se atinsese nimeni, să cedeze brusc şi să cadă într-un nor de praf, sporind balamucul general.

  De la întâmplarea cu pricina, am publicat mai multe articole în care combăteam vehement şi necruţător magia, superstiţiile şi toate subiectele considerate mai mult sau mai puţin paranormale. Am studiat cu atenţie cartea. Era tipărită cu peste o sută de ani în urmă, când încă tiparul era situat undeva între artă şi meşteşug. Exemplarul la care mă uitam era fără îndoială opera unui artist. Coperta din piele de viţel avea inscripţionat în relief titlul „Carte de magie”, iar textul părea a fi desenat literă cu literă de un migălos caligraf. Şi nici preţul nu era mare. O găsisem cu totul întâmplător în anticariatul ce-şi întindea rafturile în zidurile vechiului turn de apărare al cetăţii. Intrasem acolo să mă ascund de o ploaie vijelioasă de vară. Ca să-mi treacă timpul mai uşor, am început să răsfoiesc distrat cărţile. Erau tot cele care le ştiam de ani de zile, turiştii în trecere prin cetate fiind interesaţi mai degrabă de mici suveniruri multicolore decât de cărţi şi manuscrise vechi. Le deschideam cu evlavie sub privirea îngăduitoare a anticarului care îmi cunoştea pasiunea pentru ele. Şi mai ştia şi că veniturile mele destul de modeste de la revistă îmi îngăduiau doar arareori să-mi cumpăr câte una. Dar asta nu mă împiedica să mă bucur de ele şi de atingerea lor reconfortantă. La un moment dat, mutând un teanc de cărţi de pe un raft, în spate am găsit lipită de zid „Cartea de magie”. Părea căzută acolo de multă vreme sau pitită de cineva cu gândul să vină s-o cumpere mai târziu. Oricum, mi se părea un adevărat chilipir, aşa că am plătit-o fără să mai stau pe gânduri şi m-am îndreptat spre ieşire. Afară ploaia tocmai îşi scutura ultimii stropi.

  Când să ies, de mine s-a izbit o tânără grăbită să ajungă înăuntru. A dat cu ochii de cartea din mâna mea şi s-a oprit brusc cu ochii ţintă la ea. Am ridicat nepăsător din umeri şi am ieşit în aerul răcorit de ploaie. S-a întors şi a pornit după mine.

  Nu vă supăraţi, domnule, mi-a atins ea braţul.

  Am privit-o şi am tresărit amândoi: era Liliana, vrăjitoarea adusă de Petreanu acum o lună, când încă mai era redactor-şef, să ne scrie un horoscop pentru revistă. Nu o mai întâlnisem de atunci şi, deşi tot ce spusese ea se adeverise într-un fel sau altul, eu eram la fel de neclintit în convingerile mele. Totul putea fi urmarea unor coincidenţe sau şi mai rău, o încercare deliberată de a ne induce în eroare. Cineva care ar fi vrut cu orice preţ să pătrundă în bastionul redacţiei noastre, ar fi putut face câteva cercetări simple despre viaţa redactorilor. Mi-am eliberat braţul şi am dat să trec demn mai departe. În sinea mea, o consideram o impostoare şi nu aveam nici o urmă de înţelegere pentru asemenea persoane. Mai ales că acum, fiind redactor şef, trebuia să veghez cu atenţie la reputaţia revistei.

  Aş vrea să vă spun ceva. A insistat ea.

  Am aşteptat să continue studiind-o atent. Mai atent decât atunci în redacţie. Nu părea să aibă cu mult peste douăzeci de ani. Avea părul negru ca pana corbului, ochii întunecaţi, uşor migdalaţi, cu un farmec aparte, pe care îi remarcasem încă de la prima întâlnire. Pielea îi era extrem de albă, ca şi cum nu ar fi fost atinsă de loc de soarele verii. În mâna dreaptă strângea cu înfrigurare un pumn de bancnote. Cu ochii la cartea din mâna mea, începu să vorbească precipitat:

  Pentru mine această carte este foarte importantă. Am ascuns-o în spatele raftului şi am fugit acasă să aduc banii. Ştiu că am greşit. Ar fi trebuit să-l rog pe anticar să mi-o păstreze. Am nevoie de ea! V-o plătesc.

  De ce este aşa de importantă? Am întrebat eu ironic.

  Nu puteam pricepe de ce o carte atât de veche stârnea atâta interes la o fetişcană de douăzeci de ani, chiar dacă îi plăcea să bântuie prin lume şi să facă pe vrăjitoarea. Din câte văzusem răsfoind-o în grabă, nu conţinea şi filtre de dragoste sau alte vrăji care ar fi putut să intereseze o fată de vârsta ei. Era mai degrabă o expunere teoretică destul de încâlcită a simbolurilor, termenilor şi a filosofiei magice, aşa cum era ea văzută de autor, acum o sută de ani. Am scuturat din cap:

  Îmi pare rău pentru tine, dar şi eu am nevoie de ea. Lucrez la o serie de articole despre magie şi pigmentarea lor cu câteva expresii vechi mi se pare foarte potrivită. Văzând că se face dintr-o dată palidă, mi s-a făcut milă de ea şi am adăugat:

  Uite, dacă ţii atât de mult să o ai, mergem undeva, la un xerox şi aştept până o copiezi.

  A scuturat încăpăţânată din cap.

  Nu, am nevoie de carte în original. Este foarte importantă pentru mine.

  Mda. Exaltările de genul ăsta ale tinerilor îmi erau cunoscute. Se pare că, uneori, lecturile la o anumită vârstă ne fac să ne transpunem prea uşor în rolul personajelor şi, uite aşa, ne trezim că ne credem ba salvatorii lumii, ba distrugătorii ei. Am zâmbit indulgent, nevoind să renunţ la carte şi ştiind că nici gândurile fetei nu le voi putea schimba. Totuşi, curios să văd ce anume a găsit atât de pasionant în „Cartea de magie”, i-am propus:

  Dacă îmi dai un motiv suficient de serios şi de credibil pentru care tu ai nevoie de original, am să păstrez eu copia.

  M-a privit cu ochii mari, plini de speranţă şi de spaimă.

  Ei, poţi? Am provocat-o eu, toată povestea începând să mă amuze.

  Da, pot. A ezitat ea. Am o dovadă. Numai că va trebui să juraţi că veţi păstra secretul.

  Dacă trebuie, am să jur. Dar, de data aceasta, sper să fie o dovadă convingătoare.

  Am pornit alături de ea pe străzile ude de ploaie ale vechii cetăţi, unde casele păreau mici fortăreţe care aminteau de trecutul plin de asedii şi războaie al burgului. S-a oprit în faţa unei porţi, prin nimic deosebită de celelalte, a scos din cutia poştală o cheie cu o formă complicată, a deschis şi mi-a făcut semn să intru.

  Ajunşi în curte, ne-am oprit lângă o masă unde mă pofti să iau loc.

  Vin imediat! S-a scuzat ea şi a intrat în casă de unde a ieşit în câteva clipe ţinând în mâini o scrisoare îngălbenită de vreme. Mi-a arătat-o şi mi-a spus:

  Am primit-o ieri. Mi-a fost trimisă de Simion Magu. Făcu o pauză şi arătă spre „Cartea de magie”. Acelaşi om care a scris şi cartea asta. Am privit-o lung şi bănuitor, dar ea a continuat:

  Ieri am crezut că e o glumă, aşa că nu m-am dus la anticariat. Dar azi-noapte n-am putut dormi de gânduri. Azi dimineaţă, m-am îmbrăcat, m-am dus la anticariat şi am găsit cartea. Nu aveam destui bani la mine pentru că nu credeam că aşa ceva ar putea fi adevărat. Am pitit-o după celelalte cărţi şi m-am întors după bani. Până am ajuns, aţi cumpărat-o dumneavoastră. Acum citiţi scrisoarea până vă fac o cafea.

  Am luat plicul cu grijă apucându-l de colţuri. Toată povestea căpătase un aer uşor ireal şi scrisoarea îngălbenită de vreme din mâna mea nu avea deloc darul să mă readucă în realitate. Mai avusesem hârtii şi manuscrise vechi în mână şi pot spune cu mâna pe inimă că sunt greu de indus în eroare. Scrisoarea era fără îndoială veche, din aceeaşi generaţie cu cartea. Am studiat-o îndelung. Timbrul era un renumit „Cap de leu”, un exemplar pentru care oricare filatelist ar fi plătit bani grei. Tuşul ştampilei aplicat peste el aproape se ştersese din cauza vremii. Cea de ieri, în schimb, se vedea clar şi limpede. Am deschis plicul: înăuntru era o hârtie mătăsoasă cu filigran. M-a frapat data: ANNO DOMINI 1888 şi am citit fără să-mi cred ochilor cea mai imposibilă scrisoare care mi-a fost dat să o văd vreodată:

  Anno domini 1888

  Draga mea strănepoată, Liliana,

  Ai deschis o uşă pe care ar fi bine să o închizi cât mai grabnic şi să uiţi de ea până vei fi pregătită. Te-ai lăsat dusă de trufie şi ai crezut că poţi stăpâni singură Puterea Pergamentului. Însă darul cu care te-ai născut trebuie călăuzit cu grijă.

  Când vei primi această scrisoare, du-te la anticariatul din strada Castelului şi caută pe raftul al treilea de la intrare. Vei găsi Cartea de magie, în care am adunat pentru tine toată ştiinţa moştenită de la străbunii noştri. Ia-o cu tine şi caută să pătrunzi adevărul învăţăturilor ei.

  Cel care veghează asupra ta din negura timpului,

  Simion Magu”

  Aveam o fire analitică, puţin înclinată spre misticisme de orice fel, care mă împiedica să accept ca atare o asemenea aiureală. Mintea mea carteziană ronţăia mărunt-mărunt faptele căutând o fisură sau o explicaţie. „Fără îndoială că e o farsă”, m-am agăţat eu de această idee ca de un colac de salvare, dar ştiam că nu este adevărat, cel puţin unul din faptele acestei întâmplări stranii contrazicând flagrant această ipoteză. „O farsă”, îmi repetam eu, deşi nu mai credeam. „O farsă bine ticluită în care copila asta nu este decât un pion dar de fapt eu sunt ţinta” şi, în minte, a început să mi se deruleze o listă interminabilă de colegi şi colege cărora, la rândul meu, le-am pus în scenă de-a lungul timpului farse mai mult sau mai puţin reuşite. Dar una atât de elaborată, cu atât de minuţioasă punere în scenă, nu ştiam care din cunoscuţii mei ar fi în stare să facă. Şi atunci, mi-au căzut ochii pe marca scrisorii. Era amănuntul pe care subconştientul meu încerca să-l împingă în uitare pentru ca toate faptele să poată părea o simplă farsă. Un „Cap de leu” valora cam cât salariul meu pe zece ani, dacă era autentic, bineînţeles şi, pur şi simplu, dintre cunoscuţii mei, niciunul nu avea o asemenea sumă de aruncat pe fereastră în numele unei farse oricât de reuşite.

  M-am adresat fetei care venea cu cafeaua:

  Ai, cumva, la îndemână o lupă?

  Cred că da, a spus ea şi a plecat să caute una lăsându-mă să sorb cu înghiţituri mici cafeaua. Priveam din când în când lung spre scrisoarea uitată pe colţul mesei. Îmi lăsasem mintea să hoinărească, refuzând cu încăpăţânare să mă gândesc la posibilitatea ca toate acestea sa fie adevărate, cel puţin până nu aveam să am o lupă în mână să constat autenticitatea timbrului, deşi ceva din mine îmi spunea cu o stranie detaşare: „timbrul este original, aşa că fă bine şi caută altă explicaţie!”

  Când mi-a adus lupa, mi-a fost de-ajuns o singură privire: marca era originală.

  În faţa mea, fata mă privea de parcă ar fi aşteptat de la mine o rezolvare a misterului. Şi totuşi, cheia întâmplărilor era la ea. Am privit-o insistent:

  Ceva nu se leagă în povestea asta. Ar fi bine să începi cu începutul şi să-mi povesteşti totul.

  S-a aşezat în faţa mea şi a început să-şi frământe mâinile uitându-se în jos:

  Acum doi ani, a început ea într-un târziu să povestească, am vrut să caut ceva în pod. Am găsit un cufăr vechi, plin cu tot felul de hârtii printre care şi un pergament vechi pe care era un fel de incantaţie pentru. Invocarea unei, eu ştiu, cum să-l zic, ceva ca o Putere, nu era prea bine explicat. Mi s-a părut incitant să am ceva care ar fi putut să fie duhul meu personal, mai ales că în familie am avut tot timpul ba un unchi, ba o mătuşă care se lăudau că pot avea aşa ceva. Mi se părea nedrept ca eu să nu am. Aşa că, într-o joacă, am făcut cele scrise acolo şi m-am pomenit că funcţionează. M-am trezit posesoarea unui duh la purtător, a unei Puteri care îmi îndeplinea cea mai mare parte a dorinţelor, aşa cum visează oricine, cred. Mă ajuta în orice împrejurare, fără nici o condiţie. Era aşa, ca o voce care îmi spunea ce şi mai ales, cum să fac. După un timp am văzut că, de fapt, nu făcea întotdeauna ceea ce aş fi vrut să fac. În loc ca forţa pe care eu o eliberasem să fie sclava mea, să mă asculte orbeşte, încetul cu încetul, am văzut că avea o voinţă a ei, că uneori făcea ceea ce îi ceream în felul ei. Era ca un copil râzgâiat. Înclinat să facă mai mult lucruri rele, aşa, din pura plăcere de a face rău. Chiar şi atunci, la redacţie. M-am înfuriat că nu vreţi să mă credeţi şi am dorit ca toate să cadă şi să se spargă. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Pe de altă parte, chiar dacă îmi doresc foarte mult să fac un bine, să vindec o boală, să împiedic un accident, duhul pe care l-am invocat parcă nici nu ar exista. Nu este interesat decât de aspectele superficiale şi gălăgioase ale vieţii. ca un copil mic care are un ciocan în mână şi căruia i se pare că toate obiectele din jur sunt cuie pe care el trebuie să le lovească.

  Am privit neîncrezător spre fată:

  Stai aşa! Am spus eu şi m-am ridicat în picioare de parcă aşa aş fi putut să fiu mai impunător. Vrei să spui că dacă îţi doreşti un lucru rău sau, mă rog, distructiv, acesta se îndeplineşte?

  Cam aşa ceva. A aprobat ea ezitând.

