Ioan Slavici povesti pentru copii

Ileana cea sireata A fost odinioara un împarat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tânara, Ileana, atâta de frumoasa încât si Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea ei. Într-o zi împaratul primi carte si veste de la vecinul sau împarat mare si puternic, cum ca, iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dânsul pentru o mare pricina împarateasca. Împaratul se puse la sfat cu batrânii tarii si, când vazura cum ca nu e încotro, porunci voinicilor sa încalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca si sa fie. Mai înainte de a încaleca si el însusi, împaratul chema pe fiicele sale la sine, le grai vorbe blânde si parintesti si dete apoi la fiecare câte o floare frumoasa, câte o pasarica vesela si câte un mar fraged. – A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va întrista si al carei mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai împaratul cel întelept. Încaleca apoi pe cal, zise “sanatate buna” si porni cu voinicii sai în calea cea mare. Când cei trei feciori ai împaratului vecin primira vestea ca împaratul a pornit în cale si ca s-a departat de acasa, ei se întelesera între sine si încalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de împarat sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca împaratului suparare. Cel mai batrân dintre feciori, voinic si viteaz si frumos merse înainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie. Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe sub ziduri fara ca vreuna din fete sa se fi aratat la fereastra. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu rabdarea, îsi întari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împarat. – Ce e? cine e? si ce vrea? întreba fata trezita din somnul cel mai dulce. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. Voinic împaratesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastra. Fata cea de împarat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas întelept: – Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si spini sa-ti ramâna pe urma. Peste trei zile si trei nopti, feciorul de împarat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de împarat se apropie de fereastra si grai cu glas blând: – Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Înca trei zile si trei nopti stete feciorul de împarat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adica dupa ce au trecut de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti el îsi netezi parul si batu, acum de-a treia oara la fereastra. – Ce e? cine e? si ce voieste? întreba fata de împarat, acuma mai rastit decât în celelalte rânduri. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale. Fata de împarat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de împarat. Sa-mi dai însa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara. Si nici n-a zis bine pâna ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa. – Sa n-ai parte de altul! zise fata de împarat stergându-se pe buze cu mâneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni în cale. Dupa ce feciorul cel mijlociu stete de noua ori câte noua zile si de noua ori câte noua nopti la fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei – ea deschise fereastra si îi grai cu glas dragastos: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: sa mergi însa la sora mea cea mai tânara si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mai tânar grai feciorul de împarat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise pâna ce si fura un sarut. – Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi în calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul cel de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni cel mai tânar fecior de împarat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastra si, cum sta ea îl vazu si-i grai cu glas vesel: – Cel voinic frumos cu fata de împarat, ce cale ti-ai ales de mâni asa de înfocat? Când feciorul de împarat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc: – Am pornit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i încredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc în cale sa privesc la tine, în raza fetei tale, si sa-ti zic o vorba si sa-ti fur o vorba. Ileana îi raspunse cu întelepciune: – De ti-ar fi naravul cum îti este vorba, de ti-ar fi sufletul cum îti este fata, mândre si frumoase, blânde si dragastoase, te-as chema în casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta. Feciorul de împarat sari de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc: – Ca-mi este naravul cum îmi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum îmi vezi fata: lasa-ma în casa, pune-ma la masa si din zori în seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pâna ce si sari pe fereastra si peste fereastra în casa si în casa la masa, si la masa tocmai în frunte, unde sedea împaratul când era mire. -Ei! Stai! grai Ileana. Sa vad mai înainte: esti ce-ar fi sa fii? Si numai dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa începem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir? – Ba! grai feciorul de împarat. – Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face ca sa cânte liliacul în glas frumos? – Ba! grai