Apostazia ecumenismului

                                 Apostazia ecumenismului

Ecumenismul modern înseamnă, Erezia ereziilor”

  Ce este ecumenismul?

  Cuvântul, ecumenism” provine de la grecescul icumene (a popula), însemnând pământ populat. Biserica Ortodoxă se numea, la început, Biserica Universală (Ecumenică), căci Întemeietorul ei dumnezeiesc i-a menit să se răspândească asupra tuturor neamurilor care locuiesc pe pământ: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16: 15).

  Şi cele şapte Sinoade s-au numit ecumenice. La aceste Sinoade Ecumenice s-au întrunit capii Bisericii Universale şi sfinţii din vremea aceea şi prin harul Sfântului Duh au exprimat cu claritate adevărurile de credinţă în faţa diferitelor erezii. Prin aceste adunări universale, Sfinţii Părinţi au luptat împotriva devierilor de la dreapta credinţă şi a ereziilor. S-au numit Sinoade Ecumenice din două motive: în primul rând, pentru că participau toţi ierarhii Bisericii şi, în al doilea rând, pentru că hotărârile luate la aceste sinoade deveneau parte a dogmei Bisericii, în timp dând naştere Sfintei Tradiţii.

  Caracterul ecumenic al Bisericii stă în unicitatea şi unitatea acesteia în dogmă, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scrisă şi nescrisă.

  Scurt istoric al mişcării ecumenice.

  Ca idee, ecumenismul modern a luat naştere la mijlocul secolului XIX, în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine care se autodenumeau greşit Biserici. Astfel, în anul 1844, la Londra a fost înfiinţată organizaţia YMCA (Young Men Christian Association), care după numai 50 de ani s-a răspândit în întreaga lume, iar în anul 1952 număra 10000 de filiale, cu 4 milioane de membri.

  Tot în acea perioadă a fost înfiinţată o organizaţie similară pentru femei (YWCA). Deşi nici una dintre cele două organizaţii nu avea o doctrină proprie, ele au modelat generaţii întregi care să creadă în bunătatea organică a firii umane, negând astfel ideea de păcat originar sau mântuire.

  Termenul modern de ecumenism a fost introdus prima oară de John Mott, cunoscut lider francmason şi preşedinte al YMCA, în anul 1910, la Conferinţa Misionarismului Mondial de la Edinburgh, Scoţia. În acelaşi timp, a fost fondată o nouă societate, Consiliul Creştin Universal pentru Viaţă şi Muncă, cu rolul de a studia relaţiile dintre diferitele confesiuni creştine. Paralel cu aceasta, Conferinţa Mondială despre Credinţă şi Ordine avea ca scop evidenţierea şi eliminarea în timp, a problemelor de ordin dogmatic care împiedicau unirea Bisericilor.

  Apoi, în anul 1937, la întrunirile de la Oxford şi Edinburgh, s-a decis unirea acestor două mişcări într-o singură organizaţie numită Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor.

  Acest scurt istoric al mişcării ecumenice nu ar fi complet dacă nu am menţiona şi Organizaţia Mondială a Cercetaşilor, înfiinţată în Anglia în 1908; organizaţia avea ca scop educarea tineretului într-un spirit interconfesional, cosmopolit, într-un cuvânt – ecumenic, având ca doctrină umanismul.

  Aceste trei organizaţii, fondate şi organizate de masonerie, au fost şi sunt stâlpii de sprijin ai mişcării ecumenice actuale; ele au oferit unor generaţii întregi o perspectivă descreştinată asupra lumii mulţumită căreia a putut lua naştere Consiliul Mondial al Bisericilor.

  Obiectivul principal al mişcării ecumenice, ce are ca for conducător Consiliul Mondial al Bisericilor, este unirea administrativă a tuturor confesiunilor creştine şi necreştine, existente astăzi pe întreg mapamondul, sub jurisdicţia sa. În cadrul acestui for, confesiunile îşi păstrează dogma proprie, sunt egale între ele, fiind, Biserici” surori. Cu toate acestea, Consiliul nivelează asperităţile fiecărei confesiuni, diferenţele de opinie existente, toate eforturile fiind îndreptate spre uniformizarea şi aducerea la un numitor comun a tuturor punctelor de vedere, spre obedienţa totală în faţa forului conducător.