  Uite, i-am arătat eu o sferă din piatră care împodobea una din coloanele de granit din grădină. Tu sau duhul tău distructiv, fă să se spargă această piatră. Dar de aici! Fără să te apropii nici un pas de ea.

  Abia mi-am terminat vorba când sfera de piatră, cu un pocnet sec, îşi împrăştie ţăndările până aproape de noi. M-am apropiat şi am luat una din aşchii în mână. Nimeni nu ar fi avut cum să premediteze că eu am să vreau să se spargă chiar bucata aceea de piatră.

  Tocmai voiam să-l spun că regretam enorm că nu i-am dat cartea fără să o mai întreb nimic când la poarta casei a sunat cu insistenţă soneria. Prin grilajul porţii, se zărea figura plictisită a poştaşului şi un fior m-a trecut când mi s-a părut că zăresc în mâna lui un plic asemănător cu cel care se odihnea pe masă. Fata m-a privit neliniştită. Am ridicat neputincios din umeri.

  Du-te! Cred că pe tine te caută.

  A plecat cu paşi nesiguri spre poartă, a semnat ceva într-un caiet pe care i l-a întins poştaşul şi a revenit la măsuţă cu un plic identic cu cel pe care îl văzusem. L-a desfăcut cu mâini tremurânde şi a început să citească neliniştită scrisoarea. S-a oprit pe la jumătate şi a ridicat ochii spre mine:

  E vorba şi de dumneavoastră aici.

  Am privit-o nedumerit. De unde oare putea să îmi cunoască expeditorul scrisorii numele? Când fata mi-a întins plicul şi scrisoarea, le-am luat cu o mişcare nesigură. Ne aflam în plin mister şi rezolvarea nu părea să vină de la bucăţile de hârtie, oricât de vechi ar fi fost ele. Pe plic se lăfăia un alt „Cap de leu” şi, din câte ştiam eu, care nu eram un prea inveterat filatelist, nu erau mai mult de cinci sau şase în lume, ceea ce mărea la sume astronomice cifra de afaceri al unui eventual farsor şi adâncea şi mai mult enigma. Ştampilele pe care le-am studiat folosind lupa cu mare atenţie, păreau şi ele autentice. Numele destinatarului, Liliana Dumitrescu, era scris cu un tuş persistent a cărui culoare bătea spre violet. Scrisul, deşi ferm, avea o caligrafie elegantă cum de multă vreme nu mai întâlnisem. Am desfăcut plicul. Acelaşi scris elegant şi aceeaşi dată ca în prima scrisoare:

  Ano domini 1888

  Dragă Liliana,

  Dacă tot ce am plănuit eu cu atâta grijă s-a îndeplinit, când vei citi această scrisoare, tu vei fi în posesia cărţii şi îl vei fi cunoscut pe omul care te va ajuta să închizi poarta. Ce trebuie să faci?! Te vei duce în pod şi vei căuta în cufărul dinspre răsărit Pergamentul. Ştiu că tu nu îl poţi ţine în mână pentru că Puterea te face să îl vezi înconjurat de flăcări.

  Bărbatul pe care ţi l-am trimis în cale nu crede în magie şi astfel Puterea nu îl poate atinge. O să-l rogi să-l ţină pentru tine în aşa fel ca tu să poţi citi pe dos cuvintele descântecului de chemare. Când vei sfârşi, Puterea Pergamentului se va întoarce acolo unde îi este locul, până va veni vremea să o stăpâneşti pe de-a-ntregul.

  Simion Magu”

  M-am uitat la Liliana. Nu ştiam ce să cred. Viaţa mea atât de simplă şi de liniştită până acum, în numai câteva ceasuri s-a dat complet peste cap.

  Are rost să mai întreb dacă este un cufăr în pod? Am întrebat eu, deşi bănuiam răspunsul.

  Este, mi-a răspuns fata. E cel unde am găsit pergamentul. Şi acolo îmi ţineam eu jucăriile când eram mică, a continuat ea şi a luat-o înainte spre scara ce ducea spre pod.

  O dată, a început ea să-mi povestească în timp ce urcam pe scară, cam acum doi ani, scotocind printre jucăriile copilăriei mele, am găsit într-o nişă bine ascunsă pergamentul. Am citit şi că trebuie să citesc de la cap la coadă descântecul, dar, atunci când am vrut să o fac, am văzut cu spaimă că eu nu mai pot atinge pergamentul. Deşi mi se pare absurd, este ca şi cum ar fi înroşit în foc.

  A ajuns lângă cufăr şi a început să-l golească de păpuşi, albume vechi şi haine de copil. Când a terminat, am văzut un cârlig. A tras de el şi, într-un locaş din peretele cufărului, a găsit pergamentul. L-am luat fără să simt nimic deosebit şi am coborât cu el în curte, la lumină.

  Eram conştientă că hârtia nu poate avea o asemenea temperatură fără să se distrugă. Şi, totuşi, nu puteam să îl ating.

  Dezolant să vezi că numai la aşa ceva pare să fie bună o minte clară şi logică ca a mea, am murmurat eu nemulţumit întorcând pergamentul în aşa fel încât să îl poată vedea.

  Aş vrea să spun că am simţit forţe încercând să îmi smulgă pergamentul pe care i-l ţineam Lilianei să-l citească şi că s-a întunecat cerul şi că fulgerele au sfâşiat văzduhul în încercarea de a ne împiedica să trimitem forţele întunericului acolo unde le este locul. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

  Şi, uneori, în câte o vară la fel de călduroasă ca cea în care ne-am cunoscut, când stau la măsuţa unde am băut prima cafea împreună, urmărind-o din ochi cum îi dădăceşte pe cei doi copii ai noştri şi mă gândesc mai mult la toată povestea asta, singura mea mare nelămurire este: cine a fost netotul care a dat grămada de bani pe cele două timbre?

  Tăietorul de lemne.

  Cobora odată cu ceţurile toamnei dinspre munţi şi, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele. Era înalt şi părea bătrân, nu atât din cauza înfăţişării, cât mai ales pentru că întreba pe toţi copiii întâlniţi în cale:

  Ce mai faceţi, voi, dragii moşului? La care întrebare, copiii, priveau fâstâciţi în pământ şi nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii şi se uitau la el cu o fericire mută. Copiii şi animalele se simţeau bine în preajma lui. Şi femeile.

  După câţiva ani, unii au aflat că îl cheamă Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obişnuit să-l spună aşa, deşi mulţi se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui, era tăcut şi rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.

  Ca într-un ritual ciudat, fiecare gospodărie din mica aşezare de munte pregătea o grămadă de lemne cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcuşea în grajd lângă animale, care îl primeau fomăind bucuroase în mijlocul lor.

  Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munţilor, o nelinişte ciudată cuprindea aşezarea. Părea că toată suflarea ei încremeneşte într-o ciudată aşteptare şi că ritmul vieţii se domolea cu fiecare zi care trecea şi că în curând se va opri de tot. Apoi, umbra lui înaltă se ivea cenuşie dintre fuioarele ceţii şi un oftat colectiv îi însoţea apropierea de cătun. Paşii lui mari şi apăsaţi erau urmăriţi cu ochi lacomi şi plini de speranţă de după garduri şi perdele pe jumătate trase. Pentru că, deşi nu ştiau multe despre el, muntenii au observat repede un lucru: pe casa unde se oprea prima dată tăietorul de lemne, părea că îşi pune Dumnezeu mâna. Dacă era cineva căzut la pat, când se făcea focul cu lemnele tăiate de el şi după ce fumul se înălţa drept spre cer, omul se scula de parcă nu ar fi avut nimic. Şi asta nu era tot. Fumul făcut de lemnele arse se ridica drept spre cer, oricât de tare ar fi bătut vântul. Ca o tainică legătură între pământ şi cer.

  Dacă o familie o ducea greu şi nu se descurca de pe un an pe altul, după ce tăietorul de lemne îi intra în curte, părea că gospodarului i se dezleagă dintr-o dată norocul. Toate vitele păreau din neamul iepurilor şi viţeii şi mânjii creşteau peste noapte. Şi cel care se îndura să le vândă găsea repede cumpărători şi la preţ de mirare. Vorbele despre el s-au răspândit degrabă şi prin alte aşezări, dar cei mai mulţi nu credeau o iotă, pentru că omul se lăsa greu văzut de străini. Şi nici gospodarii nu erau dornici să dea amănunte, gândindu-se că dacă şi alţii l-ar convinge să meargă prin satele lor să taie lemne, asta ar însemna să ajungă mai rar pe la ei. Aşa că dădeau din umeri, făcând pe neştiutorii şi taina tăietorului de lemne era păstrată ca o avere de preţ, ce aparţinea obştii. Şi dacă cu străinii gospodarii cătunului nu prea vorbeau, între ei nu se sfiau să-şi dea cu părerea în serile lungi de iarnă, petrecute la gura sobei în care trosneau lemnele tăiate de el.

  E un sfânt! Spunea Tănase, dar toţi ştiau că ăsta era bisericos rău şi în fiecare duminică bătea cale lungă până în aşezarea vecină să caşte gura la slujbele ţinute de un popă beţiv şi muieratic.

  S-o crezi tu că-l sfânt! Îi tăia avântul Trofin. Poate că nu l-ai văzut cum bea vinarsul şi cum mănâncă slana. Sfinţii nu beau vinars şi nu mănâncă slană. Mănâncă numai rădăcini şi ierburi.

  Rădăcini şi ierburi aţi mâncat voi când v-aţi pornit la vorbă, punea lucrurile la punct Chirilă, mai umblat prin lume şi mai isteţ ca ceilalţi. Sfânt, nesfânt, omul aduce noroc acolo unde pune mâna. De ce despicaţi voi firul în patru? Nu vă merge bine? Vreţi să-l supăraţi şi să plece în alt cătun? Ar fi primit cu braţele deschise peste tot, aşa să ştiţi. Şi, dacă asta nu vă ajunge, aduceţi-vă aminte de Grancea.

  S-au înfiorat toţi de parcă ar fi revăzut totul cu ochii minţii. Grancea era un gospodar zgârcit şi cârcotaş care găsea oricui pricină de sfadă. Îi mergea bine, dar nu era niciodată mulţumit. Nu i se părea firesc ca altuia să-l sporească avuţia într-un an cât lui după o trudă de-o viaţă. Într-o toamnă, când a văzut că Anatol trece nepăsător pe lângă ograda lui la fel ca în alţi ani, i-a aţinut calea cu o puşcă retezată pe care o folosea la braconajul mistreţilor. Era băut bine şi vorba i se împleticea în gură:

  Până aici ţi-a fost, neicuşorule! Anul ăsta intri la mine sau nu mai intri nicăieri.

  Gospodarii care pândeau pe după porţi au încremenit şi şi-au ţinut răsuflarea. După ce întâmplarea şi-a deşirat ghemul încâlcit până la capăt şi au început să se învinovăţească unul pe altul că nu au făcut nimic, fiecare a spus că a crezut că se va deschide pământul şi-l va înghiţi pe păcătos.

  Ba eu am crezut că are să-l trăsnească, a spus bisericosul de Tănase, făcându-şi cruci mari cât turla bisericii.

  Nu se întâmplase însă nimic din toate astea. Tăieetorul de lemne l-a urmat încet pe Grancea în ogradă şi, sub ameninţarea puştii retezate, a început să taie lemne. Odată cu sunetul sec al primului lemn despicat de topor, din grajd s-a auzit mugetul unei vite. Alt lemn tăiat, alt muget de vită. Grancea a fugit ca vântul în grajd şi s-a crucit. Vitele cădeau una după alta cu burţile umflate ca şi cum ar fi mâncat lucernă proaspătă. S-a întors negru la faţă spre Anatol. A armat puşca încrâncenat.

  De ăsta îmi eşti tu, neicuşorule? A râs crud Grancea şi a tras, iar puşca i-a înflorit ca o floare însângerată în faţă.

  După ce totul a trecut şi Grancea a fost înmormântat, tăietorul de lemne s-a mutat la altă casă, a lui Pamfil, unde a început să taie lemne ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gospodarul care zăcea de câţiva ani buni cu picioarele zdrobite de căderea unui copac, învineţite şi pline de puroi, după ce fumul din lemnele proaspăt tăiate se ridică drept spre cer, se ridică şi el din pat. A ieşit afară din casă, s-a repezit sprinten după Anatol şi a dat să i se arunce la picioare să-l mulţumească. Cu un gest, acesta l-a oprit şi, deşi nu prea era auzit vorbind, a spus:

  Pentru munca mea am fost omenit cum se cuvine. Iar pentru altele, numai bunul Dumnezeu ştie de ce vrei să-mi mulţumeşti.

  Pamfil nu a mai spus nimic, l-a petrecut numai cu ochii în lacrimi până nu l-a mai văzut. Apoi, întorcându-se spre casa de unde fumul se înălţa drept spre cer, a tras aer adânc în piept şi a spus ca pentru el:

  Trag nădejde că fumul ăsta miroasă a tămâie şi nu a pucioasă.

  După un timp, animalele lui Grancea şi-au revenit, iar oamenii şi-au adus aminte că puşca lui Grancea era veche şi, zgârcit cum era, nu voia să-şi cumpere alta, deşi multă lume i-a spus că vechitura aia o să-l crape capul într-o zi. Cum nu le făcea plăcere să-şi amintească de întâmplare, în curând, peste ea s-a aşternut uitarea.

  Partea femeiească a aşezării avea altă părere:

  E un bărbat care a suferit mult din dragoste, spunea pătimaşă Paraschiva. Aşa simt eu şi la treburi din astea nu mă înşel. S-a retras ca un pustnic în munţi, dar bărbatul din el nu-l dă pace. Când mă priveşte, mă trec toţi fiorii.

  Lasă, Paraschivo, că pe tine te trec fiori şi când te uiţi la sfinţii din biserică, răspundeau femeile ciudoase.

  Mă trec, e drept, nu se lăsa Paraschiva mai prejos, dar şi pe ei îi trec aşa pictaţi cum sunt.

  Păcătoaso! Râdeau femeile cu îngăduinţă şi se depărtau dându-şi coate şi făcându-şi cruci mărunte. Într-un cătun aşa de mic, nu era greu de ştiut că tânăra vădană, de câţiva ani buni, îndruma primii paşi ai flăcăiandrilor pe cărările dulci ale dragostei. Ba şi unii gospodari aşezaţi îi mai călcau prin ogradă la ceas de seară, dar, cum nu se isca niciodată vrajbă, totul era trecut sub tăcere.