feciorul cel de împarat. – Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba lupului? – Pot! grai feciorul de împarat. – El sa fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa. Feciorul de împarat se aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza înca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot în pivnita cea adânca în care era ascunsa comoara împaratului. Acuma Ileana începu sa strige: “primejdie”, si când se adunara toti argatii ca sa vada ce e si pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva în pivnita ca sa fure comoara împaratului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara în pivnita si aflara pe feciorul cel de împarat si cu rusine Îl scoasera la judecata. Ileana spuse judecata: – Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si când vor ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea câte un sarutat. Asa s-a poruncit, asa s-a întâmplat. Când feciorul cel de împarat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata întâmplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de împarat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea împaratului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fata de împarat primi cuvântul feciorilor de împarat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca ea, numai asa se va putea însanatosi, daca Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împarat. Ileana, de dragul surori sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei feciori de împarat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca. Sosind la curte, Ileana intra în ruptul sufletului în curtea împarateasca si grai catre bucatarul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga împaratul? Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina! Bucatarul îsi lua picioarele pe umeri si se departa – ca si la porunca împarateasca adica. Ileana ramase singura în cuhne, îsi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale. Dupa ce feciorii de împarat întelesera si despre asta batjocura, ei se suparara înca mai tare decât ce-au fost pâna acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca numai asa se va însanatosi, daca va gusta din vinul ce se afla în pivnitele feciorilor de împarat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga – si sa vina. Sosind la curte, ea intra în ruptul sufletului în pivnita si grai catre pivnicerul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga împarateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce pricina! Pivnicerul îsi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca împaratesei adica. Ileana îsi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa. Feciorii de împarat trimisera acuma d-a treia oara veste la cele doua fete de împarat ca ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o înca. Fetele de împarat se facura acuma amândoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si îi spusera ca ele numai atunci se vor însanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împarat. – Dragi surorile mele – grai Ileana catre ele – pentru voi ma duc si în foc, si în apa; cu atâta mai bucuroasa la voinicii cei împaratesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte. Dupa ce-a înteles feciorul de împarat cel mai tânar cum ca Ileana are sa vina la el în gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete în gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete în pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse în pamânt, pe sub marul cel cu poame de aur; le ascunse asa, ca numai vârful ascutit sa iasa din pamânt. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse într-un tufis, asteptând sosirea Ilenei. Ileana sosi la poarta gradinii si când ea vazu leii cei mari ce stau paza la intrare, le arunca câte o bucatica de carne; leii începura a se bate, iar Ileana merse la mar, pasi încet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui în pom. – Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de împarat acuma. Îmi pare bine ca te vad la casa mea. – A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic împaratesc, si frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te în pom si-mi ajuta sa culeg mere pentru dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte. Feciorul de împarat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca sa traga pe Ileana din pom între cutite. – Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar înca mai buna si-mi da mâna de ma ajuta sa urc în pom! “Rau e gândul tau – îsi gândi Ileana – dar parte sa ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridica pe trupina pâna la cracuri, îl lasa apoi ca sa cada între cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite spre pierzarea ei. – Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gând. Voinicul cel rau la suflet începu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete în pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave. Ileana îsi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se întoarse dupa aceea la curtea împaratului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare. Feciorul cel de împarat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a dus însa mai înainte la vrajitoare si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, sa mearga în locul vrajitoarei. Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea împaratului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti în muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa înveleasca în ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de împarat se facura înca mai strasnice, durerile lui înca mai nesufente. Când el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai înainte de-a muri, sa-si usureze sufletul si sa se împartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, îi dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea în locul lui. Asa ajunse Ileana ca popa la curtea împaratului. Când Ileana ajunse la patul feciorului de împarat, el era pe pragul mortii; nu mai erau în el decât trei rasuflari. – Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gândeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba? – Ba! pe nimeni! grai feciorul de împarat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tânara a împaratului vecin si o urasc cu dor si dragoste, vorbi mai departe feciorul de împarat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma însanatosesc, ma duc s-o petesc la împaratul, si daca n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege! Ileana asculta aceste vorbe, zise înca si ea putine si apoi merse acasa. Aici întelese ca surorile ei plâng si se vaieta pentru ca au simtit ca împaratul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare. – Bucurie s-aveti, le zise Ileana când auzi ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa întreg si sanatos. – Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru. Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casa si afla ca floarea e înca aburita de roua, ca pasarea e flamânda si ca marul numai nu zice “manânca-ma, surioara”. Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel fraged. Asa astepta sosirea împaratului celui aspru la porunca. Împaratul, îndata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o întreba de floare, de pasarica si de mar. Ea îi arata numai floarea; si asta era însa pe jumatate vestejita. Împaratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era însa pe jumatate întristata, împaratul iarasi nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa cea mai mica, la Ileana cea înteleapta. Când împaratul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manânce cu ochii de frumos ce era. – Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? întreba el pe Ileana. Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela. – Mare sa cresti, fata mea! grai împaratul, acum vad ca ti-ai pazit credinta. De la Ileana împaratul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le întreba de cele trei lucruri ce le-a încredintat, ele îsi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era proaspat, fraged, rumen si îmbietor la fata. Când împaratul o vazu aceasta, el întelese toata treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le îngroape pân’ la sânisori în pamânt si asa sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei împaratesei, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa vorba buna si împarateasca facu cu ea, zicându-i: – Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta. Dupa ce feciorul cel mai tânar al împaratului vecin s-a însanatosit, el încaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Împaratul cel batrân, tata Ilenei, îi zise cu vorba parinteasca, când el îsi spuse gândul care l-a facut sa porneasca în cale: – Fatul meu, voinice, mergi si întreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie. Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci împaratul pricepu toata treaba si grai: – Dragi copiii mei, bag seama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine! Multa vreme n-a trecut pâna ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în septe tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gândul cel rau al feciorului de împarat: ea stia ca în cea dintâi noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de zahar tocmai atât de mare cum era ea însasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei… si când papusa fu gatita, ea o ascunse în patul în care ea avea sa se culce în acea noapte. Sara, când cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împarat grai catre mireasa lui: – Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin îndata. Iesi dupa aceea din casa. Ileana nu se gândi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar în locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului. Ileana nici nu se ascunsese bine, pâna ce feciorul cel de împarat si intra în casa cu o sabie ascutita în mâna. – Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine în pivnita? – Eu! grai Ileana de sub perdea. Feciorul de împarat dete o data cu sabia peste sânisorii papusii. – Tu m-ai scos cu batjocura din tara? întreba el de-a doua oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete peste fata. – Tu mi-ai varsat mâncarile? întreba feciorul de împarat de-a treia oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada de sus în jos. – Tu mi-ai varsat vinul? întreba feciorul de împarat de-a patra oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana începu a rasufla aburi de moarte. – Tu m-ai aruncat în cutite? întreba feciorul de împarat de-a cincea oara, si mai în urma. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi sa dea în toate partile, si crucis, si curmezis, si în lung, si în lat, sa dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacramile pârau. Când se apropiara zorile de ziua, el începu sa plânga din toata inima. O data îi sari o bucatica de zahar în gura. – Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plângând înca mai tare. – Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci înainte. Feciorul de împarat stete împietrit de bucurie când vazu pe Ileana întreaga si sanatoasa. El o cuprinse în brate, si de aci înainte traira multi ani fericiti si împaratira peste tara cu pace si cu noroc.

