Omul e stăpânul vorbelor și grâul stăpânul pâinii

Mă gândeam zilele acestea la vorbe-cuvinte și grâu. Poate și din cauză că atunci când mă uitam pe fereastra vagonului am văzut în unele locuri că a început treieratul grâului, luna Iunie e fapt luna propice adunatului .

Atunci m-am transpus cu gândul cu câteva săptămâni înainte și mă gândeam că el, grâul, de culoare aurie, semeț și aducător de pâinea noastră de zi cu zi, primește adierea vântului cald de la apusul soarelui, pregătit să meargă la odihnă. Mâna parcă îmi trecea peste spicele lui, care se aplecau recunoscător că cineva se gândește la el.

Dintr-o dată se aude un vuiet fioros, ca răgetul unui animal preistoric, cerul se întunecă pe dată și o furtună puternică se abate asupra noastră. Nu aveam unde să fug și m-am așezat chituc în lanul de grâu, supărată, dar nu speriată, căci știam că sunt pe „mâini„ bune. Se abate o ploaie cu stropi mari și reci, vântul urla din toate părțile și eu mă uitam la spice, care se înconvoiau, dar nu se rupeau. „Cine are rădăcină bună nu se rupe, doar se indoaie puțin apoi își revine”, îmi șuieră vântul în urechi .

Ca din senin, furtuna se oprește, cerul se limpezește, mă ridic dintre spicele de grâu și mă uit la el. Era aproape culcat, dar întreg. Mă uit la spice, erau întregi. Oftez și spun bucuroasă ”Avem și anul ăsta pâine”.

Mă gândesc și poate și voi vă întrebați de ce scriu o poveste despre grâu și cuvinte-vorbe dar nu spun nimic despre ele. O limbă are mii de cuvinte, omul le stăpânește pe toate sau pe majoritatea, dar la un semn de furtună, nu le mai poate domoli și face un terci de necitit și imposibil de redat la  cinci minute după prăpăd. Pe când grâul, chiar dacă e „sluțit”, poate să ne mai dea de-o azimă, de-o lipie, de-o turtă, cu care să ne hrănim.

„Cuvintele provoacă suferință pe timp de furtună pe care nici cerul senin nu le mai poate îndrepta” - Ellia