  Şi, se părea că totuşi, Paraschiva a avut până la urmă dreptate, chiar dacă multora nu le-a venit să creadă. De vreo câţiva ani buni, după ce alegea din pricini numai de el ştiute o gospodărie sau alta ca şi cum ar fi scăpat de grija unei îndatoriri ce nu suferea amânare, se îndrepta glonţ spre casa lui Zaharia, om aşezat, gospodar şi chibzuit. Toţi îşi dădeau cu presupusul, dar până la urmă birui părerea Paraschivei:

  Precis aia mică a lui Zaharia seamănă cu femeia pe care a drăgostit-o el mai demult. Ascultaţi ce vă spun eu: într-un an, doi, când mai creşte mucoasa aia mică, îl vedem aşezându-se la casa lui.

  Eşti nebună, spuneau toţi cu speranţa să greşească. Tu nu vezi ce bătrân este. Şi cât de necoaptă este Irina lui Zaharia.

  În anul în care s-a întâmplat, toţi mai sperau ca Paraschiva să n-aibă dreptate, dar faptele s-au petrecut cu atâta repeziciune încât nimeni nu a avut timp să spună nimic, nicidecum să mai facă ceva.

  Când a intrat în ograda lui Zaharia să taie grămada de lemne pregătită ca de obicei, în jurul lui s-au adunat copiii şi câinii. Copiii se aşezau pe lângă el în cerc şi-l urmăreau cu priviri fascinate cum lua pe rând fiecare lemn, îl aşeza pe butuc apoi, cu o mişcare hotărâtă, îl despica în două sau în patru, după mărime. Şi, dacă pe copii toţi îi mai înţelegeau cât de cât, nimeni nu pricepea ce anume îi atrage pe câini în preajma omului. Se înghesuiau printre copii şi se uitau cu ochi curioşi la omul din faţa lor de parcă ar fi tăiat cârnaţi şi nu lemne. Oricum, este sigur că nu a fost niciodată lătrat de vreun câine. Dincolo de cercul făcut de copii şi câini, se oprise fata lui Zaharia, Irina. Înaltă şi slăbuţă, stătea rezemată de o magazie şi privea fix pe omul care tăia lemne, rozâdu-şi neliniştită unghiile.

  După ce totul a trecut, copiii au încercat să povestească, dar fiecare spunea altceva, aşa că mare lucru nu s-a putut afla. Cel mai sigur părea a fi faptul că, la un moment dat, sprijinind un lemn care nu voia să stea singur pe butuc, Anatol a ridicat ochii spre Irina. Chiar în clipa aceea, toporul a pornit vijelios la vale, copiii au încremenit şi, pentru prima dată în preajma lui Anatol, câinii au mârâit îndureraţi. Cu ochii ţintă la lemnul pe care cădeau picături mari şi roşii de sânge, Irina s-a apropiat de bărbat. Acesta îşi ţinea mâinile pe faţă şi toţi cei care l-au privit au crezut că plânge, pentru că umerii i se zguduiau cu mişcări largi. Abia când Irina i-a luat mâinile de pe faţă, s-a văzut că Anatol râdea fericit. Iar când fata a rupt o bucată din bluză să-l lege privindu-l fericită în ochi, ca treziţi dintr-o vrajă, copiii s-au împrăştiat la joacă, iar câinii au plecat hârjonindu-se.

  Vis.

  Mă simt sfârşit, transpirat şi obosit şi mă întreb ce legătură este între rimele fără rost din propoziţie şi starea mea. Am observat de mai multe ori că, în cazuri de angoasă sau de tensiune, versific ca şi cum aş găsi prin asta o supapă de a elibera tensiunea acumulată. Dar ar trebui să verific dacă nu cumva, aşa cum a zis Oana, ăsta este un simptom al nebuniei pe cale de a veni. Sau care s-a instalat deja. Dar atâta vreme cât te suspectezi că eşti nebun, probabil că suferi de altă boală. Mda. Boala răsăritului de lună, care o mai fi şi aia!

  Oare am înnebunit totuşi? Mă ridic din pat şi deschid palma: în mâna mea străluceşte Piatra Lunii. “Ştii, mi-a spus Oana când am întâlnit-o prima oară, mi-a plăcut aşa de mult povestea ta despre piatra nestemată, încât am intrat în primul anticariat şi, lângă nişte cărţi vechi, am găsit asta. Am numit-o Piatra Lunii!” O piatră ca toate pietrele, dar o vedeam pentru prima dată pe Oana. Era mai frumoasă decât frazele cu care mă enerva uneori, aşa că am spus prima minciună: „Vai ce piatră frumoasă!”. „He-he, a râs mânzeşte Oana, nu-l frumoasă! Dar când am trecut pe lângă ea mi-a şoptit: cumpără-mă!” M-am uitat compătimitor aşa într-o parte spre ea:

  Auzi, fată dragă, să ştii că nebunii nu sunt ca lupii.

  La ridicarea ei nedumerită din umeri am spus:

  Adică nu umblă nici în haite şi nici perechi. Dacă ai hotărât că dintre noi doi, eu sunt nebunul, te rog să mă laşi să-mi joc rolul ăsta în linişte şi pace.

  M-a privit compătimitor:

  Hei, trezeşte-te! M-a rugat să o cumpăr. Ce e aşa mare lucru?

  Chiar aşa! Putea să o roage să o fure şi atunci să te ţii încurcături!

  Şi asta nu-l nimic, continuă Oana senină, dar, dacă noaptea o ţin în mână, mă face să visez.

  Pe mine! Sar eu bucuros cu gândul că la urma-urmei nu e nimic altceva decât o modalitate ceva mai deosebită de a-mi transmite ceea ce simte pentru mine.

  Nu pe tine, îmi pare rău. Visez o lume. Să ştii că te-am căutat pe acolo dar nu erai. Nu e nimeni, sunt numai eu într-o ţară minunată şi înconjurată de papagali. Ştii, în mod normal am alergie la papagali, dar acolo chiar îmi plac. În zare se văd nişte munţi albaştri, iar lângă mine e un lac în care, dacă fac baie, mă simt mai tânără, mai frumoasă.

  Eşti frumoasă şi eşti tânără aşa că ce mai vrei?

  Ştiu, măi! Dar acolo par cu totul altfel. Aş vrea să vezi locul acela.

  Păi, dă-mi şi mie piatra la noapte.

  Ia-o! Să-mi spui mâine cum a fost.

  Iau pietroiul din mâna ei şi o privesc pentru prima dată în faţă. E frumoasă! Prospector de fete frumoase ar fi trebuit să mă fac. Am ghicit-o din o mie că este cea mai grozavă. Dumnezeu, când s-a gândit cum să o facă, parcă m-a întrebat pe mine. Pentru prima dată îmi regret vârsta, greutatea şi promisiunea unei relaţii platonice. Asta este. Vrei o fată, ai o piatră. „Bine că nu mi-a dat-o în cap”, îmi spun eu în gând şi scurtez cât pot de mult întâlnirea.

  Acum stau pe marginea patului şi mă simt greu, transpirat şi murdar faţă de lumea de unde am venit. Am recunoscut imediat locul. Papagalii, lacul, în depărtare munţii albaştri. Numai că, fire ceva mai analitică decât Oana, am verificat senzaţia de bine imediat în oglinda lacului: da, eram altfel. Aşa cum aş fi vrut să fiu dacă cineva m-ar fi întrebat aşa ceva. Sau dacă viaţa nu m-ar fi făcut suspicios, egoist şi rău. Aveam în priviri o seninătate pe care de puţine ori în viaţă am întâlnit-o în ochii unor oameni şi întotdeauna am invidiat-o. „Eh, unde eşti acum Oana să mă vezi?” Am adormit fericit pe malul lacului. Deci totul era adevărat. Chiar şi florile ca nişte păpădii de pe malul lacului din care am rupt câteva fire.

  M-am ridicat cu piatra Oanei în mână, am privit la cealaltă mână unde aveam florile galbene şi am mers la dulăpiorul unde era piatra mea. Era exact la fel. Deci bătrânul vrăjitor nu mă minţise.

  Acum trebuia doar să mă duc să-l duc florile, să mai dau apoi o fugă la anticar să-l dau banii promişi pentru că a ţinut vreme de o săptămână pietroiul lângă „Faust” de Goethe de care eu îi vorbeam până la exasperare Oanei. Şi despre colecţia mea de cărţi vechi. Ce face uneori subconştientul. Bine îndrumat. He-he, Oana dragă, ce victimă uşoară ai fost pentru un vulpoi ca mine. Îmi amintesc cu plăcere de vizita la bătrânul astrolog: cred că până şi pe el l-am manevrat puţin prin nehotărârea mea magistral jucată la început.

  Ştiţi, i-am spus eu poticnit, iubesc o fată extrem de tânără în comparaţie cu vârsta mea.

  Şi-a ridicat ochii cenuşii din astrolab sau ce instrument o fi avut el acolo, deşi eu mă aşteptam la vreun glob de cristal.

  Domnul meu, mi-a spus el privindu-mă grav, legenda lui Faust e veche de câteva secole. Nu văd de ce ar fi cazul să ne reamintim de ea. Sau, mai rău, s-o reedităm. Iar filtre de dragoste se vând cu două magazine mai jos.

  Ştiţi, doctore, sau, mă rog, cum consideraţi necesar să vă spun. Nu vreau să o oblig să mă iubească. Vreau. Să mă iubească dar. (m-am poticnit teatral apoi am reluat). Ştiţi, poate, dacă totuşi aş semna un act sau aşa ceva, ca sufletul meu după moarte să revină unor persoane interesate. Şi am tuşit uşor arătând în jos, cam unde credeam eu că ar fi situat Iadul.

  A! Făcu dumirit astrologul. Vă referiţi la Diavol. Păi, mi-e teamă că nu prea ar fi interesat de sufletul unui ateu între două vârste care, după câte se pare, oricum a păcătuit destul ca să-l fie client sigur atunci când va veni vremea.

  Dar. Tuşi el cu subînţeles, poate reuşim să rezolvăm altfel mica dumneavoastră problemă. Există posibilitatea trimiterii, a dumneavoastră şi a tinerei domnişoare, într-o lume ideală, unde toate problemele se vor rezolva de la sine. Numai că va trebui să întoarceţi măcar o dată pentru a-mi aduce preţul pentru această călătorie. Câteva fire de flori galbene ca nişte păpădii care cresc acolo, pe malul unui lac. Îmi sunt necesare pentru prepararea unor ingrediente. Să zicem indispensabile. Şi eu nu pot, din păcate, să vizitez această lume. Avatarul şi un anumit cod îmi interzic intrarea în această lume. Apoi, poţi să rămâi acolo pentru totdeauna. Tânăr. Şi probabil iubit. Pentru asta va trebui pur şi simplu ca, atunci când veţi ajunge amândoi acolo, să arunci pietrele în lac. Ca să fii sigur că nu vei fi tentat să te întorci.

  Pe malul lacului, lângă Oana, privesc munţii albaştri din zare. Sunt fericit, sunt iubit şi aş vrea ca clipa de acum să nu se mai sfârşească niciodată. Parcă ghicindu-mi privirea, se întoarse spre mine. Între noi stau cele două pietre. Le ia în mână şi le priveşte lung. Apoi cu o mişcare graţioasă le aruncă în lac.

  Hei, tresar eu, asta ar fi trebuit să o fac eu.

  Dacă aş fi aşteptat după tine, multe nu s-ar fi întâmplat. Poate nici nu l-ai fi vizitat pe magician.

  La privirea mea nedumerita rupse o floare galbenă ca păpădia dintre noi şi mi-o arătă:

  Chiar crezi că pentru atâta lucru cineva ar facilita excursii într-o asemenea lume?

  Mă privea zâmbind şi în ochi îi străluceau irizaţii aurii pe care nu le mai văzusem parcă până atunci.

  Cine eşti tu Oana?

  Zâmbetul ei se accentuă:

  Poate o zeiţă care se plictiseşte. Şi care, din plictiseală, a inventat o lume. Şi te-a inventat şi pe tine. Sau sunt numai o femeie care iubeşte. Mi-a şoptit ea mai târziu. De fapt e acelaşi lucru.

  Adio Efida.

  Eu sunt Dumnezeu! Am intrat în baie şi m-am uitat în oglindă. Deci aşa arată Dumnezeu! Ştiu că aceste cuvinte spuse într-un loc public mi-ar aduce o internare rapidă într-un loc unde, printre Napoleoni, Cezari şi alţi cuceritori ai lumii şi întemeietorii de noi religii, pretenţiile mele ar părea nu numai banale, ci s-ar pierde în anonimat. Sunt perfect conştient de asta şi nu am de gând să spun nimănui, deşi sunt convins că este adevărat. Briciul lui Occam ne spune că atunci când s-a înlăturat tot ce poate fi înlăturat, ceea ce rămâne este adevărul, oricât ar părea de imposibil. Şi Efida a înlăturat rând pe rând toate celelalte ipoteze până m-a lăsat în faţa adevărului gol-goluţ. Eu sunt Creatorul acestei lumi! Privesc iar în oglindă: un tânăr cu o mutră inocentă căruia cu numai câteva minute înainte i s-a demonstrat fără nici o putinţă de tăgadă că el este Dumnezeu.

  Dincolo, în dormitor, eliberată de orice griji, Efida doarme şi sforăie uşurel.

  Seara începuse destul de banal şi nimic nu prevestea întorsătura pe care avea s-o ia lucrurile. Eu scriam un articol despre Michael Drosnin, ziaristul american care găsise un cod secret în Biblie. Acesta, corect descifrat, cuprindea toate evenimentele trecute şi viitoare din istoria omenirii. Subiectul mi se părea atât de interesant încât, după ce am terminat articolul, captivat de posibilitatea ca acest lucru să fie adevărat, am descărcat de pe Internet programul şi am încercat diferite combinaţii. Mi se părea fascinant ca o Entitate, Creatorul, să-şi ascundă într-un mod atât de ingenios mesajele peste vremuri.

  Extraordinar! Exclamam eu din când în când.

  Ce este extraordinar? Mă întrebă Efida privindu-mă curioasă din pat unde citea unul din numeroasele ei romane siropoase. I-am explicat în câteva cuvinte.

  Of, ce copil eşti! Se pisici Efida. Şi acum o să stai toată noaptea ca să afli un adevăr atât de evident.

  Ce adevăr? Am întrebat eu nedumerit.

  Că tu eşti Creatorul! Mi-a trântit-o sec Efida.

