Malaria din 1623 Intre Papa Urban al VIII-lea si miracolul tratament adus de iezuitul Salumbrino

Malaria este astăzi o boală tropicală dar până în secolul al XX-lea a făcut ravagii şi în Europa, favorizată de întinderile de apă, vremea calduroasă şi igiena precară. Cum a dispărut de aici?

Disperare şi lipsă de remedii

Roma, 1630. Verile deveniseră experiente de coşmar. Numărul locuitorilor scădea pe măsură ce temperaturile creşteau. O epidemie cumplită răvăşea oraşul. Groparii munceau fără oprire, spitalele erau pline. Peste tot zăceau copii şi adulţi, loviţi de febră şi frisoane, mai mult morti decât vii. Medicii erau neputincioşi.

Încercau să mai amelioreze simptomele cu comprese sau sângerare “terapeutică”. Nimeni nu ştia de ce vara aducea cu sine cumplita boală. Încă din antichitate însă se vorbea de aerul ce rău, “mal aria” (it.), ce venea dinspre mlaştinile de la marginile oraşului şi se răspândea apoi pe toate străzile oraşului. Cei care îşi permiteau plecau în lunile de vară, cei care rămâneau se temeau de ce e mai rău. Boala nu ierta pe nimeni, nici măcar pe oamenii Domnului, care mureau pe capete de fiecare dată când se organiza o întâlnire la Vatican. Vara anului 1623 a fost de-a dreptul îngrozitoare când, cu splina distrusă, migrene teribile şi febră puternică, papa Grigore al XV-lea a decedat. 55 de cardinali s-au reunit pentru a alege alt papă, dar urmările au fost catastrofale:s-au îmbolnăvit unul după altul, iar când în sfârşit a fost ales papa Urban al VIII-lea, s-a îmbolnăvit şi el.

Încet-încet însă acesta şi-a revenit, graţie medicilor de la spitalui Santo Spirito. Drept mulţumire, papa le-a permis să înfiinteze cea mai mare şi ofertantă farmacie din Europa. Pe rafturi au ajuns tot soiul de medicamente, şiruri nesfârşite de borcane umplute cu ierburi sau substante chimice sau ghivece cu plante medicinale, venit din toate colţurile lumii. Importatorii erau în mod special preoţi iezuiţi, trimişi în lume cu activităţi misionare. Aceştia însă adunau şi cunoştinţe din medicina populară şi trimiteau acasă preparate. Din China un călugăr a adus rubarba, folosită împotriva durerilor stomacale, iar din America de Sud au fost aduse bezoare din stomacul lamelor, mase nedigerabile despre care se credea că tratează dizinteria, muscăturile de şarpe şi chiar infertilitatea.

Speranţa vine de la indieni

Cel mai “miraculos” medicament însă a ajuns în Europa în 1630, graţie iezuitului Agustino Salumbrino. Era vorba despre o bucată de scoarţă provenită de la arborele de chinină, care creşte la piciorul Anzilor din peru, Bolivia şi Ecuador. Scoarţa, numită “quina” în limba locală quechua, era de culoarea scorţişoarei şi nu pare foarte specială. Aceasta beneficia totuşi de o calitate care va avea mare însemnătate pentru omenire.

Salumbrino a intrat în rândul iezuiţilor în 1588, iar după ce a studiat farmacia la Milano, a pornit într-o călătorie peste Atlantic şi s-a stabilit la Lima. Cel mai mare vis al său era să contribuie la ameliorarea sănătăţii din zonele sărace, de aceea a şi înfiintat una din primele farmacii din Lumea Nouă. În grădina farmaciei, Salumbrino a plantat cantităţi importante de plante medicinale, adunate în timpul călătoriilor printre indieni, care cunoşteau multe remedii deosebite, printre care şi arborele de chinină, a cărui scoarţă o răzuiau şi o lăsau să se usuce la soare, după care o amestecau cu apă caldă şi o foloseau pentru tot felul de dureri. Şi atunci iezuitului i-a venit ideea:dacă scoarţa-minune ar putea fi folosită şi pentru a trata boala care răvăşea Europa?

Aşa că i-a trimis farmacistului principal de la Santo Spirito un pachet, iar acesta în curând şi-a dat seama de importanţa majoră a plantei şi a început să o prescrie în formă de pulbere pacienţilor afectaţi de malarie. Şi atunci s-a întâmplat minunea:chiar şi cei mai grav bolnavi şi-au revenit. Vestea s-a răspândit rapid în toată Europa, iar Spania şi Portugalia au preluat imediat medicamentul numit adesea ‘pulberea iezuită’. Salumbrino avea de lucru la farmacia din Lima mai mult ca niciodată, odată ce a explodat cererea, indiferent de costuri.

Noutatea nu a avut parte totuşi de o primire călduroasă în ţările protestante, unde circulau zvonuri despre un preparat diavolesc, menit să ucidă adversarii catolicilor. Englezii au refuzat tot ce provenea de la catolici, dar la mijlocul secolului al XVII-lea decizia se va dovedi fatală. Englezii chiar aveau nevoie de leacul peruan, pentru că în sud, mai ales la Londra, malaria lovea periodic. În capitală răpunea în jur de 5000 de victime în fiecare an, printre ele aflându-se chiar Oliver Cromwell, mort în 1658 în urma refuzului de a consuma pulberea iezuită.

