Corneliu Coposu - Pe urmele istoriei

Corneliu Coposu a fost figura istorica, cunoscuta de generatiile nascute dupa 1960, abia dupa evenimentele din 1989. Cartile de istorie comuniste au fost atent simplificate si excluse din memoria colectiva, tocmai pentru a nu scoate in evidenta si altfel de romani patrioti, in afara de ei, aparatul de patid unic, moralizator si capabil sa duca tara pe "cele mai inalte culmi"

„Ce pot să vă spun despre Corneliu Coposu e că era extrem de emoţionat. Cu vreo două săptămâni înainte el ne tot vorbea despre rolul lui Iuliu Maniu şi ce-a gândit Maniu când se ducea la Alba Iulia, spunându-ne mereu: „Voi nu vă daţi seama că eu voi transmite un mesaj de la Alba Iulia, la 53 de ani de când Maniu a fost acolo!” Ultima dată când Iuliu Maniu a fost la Alba Iulia a fost în 1937, când venea de la Bădăcin cu trenul şi s-a oprit la Alba Iulia să meargă să spună o rugăciune şi să se închine în faţa celor care nu mai erau, în faţa martirilor actului Unirii.” (Ion Gherasim)

Corneliu Coposu a fost timp de 17 ani în detenție. La Râmnicu – Sărat, după ce opt ani a fost singur în celulă, n-a mai ştiut să vorbească. Hrana nu depăşea 500 - 600 calorii / zi şi era formată de cele mai multe ori dintr-o supă cu puţin orez, acesta intrând în detenţie cu o greutate de 114 kg şi a ieşit de la Râmnicu - Sărat având 51 kg.

Arlette Coposu, soția lui Corneliu Coposu și fiica generalului Ioan Marcovici, a fost condamnată în 6 februarie 1950 la 20 ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii. A fost grațiată în anul 1964, murind în anul 1966. (Vezi Analele Sighet 7 / 1999, pag. 465).

„Eram prin iunie, 2010, la Chișinău, participam la o conferință internațională despre totalitarism organizată de Fundația Soros din Republica Moldova și de către grupul de istorici din Comisia organizată pentru analiza dictaturii comuniste din acea țară. Îmi aduc aminte că am fost invitat, într-una din seri, împreună cu istoricul basarabean Igor Cașu, la o emisiune de televiziune, moderată de cunoscuta jurnalistă Natalia Morari. Ne-am trezit față în față cu doi nostalgici ai bolșevismului, negaționiști lipsiți de orice urmă de jenă, gata să justifice ororile deportărilor în masă și să jignească memoria celor căzuți victime unui regim barbar întemeiat pe o ideologie a resentimentului, a exclusivismului și a extremismului social, cu certe implicații de etnocid, deci de genocid.

Când noi vorbeam despre represiunile în masă, despre deportările menite să ducă la „purificare socială”, cei doi ne replicau invocând pretinsele abuzuri ale „României burghezo-moșierești”. Era vorba de lozinci scoase de la naftalină, de plăci de gramofon stricate, utilizate ad nauseam pentru a susține poziții de un cinism nețărmurit. Igor și cu mine le-am răspuns fără a ne pierde cumpătul, deși, trebuie să recunosc, era o teribilă încercare a răbdării noastre. Nu vorbeam pentru ei, acei oameni erau surzi din punct de vedere etic, ci pentru cei care urmăreau emisiunea, pentru cei care reprobă și desfid obscenitatea elogierii bolșevismului, în oricare dintre încarnările sale. (...)