  Ţi-am spus să nu mai mănânci ciocolată seara! Îţi tulbură mintea şi te face să vorbeşti prostii! M-am întors eu îmbufnat spre calculator. În loc să se supere, am auzit-o cum chicoteşte veselă sub plapumă. După un timp m-a întrebat:

  Dacă te ajut să afli adevărul, aşa cum îţi place ţie: logic, matematic şi cartezian, ce îmi dai?

  Nu îţi dau nimic pentru că aberaţiile nu pot fi demonstrate.

  Bineee! Spuse ea, alintându-se. Atunci ascultă aici o mică poveste. Să presupunem că undeva, în Univers, există o civilizaţie atât de avansată, încât membrii ei sunt simple cuante de energie. Entităţi incredibil de puternice şi de slabe în acelaşi timp. În ciuda faptului că puteau obţine tot ce îşi doreau, prin fiinţele lor de lumină nu trecea nici o tresărire de emoţie. Nu simţeau nimic. Nici durere, nici plăcere. Nici mângâierea vântului pe faţă, nici buzele moi ale fiinţei iubite. Nimic din ceea ce ne face nouă viaţa atât de plăcută. Bineînţeles că se formau şi acolo perechi. Energia Ying şi Yang este peste tot activă în univers, numai că asocierile respective se făceau mai degrabă pe criterii raţionale. Poate greşesc, dar afectivitatea nu poate exista în lipsa simţurilor. Ei bine şi într-una din zile, o astfel de Entitate, să-l zicem masculină, atotputernică, s-a hotărât să se joace puţin de-a Creatorul. A creat o lume, a populat-o cu oameni şi animale şi, văzând cât de bine o duc aceştia, s-a hotărât să se amestece printre ei şi să-şi piardă urma, nu înainte de a lăsa un mesaj criptat perechii lui. Ei, cum ţi se pare? Mă întrebă Efida.

  Am ridicat din umeri:

  Cred că la Hollywood ai face carieră. Ca scenaristă, bineînţeles! Ştii că acolo se poartă alte măsuri, am spus eu făcând referire la silueta ei mignonă şi m-am ferit la timp de perna pe care o aruncase după mine.

  S-a ridicat îmbufnată şi a venit cu un pix şi un caiet.

  Bine, Toma Necredinciosul, hai să-ţi demonstrez, că altfel nu pricepi! Că tot eşti tu preocupat de codul Biblie, ia gândeşte-te, dacă nu ar putea să existe un cod mai simplu, mai vechi şi mai profund. Uite! Să luam numerele de la unu la nouă şi să scriem pătratul lor.

  Şi acum să luăm literele alfabetului şi să le numerotăm, spuse Efida şi scrise în continuare pe caiet:

  A = 1

  B = 2

  C = 3

  D = 4

  E = 5

  F = 6

  G = 7

  H = 8

  I = 9

  Î = 10

  J = 11

  K = 12

  L = 13

  M = 14

  N = 15

  O = 16

  P = 17

  Q = 18

  R = 19

  S = 20

  Ş = 21

  T = 22

  Ţ = 23

  U = 24

  V = 25

  W= 26

  Y = 27

  Z = 28

  Apoi luăm pătratele primelor patru numere: 12 = 1, 22 = 4, 32 = 9, 42= 16, deci: 1,4,9,16 şi, conform codului alfabetic stabilit de noi, rezultă: 1 = A

  4 = D

  1 = I

  16 = O, adică „ADIO”.

  Efida îmi zâmbi maliţios.

  Să luăm acum şi următoarele cinci pătrate: 52 = 25, 62 = 36, 72 = 49, 82= 64, 92 = 81, din care vom considera numai ultimele cifre, adică 5, 6, 9, 4, 1. Şi va rezulta, conform aceluiaşi cod: 5 = E

  6 = F

  9 = I

  4 = D

  1 = A adică „Efida”.

  Am privit-o interzis.

  Vrei să spui că.?

  Vreau să spun că, îmi răspunse ea, de foarte multă vreme mesajul ăsta există ascuns în cifre, dar nu s-a obosit nimeni să-l descifreze în afară de mine pentru că-mi era destinat. Când am văzut ce-ai făcut, am luat o înfăţişare umană şi am venit şi eu după tine. Acum, du-te puţin în oglindă şi te admiră, Creatorule, pe urmă vino în pat şi arată-mi pentru ce am preferat noi înfăţişarea umană în locul celei de rază de lumină.

  Închide bine uşa.

  Când l-am cunoscut pe Ralph nu mi-am închipuit că îmi va schimba atât de mult viaţa. Părea extrem de timid şi a trecut multă vreme până să-mi dau seama că toată această timiditate a lui era de fapt un discret mimetism pentru a putea obţine ajutorul celor de care are nevoie. De pildă, deşi nu i-am spus-o niciodată, eu sunt convins că povestea cu scăpatul cărţilor pe jos la bibliotecă, în faţa mea, nu a fost decât o abilă modalitate ca să mă facă să-l ajut. Părea atât de neajutorat, încât mi s-a părut firesc să mă ofer să i le duc până acasă. La fel de firesc mi s-a părut apoi, să-l scutesc pe el de drumurile lungi prin anticariate şi biblioteci în căutarea unor titluri rare. Prietena mea, Julieta, îmi tolera cu o răbdare de înger evadările mele prin universul lui Ralph, deşi nu se putea abţine să nu-mi şoptească la despărţire, răutăcioasă:

  Dacă nu aş ştii cât de mult îţi place de mine, aproape că te-aş suspecta că îţi place de el.

  Dădeam din umeri, insensibil la glumele ei, grăbit să ajung mai repede în lumea captivantă a lui Ralph. Casa în care locuia era destul de dărăpănată şi Ralph nu era nici pe departe omul care să o pună pe picioare. Se mulţumea cu ea aşa cum o moştenise de la o mătuşă care murise chiar la timp pentru că altfel, în ritmul în care achiziţiona cărţile, nu prea vădeam cum imensa lui bibliotecă ar fi putut încăpea în modestul apartament unde locuise înainte. Pe lângă casă se pare că îi lăsase şi o sumă bunicică pentru că niciodată nu l-am auzit plângându-se că nu are bani să cumpere o carte. Sau poate că, aşa cum spunea Julieta putea să fabrice aur! A spus asta plină de obidă, când a descoperit în pachetul cu cărţi pe care i-l duceam lui Ralph un tratat despre alchimie pe a cărui copertă un bătrân alchimist preschimba transfigurat plumbul în aur.

  Dovedea o zgârcenie ieşită din comun pentru lucrurile obişnuite şi uneori îmi spuneam că dacă nu i-aş fi cumpărat eu de mâncare ar fi trebuit să treacă mult timp până să-şi dea seama că frigiderul lui este gol. Bântuia ore întregi prin căsoiul lui, trecând absent dintr-o încăpere în alta, ronţăindu-şi la nesfârşit gândurile. Dar cea mai impresionantă din toată casa aceea uriaşă era biblioteca. Privind imensitatea ei, nu mă îndoiam nici o clipă că la origini a fost o vastă sală de bal. Uneori, când intram, mi se părea că Ralph este pierdut cu totul în dosul maldărelor de cărţi şi vederea mi se înceţoşa uşor, fără să-mi dau seama dacă este vorba de oboseală, iluzie optică, sau era doar praful care se ridica de pe cărţile răscolite de Ralph.

  Îmi imaginam că munca pe care o făcea el era complet inutilă; un fel de compilare după vechile tratate. Puţinii şi rarii vizitatori obişnuiau să i se adreseze cu titluri pompoase ca: maestre sau doctor, la fel de inutile după părerea mea ca şi acela de magister, atâta vreme cât nu l-am văzut în toţi anii cât am stat lângă el să publice vreo lucrare şi nici n-a avut vreun elev care să-l ducă mai departe ştiinţa, oricare ar fi fost aceea. Şi pe care niciodată nu mi-a explicat-o. Nu pentru că ar fi fost secretă şi nici pentru că se îndoia de puterea mea de înţelegere. Obişnuia mereu să-mi spună:

  Dragă Martin, nici eu nu ştiu bine ce caut! Simt că aici, în cărţile astea, sunt multe mistere care, atunci când le voi dezlega, în mod sigur vor schimba lumea. Dacă voi fi lăsat să le spun. Pentru că multe forţe ar dori ca aceste taine să rămână pe veci îngropate în beznă şi uitare.

  Ca de obicei, nu-l răspundeam. Luam de la el lista lungă de cărţi şi banii, pornind să cutreier anticariatele spre marea nemulţumire a Julietei:

  Îţi neglijezi viaţa, mă neglijezi pe mine, neglijezi totul pentru unul care, din câte îmi spui tu, de mult ar fi trebuit să fie închis la balamuc. Tot ce sper eu e ca atunci când faptul se va întâmpla, cel puţin să vă închidă pe amândoi în aceeaşi celulă.

  Ralph, pe de altă parte, nu părea să bage de seamă că mie îmi dă toată viaţa peste cap şi când am fost dat afară de la firma unde lucram cu jumătate de normă a primit vestea cu detaşarea cuvenită a omului scufundat până peste cap în lecturi oculte. Mi-a mormăit că oricum nu se poate lipsi de mine aşa că o să mă angajeze pe post de secretar particular şi urma să-mi opresc suma pe care o credem eu de cuviinţă drept salariu din banii pe care mi-l dădea pentru cărţi.

  Şi pentru numele lui Dumnezeu, nu uita când pleci, să închizi bine uşa!

  O închideam şi ascultam cum zăvorul greu cădea în lăcaşul lui: clic-clac!

  Abia după această dublă confirmare plecam în căutarea mea prelungită prin anticariate şi biblioteci. Uneori îmi spuneam că Ralph nu este decât un ţicnit inofensiv dar plin de bani şi eu un ticălos mârşav care, prefăcându-mă că îi fac toanele, îl tapam de bani. Julieta era convinsă că de fapt ţicnitul eram eu şi că cel care profita era Ralph, lipsindu-mă de cel mai nepreţuit bun al meu: timpul şi tinereţea mea.

  Până şi pe mine în ultimul timp ai început să mă foloseşti drept pernă, bodogănea ea exasperată când mă vedea cu listele interminabile ale lui Ralph citindu-le chiar şi în pat.

  Nici de pernă nu eşti bună, nu mă lăsam eu mai prejos. O pernă măcar tace şi te lasă să dormi.

  Uneori, ca să o îmbunez, trebuia să cheltui cu ea cât pe un manuscris valoros din secolul XVI dar, cum Ralph nu părea să bage de seamă, viaţa noastră îşi urma mai departe cursul, mai ales că acum făcuse o nouă pasiune pentru cărţile de alchimie. După un drum obositor până la Paris de unde dintr-un anticariat obscur am reuşit să-l procur la un preţ fabulos “Le mysteres des Cathedrales” de Fulcanelli, cercetările lui păreau să fi apucat pe un nou făgaş. Maldărul de cărţi din jurul lui devenea tot mai mare şi Ralph însuşi, ca într-un proces de integrare într-un univers livresc şi numai lui accesibil, dădea impresia că se micşorează pe zi ce trece. Ştiam că este o iluzie şi nimic mai mult dar, când lăsam în urma mea silueta abia vizibilă printre cărţi aveam o presimţire că nu am să-l mai găsesc acolo la întoarcerea mea.

  Julieta îmi găsea mereu slujbe mai bine plătite, dar refuzam cu încăpăţânare să-l părăsesc pe Ralph. Până la urmă renunţa şi ea, convinsă că plănuiesc să-l lichidez şi să-l iau banii, după ce aveam să aflu unde îi ţine. Dacă cineva m-ar întreba acum, când totul s-a sfârşit, ce anume m-a atras, m-a ţinut lângă Ralph în tot acest timp, sunt sigur că nu aş găsi un răspuns clar. Julieta era convinsă că el găsise în vechile cărţi vreo formulă magică prin care putea să înlănţuiască voinţa unui om, altfel nu îşi putea explica de ce eu, care schimbam cam cinci slujbe pe an, de mai bine de trei ani îl slujeam cu devotament pe Ralph. Poate că presimţeam că urma să se întâmple ceva şi voiam nu atât să fiu martor, cât mai ales să pot preveni o primejdie pe care o simţeam plutind în aer. Chiar şi Ralph părea în ultimul timp mai îngrijorat:

  Ştii, îmi spunea el, repetându-se la nesfârşit şi nepărând să-şi dea foarte bine seama de prezenţa mea lângă el, Fulcanelli a găsit încifrate în liniile catedralelor multe din vechile mistere. Le-a dezvăluit şi altora şi pentru asta a dispărut. Ştiinţă fără conştiinţă. Foarte periculos. Martin, promite-mi! Dacă vreodată mi se întâmplă ceva, orice, să dai foc la casă. E prea periculos ce am aflat. Ştiinţă fără cunoştinţă. Şi nu uita când pleci să închizi bine uşa!

  Nu uitam: clic-clac făcea zăvorul greu şi eu, ieşind în lumea obişnuită, mi se părea că dincolo de uşă e un teritoriu străin, interzis cunoaşterii obişnuite.

  E un balamuc dincolo de uşa aia! Spunea Julieta şi refuza să mă însoţească înăuntru. Numai că în ziua aia ne grăbeam şi, pentru a nu face două drumuri, a acceptat să ia şi ea un pachet să mă ajute.

  Ralph nu păru conştient de prezenţa ei până nu am ajuns aproape de el. Abia atunci a ridicat ochii apoşi dintre cărţi şi privirea i s-a luminat dintr-o dată:

  Uite şi pe Eva, cea care ne va trage în păcat!

  Julieta a dat să protesteze dar eu am tras-o după mine afară auzind în depărtare strigătul lui Ralph:

  Închide uşa după tine!

  Bine, bine! Am răspuns eu şi am trântit nervos zăvorul pentru că Julieta nu se mai abţinea şi făcea semne că atât eu cât şi Ralph suntem nebuni.

  Clic! A făcut zăvorul, dar nu mi-am dat seama de asta decât mai târziu, când eram prea departe ca să mă întorc. Oricum aveam să revin peste numai câteva ore deşi, acum pot să spun, că o presimţire sumbră mă apăsa.

  Când m-am reîntors, primul lucru pe care l-am observat a fost uşa întredeschisă. Am deschis-o de tot şi am văzut că ceaţa subţire şi alburie care părea să plutească tot timpul în încăpere se preschimbase acum într-un întuneric dens ca de smoală.

  Ralph! Am strigat spre întunericul din faţa mea dar nu mi-a răspuns nimeni. După un timp un chicotit uşor păru să se audă din noaptea încăperii şi pe lângă mine a început să se scurgă ceva susurând. Becurile din cameră au prins a se vedea şi, din valul de ceaţă neagră care luneca încet în jurul meu, am auzit sau mi s-a părut că aud:

  N-ai închis bine uşa!