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un împarat. Împaratul acesta stapânea o lume întreaga, si în lumea asta era un pacurar batrân si o pacurarita, care aveau trei fete: Ana, Stana si Laptita. Povesti de Ioan Slavici – Doi feti cu stea în frunte Ana, cea mai în vârsta dintre surori, era frumoasa, încât oile încetau a paste când o zareau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, încât lupii pazeau turma când o vedeau pe dânsa stapâna; iara Laptita, cea mai tânara sora, alba ca spuma laptelui si cu par moale ca lâna mieluseilor, era frumoasa – mai frumoasa decât surorile sale împreuna – frumoasa cum numai dânsa era. Într-o zi de vara, când razele soarelui erau mai stâmparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau capsunele, îndata se aude un sir de tropote, ca si când ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul împaratului, venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vânat. Tot voinici frumosi, crescuti în seile cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai înfocat armasar era… cine altul putea sa fie? Fat-Voinic, feciorul de împarat. Focul cailor se stâmpara în zarirea celor trei surori si calaretii detera în pas mai încetisor, pâna ce, veniti si sositi, se simtira dusi. – Auzi tu, sora, grai Ana catre sora mijlocie, daca m-ar lua pe mine, i-as framânta o pâine din care mâncând s-ar simti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decât toti voinicii din lume. – Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, îmbracând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apa fara ca sa se ude, trecând prin foc fara ca sa se arda. – Iara eu, grai Laptita, cea mai tânara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea în frunte, stea ca luceafarul din zori. Când trec pe lânga fete, voinicii, chiar si cei împaratesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultând, ei auzira, auzind, întelesera, iar întelegând, ei sucira frânele si sarira la fete. – Sfânta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de împarat! grai feciorul de împarat ridicând la sine în sa pe Laptita cu capsune cu tot. – Si tu a mea! grai cel dintâi voinic catre Stana, facând si el precum a vazut pe stapânul sau. – Si tu a mea! grai al doilea în voinicie catre Ana, ridicând-o si pe ea în sa. Facând asa, voinicii pornira spre curtea împarateasca. În ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti întreaga împaratie rasuna de veselia oaspetilor… Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea în tara ca Ana si-a facut pâinea: a cules bobi, a macinat, cernut, framântat si a copt pâinea precum a fost zis la culesul de capsune. Înca de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti trecura si o noua veste merse în tara, ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a periat fuiorul, a tors firele, a tesut pânza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune. Numai a Laptitei vorba nu s-a împlinit înca. Dar toate se fac numai cu vremea. Când se împlini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împarat se arata înaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blânda si mai înduratoare decât pâna acuma, dând de stire ca de aici înainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte lânga sotia sa. Era adica sa se întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grait Laptita la cules de capsune… Si lumea, si tara, si întreaga împaratie se bucurau asteptând sa se vada ce nu s-a mai vazut înca. Hei! dar multe se petrec în lume, si dintre multe, multe bune si rele multe! S-a întâmplat adica, ca feciorul de împarat sa aiba si o mama vitrega, iara asta, o fata mare în par, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi barbat. Si apoi, vai si amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! Dupa gândul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de împarat si stapâna peste împaratie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar. Si acuma sarmana Laptita avea sa sufere pentru ca n-a fost pe gândul vitrigei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea unde o poarta gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de împarat ca nu e precum este si precum s-a zis. Nu putea însa face nimic, fiindca feciorul de împarat statea de-a pururea, zi si noapte, lânga sotia lui. Îsi puse dar de gând ca, cu una, cu doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramânând Laptita în grija ei, a ei sa fie grija. Stia ca nu-i va fi greu sa afle cale si chip. Cu una, cu doua, feciorul