  Ortodoxia şi ecumenismul.

  Bisericile ortodoxe au avut poziţii diferite, de-a lungul timpului, faţă de mişcarea ecumenică, unele dintre ele făcând parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, altele ezitând sau chiar opunându-se categoric ideii de ecumenism modern. Ultima categorie cuprinde un foarte mic număr de Biserici, printre care precizăm Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora sub conducerea Mitropolitului Vitalie, Biserica Ortodoxă Greacă condusă de Mitropolitul Chiprian şi Biserica Ortodoxă Română de Răsărit.

  Bisericile, rezistente” se opun mişcării ecumenice în forma ei actuală şi nu ecumenismului în general. Neîndoios că nu există creştin în lume care să nu dorească unirea tuturor Bisericilor, dar ortodocşii, rezistenţi” ridică problema modului în care se realizează această unire. Ecumenismul Sfinţilor Părinţi susţinea unitatea în dogmă mai înainte de toate, în timp ce actualii, ecumenişti” doresc o unitate administrativă, de suprafaţă, lipsită de o consistenţă dogmatică. Mişcarea ecumenică este, prin excelenţă, o mişcare politică, creştin-democrată”, care afirmă egalitatea tuturor confesiunilor, încercând să minimalizeze ortodoxia, mergând până la distrugerea ei prin călcarea în picioare a, Simbolului credinţei”: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

  Poziţia ortodoxă este una a adevărului, a apărării dreptei credinţe, prin apărarea a însăşi Sfintei Scripturi şi Tradiţii ortodoxe, elitistă şi exclusivistă prin definiţie. Stâlpii Ortodoxiei sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a căror continuatori se consideră astăzi a fi ecumeniştii, care se cred, astfel, îndreptăţiţi să le modifice, prin adăugarea sau eliminarea canoanelor.

  Ecumenismul modern este erezia ereziilor, deoarece până acum în istoria Bisericii fiecare erezie a încercat să ia locul Bisericii Adevărate, în timp ce mişcarea ecumenică, unind toate aceste erezii, le invită pe toate, împreună, să se, onoreze” ca fiind singura Biserică adevărată. Prin mişcarea ecumenică, vechiul arianism, monofizism, monotelism, iconoclasm, pelaghianism şi orice simplă superstiţie a sectelor din ziua de astăzi, orice nume ar purta, s-au unit şi atacă susţinut adevărata credinţă.

  Simptomele ecumenistului.

  Nu a existat niciodată o epocă de aur a Bisericii, încă de la începuturi, aceasta fiind atacată de erezii. Dar, Biserica, unită în credinţă, a dus un război continuu împotriva lor şi le-a învins, de fiecare dată, devenind mereu mai puternică. Totuşi, astăzi, ereziile au format o alianţă cu putere crescândă, un front comun care atacă susţinut adevărata credinţă. Astăzi, diavolul nu mai încearcă doar să-l îndepărteze pe om de mântuirea dăruită prin adevărata Biserică, ci vrea să cucerească şi să distrugă însăşi Biserica.

  Frontul comun al ereziilor este mişcarea ecumenică, ce are ca principal scop unirea tuturor bisericilor “surori”, ramuri” ale Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Aceasta ar implica, în opinia ecumeniştilor moderni, unirea tuturor confesiunilor, în primul rând, administrativă, dar şi dogmatică – prin enunţarea unor principii universale, acceptate de toate Bisericile. Dar acest mod de unire nu-şi găseşte legitimitatea în Sfânta Tradiţie, problema fiind pusă eronat. Astăzi, există multe motive pentru o astfel de confuzie, motive care au făcut ca problema hotarelor Bisericii să devină din ce în ce mai relevantă, fapt ce denotă un singur lucru: ignorarea credinţei ortodoxe, în special a gândirii patristice. Insuficienta cunoaştere, din partea unui număr mare de ortodocşi, a credinţei ortodoxe unitare a lăsat loc ideii că Sfinţii Părinţi nu au fost de acord asupra Sfintelor Taine din afara Bisericii Ortodoxe, sau asupra unor probleme de dogmă. Separând învăţătura patristică de viaţa duhovnicească, se pun în conflict în mod artificial Sfinţii Părinţi între ei, când, de fapt, neînţelegerea sau interpretarea greşită a acestor învăţături au stat şi stau la baza acestei confuzii.

