Judecatile si prejudecatilor oamenilor

Am citit mai devreme o poveste si imposibil ca in viata voastra sa nu fi intalnit ceva asemanator, pentru ca oamenii reactioneaza instinctiv, fie ca e vorba despre imbracaminte, fie ca e vorba despre cuvinte. Gura sare inainte judecatii, apoi, in 99% dintre cazuri, vedem ca judecata noastra nu a fost cea potrivita si ne pare rau. Iata povestea, e putin cam lunga dar scrisa lejer, fara cuvinte grele, intortocheate.

EMOTIONANTA POVESTE A LUI TEDDY...

„În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a V-a, în prima zi de şcoală, doamna Thompson, una din profesoarele lor, le-a spus un mare neadevăr. Ca mai toţi profesorii, le-a spus că îi iubeşte la fel. Totuşi, acest lucru nu era posibil deoarece în prima bancă stătea un băieţel pe nume Teddy Stallard.

Doamna Thompson îl urmărise în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul. În plus, Teddy era adesea nesuferit. Se ajunsese până acolo încât doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion roşu, un X mare şi îngroşat şi să îi dea nota 4.

Către sfârşitul primului trimestru, doamna Thompson trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe a lui Teddy o lăsase intenţionat la urmă. Când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din clasa I scrisese: „Teddy este un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi e o plăcere să fii în prejma lui.”

Profesoara din clasa a II-a mentionase: „Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama lui suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea.”

Profesoara din clasa a III-a scrisese: „Moartea mamei l-a afectat foarte mult. Se străduieşte din răsputeri, dar pe tatăl său nu îl prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta curând, dacă nu se schimbă ceva.”

Profesoara dintr-a IV-a concluzionase: ”Teddy este retras şi nu îl mai interesează şcoala. Are puţini prieteni şi uneori adoarme în timpul orei.”

De acum, Doamna Thompson înţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii i-au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare; mai puţin Teddy, al cărui cadou era împachetat cu hârtie obişnuită. Unii dintre elevi au început să râdă când doamna Thompson a scos o brăţară căreia îi lipseau câteva pietre şi o sticluţă de parfum pe jumătate goală.

Binenţeles că i-a certat şi a apreciat că brăţara era drăguţă, iar parfumul mirosea frumos. Teddy a rămas după ore în acea zi, s-a apropiat cu sfiala de profesoara si, cu lacrimi in ochi, i-a soptit: „Doamnă Thompson, astăzi mirosiți ca mama...” După ce copiii au plecat, a plâns aproape o oră. Din acea zi, a încetat doar să le predea elevilor, a început să îi şi înveţe lucruri despre viaţă.
Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe măsură ce îl încuraja, mintea lui a început să se deschidă tot mai mult. Până la sfârşitul anului, baiatul ajunsese din nou cel mai isteţ din clasă şi, în ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit preferatul ei.

După un an, a primit o scrisoare de la el în care acesta îi spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată. După doi ani a primit o nouă scrisoare în care o anunţa că intrase la un liceu prestigios, iar după alţi 4 ani încă una în care îi scria că terminase liceul al treilea în clasă şi o asigura că rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avusese. Şase ani mai târziu a mai primit o scrisoare în care o anunţa că va finaliza în curând şi facultatea cu rezultate excelente.

Încă o dată sublinia faptul că rămăsese cel mai bun dascăl pe care l-a avut vreodata. Peste un timp, sosi o nouă scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard. Urmă o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători. Îi spunea că tatăl lui murise cu ceva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă de obicei mama mirelui. Binenţeles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau câteva pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise odinioară de la Teddy. S-au îmbrăţişat, iar acesta i-a şoptit la ureche: „Îţi mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva.”

Doamna Thomson i-a şoptit cu lacrimi în ochi: „Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti adevăratul profesor, cel care m-a învăţat că am puterea de a schimba oamenii. Nu am ştiut cum să predau elevilor până să te întâlnesc pe tine...”