  Ritual de trecere.

  Deasupra mării, cerul avea o nuanţă cenuşie şi vântul care bătea dinspre larg făcea ca plaja să aibă un aspect dezolant. Din cauza norilor, soarele căpătase o ciudată culoare galben-verzuie, dând celor câţiva turişti răzleţiţi pe plajă un aspect fantomatic. Când am zărit-o, nu mi-a venit să cred ochilor. Deşi era răcoare şi oamenii care treceau pe lângă mine în căutare de scoici şi cochilii erau îmbrăcaţi destul de gros, ea făcea plajă. Privind-o numai pe ea, nici n-ai fi crezut că e sfârşitul lui septembrie, ci, după dezinvoltura cu care, în costum de baie, încerca să capteze razele soarelui, te-ai fi putut imagina în plină vară. Dar, dacă ridicai ochii de pe apariţia ei solară şi priveai cum vântul spulbera hârtiile murdare de pe plajă, reveneai înfiorat la realitate: era un rece sfârşit de septembrie. Şi, cu toate că se afla destul de departe de drumul meu, m-am simţit irezistibil atras de pata deschisă de culoare pe care cearşaful ei o făcea pe nisipul umed.

  Staţiunea era mai mult pustie, populată de personaje fantomatice, ciudate şi în criză de bani ca şi mine, care profitau de reducerile de preţ de la sfârşitul sezonului. De trei zile bântuiam pe plajă fără să am curajul să mă dezbrac şi chiar mă bătea gândul să dau dracului biletul oferit generos de patronul meu şi să mă duc acasă unde tot singur aş fi fost, dar măcar acolo era mai cald. Şi fără atâtea babe reumatice în jurul meu care să-şi etaleze frumuseţile devastate de timp la trecerea mea de parcă aş fi fost cine ştie ce Făt-frumos.

  Era ceva într-adevăr deosebit la fata asta şi nu merita să ratez ocazia. Avea un trup superb şi un minuscul costum de baie portocaliu încerca în zadar să-l ascundă rotunjimile voluptoase. Ajuns lângă ea, aş fi putut să trec mai departe sau să mă opresc şi să încerc să intru în vorbă. Ca să întreb ce? „Nu ţi-e frig?” sau, „nu vrei să faci o baie?” Cuvinte care mi s-au părut cu atât mai ridicole cu cât am apucat să văd în timp ce mă apropiam, cartea pe care o citea: Filosofia Alchimiei. Şi tot pe cearşaf, un alt teanc de cărţi din care nu am putut să-l descifrez titlul decât la una singură: Ritual de trecere.

  Recunosc că nu făceam o figură foarte inteligentă stând proţăpit în faţa cearceafului şi încercând cu disperare să găsesc o frază care să arate că nu sunt chiar atât de idiot precum arătam. Umbra mea se oprise palidă pe cartea pe care o citea, astfel încât, într-un târziu, m-a băgat în seamă şi a ridicat ochii spre mine.

  Mă duceam spre terasă, am arătat eu spre clădirea de la marginea plajei şi m-am gândit că, poate, vrei să-ţi aduc când mă întorc un ceai sau o cafea să te încălzeşti.

  Nu mi-e frig, a scuturat ea din cap răvăşindu-şi buclele roşcate, dar când revii poţi să-mi aduci o bere neagră. La cutie, a mai adăugat ea şi s-a cufundat din nou în lectură.

  Mi-am târât perplexitatea prin nisipul umed de pe plajă până la terasa unde speram să găsesc berea neagră pe care, vrând-nevrând, eram nevoit să o caut. O clipă mi-a trecut prin cap ideea să intru, să beau o cafea şi apoi, profitând de faptul că nu mai eram în raza ei vizuală, să dispar. Dar, fie gândul că s-ar putea s-o mai întâlnesc, fie gena corectitudinii care de-a lungul vieţii m-a făcut să intru în multe încurcături, m-a îndemnat să mă apropii de chelneriţă şi să-l cer:

  O cafea şi-o bere neagră, vă rog!

  Abia când mi-a adus cafeaua şi sticla de bere neagră mi-am adus aminte de formularea expresă: o bere neagră la cutie. Când i-am cerut asta, femeia m-a privit cu milă:

  Nu se fabrică bere neagră la cutie, domnule. Sau cel puţin eu nu am auzit.

  Dar. Bine. M-am fâstâcit eu, i-am promis unui prieten că-l duc o cutie de bere neagră.

  Prietenul dumneavoastră, a zis chelneriţa uitându-se semnificativ spre plajă, trimite în fiecare zi pe cineva după bere neagră la cutie. Răspunsul meu e acelaşi: nu se fabrică bere neagră la cutie.

  Prietenii care mă cunosc pot depune mărturie că nu strălucesc prin inteligenţă şi totuşi, uneori, mai rar, mult mai rar decât mi-aş fi dorit, am câte o tresărire, câte o scânteie care luminează cenuşiul şi monotonia unui an întreg. Cum a fost şi ideea care mi-a venit pe moment.

  Păi, atunci, goliţi berea asta din sticlă într-o cutie şi am să i-o duc aşa.

  Zâmbetul maliţios cu care chelneriţa mi-a ascultat sfatul m-a făcut să mă simt ca un mic Alexandru Macedon care, în sfârşit, a găsit rezolvarea nodului gordian.

  Am străbătut iar plaja spre fată ţinând cutia de bere cu grijă, ca pe un trofeu de preţ. Când am ajuns, fata renunţase la alchimie şi la filosofia ei frunzărind acum altă carte: „Ritual de trecere”

  A luat berea, mi-a mulţumit fără să pară că a observat substituirea făcută de mine şi mi-a făcut semn să iau loc alături. A băut o gură de bere apoi mi-a spus:

  Ştii ce mă-ntreb? Uite! Cartea asta am găsit-o într-un anticariat din oraş. Are mai mult de o sută de ani vechime şi omul care a scris-o chiar crede că tot ce a afirmat el aici, este şi adevărat. De exemplu sunt date o mulţime de metode prin care, cu ajutorul unor simple ritualuri de trecere, poţi chema duhuri, monştri, djini, fantome şi tot ce-ţi mai doreşte inima, să treacă în lumea noastră ca să-ţi îndeplinească orice dorinţă. Poate autorul nu a făcut decât să dea glas unor superstiţii specifice timpurilor lui.

  Făcu o pauză, mai luă o gură de bere, mă privi cu ochii ei verzi şi imenşi şi mă întrebă:

  Dar dacă e adevărat? Ai avea curaj să încerci?

  M-am uitat în jur. Turiştii singuratici se lămuriseră într-un târziu că sezonul estival s-a încheiat şi că nici nu avea să mai fie altul până la anul. Aşa că plecaseră spre hotelurile ieftine în care se cazaseră, lăsându-ne pe noi doi singuri pe toată plaja. Am privit-o drept în faţă. Bea în continuare din cutia de bere cu înghiţituri mici uitându-se la mine curioasă în aşteptarea răspunsului meu. Am avut o clipă impresia că o revăd pe profesoara mea de biologie privind insensibilă o insectă abia pusă în insectar. Tresăririle insectei, care pe noi, copii, ne impresionau cel mai mult, pentru ea nu existau Am ridicat din umeri înfiorându-mă pentru că acum eu mă simţeam insecta.

  Nu cred că aş avea curaj. E posibil să fie numai o superstiţie, aşa cum zici tu. Dar dacă e adevărat? Dacă există cea mai mică şansă să fie totuşi adevărat? Ai avea curaj să dai drumul la unul ca ăsta în lume? Şi i-am arătat miniatura de pe copertă unde un monstru uriaş şi verzui îşi ridica din apa mării aripile imense încercând parcă să cuprindă lumea cu ele.

  Ideea pare tentantă, nu-l aşa? Mai ales când ştii că îl stăpâneşti tu, a zâmbit fata ispitită de gând.

  A rămas cu ochii fixaţi spre largul de parcă ar fi văzut deja uriaşul ei sclav ieşind din apele mării.

  Am să o citesc cu atenţie la noapte şi am să-ţi spun mai multe când ne revedem. Şi începu să-şi strângă cu gesturi grăbite lucrurile de pe cearşaf. Am condus-o până la hotel, ajutând-o să-şi ducă cărţile. La despărţire mi-a spus:

  Mă cheamă Lisa. Să mă cauţi mâine la zece. Aş fi curioasă să încercăm, totuşi, un ritual de trecere. Şi pentru asta este nevoie de doi. Mi-a zâmbit ea misterios lăsându-mă nedumerit în holul hotelului.

  M-am îndreptat confuz spre pensiunea unde aveam o cameră închiriată pentru încă o săptămână. În cameră: un dulap, o noptieră şi un pat în care m-am aşezat şi, cu ochii în tavan, am început să mă gândesc la Lisa. Oare ce a vrut să spună cu „trebuie să încercăm un ritual de trecere”? Cu gândul la ea am adormit şi am visat-o toată noaptea mergând cu mine de mână printr-un labirint. Deşi nu văzusem labirintul, aşa cum se întâmplă deseori în vis, ştiam că la capătul lui ne aşteaptă un pat, în care, într-un târziu am şi ajuns. Cu privirea ţintă în ochii ei mari, verzi-aurii, am început să o dezbrac dar, dintr-o dată, pielea ei albă şi fină a erupt în mii de locuri lăsând să se vadă sub ea solzii unui monstru care, în urâţenia lui, mai păstra încă trăsăturile Lisei.

  Vino, îmi şoptea ea, am nevoie de tine să. A mai spus ceva, dar nu am înţeles ce pentru că patul a luat foc şi ne-am prăbuşit amândoi într-un abis din care numai soneria telefonului m-a putut scoate.

  Nu uita să vii azi, la zece! Mi-a şoptit o voce senzuală pe care, într-un târziu, am recunoscut-o ca fiind a Lisei. Am vrut să mai spun ceva, dar ea pusese deja receptorul în furcă.

  M-am uitat buimăcit la ceas. Era nouă dimineaţa. Dormisem aproape douăsprezece ore, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Drumul cu Lisa prin labirint îmi părea încă atât de real, încât m-am ridicat din pat căutând din ochi zidurile înalte şi cenuşii ale labirintului pe care semne şi simboluri ciudate spuneam ceva într-un limbaj ce nu voiam să-l ştiu.

  Am coborât ameţit în sala de mese sărăcăcioasă a pensiunii, mi-am băut ceaiul călduţ şi am mâncat tartina cu unt şi dulceaţă gândindu-mă dacă să mă duc sau nu la întâlnirea cu Lisa. O voce interioară îmi spunea că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să urc înapoi în cămăruţă, să-mi iau geamantanul şi să prind primul tren spre casă, uitând de Lisa şi de ritualurile ei de trecere. „Dar dacă, îmi şoptea un drăcuşor neastâmpărat din mintea mea, toate astea nu sunt decât un joc menit să alunge plictisul şi să ne aducă mai aproape.”

  Sper că suficient de aproape încât să merite efortul! Am mormăit eu încruntându-mă la tartina cu dulceaţă.

  Cu inima cuprinsă de o presimţire sumbră dar, în acelaşi timp, cu senzaţia că fac un lucru misterios şi interzis, m-am îndreptat spre hotelul Lisei. Mă aştepta în hol şi, când i-am văzut ochii senini şi strălucitori, mi-am spus că fără îndoială coşmarul de azi-noapte se datora poveştilor cu care mă speria bunica în copilărie.

  M-a luat de mână cu o nerăbdare vizibilă:

  Mergem? M-a îndemnat ea surescitată încât, fără să vreau, m-a trebut un fior. Avea cartea sub braţ şi o sacoşă mică pe care mi-a dat-o mie s-o duc. În momentul în care am plecat cu ea de mână de-a lungul plajei pustii, m-am simţit pătrunzând pe un tărâm misterios şi vrăjit în care nimic nu era imposibil. Am mers mai departe decât de obicei şi ne-am oprit în mijlocul unor stânci care ne fereau de ochii indiscreţi. Valurile erau mai mari şi mai cenuşii în dimineaţa asta şi lumina părea filtrată prin apa unui acvariu imens care atârna deasupra noastră şi ţinea loc de cer. A întins cu mişcări grăbite cearşaful dar, cum era mult mai frig ca ieri, nu s-a mai dezbrăcat în costum de baie, ci s-a întins pe el, aşa, îmbrăcată.

  Vino lângă mine, m-a chemat ea cu o voce dintr-o dată răguşită. M-am aşezat lângă ea şi atunci, cu o mişcare felină, s-a aplecat deasupra mea:

  Ei, o facem? A întrebat cu o voce persuasivă. Aici nu ne vede nimeni.

  M-a trecut un fior scurt şi am dat s-o cuprind în braţe dar ea s-a scuturat revoltată:

  Eu mă refeream la un Ritual de Trecere. Tu ce credeai?

  Am mormăit ceva despre cât este de frig şi că ar trebui să ne încălzim înainte de a începe ceva serios.

  Cunosc o metodă mai sigură pentru asta, a spus ea şi a scos din sacoşă un termos cu ceai cald.

  Iar ceai?! M-am revoltat eu. Am băut oceane de ceai în concediul ăsta.

  Al meu e cu rom, a zâmbit ea maliţios. Aşa că, precis te va încălzi. Am băut strâmbându-mă un pahar cu ceai apoi am plecat bosumflat după ea spre malul mării.

  Uite-aici o să îl facem! A indicat ea un loc mai ferit pe plajă. A deschis cartea şi mi-a arătat desenul unui altar primitiv făcut din pietre.

  Uite! Aşa trebuie să arate. Eu o să-l desenez conturul, iar tu o să aduci pietrele.

  Până m-am întors eu cu pietrele, ea desenase deja conturul incintei sacre după modelul din carte. Ne-am apucat amândoi să clădim micul altar. Ar fi trebuit să aibă forma unui cerc cu diametrul de vreo doi metri şi cu înălţimea de 20-30 de centimetri, adică cât vreo trei patru bolovani aşezaţi unul peste altul. De fapt aici era toată problema noastră. Pentru că bolovanii erau umezi şi alunecau mereu, tot chinul nostru părea un fel de muncă a lui Sisif, bineînţeles păstrând proporţiile.

  Ar fi trebuit să aducem var să facem un pic de mortar, am venit eu cu o idee, sperând să amân pană mâine sau, oricum, pe mai târziu munca noastră.