  Implicarea ortodoxă în mişcarea ecumenică a avut foarte puţine roade bune. De fapt, se poate afirma că această participare a avut ca rezultat, infectarea” multor ortodocşi cu virusul credinţei eretice, căci prin expunerea repetată la mentalităţile relativiste ale heterodocşilor, s-a erodat gândirea ortodoxă. Dialogurile ecumenice, aparent conduse de principiile adevăratei credinţe, i-au făcut pe ortodocşii participanţi şi unele Biserici Ortodoxe locale să piardă treptat contactul cu înţelegerea naturii Bisericii, devenind din ce în ce mai străini de moştenirea duhovnicească dătătoare de viaţă a Sfintei Tradiţii.

  Iată de ce Sfântul Apostol Pavel şi alţi Sfinţi Părinţi sfătuiesc la evitarea discuţiilor repetate cu heterodocşii, pentru a nu ne, infecta “ duhovniceşte cu idei eretice. Principalul simptom al acestei, boli” se reflectă în cuvinte sau activităţi care conduc spre o negare a unităţii şi unicităţii a Bisericii, expansionând hotarele ei în moduri ce sunt străine înţelegerii sale. În stadiul avansat al acestei boli spirituale, simptomele pot lua forma unui sprijin direct a diferitelor forme ale, Teoriei eretice a Ramurilor Bisericii”. Acesta este adesea însoţit de manifestarea unui dispreţ total faţă de acei credincioşi care iau poziţie faţă de eroziunea Sfintei Tradiţii şi a gândirii ortodoxe, ce caracterizează des implicarea ortodocşilor în mişcarea ecumenică.

  În general, sunt două tipuri de oameni afectaţi de această boală spirituală: trădători conştienţi ai credinţei şi aceia care au devenit o victimă neştiutoare a timpului nostru sincretic (N. R.: Sincretismul este amestecul ignorant al mai multor credinţe în scopul unirii lor sau al trivializării dogmei în sine). Ultimii sunt adesea nepurtători ai vreunei boli. Primii sunt, lupii în piele de oaie” asupra cărora ne-a avertizat Însuşi Mântuitorul, al căror scop limpede este distrugerea Bisericii adevărate. Ceilalţi – inconştienţi, s-au îmbolnăvit fără să-şi dea seama, neştiind să se apere împotriva ereziei. Boala ecumenismului trece prin mai multe faze, care, dacă este tratată la timp, poate fi vindecată, dar, care în caz contrar, are consecinţe grave ducând până la separarea credinciosului de Biserică.

  În consecinţă, ecumenistul va lupta din răsputeri pentru a, modela” gândirea ortodoxă spre a se putea legitima în faţa întregii lumi, evitând adevărul şi, mai mult decât atât, vrând să-l îngroape strălucirea de diamant sub noroiul şi ruina pe care şi le-a aşezat drept principii.

  Cu toate acestea, porţile iadului” nu vor birui Biserica lui Hristos, dar ne punem o întrebătoare arzătoare: câţi dintre noi vom mai fi în ea, rezistând încercărilor vrăjmaşului de a ne smulge?

  Ecumenismul modern înseamnă, Erezia ereziilor” (III)

  Nivele de apostazie.

  Pornind de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, apostazia este mai mult decât un fenomen superficial, exterior, care se manifestă într-o lume laicizată şi în preocupările acesteia. Rădăcinile apostaziei sunt mult mai profunde, ele putând găsi pământ roditor chiar în inima omului.