de împarat nu se urnea însa din loc. Vorbele zburara în vânt si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, si feciorul de împarat nu se departa de lânga sotia sa. Când vitrega vazu ca acuma nu e încotro, îsi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui împaratie era vecina, spuse cum si ce, si grai doua-trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de împarat la razboi. Asta era una, buna si cea din urma. Nici nu ramase în zadar. Feciorul de împarat sari cuc de mânie când îi veni vestea ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie precum de mult n-a mai fost… Bataie adica, bataie grozava, bataie între doi împarati! Vazu si el ca acuma nu e încotro, ca n-are decât sa faca ce e de facut. Asa sunt feciorii de împarat! Oricât de în drag si-ar pazi nevestele si oricât de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, când aud de bataie, li se zvârcoleste inima în trup, li se framânta creierii în cap, li se împaienjenesc ochii… lasa nevasta si feti în grija Domnului si pornesc ca vântul la razboi. Feciorul de împarat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, când în a treia zi au crapat zorile, iarasi a fost la curtea împarateasca, sosind cu inima stâmparata prin lupta si cu ea plina de dor neastâmparat sa stie ce si cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce vazu? îmi vine nici sa nu mai povestesc când vad atâta rautate, atâta suflet fara mila, si urâta, si suparacioasa, si grozava treaba, încât nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu! Adica a fost asa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împarat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Laptita: doi feti-frumosi, feciori de împarat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea sa nu-i vada. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripa puse doi catei în locul copiilor, feti-frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua în frunte îi îngropa în coltul casei, tocmai la fereastra împaratului. Când feciorul de împarat intra în casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Laptitei. Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de împarat vazu cu ochii, si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decât sa-si ajunga pedeapsa. Feciorul de împarat n-avu încotro, îsi calca pe inima si porunci sa o îngroape în pamânt pâna la sânisori, ramânând asa în ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea când cineva cuteaza sa însele pe un fecior de împarat. Într-alta zi, apoi, se facu pe gândul vitregei. Feciorul de împarat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna în pamânt. În locul în care erau îngropati crescura doi paltini frumosi. Când vitrega îi vazu crescând, porunci ca sa-i stârpeasca din radacina. – Lasati-i sa creasca! porunci împaratul. Îmi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut înca. Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iara în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipita. Când se împlinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mândri si nalti, ridicându-se cu crengile lor pâna la fereastra împaratului. Si apoi, când adia vântul si se miscau frunzele, împaratul asculta, asculta zile întregi la soptirea lor. Îi parea ca aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusa în vorbe neîntelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea îl tinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei soptiri si totusi îi parea ca n-ar putea sa fie fara de ea. Vitrega simti, însa, ce e si cum. Îsi puse de gând ca, cu orice pret, sa stârpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Într-o dimineata împarateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si începu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pâna la ruptul firului, dar în sfârsit… si împaratii sunt tot oameni. – Bine! grai feciorul de împarat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa stârpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Împarateasa se multumi cu atâta. Paltinii fura taiati, si nici nu se înnopta bine pâna ce paturile erau facute si puse în casa împaratului. Când feciorul de împarat se culca în patul nou, îi parea ca se simte de o suta de ori mai greu decât pâna acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara împarateasa i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, încât toata noaptea nu putu dormi. Dupa ce împaratul adormi, paturile începura sa scârtâie. Si de aceste scârtâituri împarateasa scotea un înteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa. – Ti-e greu, fratioare? întreba unul dintre paturi. – Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea împaratul, mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata! – Mie mi-e greu, zise cellalt pat, caci pe mine zace un suflet rau! Si tot asa vorbira paturile în auzul împaratesei pâna la crepetul zorilor. Când se facu ziua, împarateasa îsi puse de gând sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si, când împaratul merse la vânat, le puse pe aceste pe nestiute în casa, iara paturile de paltini le arunca în foc pâna la cea mai mica scândura. Focul ardea, iara în pocniturile focului împarateasa parea ca aude tot acele vorbe de înteles nepriceput. Dupa ce paturile arsera, încât