  Nu e bine să folosim mortar, m-a contrazis ea. În carte scrie că pietrele trebuie să stea în echilibru, fără nici un fel de liant.

  Susţinute numai de credinţă, eventual. Am mormăit eu înciudat, dar ea s-a făcut că nu mă aude.

  În sfârşit, când construcţia noastră a început să semene îngrijorător de mult cu desenul din carte, Lisa a scos din sacoşă un soi de amuletă şi, folosindu-se de trei beţe, a încropit un trepied şi a atârnat-o într-un echilibru fragil deasupra altarului.

  Eu tot mai credeam că totul este doar un pretext, un moft pentru a amâna folosirea cearşafului în scopul în care speram eu. Dar Lisa părea hotărâtă să ducă ceremonialul din carte până la capăt. Mă aşeză la intrarea în mica incintă sacră, în postură de mare preot probabil, iar ea a intrat în interiorul cercului şi, cu faţa spre mare, a început să citească din carte incantaţia către zeul ei păgân. O citi şi o reciti iar şi iar, fără un efect vizibil, în timp ce eu, în spatele ei, plimbându-mi privirea peste trupul ei, mă întrebam când va termina odată cu jocul ăsta prostesc.

  Într-un târziu umerii i se încovoiară a neputinţă şi se întoarse spre mine învinsă.

  Nu merge! Şopti ea stins. Ceva nu am făcut aşa cum scria în ritual. Şi mai este şi o pagină lipsă în care cred că erau lucruri esenţiale.

  Cred că cei doi care efectuează vraja asta trebuiau să facă sex înainte, am încercat eu să aduc discuţia spre punctul care mă interesa. Doar aşa, ca să-şi golească mintea de păcatele cărnii, am adăugat eu văzându-l sclipirea furioasă din ochi.

  Nu ai înţeles nimic, nu? Prin incantaţia mea eu ar fi trebuit să-l chem din adâncurile mării pe Odkinn. Şi din câte se spune în carte, lucrul ăsta, trecerea lui spre noi, se poate face numai la o dată fixă. la fiecare 11 ani, pe 21 septembrie. El ar fi trebuit să treacă în lumea noastră şi eu să-l devin mireasă. Şi apoi zeiţă.

  A aruncat cartea furioasă în nisip şi s-a îndreptat abătută spre cearşaf. Atât de frumoasă şi atât de nebună!

  Odată excursia noastră pe tărâmul zeilor terminată, Lisa a devenit ceva mai prozaică şi a început să umble bosumflată în sacoşă, scoţând şi aşezând o masă frugală. Am mâncat în tăcere. Ea deprimată şi eu frustrat. Cum puţine speranţe pentru o partidă de sex mai rămăseseră, mi-am permis să devin mai sincer şi mai rău:

  Lasă-l naibii pe zeul tău marin şi gândeşte-te că până peste 11 ani o să fii măritată şi cu o groază de copii şi nu o să mai ai timp de el.

  S-a întors cu spatele la mine, fără să mă bage în seamă. Cum vântul rece începuse să mă pătrundă prin hainele subţiri şi cum ziua mi se părea definitiv şi iremediabil compromisă, am început să devin obraznic, socotind că tot nu am ce pierde. Am luat o cutie de sardine în care mai rămăseseră câteva resturi şi i-am zis sarcastic:

  Dacă pe zeul tău marin nu l-au atras incantaţiile tale vrăjite, ia să vedem dacă mirosul de peşte nu o să-l tenteze mai mult. Şi, trăgând de capacul cutiei, am răsturnat sardinele rămase în mijlocul altarului.

  Nu face asta! A ţipat Lisa la mine.

  Uitându-mă spre ea am simţit cum capacul tăios al cutiei îmi pătrunde în palmă şi câteva picături de sânge au căzut pe nisipul din altar.

  Brusc am simţit că se schimbă ceva: amuleta din vârful beţelor a început dintr-o dată să pulseze de parcă ar fi fost vie şi rubinele ei false au prins a străluci rece.

  Asta era! A sărit Lisa brusc înviorată. Sigur că da! Asta era: jertfa de sânge. Fără asta nu funcţionează nici un ritual.

  A luat cartea de jos şi a pornit să recite ca în transă. La primele cuvinte, undeva în larg, deasupra norilor, fulgere îndepărtate au început să ţeasă o plasă deasă deasupra mării. Zgomote stranii s-au iscat din adâncuri şi nisipul plajei părea că fierbe.

  Vino lângă mine, m-a strigat Lisa excitată. Vino şi ţine de amuletă! Trebuie să o ţinem amândoi. Aşa scrie aici.

  Lisa, nu ştiu dacă este bine ce faci. M-am codit eu.

  Vino odată! M-a apucat ea de mână şi m-a tras în interiorul fragilului cerc din bolovani.

  Pune mâna pe amuletă.

  Am întins mâna tremurând şi ochii mi-au fugit spre largul mării unde din ape o pereche uriaşă de aripi stăteau să se desprindă să cuprindă lumea.

  Lisa, priveşte! I-am arătat eu marea şi, înfricoşat dintr-o dată, am început să tremur.

  A aruncat şi ea o privire şi ochii i-au devenit strălucitori:

  Merge. Trebuie să continuăm.

  Am privit-o îngrozit. Era nebună. Frumoasă, dar atât de nebună. Am prins-o de umeri şi am întors-o cu faţa spre mine:

  Lisa, revino-ţi! Nu trebuie să faci asta!

  Era căzută în transă. Privirea ei era fixă şi pupilele păreau două hăuri întunecate.

  Trebuie. Murmură ea. Trebuie. E o şansă unică. O dată la 11 ani, nu înţelegi?

  Nu am spus nimic dar am zgâlţâit-o cu putere de umeri, încercând să o fac să-şi revină.

  Cartea i-a scăpat din mâini şi a lovit în cădere amuleta care s-a zdrobit de bolovani.

  A tresărit îndurerată cu ochii ţintă la cioburile amuletei:

  Ticălosule! Ai făcut-o intenţionat.

  Lisa, nu am vrut. Am dat eu să neg, dar dinspre mare s-a auzit un zgomot surd, ca şi cum un corp uriaş s-ar fi scufundat brusc în ape.

  Am privit într-acolo. Aripile monstrului nu se mai zăreau şi o linişte ciudată se aşternuse peste plajă, întreruptă numai de plânsul Lisei. Plângea cu suspine lungi, ca eliberată de o vrajă.

  În majoritatea familiilor, după o ceartă mai serioasă, soţia îşi ameninţă printre hohote de plâns perechea:

  Să ştii că mă duc la mama!

  Pe mine Lisa nu m-a ameninţat niciodată aşa, oricât de tare aş fi supărat-o. În schimb, se îndreaptă spre bibliotecă de unde scoate o carte cu coperţile scorojite pe care o priveşte gânditoare şi îmi spune privindu-mă insistent:

  Mi-e dor de o excursie la mare.

  Pescăruşul.

  Bărbatul înalt, grizonat, cobora cu grijă strada în pantă uşoară care ducea spre port. Plouase de curând şi pavajul umed îl făcea să-şi aleagă atent drumul. Ochii cenuşii se opreau în răstimpuri cu o privire cercetătoare pe clădirile din jur. Nemulţumit, le privea o clipă apoi trecea mai departe. Ajunse aproape de port când, într-o fundătură, descoperi ceea ce căuta: o tavernă pe jumătate pustie, prin a cărei uşă deschisă mirosurile amestecate de mâncare şi băutură se revărsau în stradă. Intră înăuntru şi se aşeză la o masă. Hainele elegante contrastau cu interiorul tavernei aşezată strategic în calea marinarilor care voiau să mai tragă o duşcă înainte de îmbarcare. Bănuind un chilipir neaşteptat, patronul, un grec ce părea a fi uns cu toate alifiile, se înfiinţă de-ndată la masa străinului.

  Cu ce să îl servim pe domnul? Făcu acesta o semiplecăciune.

  Străinul zâmbi misterios şi privi în jur ca şi cum ar fi căutat un meniu. Dându-şi seama de inutilitatea gestului privi spre patron.

  Mai întâi aş dori o mastică. Apoi aş dori ceva de mâncare mai special. Dar mă-ndoiesc că voi putea găsi aici aşa ceva. Grecul clipi şiret din ochi în timp ce turna cu o mână tremurândă mastica.

  Domnule, la taverna „Steaua de mare” se poate mânca orice. De la caracatiţă marinată la rechin file. Noi vă putem servi cu orice.

  Străinul gustă din paharul cu mastică şi zâmbi iar.

  Ei, pretenţiile mele nu se ridică chiar atât de sus. Aş dori o mâncare mai simplă. Şi mai uşor de gătit.

  Spuneţi ce anume şi va fi o plăcere pentru noi să servim.

  Străinul privi precaut în jur şi se asigură că cei câţiva marinari din fundul încăperii erau atenţi numai la sticlele lor de rom apoi îi făcu semn patronului să se apropie.

  Aş dori să mănânc, spuse el în şoaptă, o friptură de pescăruş.

  Domnule, se îndreptă ofensat patronul, noi nu servim friptură de pescăruş din cel puţin două motive. Mai întâi, veniţi cu mine să vedeţi! Şi apucându-l de mână îl conduse spre uşa din spate. Uitaţi-vă acolo şi arătă un şir de tomberoane de gunoi în care pescăruşi mari şi lacomi ciuguleau gălăgioşi din gunoaie. Pescăruşii sunt păsări murdare, care mănâncă orice. Şi din cauza asta au carnea greţoasă şi cu un miros greu. Apoi, în al doilea rând, marinarii, chiar dacă nu îi consideră sacrii, au un respect aparte pentru ei. Şi asta pentru că, din clipa în care zăresc primii pescăruşi, e semn că uscatul nu este prea departe. Nici un marinar nu mi-ar mai călca pragul dacă s-ar afla că eu frig pescăruşi aici. Într-o lună aş da faliment!

  Străinul îşi eliberă cu delicateţe braţul şi se întoarse la masa unde îl aştepta paharul de mastică. Marinarii îşi terminaseră între timp romul şi se-ndreptau spre ieşire îngânând împleticit un cântec. În tavernă mai rămăseseră numai ei doi. Străinul ridică ochii săi cenuşii spre patron şi spuse:

  Aduceţi sticla de mastică şi un pahar încoace şi am să vă povestesc de ce vreau să mănânc friptură de pescăruş. Poate vă veţi schimba părerea.

  Patronul aduse sticla şi paharul şi se aşeză la masă privindu-l neîncrezător. După ce umplu amândouă paharele, bărbatul începu să povestească cu glas domol:

  În urmă cu vreo doi ani, eu şi soţia mea, Clara, ne-am hotărât să petrecem câteva săptămâni pe mare. Eram căsătoriţi de curând şi afacerile m-au împiedicat să avem cu adevărat o lună de miere. Acesta urma să fie cadoul meu de nuntă pentru ea. Trei săptămâni pe mare, numai noi doi. Eram un navigator bun, iar sezonul furtunilor trecuse deja, aşa că nu părea să ne pândească nici o primejdie. Plănuisem să traversăm marea încet, lăsându-ne în voia curenţilor, uitând de toţi şi de toate. La o săptămână de la plecare, într-o noapte, ne-am trezit în plină furtună. Marea fierbea dezlănţuită în jur şi micul nostru iaht trosnea înfricoşător la fiecare nou asalt al valurilor. La un moment dat cu un pârâit puternic catargul s-a prăbuşit într-o învălmăşeală de pânze sfâşiate. De sub punte Clara a ţipat îngrozită că vasul ia apă. M-am repezit după ea, i-am făcut vânt pe scări în sus apoi am apucat în fugă vestele de salvare şi ce am mai putut prinde în grabă din cambuză. Împreună cu Clara care plângea înspăimântată, am lansat în ultima clipă barca de salvare la apă. Abia am apucat să ne îndepărtăm câţiva metri şi iahtul s-a scufundat bolborosind sub valuri.

  Spre dimineaţă când furtuna s-a potolit, ne-am pomenit, sfârşiţi dar bucuroşi că mai eram în viaţă. Alături de noi în barcă erau un butoi cu apă, o butelie cu arzător, o carte şi o pungă cu biscuiţi. Nu mi-am făcut prea multe probleme pentru că, în momentul în care ne-a surprins furtuna, eram foarte aproape de rutele comerciale. Şi oricât ar fi fost de puternică, în numai câteva ore nu putea să ne îndepărteze prea mult. Abia după două zile mi-am dat seama că situaţia devenea gravă. Biscuiţii se terminaseră, butoiul de apă era pe jumătate gol şi, pentru că nu aveam cu ce să pescuiesc, butelia cu arzător ne era cu totul inutilă. În a treia zi, de foame şi de insolaţie, Clara a început să aibă halucinaţii. Spunea mereu arătând spre capătul micii noastre bărci:

  Pescăruşul. Uite un pescăruş. Să-l prindem şi să-l mâncăm.

  În a patra zi Clara a căzut într-o comă profundă, în schimb am văzut şi eu pescăruşul. Stătea pe marginea bărcii şi mă privea sfidător. Cu ultimele puteri am luat vâsla şi l-am lovit disperat. Probabil că nu se aştepta pentru că l-am nimerit şi a căzut ca secerat. L-am prins, l-am jumulit şi l-am fript. Şi poţi să zici ce vrei dar avea o carne delicioasă. Din păcate pentru Clara a fost prea târziu. În fiecare zi, cu precizie de cronometru, la amiază venea un nătâng de pescăruş care se lăsa omorât de mine. Şi asta vreme de două săptămâni, până când am fost salvat.

  Patronul dădu paharul cu mastică peste cap şi scutură înfiorat din umeri.

  Bine, în cazul acesta, am să frig unul pentru dumneata. Sper să nu facă prea mult miros şi mai ales să nu se afle.

  Peste o oră, când se întoarse cu friptura, străinul aproape terminase sticla de mastică. Când mirosul fripturii îi ajunse la nas acesta se strâmbă neîncrezător:

  Ăsta e pescăruş?!

  Sigur că da, domnule, se revoltă patronul. L-am prins şi l-am gătit cu mâna mea.

  Nedumerit străinul tăie o bucată şi gustă grăbit. Făcu o grimasă şi scuipă îmbucătura de carne.

  Ăsta nu-l pescăruş.

  La naiba, domnule, vă asigur că e pescăruş!

  Ăsta nu-l pescăruş! Se încăpăţână străinul. Pescăruşul are carnea dulce şi atât de fragedă, încât, uneori, nici nu mai aşteptam să se frigă. Muşcam din ea aşa cum era, albă, pufoasă, cu degete prelungi şi ojă sângerie pe unghii care mă făceau să ezit.