  Apostazia, în sine, semnifică îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserica Lui, păstrătoarea legilor şi a învăţăturilor mântuitoare. Ea se poate manifesta în cele mai viclene moduri. Ca şi falşii slujitori pe care Hristos i-a alungat din templu, forma exterioară a slujirii lui Dumnezeu şi chiar esenţa ortodoxiei pot fi imitate atât de iscusit, de fidel încât falsul, fabricat” astfel este capabil să, amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

  Pentru cei binecredincioşi, acest adevăr este o povară înfricoşătoare. Propovăduirea ortodoxiei generaţiilor viitoare necesită o distingere cât mai clară a adevărului de minciună, a dreptei credinţe de surogatele ce se dezvoltă azi, pe planuri din ce în ce mai subtile. În faţa acestui torent dezlănţuit al rătăcirilor şi ereziilor, cuvintele sunt insuficiente, iar vigilenţa trebuie să fie maximă, lupta duhovnicească susţinută, continuă, pe toate fronturile.

  Sfinţii ultimului veac au atras atenţia asupra îndepărtării omenirii de Biserica lui Hristos şi asupra stării ei apostatice. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov sfătuieşte: Nu vă încumetaţi să ridicaţi mâna voastră slabă pentru a opri invazia apostaziei. Evitaţi-o, feriţi-vă de ea şi vă va fi de ajuns. Încercaţi să înţelegeţi spiritul timpului, studiaţi-l pentru a-l evita capcanele cât mai mult cu putinţă”. Ca urmare a acestui gol duhovnicesc, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că, Ortodoxia îşi pierde sarea”, exprimând cel mai bine apostazia actuală. Ne punem întrebarea dacă doar cei care au, gustat” adevărata esenţă a ortodoxiei simt această pierdere, căci cine nu a gustat vreodată sare nu poate face distincţie între sarea adevărată şi un substitut al ei.

  Deci, unitatea credincioşilor în Biserică şi păstrarea credinţei ortodoxe – necesare înduhovnicirii şi împărtăşirii cu plinătatea darului lui Iisus Hristos – nu mai sunt suficiente astăzi pentru a ne feri de consecinţele dezastruoase ale îndepărtării de Dumnezeu. Ignoranţa în cele duhovniceşti şi neîngrijirea sufletului conduc la pierderea discernământului şi a voinţei. Toate acestea sfârşesc într-o indiferenţă spirituală şi o superficialitate, profundă”. Orice creştin este dator faţă de sine şi de semenii săi să-şi dezvolte individual o percepţie proprie a autenticităţii care să-l permită să discearnă între adevărata ortodoxie şi imitaţiile sale viclene.

  Studiind scrierile despre apostazie, putem distinge trei nivele, pornind de la cel mai vizibil către cel mai subtil.

  Primul nivel apostatic.

  La primul nivel de apostazie, apare, ca simptom predominant, pierderea, savorii” creştinismului de către întreaga lume creştină, în general. Rădăcinile acestui fenomen se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus, precum şi în apariţia treptată în Apusul medieval a unei, noi creştinătăţi”, în care raţiunea căzută a omului devine criteriul adevărului, înlocuind tradiţia revelată dumnezeieşte. În esenţă, această schimbare de la perspectiva duhovnicească la cea umană a condus, prin Renaştere şi Iluminism, la materialismul zgomotos al timpurilor noastre – materialism care l-a orbit spiritual pe omul modern., Pot fi observate, scria un mare ierarh rus, forţele întunericului acţionând pe calea raţiunii pentru a-l lega pe om cât mai puternic cu putinţă de această viaţă pământească, trecătoare, făcându-l să uite de viaţa viitoare, viaţa veşnică ce, cu siguranţă, ne aşteaptă pe toţi.”

  Materialismul corupe credinţa creştinului, fără ca măcar acesta să-şi dea seama. Chiar şi poziţia lui clară, împotriva deşertăciunii” şi discuţiile duhovniceşti pot fi, invadate” de idei lumeşti, dacă el a pierdut înţelegerea corectă a lumii, a unei lumi care se opune creştinismului adevărat. Mai mult, ceea ce din punct de vedere ortodox este considerat imoral, devine îngăduit pentru un creştin molipsit de materialism.