nu ramase nici macar o bucatica de carbune, împarateasa aduna cenusa si o arunca în vânt, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si peste noua mari, ca parte cu parte în veci sa nu se mai afle. Ea n-a vazut însa ca tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicasera în sus doua scântei si, iesind la lumina, cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara cazute aici, cele doua scântei se prefacura în doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca si cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de stralucita. Doi miei, fiecare pret de-o împaratie! Când împarateasa vazu mieluseii pascând pe sub ferestrele împaratului, sari plina de bucurie la dânsii, îi lua în brate pe amândoi si-i duse la sotul sau. Din clipita asta, feciorul de împarat zi si noapte nu se gândea decât la mielusei: îi parea ca în fiecare miscare a mieluseilor, în fiecare zbieret iesit din gura lor, în fiecare privire afla ceva, care îi cadea greu si totusi îi ustura inima. Vazând ca sotul sau a îndragit mieluseii, împarateasa iarasi prinse gând rau si nu se împaca pâna ce, când cu bine, când cu rau, când cu vorbe dulci si când cu plâns, nu facu pe feciorul de împarat ca sa se învoiasca cu pierzarea mieluseilor. Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu mânca, împarateasa puse sa se arunce în foc… în foc si piele, si lâna, si oase, si tot ce a mai fost. Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului în care s-a spalat carnea, între crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Când apoi slujnica împaratului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu pârâul pâna în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împaratiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si cellalt, deopotriva, ca sa se stie ca sunt frati gemeni. Într-o zi pescarii împaratesti se sculara dis-de-dimineata si-si aruncara mrejele în apa. Tocmai în clipa când cele din urma doua stele se stinsera pe cer, unul dintre pescari ridica mreaja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur. Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarâra ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la împarat si sa-i faca cinste. – Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de-acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori. – Ce sa fac dar cu voi? întreba pescarul. – Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa înotam în roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pâna ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor. Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa înoate în roua, îi puse la soare si nu veni pâna ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti-frumosi cu parul de aur si cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia sa stie ca sunt gemeni. Copiii crescura repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipita. Si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori în vârsta, de trei ori în putere si tot de trei ori în întelepciunea mintii. Când se împlinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani în vârsta, de douazeci si patru în putere si treizeci si sase în întelepciunea mintii. – Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar. Pescarul îi îmbraca frumos pe amândoi, le facu câte o caciula de miel, pe care o trasera pe cap ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua în frunte, apoi fetii pornira catre curtea împaratului. Era ziua mare când ajunsera la curte. – Vrem sa vorbim cu împaratul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta încarcat de arme la poarta curtii. – Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, îi raspunse strajerul. – Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrând îndaratnic pe poarta. Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dânsii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pasi înainte si alti trei în sus se pomenira tocmai înaintea casei celei mari, unde împaratul ospata cu curtenii sai. – Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa. – Nu se poate, raspunse un slujitor. – Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga cellalt fat, cotind îndaratnic pe slujitori în dreapta si în stânga. Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o îmbulzeala si o larma înaintea usii, încât rasuna curtea. – Ce e acolo, afara? întreba împaratul mânios. Fetii se detera pasnici când auzira vorbele tatalui lor. – Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împaratul. – Cu puterea? Cine sa intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga împaratul într-o rasuflare. – Nu stiu, înaltate împarate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de leu, încât au strabatut prin strajuirea de la poarta, si acuma ne dau noua de lucru! S-apoi, de îndaratnici ce sunt, nici caciulile nu si le iau din cap. Împaratul se rosi de mânie. – Scoateti-i afara, striga el, înhatati-i cu câinii! – Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plângând de asprimea vorbelor ce auzira, si pornira în jos pe trepte. Când erau sa iasa pe poarta, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului. – A zis împaratul sa veniti, ca împarateasa vrea sa va vada! Baietii se gândira putin, apoi se întoarsera, suira treptele si intrara