O afacere profitabilă

Dar, ironia sorţii, tocmai un englez a contribuit decisiv la marele succes al scoarţei de quina. Robert Talbor, specialist în tratarea febrei, detinea o clinică proprie la Londra unde a început să aplice tratamentul. În încercarea de a-şi îmbunătăţi reputaţia în cercurile de cărturari, pentru că el nu avea o educaţie formală, dar si pentru a atrage clienţi, a publicat în 1672 cartea “Pyretologia”, unde vorbea despre cauzele şi tratamentul frisoanelor. Iniţial a avertizat despre efectele secundare ale pulberii, dar în cele din urmă a conchis că, întrebuinţat corect, era un medicament sigur. Nu a dezvăluit însă cum producea pulberea, atrăgând invidia medicilor. Zvonul cum că făcea minuni a ajuns până la casa regală, iar în 1678 Carol al II-lea a trimis după el.

Spre disperarea medicului personal care l-a numit sarlatan, Talbor l-a vindecat pe rege, care la rândul său l-a ridicat la rang de cavaler. Un an mai târziu, Talbor a mai facut o minune, vindecându-l pe nimeni altul decât pe regele-soare Ludovic al XIV-lea. Reputaţia sa a ajuns pe culmi nebănuite după ce a ajutat-o şi pe regina Maria Luisa a Spaniei. Regele-soare i-a cumpărat reţeta plătindu-i o avere, aşa că Talbor nu mai era doar faimos, ci şi putred de bogat. La doi ani după moartea sa, în 1682, a fost publicată cartea “The English remedy or Talbor’s Wonderful Secret for Cureing of Agues and Feavers”, dezvăluindu-se reţeta:petale de trandafir, suc de lămâie şi scoarţă peruană, toate amestecate cu vin alb. Pacientul trebuia sa ia o doză la fiecare trei ore până înceta febra. Conaţionalii săi nu au mai închis ochii în faţa puterii medicamentului, chiar dacă nu ştiau de ce arborele de cinchona, după cum a fost numit de către Carl von Linne, avea efecte atât de benefice. Problema era doar importul, scump şi greoi, ceea ce a făcut ca în curând doar cei înstăriţi să îşi mai permită tratamentul.

Vreme de mulţi ani, iezuiţii au avut monopolul asupra comerţului, dar la sfârşitul secolului al XVII-lea francezii au reuşit să îşi creeze propria reţea. Pe drumul către clienţi, scoarţa trece prin mâinile mai multor intermediari, tentaţi uneori de un câştig în plus. Uneori aceştia amestecau pulberea cu praf, nisip sau scoarţă de la alţi copaci, o combinaţie destul de periculoasă. În plus, preţurile creşteau constant, ceea ce i-a determinat pe englezi să caute căi pentru a produce singuri chinina, substanţa alcaloidă care ucidea paraziţii. La mijlocul secolului al XIX-lea, arborele de chinină se afla în pragul disparitiei. Iar englezii aveau mare nevoie în campaniile de colonizare, mai ales în India.

În 1860, botanistul Robert Spruce a întreprins o călătorie aventuroasă în pădurile tropicale din Ecuador, cu o misiune aproape imposibilă. A traversat jungla într-o canoe, înfruntând săgeţile indienilor, bolile, animalele veninoaseşi furtunile violente, ca într-un final să ajungă în micul sat Limon, înconjurat de păduri dese cu arbore de cinchona. Spruce a petrecut trei luni adunând aproape 600 de puieţi şi 100.000 de seminţe, pe care le-a trimis în India la Madras. Aici englezii au organizat o plantaţie enormă într-un climat montan similar cu cel din Peru unde creştea medicamentul minune. După câteva săptămâni, seminţele au început să încolţească, la fel şi sperantele. Aveau în sfârşit controlul asupra chininei şi putea continua colonizările fără teama malariei.

Cu toate acestea, nu erau conştienţi de un lucru esenţial:seminţele proveneau de la 40 de specii diferite, iar nu toate produceau chinină. Între timp, un alt englez, Charles Ledger, a iniţiat un proiect propriu, după ce a primit în dar de la un bolivian doi saci cu seminţe de la cea mai rafinată specie de quina. Guvernul însă a refuzat să îi cumpere seminţele, aşa că Ledger s-a adresat consulatului olandez la la Londra. Olandezii au acceptat să facă achiziţia şi au trimis semintele în Java. În curând se va dovezi că au dat lovitura. În mod normal, scoarţa conţine două-trei procente de chinină, dar specia lui Ledger conţinea paisprezece. Arborii lui Spruce însă asigurau doar aportul necesar pentru populaţia din India, dar nu se putea face comerţ. Astfel, olandezii au reuşit fără prea mult effort să domine piaţa internaţională de chinină.

Tot la finele secolului al XIX-lea s-a descoperit şi cauza malariei:microbiologul Alphonse Laveran a descoperit la microscop parazitii care se hrăneau cu celulele roşii. Peste cincisprezece ani, medicul militar Ronald Ross a descoperit că ţânţarii erau purtători, iar ambii cercetători au primit Nobelul. Întrucât chinina poate avea efecte secundare grave, astăzi se foloseşte o substanţă sintetică pentru tratarea malariei şi chinina doar în cazurile extrem de grave. 

Sursa:varldenshistoria.se