  Este mai mult decât evident unde poate conduce perspectiva lumească asupra vieţii duhovniceşti., Despre ce fel de unire a tuturor creştinilor putem vorbi astăzi când Adevărul este negat de aproape toată lumea, când înşelătoria domină omenirea, iar trăirea duhovnicească a dispărut, fiind înlocuită de o viaţă carnală, idolatrizată. În acelaşi timp, acest concept despre lume a fost ascuns în spatele unei pretinse carităţi care justifică, în mod ipocrit, orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală. Într-adevăr, din aceste lucruri s-au născut nenumăratele baluri, jocuri, dansuri şi distracţii faţă de care – în ciuda naturii lor imorale şi anticreştine – chiar mulţi clerici moderni au o atitudine tolerantă, câteodată organizându-le ei înşişi şi participând la ele.

  Pierzând contactul cu esenţa credinţei, într-un cuvânt înduhovnicirea, clerul îi lipseşte pe credincioşi de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, creştinii sunt nevoiţi să găsească substitute pentru acest har prin provocarea de, experienţe spirituale”, prin autoconvingere. În acelaşi timp, ei caută un înlocuitor în această lume, pentru cealaltă lume care nu le mai este accesibilă. Despre aceşti, neocreştini”, părinţii acestor timpuri apostatice spun:

  Ei caută cu nerăbdare fericirea în această lume, plină de păcate şi nedreptăţi şi cred că una dintre cele mai sigure căi pentru a o obţine este, mişcarea ecumenică” – unirea tuturor confesiunilor într-o singură, Biserică”; ea va cuprinde nu numai pe ortodocşi, romano-catolici şi protestanţi, ci şi pe evrei, musulmani şi păgâni, uniţi sub semnul iubirii creştine, dar păstrându-şi fiecare convingerile şi greşelile proprii. Această iubire, creştină” utopică – dorită în numele păcii şi armoniei pământeşti – nu poate decât să calce în picioare Adevărul.”

  Mişcarea ecumenică” modernă reprezintă apogeul apostaziei omenirii: lipsa de credinţă aproape universală în Dumnezeu şi, ca urmare, lipsa dorinţei de a lupta. Acestea atrag după ele şi o aprobare involuntară sau chiar o justificare a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de iubire creştină şi pace. În timpurile noastre, când oamenii au îndoieli atât de puternice privind existenţa lui Dumnezeu, când orice adevăr este socotit relativ şi se consideră firesc ca fiecare persoană să deţină propria sa, religie”, lupta pentru Adevăr capătă o semnificaţie deosebită. Cel care nu înţelege această luptă, care vede în ea doar o manifestare a literei legii şi sugerează, închinarea lui” în faţa minciunii, îndepărtându-se de Adevăr, trebuie, în mod firesc, recunoscut ca un trădător al Adevărului, oricare ar fi, oricum s-ar numi sau s-ar considera el însuşi.”

  Cei care îşi pun toate speranţele în această lume fie vor cădea în disperare, fie vor închide ochii în faţa degenerării crescânde a societăţii. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică nu poate decât să ajute la dezlănţuirea forţelor răului în vremea din urmă. Toleranţa, propovăduită” de întreaga societate modernă distruge valorile unei lumi de acum apuse, pregătind omenirea pentru o nouă lume şi un nou, proprietar” care îi va lua locul lui Iisus Hristos în inimile oamenilor şi le va da acestora pe pământ ceea ce Iisus Hristos nu le-a dat. Numai cel complet orb duhovniceşte nu înţelege toate aceste lucruri!”

  Ecumenismul modern înseamnă, Erezia ereziilor” (IV)

  Al doilea nivel.

  La al doilea nivel apostatic, Bisericile Ortodoxe, ţinând pasul cu vremea”, renunţă la unele expresii ale ritului Bisericii şi la poziţiile ecleziologice pe care le consideră, depăşite”. Astfel, Bisericile se îndepărtează de la tradiţia care păstrează, esenţa” creştinismului. Aceasta este una dintre căile prin care Ortodoxia devine o, pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi, moştenită” de o lume care nu mai este pregătită sau dornică de a o primi.