la împaratul cu caciulile în cap. Era o masa plina, lunga si lata, iar pe lânga masa toti oaspetii împaratesti, în capul mesei împaratul si lânga dânsul împarateasa, sezând pe douasprezece perini de matase. Când baietii intrara, cazu una dintre perinele pe care sedea împarateasa. Ea ramase pe unsprezece perini. – Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti. – Acoperamântul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem. – Ei bine! grai împaratul îmblânzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramâneti precum sunteti! Dar cine sunteti? de unde veniti? si ce voiti? – Suntem doi feti gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta în doua, jumatate în pamânt si jumatate în cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale îndelungata si am grait cu suflarea vânturilor si am vorbit în limba fiarelor si am cântat cu valurile de apa, iar acuma, în grai de om, voim sa-ti cântam un cântec pe care-l cunosti fara ca sa stii! De sub împarateasa a sarit a doua perina. – Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau. – Ba nu, lasa-i sa cânte! raspunse împaratul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cântati, baieti! Împarateasa tacu, iar fetii începura sa cânte povestea vietii lor. “A fost un împarat…” începura fetii; de sub împarateasa cazu a treia perina. Când fetii povestira despre pornirea feciorului de împarat la bataie, de sub împarateasa cazura trei perini deodata. Când fetii sfârsira cântecul, sub împarateasa nu mai era nici o perina, iar când ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele în frunte, oaspetii, curtenii si împaratul îsi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atâta stralucire. Si s-a facut apoi precum de la început a fost sa fie. Laptita fu pusa în cap de masa lânga sotul ei; fata vitregei ramase cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gând rau o legara de coada unei iepe nebune si înconjurara tara de sapte ori cu ea, încât lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine începe cu rau, cu rau sfârseste.

A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa totdeauna pe fata ei voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă, şi grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă şi îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puţin faţa mamei iar se înveselea, căci Lia era şi în sărăcia ei tot voioasă şi fericită, parcă ar fi încunjurată de bogăţii şi gătită cum o visase, ca o împărăteasă. Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furişa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, şi începea să măture preajma casei, să cureţe coteţele celor trei găini pe care le aveau, să-şi adune porumbeii şi să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Şi cum mătura şi făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colţ al curţii, şi mâna gunoiul spre uşa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit şi necurăţit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.   Iar când Lia ieşea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: “Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce eşti la fire, şi totuşi, mult mai ai să umbli şi să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.” Aşa azi, aşa mâne, multe zile de-a rândul tot aşa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. Văduva suspină, căci atâta copil avea şi ea şi mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orişicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găseşte.– Mergi – îi zise dar – copila mea, şi nici spine, nici buruiană în cale să nu-ţi găseşti.Lia frământă aluat din făină neagră şi-şi făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oţel şi curele de viţel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculţă, ca o fată săracă, şi se duse zi de vară până în seară, peste văi şi dealuri, cum o ducea potecuţa pe care mai umblaseră şi alţii. Cum se ducea aşa, iată că dă peste o turmă de oi, care păştea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toţi şchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieţi, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. – Oiţelor, dragelor – le zise Lia – ia veniţi la mama, ca să vă cureţe. Oile alergară din toate părţile şi se adunară împrejurul ei ca bobocii plouaţi împrejurul cleştii, iar ea se puse pe muncă grea şi lungă, ca să le scoată scaieţii din lână, unul cîte unul, încet şi cu băgare de seamă, cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici pielcuţa să nu le doară, nici firele subţiri să nu se rupă.Mult a stat aşa şi le-a curăţit, şi iar le-a curăţit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieţi şi la dreapta şi ia stingă ei, dar nu s-a lăsat până ce.nu le-a văzut toate curate şi cu lâna moale şi creaţă, parc-ar fi trecută prin darac.– Câţi scaieţi ai scos, atâte zile să ai – îi ziseră oile uşurate – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ţi găseşti, mai ziseră şi ele, parc-ar fi ştiut vorba mamei.– Dar voi, cânilor, dragilor, de ce şchiopătaţi fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.– Pentru că suntem desculţi ca tine, iar nu încălţaţi ca oile – răspunseră ei – şi sunt mulţi spini şi multe mărăcini prin care avem să alergăm. Lia iar se puse pe muncă lungă şi grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet şi cu băgare de seamă, tot cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.