  Dintr-o dată ridică ochii spre patron care şi el, cutremurat de aceeaşi relevaţie, rămăsese încremenit.

  Am mâncat-o pe Clara. Îngăimă el ridicându-se de la masă şi orbecăind spre ieşire.

  Ieşi afară împleticindu-se cu lacrimi curgându-l şiroaie pe obraji.

  Nu am mâncat nici un pescăruş. Am mâncat-o pe Clara.

  Cerul se înnorase din nou şi-şi scutura mohorât povara lichidă peste lume. Bărbatul şi-a târât paşii grei pe trotuar. În faţa lui, pe bordură, s-a oprit din zbor un pescăruş. Avea în cioc o bucată de carne. L-a privit pe om complice şi a început să ciugulească lacom din ea. Străinul a rămas nemişcat o clipă, apoi s-a repezit feroce asupra pescăruşului, care şi-a luat zborul cu un ţipăt ascuţit, abandonându-şi prada.

  Omul s-a aplecat tremurând asupra bucăţii de carne, a luat-o de jos cu gesturi febrile, a şters-o de noroi apoi a strâns-o la piept, murmurând:

  Clara, ce dor mi-a fost de tine. Clara. Clara.

  Rafael.

  Sunt urât! Sunt atât de urât încât întotdeauna am iertat-o pe biata maică-mea că m-a abandonat după naştere. Putea să mă şi ucidă. Probabil că păcatul i-ar fi fost iertat, aşa cum iertate sunt toate crimele săvârşite în numele Domnului. Pentru că oricine mă priveşte odată, rămâne încredinţat că nu pot fi decât fiul Diavolului. N-o cunosc pe maică-mea. Poate că a fost o ţărancă simplă care, într-o seara înnorată, a întârziat la munca câmpului iar la întoarcere a fost prinsă în plasa destinului. De unde şi gestul ei de a mă abandona la poarta mânăstirii. Sau poate a fost o tânără orăşeancă plictisită care, în căutare de noi distracţii, a invocat un demon. Acesta, din slugă fidelă şi ascultătoare, s-a transformat peste noapte în amant damnat. Rămân numai ipoteze pe care pot să le construiesc în liniştea nopţilor şi nu pot să spun că una este mai adevărată decât alta. Ce pot să-mi amintesc este că fratele Samuel, cel care m-a ridicat de la poarta mânăstirii din roua care căzuse peste mine şi hainele mele, mi-a spus atunci când am putut să pricep cât de cât:

  Când te-am văzut acolo, la poartă, cum mă priveai încrâncenat şi neclintit am crezut că eşti însuşi Satana, trimis asupra noastră ca pedeapsă pentru multele păcate săvârşite de unii dintre fraţi. Apoi a venit abatele şi te-a privit în ochii albaştri, dintr-o dată luminoşi, a privit în sus, a murmurat o rugăciune, apoi ne-a zis: “Să fie botezat în numele Domnului. Şi numele lui să fie Rafael, ca al îngerului celor nevoiaşi!”.

  De obicei când îmi povestea asta, fratele Samuel era încruntat. Împingea spre mine cu un gest brusc, un nou teanc de cărţi şi continua:

  Oricât mi-ar povesti mie stareţul de îngeri, eu tot sămânţa diavolului te cred. Nimeni, niciodată, nu o să mă convingă că lucrurile stau altfel.

  Uneori bănuiam că are impresia asta din cauza cărţilor citite de mine. Din porunca stareţului, pe care nimeni nu o înţelegea dar nici nu o comenta, mă bucuram de un tratament preferenţial. În locul corvoadelor din mânăstire eu aveam de îndeplinit un alt canon care celorlalţi li se părea cu mult mai greu decât munca câmpului: trebuia să citesc! Teancuri după teancuri de cărţi îmi erau aduse de fratele Samuel dintr-o bibliotecă care părea inepuizabilă. Uneori stareţul mă căuta pe neaşteptate şi, după ce privea mulţumit la grămada de cărţi devorate de mine, mă întreba din cele citite. Prea puţine lucruri păreau să aibă de-a face cu credinţa aşa cum îşi imaginau ceilalţi fraţi. Întrebările lui erau destul de misterioase şi nu întotdeauna aştepta un răspuns de la mine. Părea că voia să se audă vorbind deşi, pe măsură ce înaintam în vârstă, dorea să-l şi răspund. Era mulţumit de cunoştinţele mele.

  La mânăstire nu aveam nici o oglindă dar m-am văzut odată când am coborât în sat împreună cu călugărul care se ocupa de aprovizionare. Aveam vreo şaisprezece ani. Intrasem în micul magazin să-l ajut să care cele trebuincioase. Într-un colţ am văzut un dreptunghi luminos şi, intrigat, m-am apropiat de el. M-am cutremurat. Un fel de monstru, cu o înfăţişare vag umană mă privea blând din apele limpezi ale oglinzii. Şi acum mă mir cum biata oglindă nu şi-a scuturat scârbită apele de imaginea mea pentru că, destul de repede, mi-am dat seama că oroarea de dincolo de apele pure ale cristalului eram eu. M-am prăbuşit în dreptul ei, luminat dintr-o dată de înţelegere: abia acum pricepeam privirile furişate în lături ale celor cu care stăteam de vorbă. Eram cumplit la înfăţişare. Pe lângă urâţenia chipului, cocoaşa şi membrele strâmbe, diforme, aproape că nici nu se mai băgau de seamă. Veneau ca o completare firească a urâţeniei mele şi sunt sigur că, dacă în afara capului aş fi avut corpul normal, contrastul ar fi părut tuturor mai hidos. M-am adunat de pe jos şi am ieşit afară la lumina soarelui. Măgăruşul înhămat la cotiuga cu care căram mărfurile a scos un răget scurt când m-a văzut. M-am dus în faţa lui, l-am prins de căpăstru şi m-am uitat adânc în ochii lui. Mă privea la fel ca întotdeauna. O fiinţă căreia nu-l păsa cum arătam. Asta însemna oare că eu nu puteam găsi înţelegere şi acceptare decât între animale? Fratele Clement a ieşit într-un târziu din magazin şi m-a cuprins de după umeri:

  Să mergem, frate Rafael.

  M-am desprins din privirea măgăruşului care, icnind, a pornit să tragă cotiuga spre dealul unde se afla mânăstirea. Înainte de a intra m-am întors spre tovarăşul meu de drum:

  Frate Clement, de ce sunt eu aşa de urât?

  Şi-a ferit privirea.

  Nu eşti urât. Eşti neobişnuit numai. A vrut să mai spună ceva dar s-a poticnit în cuvintele care nu voiau să-l iasă.

  L-am lăsat să descarce singur cele cumpărate din sat şi m-am repezit cu înfrigurare asupra cărţilor. Câtă alinare poţi găsi într-o carte.

  Când a venit circul în sat, îndată s-a simţit în aer o schimbare ca şi cum oamenii aceia nomazi ar fi adus odată cu ei şi cu aerul care îi însoţea o nelinişte a cărei vibraţie se transmitea pe nevăzute căi tuturora. Cum? Nimeni nu putea să răspundă, deşi vibraţia aceea adâncă şi profundă pătrunsese cumva până în cele mai ascunse chilii. Eu i-am văzut prima dată a doua zi după ce sosiseră. Coboram iar cu fratele Clement spre sat după obişnuitele cumpărături când am întâlnit grupul gălăgios şi vesel.

  Lume, lume, vino să vezi cele mai uimitoare minuni la circul Globus, ţipa din toate puterile o piticanie de om agitând frenetic o portavoce. Femeia cu barbă şi femeia-sirenă. Omul-lup şi omul-tigru. Magie şi miracol la circul Globus. Deseară primul spectacol.

  În urma lui veneau câteva cuşti pe roţi în care chiar se putea zări un om cu înfăţişare de tigru, o femeie bărboasă şi un mic acvariu în care o sirenă înota graţioasă.

  Când cotiuga noastră s-a întâlnit cu alaiul lor ne-am oprit ca şi cum întâlnirea ar fi fost de multă vreme predestinată. Un observator atent şi imparţial nu ar fi putut spune care din cele două grupuri a fost mai impresionat. Ei au rămas ca loviţi în loc uitându-se ţintă la mine. Omul cu porta-vocea a lăsat-o brusc în jos şi a icnit:

  Măiculiţă mamă.

  Omul-tigru a uitat să mai ragă, iar femeia sirenă a rămas cu mâinile agăţate de marginile acvariului privindu-mă ţintă. Nimeni nu mai mişca şi nici un zgomot nu se auzea. Era ca la începutul lumii. Liniştea a fost brusc sfâşiată de o voce cristalină care venea din spatele convoiului:

  De ce v-aţi oprit?

  Un înger supărat şi blond s-a ivit de după cuşca omului-tigru scuturându-şi nedumerită cârlionţii. Era o fată tânără îmbrăcată într-o bluză şi o fustă albastră care scotea şi mai mult în evidenţă auriul părului ei. În mână avea câteva făclii acum stinse. S-a apropiat şi mai mult şi atunci a dat cu ochii de mine. Aş fi vrut să intru în pământ, să mor, să zbor, să iau foc, orice numai să nu mai rămân acolo profanându-l lumina ochilor. Cum nu mă puteam mişca, am închis numai ochii aşteptând ca Dumnezeu să facă dreptate şi să mă şteargă de pe faţa pământului.

  Oh, am auzit vocea ei surprinsă. Din cauza ta s-au oprit?!

  Era mirare şi întrebare în vocea ei. Erau multe în vocea ei dar nu scârbă şi dezgust ca în vocea celor care mă vedeau prima data.

  Larisa, s-a auzit o voce îngrijorată, nu te apropia.

  De ce nu? A întrebat ea alintată. E atât de drăguţ.

  Am deschis curios ochii. Fata lăsase să cadă la pământ făcliile stinse şi se apropia cu paşi mici. Se uita la mine zâmbind. Privirea ei era senină şi plină de o mirare ciudată. Când a ajuns lângă în faţa mea a ridicat amândouă mâinile şi mi-a cuprins faţa în palme. După o clipă cât o eternitate m-a sărutat pe frunte uşor ca atingerea unui fluture şi mi-a şoptit:

  Sărăcuţul de tine, cât ai suferit?! Nu-l nimic, acum m-ai întâlnit pe mine. Deseară după spectacol să vii să mă vezi.

  M-am sprijinit de hulubele cotiugii în timp ce alaiul vesel şi gălăgios se scurgea pe lângă mine fără să-l mai văd.

  Priveam prin crăpătura cortului la feeria de sunete şi lumini care se revărsa afară în noapte. Când totul s-a sfârşit şi spectatorii au început să plece am pornit în căutarea ei. Lângă o uşă deschisă mi s-a părut că aud vocea ei şi m-am apropiat.

  Nu se poate să faci aşa ceva, Larisa! Spunea o voce răguşită de femeie mai în vârstă.

  Eşti nebună, mamă! Cât crezi că ne va mai ţine aici, pentru talentele noastre. Vezi că nu se mai uită nimeni al numărul nostru. pe când el. Ai mai văzut de când eşti ceva mai hidos?

  Ce-l drept, nu. Recunoscu cu jumătate de voce femeia mai în vârstă.

  Şi pe deasupra mă place, chicoti veselă Larisa. O să facem o avere, mamă, o să vezi!

  Am plecat fără să mai văd nimic în faţă mea, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Am intrat în cortul circului, acum întunecat. Am văzut scara pe care urcase ea ca să ajungă la trapez şi am început să urc. Părea că mai păstrează mirosul trupului ei. Am ajuns sus. Lumea părea atât de mică privită de aici încât, atunci când Larisa şi un bărbat au intrat în arenă, am crezut mai întâi că sunt două păpuşi.

  Nu se poate acum, Paul, înţelege-mă! Trebuie să aştept pocitania aia de la mănăstire, poate că o conving să vină cu noi.

  Paul, aruncătorul de cuţite, nu prea părea să aibă nici înţelegere şi nici răbdare pentru că a trântit-o pe maldărul de frânghii de la marginea arenei.

  Părea să fi uitat şi ea de mine pentru că în curând dinspre arenă nu se mai auzea decât un suspin înăbuşit întrerupt din când în când de gâfâiturile bărbatului. M-am apropiat de marginea platformei. În cărţile pe care mi le dădea stareţul să le citesc scria despre cocoaşa oamenilor că nu este altceva decât locul unde îşi ţin îngerii aripile ca să poată trece neobservaţi printre omeni. Mi-am dezbrăcat încet hainele. Şi că, uneori, atunci când au nevoie, ei le pot scoate ca să zboare. Sub mine gemetele erau tot mai sacadate şi mai profunde. Acum aveam să aflu dacă în cărţile mele erau şi lucruri adevărate, nu numai „cuvinte bune să-ţi scrântească mintea” cum spunea fratele Samuel. Un suspin prelung venit din întuneric mi-a anunţat că cei doi s-au eliberat de fierbinţeala sângelui. Acum era rândul meu. M-am aruncat în gol şi am simţit pielea de pe cocoaşa mea trosnind şi desfăcându-se. Aveam să zbor şi să o răpesc pe Larisa şi să o păstrez numai pentru mine.

  Priveşte! Am auzit eu o şoaptă sau poate că era un ţipăt şi pentru mine totul s-a luminat. Din înălţimi se revărsa peste mine o muzică divină şi, uitând de Larisa, am început să zbor spre ea desfăşurându-mi larg aripile.

  Vânzătorul de poduri.

  Cu ghinionul care mă caracterizează din totdeauna, am observat atunci când m-am apropiat de vamă că şirul de maşini din faţa mea se întindea departe, până la ieşirea de pe pod. Nimic nu este mai enervant decât să fi ultimul la o interminabilă coadă aşa că mi-am oprit maşina în parcarea micului local din apropierea vămii. Preferam să aştept la o cafea scurgerea lentă a şirului de maşini. Am căutat o masă undeva, la umbră, de unde să pot supraveghea şoseaua. Am găsit una singură aşezată suficient de convenabil, la care un bărbat între două vârste îşi savura în linişte paharul cu vodcă. Cum nu mă dau în vânt după conversaţii cu oameni care beau votcă înainte de amiază, i-am cerut scurt permisiunea să iau loc la masă apoi, sorbind alene din cafea am început să privesc şoseaua şi podul.