  Sfântul Atanasie cel Mare spunea că, Biserica nu trebuie să slujească vremurilor”, Biserica nu se conformează niciodată lumii. Într-adevăr că nu, căci Domnul le spunea ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină: Voi nu sunteţi din această lume”. Biserica lui Hristos a fost, este şi va fi întotdeauna străină de această lume”. Sfântul Efrem Sirul consideră lumea ca fiind o mare de păcat, iar lepădarea de lume – prin renunţarea la toate patimile omeneşti – drumul spre Împărăţia lui Hristos, iar Teofan Zăvorâtul întăreşte antinomia dintre Biserică şi lume spunând că, înţelepciunea duhovnicească nu-şi găseşte locul în această lume”., Imuabilă în faţa conceptelor lumii, Biserica poate transmite neschimbate învăţăturile dumnezeieşti ale Domnului, deoarece această neamestecare a păstrat-o neschimbată, ca, Dumnezeu Însuşi neschimbat”.”

  La începutul anilor ’60, un student la teologie l-a văzut pe un arhiereu plimbându-se mult timp pe coridorul mânăstirii, adâncit în gânduri. El s-a dus la episcop şi l-a întrebat ce îl frământa., Frate, a replicat ierarhul contemplativ, cuvântul Ortodoxie şi-a pierdut sensul, pentru că neortodocşii se ascund în spatele unei măşti ortodoxe. Deci, este nevoie să inventăm o nouă expresie pentru ceea ce noi numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost nevoie să se inventeze cuvântul Ortodoxie. Şi nu este atât de uşor.”

  Arhiereul înţelegea că, pentru motive oarecare, Bisericile Ortodoxe şi ierarhii lor nu au păstrat temelia duhovnicească a tradiţiei ortodoxe, aşa cum a fost transmisă neîntrerupt, din tată în fiu, de-a lungul secolelor: Acolo unde legătura harică moştenită spiritual de la Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, s-a întrerupt, acolo unde în credinţă şi morală au fost introduse diferite inovaţii pentru, a păstra pasul cu vremea”, pentru, a progresa”, pentru a nu părea demodaţi şi pentru adaptarea la cerinţele şi moda acestei lumi stăpânite de vrăjmaş – acolo nu există Biserica adevărată”.

  Aceste, inovaţii” sunt uneori introduse pentru ca viaţa ortodoxă să nu mai fie atât de aspră sau pentru a o face să apară mai puţin stranie în ochii lumii. Ideea care conduce la aceste lucruri este heterodoxă, pentru că, credinţa ortodoxă învaţă cum să trăieşti conform cerinţelor desăvârşirii creştine, în timp ce heterodoxia preia din creştinism numai acele lucruri care sunt după măsura vremurilor contemporane”.

  A nega trăirea şi chiar legile duhovniceşti ale Ortodoxiei înseamnă privarea creştinului de comuniunea cu Dumnezeu, de însăşi mântuirea sufletului, atunci când omul renunţă la această cale, în spirit dacă nu în literă. Aceasta semnifică slăbirea temeliei Ortodoxiei, ce, este o credinţă ascetică care cheamă la o trăire aspră pentru dezrădăcinarea patimilor omeneşti şi sădirea virtuţilor creştine”.

  Alteori, tradiţia este, schingiuită” servind ca jertfă adusă mândriei, teologilor” contemporani. Aceştia, lipsiţi de apa vie a tradiţiei, se străduiesc să găsească, noi feţe ale teologiei ortodoxe”, să, îngenuncheze istoria” intelectual şi să, reînvie” mistica printr-un fel de puritanism artificial. Ei vociferează, despre cât de important este să, reînnoim Biserica Ortodoxă”, despre anumite, reforme în Ortodoxie” care, chipurile, a devenit, încarcerată de canoane”, muribundă”. Această nouă specie de, ortodocşi” nu sunt în realitate alţii decât, scolasticii” moderni, saducheii zilelor noastre. Ei, teologhisesc” fără a cunoaşte cu adevărat duhul Bisericii Universale, în care s-au născut sfinţii. Socotesc că Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, cu toate, adaosurile culturale” şi, impurităţile” ei, ce a fost proslăvită prin sfinţi chiar şi în zilele noastre, trebuie, purificată”. Dar Ortodoxia lor, restaurată” sau, redescoperită”, în ciuda pretenţiilor de a fi mai pură şi mai bine informată, nu a produs decât oameni deştepţi: Prin fructele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7, 20). Neputinţa duhovnicească a celei din urmă este fructul, teologilor”, mai docţi” decât adevăraţii păstrători şi mărturisitori ai sfinţeniei Ortodoxiei.