În timpul conferinței despre care vă povestesc, un grup de tineri mobilizați de PC al Moldovei, au manifestat în fața hotelului în care se desfășurau lucrările, acuzându-ne de „fascism”. A vorbi despre crimele comunismului, a le documenta de o manieră riguroasă, a explora ramificațiile pe lungă durată ale distrugerii statului de drept, ale eliticidului organizat cu morbidă patimă, a genera un probatoriu istoriografic, însemna - credeau acești demonstranți lobotomizați - a susține fascismul. Se recurgea la același tip de manipulări semantice ordinare precum cele utilizate în Europa de Est și Centrală în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când lideri democratici precum Iuliu Maniu ori Dinu Brătianu erau acuzați de simpatii fasciste. Orice ar crede diverșii anti-anticomuniști, justiția morală este un imperativ al consolidării democratice. Ea poate fi sabotată, dar nu poate fi interzisă. Conștiința istorică europeană nu poate rămâne scindată la infinit. Catastrofa comunistă trebuie cunoscută și condamnată la fel ca și aceea fascistă.” (Vladimir Tismăneanu, Regimuri ilegitime și criminale, 25 septembrie 2018, Radio Europa Liberă Moldova).

Urmărind să dețină un control total asupra cetățenilor, puterile comuniste instalate în Europa de Est „au atacat” toate sursele de autoritate care puteau să le facă o anumită concurență. Printre cele dorite a fi eliminate sau subordonate a fost partidele de opoziție, sindicatele, presa, întreprinderile private, cultele, regalitatea. (Vezi pe această temă Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, 1994, pag. 31, 32).

În Apelul Partidului Național - Țărănesc „Cătră Națiune ”, din 18 - 19 ianuarie 1947, semnat de Iuliu Maniu, președintele Partidului Național - Țărănesc, se arăta:

„Țara noastră este bântuită astăzi de cea mai neagră urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. (...)

La 6 martie 1945, o mână de oameni pe care țara nu i-a văzut la muncă au confiscat puterea.

De atunci încoace au batjocorit toate instituțiile țării, funcționarii Statului care nu s-au supus acestor oameni improvizați au fost dați afară, Armata Țării, sub pretext de democratizare, a fost deposedată de elemente capabile și independente și aservită intereselor politice, Justiția a fost înfrântă în tot ce avea ea mai bun, judecători dați afară și înlocuiți de simbriași ai regimului. (...)

Temnițele, tortura, persecuțiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, atacurile brutale și cu totul neprovocate, tot ce a inventat arsenalul infernal al hitlerismului și fascismului au fost perfecționate, sporit și aplicat cu o cruzime de neegalat.

Presa partidelor democratice a fost suprimată. Toate publicațiunile pe care Partidul Național - Țărănesc le avea înainte de 6 martie 1945 au fost suprimate, cluburile închise, întrunirile oprite.” (Arhivele Statului din România, România - viața politică în documente - 1947 - 1994 -, 1994, Documentul 3, pag. 53).

Iuliu Maniu a fost arestat în 17 iulie 1947, iar M. Macavescu, în numele Partidului Social - Democrat, într-o cuvântare ținută în Parlamentul României în ziua de 29 iulie 1947 spunea că Iuliu Maniu este „reprezentant al unei politici străine cu totul și de sufletul și de interesele poporului românesc”, iar Partidului Național Țărănesc nu i-a rămas „altă cale decât aceea să conspire din străinătate, să uneltească cu sprijinul cercurilor reacționare interesate în tulburarea liniștii și a regimului democratic din țara noastră.”

Leontin Sălăjan, deputat al Partidului Comunist, viitorul general și șef al Marelui Stat Major o perioadă de patru ani și ministru al Forțelor Armate timp de 11 ani, spunea:

„Partidul Comunist vede în complotul din ziua de 14 iulie 1947 („complotul” a fost încercarea unor membri PNȚ de a părăsi România de pe aerodromul Tămădău - n.n.), organizat de banda manisto – fasciste împotriva statului democrat, încheierea lanțului de crime și trădare împotriva poporului, a politicii antinaționale și de slugărnicie față de stăpânitorii ei imperialiști, a căror intervenție în treburile Statului Român o cereau aceștia. (...)

Planul complotiștilor manisto - fasciști coincide cu încercările cercuri imperialiste din afara țării, care prin diplomația dolarului vor să sugrume popoarele și independența lor națională. (...)