  Clădirea vămii era aşezata chiar la intrarea pe pod şi vameşii controlau meticulos maşinile care treceau. Erau mai atenţi ca altădată şi părea că un fel de comisie venită de la Ministerul Vămilor se hotărâse să afle modul în care intrau în ţară cantităţi importante de cafea, băutură şi ţigări. Singurul efect vizibil al acestui supracontrol părea să fie doar încetinirea exasperantă a fluxului de maşini şi exacerbarea tendinţei vameşilor de a se crede vedete în filmele de prost gust de peste ocean. Sub ochiul atent al celor ce ii controlau, mişcările lor altădată sigure şi eficiente se transformaseră într-un adevărat balet din care mai lipsea doar lacul ca să-l crezi cu adevărat lebede. Prins cu totul de artificialului gesturilor lor, am auzit numai într-un târziu că omul de lângă mine îmi spune ceva. M-am întors încruntat spre el, privindu-l nemulţumit:

  Aţi spus ceva?

  V-am întrebat dacă nu doriţi să cumpăraţi un pod.

  Am făcut ochii mari:

  Un pod? Am înţeles bine? Vreţi să vindeţi un pod?

  Da, a confirmat el liniştit. Podul asta din faţa noastră. Şi a arătat spre podul unde maşinile păreau că şi-au căpătat un pic din fluenţa de altă dată semn că supracontrolul s-a plictisit şi s-a retras să scrie procesul verbal că totul este în regulă.

  L-am privit ceva mai atent înainte să-l răspund. Nebunii şi beţivii trăiesc într-o lume a lor din care este bine să nu îi scoţi prea brusc sau, dacă poţi şi nu ai un interes anume, să nu îi scoţi deloc. Omul din faţa mea nu părea nici nebun şi nici beat, aşa că scăpa clasificării mele fugare. Avea într-adevăr un pahar de votcă în faţa lui dar nu părea să fi băut prea mult din el. Era îmbrăcat destul de bine, avea ochii limpezi şi nu părea unul din cerşetorii care împânzesc vămile în speranţa unui chilipir de la contrabandiştii de ocazie. Şi din câte speram, nici eu nu arătam a contrabandist. M-am hotărât să nu îl contrazic şi să nu îl trezesc din reveria lui în care era un bogat proprietar de poduri.

  Nu, am răspuns eu cât de politicos am putut. Nu sunt interesat de ofertă. În primul rând am finanţele cam zdruncinate şi apoi, tocmai plec din ţară pentru o perioadă mai lungă de timp. Şi nu ştiu cum aş putea avea grijă de investiţia mea în aceste condiţii.

  Se părea că nimerisem tonul corect pentru că omul s-a înclinat politicos spre mine.

  Înţeleg, a murmurat el uşor deprimat.

  Părea că se obişnuise cu ideea pentru că mai luă o gură de votcă şi se întoarse spre pod resemnat.

  Cum şirul de maşini se subţiase binişor, iar dintre cei de la supracontrol nu se mai vedea nici urmă am dat să mă ridic.

  Nu l-aş vinde. se confesă omul din faţa mea, văzând că vreau să plec. Dar m-am săturat de el, zău aşa. Să îi port de grijă, să văd zilnic dacă totul este în regulă.

  E greu. Vă cred, am intrat eu în jocul lui fără să mă las însă prins.

  Nu plecaţi! Insistă el.

  Am privit precaut în jur: şeful vămii tocmai se aşezase cu cei din echipa de control la o masă ceva mai retrasă să pună la punct ultimele amănunte. Cu ochii la ei şi cu gândul la portbagajul plin de ţigări fine pe care trebuia să îl trec prin vamă, am acceptat să continui discuţia în speranţa că nu voi atrage atenţia prea mult. M-am aşezat înapoi pe scaun şi am sorbit din cafeaua care între timp se răcise.

  Vă ascult. I-am spus eu omului din faţa mea.

  Îl dau ieftin, la preţ de chilipir numai să scap de el, a oftat cu obidă omul din faţa mea.

  Am respirat uşurat: omul nu era totuşi decât un subtil cunoscător al contrabandiştilor şi al zicalei lor: „Fă bine dacă vrei să-ţi fie bine!” Poate este numai o superstiţie, dar de fiecare dată când treceam vama cu o cantitate mai mare de ţigări, obişnuiam să dau ceva unui cerşetor. Ceva mai consistent, bineînţeles.

  Cât? Am întrebat eu, îngrijorat totuşi că sub aspectul meu de turist onorabil omul reuşise să mă descopere.

  Nu mult, murmură omul încet de parcă nu ar fi vrut să fie auzi de cei din jur. Cât să-mi iau o sticlă de vodcă. Să îmi fie despărţirea mai uşoară. Totuşi după atâţia ani. Îl am moştenire de la bunicul.

  E normal, am răsuflat eu uşurat şi am scos o bancnotă din buzunar. Totul se potrivea cum nu se poate mai bine. Făceam şi eu un pustiu de bine unui cerşetor şi profitam şi de relaxarea din vamă de după fiecare control.

  Am dat să plec, liniştit de data asta.

  O clipă numai, a spus el şi a scos o hârtie din buzunar. Semnaţi aici şi după asta sunteţi proprietar.

  Cu ochii la vameşii care începuseră deja cheful, am semnat hârtia pe care era desenat schematic podul din faţa noastră.

  Am luat peticul de hârtie în mână şi m-am ridicat cu ochii la pod. La podul meu. Gândul mă amuza puţin dar eram prea grăbit să prind momentul potrivit pentru a-mi trece în siguranţă ţigările.

  De-acum va trebui să staţi cu ochii pe el, murmură omul şi se ridică să plece.

  Hei! Ce faceţi voi acolo? Strigă deodată cu o voce autoritară şeful vămii şi veni cu paşi mari spre noi.

  Mi-am luat ochii de la pod şi l-am privit neliniştit: oare totul nu a fost decât o capcană abil pusă la cale?

  Nu am avut timp să îmi duc gândul la capăt pentru că dinspre pod s-a auzit un fâşâit metalic ca şi cum cineva ar fi tras un fermoar gigantic. De sub maşinile care cădeau cu un plescăit sonor în fluviu, podul se retrăgea uşor ca şi cum o mână de uriaş l-ar fi tras spre noi.

  V-am avertizat să staţi cu ochii pe el! A spus vechiul proprietar al podului pe un ton uşor acuzator îndreptându-se spre ieşire.

  L-ai vândut până la urmă! I-a reproşat cu năduf şeful vămii când a ajuns lângă noi.

  L-am vândut. Confirmă acesta şi trecu nepăsător mai departe. Dacă voi nu aţi vrut să îl cumpăraţi. De ani de zile mă rog de voi să îl luaţi şi nu aţi vrut. Eu, unul, m-am săturat de el! Mai aruncă el peste umăr şi păşi spre şoseaua unde maşini de pompieri şi de salvare începeau deja să se adune încercând să-l scoată pe nefericiţi şoferi din apă.

  Ultima zi.

  Sfârşitul lumii a venit într-o joi. Aşteptam în staţie, ca în fiecare zi de lucru, să vină troleibuzul şi tocmai mă aplecasem să mă închei la şireturi cu ochii la picioarele blondei din faţă când mi-am dat seama că nu pot să fac şi una şi alta. Adică să mă închei şi la şireturi şi să mă uit şi la picioarele ei. Am hotărât să acord o plăcută amânare picioarelor şi m-am concentrat asupra şireturilor care se încăpăţânaseră să formeze un nod chiar mai încâlcit decât cel gordian. Până la urmă i-am dat de cap şi, înainte de a mă ridica în picioare, am hotărât să profit de poziţia strategică în care mă aflam ca să-l mai studiez o dată blondei partea de jos a caroseriei, dacă ar fi fost să mă exprim în limbajul meseriei mele de zi cu zi: eram mecanic auto. Am întârziat, deci, cu mâna pe şireturi şi am ridicat privirea. Prima reacţie a fost să mă ridic în picioare şi să strig furios:

  Bă, care mi-aţi luat blonda?!

  Abia mai apoi am văzut că, de fapt, nu numai blonda, ci şi ceilalţi oameni din staţie dispăruseră de parcă i-ar fi luat vântul. Am rumegat câtva timp gândul ăsta privind neliniştit în jur şi aşteptându-mă la orice: chiar şi s-apară unii de la Camera Ascunsă şi să-mi filmeze faţa buimacă. Ce-l drept, ar fi avut ce să filmeze!

  Am rămas aşa minute în şir privind năuc în jur şi abia apariţia troleibuzului în staţie m-a dezmeticit puţin. A trecut pe lângă mine încet fără să oprească şi am putut vedea că pe locul şoferului nu era nimeni. De fapt nu era nimeni în toată maşina. Când a ajuns la capătul străzii, în loc să cotească la stânga, pe traseu, a luat-o tot înainte intrând într-un gard şi captatorii săriţi care se bălăbăneau ca două mâini neajutorate m-au făcut să tresar, cutremurat de un gând: „Am rămas singur pe lume!”. Alte maşini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri oprindu-se până la urmă în trosnet de tablă sfărâmată. M-am tras înapoi când una a trecut prin staţie doborând chioşcul de ziare de lângă mine şi abia când s-a izbit în plin de o clădire luând foc, mi-am dat seama că nu putea fi vorba de nici o cameră de râs. Totul era real şi trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome clădirea din lemn m-au convins m-ai mult decât orice altceva că totul era cât se poate de real.

  Am plecat nehotărât pe jos, spre centrul oraşului, privind cu speranţă în jur. Pustietatea străzilor m-a convins foarte repede de un adevăr incontestabil: eram singur, cel puţin aici, în această parte a oraşului. Văzusem destule filme despre al treilea război mondial ca să nu mă gândesc mai întâi la această ipoteză: o armă tăcută, insidioasă, care ucide numai oameni, lăsând infrastructura neatinsă. Arma pe care şi-o visează în taină orice general.

  Bine, dar atunci eu de ce nu m-am evaporat sau neantizat la fel ca toţi ceilalţi?” Sau poate că extratereştrii, înainte de invazie, s-au gândit să facă curăţenie pe această planetă, care ar fi pentru ei mai plăcută fără oameni? Rămânea aceeaşi întrebare: de ce toată lumea a dispărut şi eu nu?

  Târziu, spre seară, după ce mă lămurisem că în tot oraşul nu mai este nici un suflet viu, m-am îndreptat spre casă pregătindu-mă pentru cea mai grea noapte din viaţa mea. După ce m-am zvârcolit până spre miezul nopţii în pat fără să pot dormi, m-am ridicat, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară în aerul răcoros al nopţii de vară. Intenţionasem să caut o farmacie şi să încerc să găsesc un somnifer, pentru că era sigur că gândurile negre ce mă bântuiau şi spaima că aş fi rămas singurul, ultimul om de pe Pământ, nu avea să mă lase să dorm liniştit multe nopţi de acum încolo. Nu eram obişnuit să văd oraşul aşa, întunecat şi fără nici o rază de lumină. Ultimele incendii se stinseseră în cursul serii şi acum totul era învăluit în beznă. Am intrat în prima farmacie şi, abia ajuns înăuntru, mi-am dat seama că nu pot găsi ceea ce căutam pentru că îmi lipsea lumina. Ar fi trebuit să încep mai întâi cu un chioşc de ţigări şi să iau o cutie de chibrituri sau o brichetă, dar mă îndoiam că aş fi putut găsi ceva în întuneric. Noaptea era fără lună şi lumina stelelor era insuficientă ca să mai pot face ceva. Orbecăind, m-am îndreptat spre casă rememorând-mi în minte cât de multe aveam de făcut mâine.

  Dacă va mai fi un mâine”, mă străbătu un gând. Tocmai treceam pe lângă vechiul turn al ţesătorilor când mi-a trecut prin cap să mă urc până în vârful lui. „Poate, îmi spuneam eu înfiorat, dacă ar mai fi rămas cineva în viaţă şi ar fi fost mai chibzuit ca mine şi ar avea la îndemână o lampă sau o lumânare, de acolo, din turn, aş avea ocazia să-l văd”.

  Cuprins de surescitare am suit în fugă treptele. Când am ajuns sus am făcut ochii roată peste oraş. Nicăieri nici o lumină. Ba nu. Undeva aproape de barieră o lumină slabă pâlpâia anemic. M-am frecat la ochi, să-mi limpezesc vederea şi am privit din nou. Chiar era o luminiţă acolo. Slab, părând gata să se stingă în orice clipă, dar era acolo. Mi-am întipărit bine în minte locul şi, după ce am coborât în fugă din turn, am pornit spre ea.

  Oare cât să fie până acolo?” mă întrebam, în timp ce mergeam în liniştea netulburată de nimic a nopţii de vară. Născut şi crescut în oraş, abia acum îmi dădeam seama că în locul ăla nu fusesem niciodată. Ca şi în multe alte părţi ale oraşului. Porţiuni întregi din el îmi rămăseseră necunoscute şi misterioase şi aveam să le văd acum numai datorită acestei întâmplări. Atât cât le voi putea vedea în noaptea asta.

  După aproape o oră de mers întins, am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie luminiţa zărită din turn. În jur numai case întunecate. Am străbătut străduţă după străduţă şi, când să ajung aproape de barieră, m-am oprit dezamăgit. Luminiţa venea dintr-o bisericuţă mică care, înfruntând nu se ştie cum valul construcţiilor şi modernizărilor de tot felul, rezistase uitată de vremuri între case. În mod sigur era o lumânare rămasă aprinsă de dimineaţă şi care mai ardea cu ultimele pâlpâiri. „Deci nici vorbă să mai fie rămas cineva în viaţă”.

  Am intrat făcându-mi cruce, înfiorat dintr-o dată fără să ştiu de ce. Biserica era pustie şi lumânarea era aprinsă chiar lângă altar, trimiţându-şi în jur lumina tremurătoare. M-am apropiat încet. Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab ca şi cum ar fi fost pe cale să se stingă. Sfinţii din icoane păreau că mişcă uşor din bărbile lungi şi mă îndemnau să mă apropii mai mult. Am mai făcut un pas şi din altar a ieşit un bătrân cu barbă albă şi lungă. Credinţele şi miturile copilăriei m-au năpădit brusc, dar nu am avut timp să le rememorez şi nici să cad în genunchi pentru că bătrânul m-a privit zâmbind cu ochii lui albaştri şi mi-a spus:

  M-ai găsit în sfârşit, fiule!

  Am vrut să zic ceva, să întreb, dar nu mi-a dat timp.

  Acum ascunde-te tu! Ai un miliard de ani ca să o faci.

SFÂRŞIT