  Bisericile, ţinând pasul cu vremea”, pot pierde savoarea Ortodoxiei şi pot fi cuprinse de spiritul, mişcării ecumenice”, la modă, care este o încununare a apostaziei lumii., Spiritul distrugător al apostaziei s-a furişat deja şi în Biserica Ortodoxă, ai cărei ierarhi proclamă deschis apropierea unei, noi ere” şi propun cinic înlăturarea trecutului. În acest timp, ei se adună pentru a crea un fel de, Nouă Biserică”, ce se află în contact, ecumenic” în acord cu toţi apostaţii de la dreapta credinţă. Vreme îndelungată s-a afirmat că ierarhii ortodocşi fac parte din mişcarea ecumenică pentru, a mărturisi în faţa popoarelor de alte confesiuni adevărul sfintei Ortodoxii”, dar este greu de crezut că această declaraţie reprezintă altceva decât, praf în ochi”. Declaraţiile lor frecvente în presa internaţională nu duc decât la concluzia că sunt nişte simpli trădători ai Adevărului.”

  Al treilea nivel.

  În sfârşit, ultimul nivel de apostazie este atins atunci când chiar şi Bisericile Ortodoxe, păstrătoare ale Sfintei Tradiţii, pierd esenţa credinţei lor şi sunt infectate de un duh lumesc deghizat sub masca spiritualităţii. Aceasta apare datorită pierderii iubirii, fără de care orice manifestare a credinţei devine mai degrabă acuzatoare decât purtătoare de har şi din pricina folosirii celor duhovniceşti (menite să amintească de Împărăţia lui Hristos) în scopuri lumeşti. În urma acestora ia naştere o altă formă de, pseudo-Ortodoxie”, de data aceasta mai subtilă deoarece poate fi ascunsă sub diferite aparenţe. Simptomele acestei îmbolnăviri spirituale a Bisericii se regăsesc, în parte, la al doilea nivel de apostazie, cele mai grave accente ale acesteia fiind totuşi de altă natură.

  Partide politice.

  După pierderea esenţei Ortodoxiei, Biserica devine în ochii celor din jur o organizaţie pământească, iar comuniunea în Trupul Mistic al lui Hristos este înlocuită de aspectul social al, frăţiei întru Hristos”. Omul, în sine, este călcat în picioare de interesele, organizaţiei”, sub pretextul, curăţirii Bisericii de elemente periculoase”.

  Cei cu, mentalitate de partid” pot pierde calea sfinţeniei, opunându-se oricărei îndrumări duhovniceşti şi urmându-l pe conducătorii grupului, influenţii susţinători ai scopurilor lor. Ei se ascund adesea în spatele unui presupus idealism, în realitate urmărindu-şi numai interesele personale; se străduiesc nu să-L placă lui Dumnezeu, ci să se ocupe de împlinirea propriilor aspiraţii şi să fie plini de râvnă pentru gloria lor sau a, colegilor de grup”.

  Una din trăsăturile cele mai dureroase a acestor grupări este unitatea de nezdruncinat în jurul intereselor grupului în locul slujirii lui Hristos, structura de monolit a partidului. Cei din grup care nu-şi asumă responsabilitatea de a urma până la capăt, idealurile” partidului sunt expulzaţi şi chiar sacrificaţi. În numele apărării acestei unităţi, un arhiereu grec a fost îndepărtat din poziţia de membru permanent al Sinodului episcopilor pentru că a refuzat să fie condus de linia de, partid” mai degrabă decât de propria conştiinţă. Văzând că partidele au pătruns până şi în propria sa biserică, el şi-a pus întrebarea retorică: Oare părăseşte harul Sfântului Duh Sinodul?”, Canonicitatea”, o armă esenţială în polemicile dintre grupări, ajunge să fie manipulată arbitrar şi confundată cu, recunoaşterea” unui partid de către celelalte. Deci, cineva este, canonic” când foloseşte cea mai eficientă propagandă.