Avem forțe destule, în țara noastră pentru a înfrânge orice încercare a dușmanilor democrației românești și a duce țara noastră pe drumul democrației populare de tip nou, pentru pace, libertate și bunăstarea celor care muncesc. Avem și prieteni. Popoarele dornice de libertate și pace în frunte cu Uniunea Sovietică sunt și vor fi ajutoare prețioase poporului nostru.” („Cei ce-și iubesc poporul și Patria sunt neapărat prietenii Uniunii Sovietice, o iubesc și îl iubesc pe Stalin” – scria Ana Pauker în decembrie 1948, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a nașterii lui Stalin. (Ungureanu Laurențiu, Eremia Radu, Apostolii lui Stalin. Cercul ereticilor, vol. I, pag. 31).

Moțiunea Parlamentului de dizolvare a Partidului Național – Țărănesc din 29 august 1947, în care se arăta, printre altele, că PNȚ „urmărind să-și asigure sprijinul unor anumite cercuri străine, fiind în serviciul acestora, a periclitat libertatea și suveranitatea națională a țării” și a dorit „îndepărtarea României de la politica ei de prietenie față de popoarele libere, iubitoare de pace, în frunte cu URSS”, a fost votată în unanimitate cu excepția unui singur vot („Unul singur, anonim”. Vezi Franck Nicoleta, O înfrângere în victorie, 1992, pag. 331 - 343; Arhivele Statului din România, Viața politică în documente 1947, 1994, documentul 38).

„26 octombrie 1947.

Guvernul a dat ordin ca toţi preoţii în biserici să vorbească poporului despre crimele fostului Partid Naţional-Ţărănesc, ameninţând că aceia care nu o vor face, vor fi consideraţi duşmani ai regimului. Grea situaţie!” (Nicolae Brînzeu, Jurnalul unui preot bătrân, 2011).

În 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la „temniţă grea pe viaţă pentru crimă de înaltă trădare”.

La sfârșitul lunii decembrie 1947 a fost înlăturat șeful statului, o altă „sursă de autoritate” care putea să le facă o anumită concurență autorităților comuniste.

Conform Proclamației adoptată în ședința Adunării Naționale din 30 decembrie 1947, monarhia a fost „o piedică în calea dezvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară, care să asigure tuturor celor ce muncesc bunăstarea materială și culturală, să asigure independența și suveranitatea Statului Român.” De asemenea, prin înlăturarea acesteia „se deschid democrației noastre populare căi noi de mărețe înfăptuiri. (aplauze puternice).”

Proiectul de lege privind constituirea statului român în Republica Populară Română a fost votat în unanimitate (prezenți: 295 deputați, voturi pentru: 295)

(Arhivele Statului din România, Viața politică în documente 1947, 1994, documentul 67, pag. 294, 295).

„Cât este comunismul de aproape, din punctul dumneavoastră de vedere, de nazism?

Sunt cel puțin veri primari . Dacă nu chiar, și aceasta cred că este și mai adecvat, gemeni. Frați gemeni. Asemănarea lor izbitoare nu este atât de evidentă la nivelul ideologiei care le motorizează pe cele două – deși, la o analiză profundă, vom descoperi și aici foarte multe în comun. Dar ceea ce este foarte vizibil în privința asemănării, în registrul stării lor de gemeni, este lupta lor, feroce și la unul, și la altul, cu societatea deschisă. Sigur, unii vor rasă ariană, un fel de popor ales, în vreme ce alții pretind că luptă pentru binele întregii umanități – dar, în realitate și de la bun început, ambele ucid.

Ucid libertatea, calcă în picioare democrația, calcă în picioare valorile democratice, distrug sau vor să distrugă tot ce înseamnă societate deschisă. Ura și crima determină ca nazismul și comunismul să fie, din punctul meu de vedere, frați gemeni. De aceea, s-au și aliat la un moment dat. (Interviu, Thiery Wolton: Adeziunea la comunism, o trădare a gândirii și a calității de intelectual, Revista 22 / 2018 – 01 – 09).