  Interesele de grup sunt atât de vădite încât îndepărtează pe cei dornici de a cunoaşte cu adevărat Biserica şi îi face pe credincioşi să asculte mai degrabă şoaptele vrăjmaşului decât Cuvântul lui Dumnezeu.

  A tăcea în această privinţă este echivalentul unei crime, căci dacă această problemă nu ar fi tratată direct, cum ar putea omul să descopere adevărata esenţă a Ortodoxiei, ce este deasupra tuturor acestor lucruri vremelnice? Cum ar putea cineva să trăiască Realitatea, comuniunea invizibilă a Trupului mistic al lui Hristos? A folosi Biserica ca unealtă pentru interese de grup înseamnă să, supui veşnicia vremelniciei, cele cereşti celor pământeşti, sfinţenia păcatului”.

  Măşti.

  Un alt simptom este cel al scufundării Bisericii într-un teatru, în care clericii şi laicii interpretează roluri. Actoria devine o pasiune pentru oamenii obişnuiţi ce doresc, slujind ambiţiei lumeşti, să ocupe poziţii din Biserică, care cer un nivel duhovnicesc superior. În cele mai multe cazuri, aceşti dornici de slavă deşartă, neavând autoritate spirituală, încearcă să şi-o câştige, mulţumindu-l pe oameni” (Gal. 1,10; 1 Tes. 2, 4-6).

  Orbirea ierarhilor.

  Având o concepţie lumească despre autoritate, ierarhii cred că prima lor datorie este de a conduce cu blândeţe biserica, în loc să se gândească la mântuirea sufletelor.

  Astfel, pe măsură ce un ierarh al Bisericii încearcă să poarte o mască pe atât turma sa va accepta ideea sa lumească despre autoritate şi va juca rolul unei turme negânditoare, lipsite de discernământ. Ierarhul va da exemple false şi poporul, care nu a cunoscut niciodată harul Duhului Sfânt, nu se poate opune pentru că nu poate face diferenţa între păstorirea mântuitoare adevărata şi mincinoasă.

  Din această cauză, lumea cotidiană caută păstori nu din motive duhovniceşti, ci pentru a fi membri legitimi ai unei grupări bisericeşti. Sub o conducere neduhovnicească, poate apărea o paralizie sufletească printre credincioşi. Oamenii se pot speria când se ridică problema iniţiativei, potrivit cu propria conştiinţă, fiind învăţaţi să creadă că oricine tulbură starea de sine nu are dreptul să existe. Iar ei se vor ruşina să arate, prin faptele lor, iubirea faţă de Dumnezeu sau faţă de acei sfinţi, neoficiali”.

  Orice stă în calea Adevărului lui Hristos este idolatrie. Dacă cineva urmează hotărârile unui conducător al Bisericii când acestea se opun poruncilor lui Hristos, atunci el face din ierarh un idol putând chiar conchide că, dacă un ierarh greşeşte, atunci nu există nici o urmă de speranţă!” Dar ortodocşii nu pot trăi fără speranţă, atâta timp cât păstrează o înţelegere duhovnicească despre Biserică. Un adevărat creştin nu trebuie să facă compromisuri cu vrăjmaşul, trebuie să lupte prin toate mijloacele care-l stau la dispoziţie pentru a anihila răspândirea şi întărirea răului printre oameni.

  În această lume, cumpărată” de câteva păreri, inimile creştinilor vor seca şi vor deveni la fel de amare ca şi a celor din jurul lor. Pe măsură ce dragostea creştină se va evapora, va fi înlocuită de substitute care se străduiesc să unească doar exterior Biserica, prescriind modele de comportare, de interpretare de roluri, de a face pe placul oamenilor, înţelegeri politice – substitute care vor unifica o falsă Biserică, un gol aşteptând să fie umplut de antihrist.

  Sfântul Teofan mai spunea: În acea vreme, numele de creştin va fi auzit peste tot şi biserici şi slujbe vor fi peste tot, totuşi toate acestea nu vor fi decât aparenţe, în timp ce în spatele lor nu va fi decât apostazie”.

SFÂRŞIT