– Câţi spini ai scos, atâţi ani să numeri în viaţa ta – îi ziseră cînii – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai. Lia plecă mai departe uşurată, căci uşurat se simte omul care le-a făcut altora vreo uşurare, şi-şi urmă drumul pe potecuţa cea netedă şi curată, de era mare mulţumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult şi dânsa iar se opri. În drumul ei se zbătea în arşiţa soarelui o biată de râmuliţă, subţirică, străvezie şi plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile şi rău o ardeau razele fierbinţi ale soarelui, care uscă şi seacă viaţa.Liei i se făcu milă de ea, o luă frumuşel şi, dând cu ochii de un muşuroi, scurmă puţin pământul din el, o puse în scurmă tură şi-o acoperi.– Scurtă să-ţi fie şi netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut – grăi râma – şi să-ţi aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare. Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, şi ea şi se apropia, încît ai fi crezut că aleargă – curat ca în poveste! Nu făcu, însă, Lia decât puţin drum, când dete peste o cârtiţă, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă şi deznădăjduită că nu mai poate să-şi găsească muşuroiul în care o aşteptau puişorii flămânzi. I se făcu Liei milă şi de ea, o luă în poală şi o duse la muşuroiul în care pusese râma.– Bine cu bine să ţi se răsplătească – îi zise cârtiţa – căci mare bine mi-ai făcut şi în greu drum ai plecat. Să ştii, însă, că din drum n-ai să te abaţi şi unde ţi se va sfârşi poteca, acolo să te opreşti. Lia îşi urmă drumul, încă mai uşurată, şi haide! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă şi plină de buruiană mare şi de mărăcini înţesaţi. Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s-a înfundat şi poteca cea netedă şi curată. Lia s-a oprit dar şi, nemaiştiind încotro să apuce, s-a aşezat pe iarba verde şi moale, s-a lăsat în paza duhurilor curate şi, obosită cum era, de drum, a adormit deodată cu asfinţirea soarelui. Dimineaţa, în revărsatul zorilor, când s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede şi curate, care şerpuia prin pădure, printre buruieni şi mărăcini.Cârtiţa luase înţelegere cu râma şi peste noapte se adunaseră toate cârtiţele ca să taie rădăcinile mărăcinilor, toate râmele, ca să taie rădăcinile buruienilor şi să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari şi cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât era o mare mulţumire să calci pe el.Lia îşi urmă dar drumul sprintenă şi voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare şi până în amurgul serii, când iar i se sfârşi poteca, şi dânsa iar se opri, iar se aşeză pe iarba verde şi moale şi iar adormi sub paza duhurilor curate. Când se pomeni a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor care crescuseră pe urma ei şi se plecau, ca de obicei, spre ea şi-i ziceau mai înviorate:– Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce la fire şi miloasă eşti, dar tot mai ai să umbli şi să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te aşteaptă.Iar în partea cealaltă se urma poteca netedă şi curată printre spini şi mărăcini, parcă ar fi voit să zică: “Vino, fată şi mă calcă”. A doua zi ca cea dintâi, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfârşit la o dărăpănătură de colibă pustie şi părăsită în mijlocul pădurii, s-o vezi şi să nu te mai uiţi la ea. Lia, cu toate aceste, intră, căci acolo avea să se oprească, unde i se înfunda drumul. Să vezi cu ochii şi să nu crezi cu gândul ceea ce era în colibă! Era parcă Vântoasele au stat în ea şi şi-au făcut toate toanele: toate colţurile pline de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie, adunate din şapte ţări, iară pe jos şi pe pereţi, să ştii şi să nu mai spui nimănui ce era şi cum! Lia se puse pe muncă lungă şi grea, ca să dereticească şi să cureţe, să adune gunoiul şi să-l care şi să-şi facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde şi moale şi, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cântau voioase în adierea vântului de seară.După ce s-a înnoptat bine, deodată s-a pornit afară un viscol parcă veneau Vântoasele, şi nu alta, şi răsunau prin văzduh zbierete şi ţipete de te treceau fiorii. Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai ştia ce să facă şi unde să se ascundă, unde să-şi găsească adăpost. Ea sări iute pe vatră şi se furişă-n cuptorul pe care-l curăţise de cenuşă, când deodată Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele, care pe uşă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereţi, căci se strecoară ele şi prin urechea acului.Şi erau, neică, frumoase toate, care de care mai subţirică, şi mai uşoară, şi mai sprintenă, şi mai zburdalnică, şi gătite toate în haine ţesute ca păiengenişul, încât ochii Liei se deschiseră mari şi rămaseră înţepeniţi în ţâţânile lor, că nu se mai săturau să vadă şi să se uite cu jind de femeie jignită.– Ce e aici!? ce a fost? ce are să fie!? grăi cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curăţenia pe care o vedea împrejurul ei.Aici a fost ori e cineva… Sâmt, parcă, miros de fiinţă străină… Inima Liei ticăia pitiş, căci vai era şi de sufletul, şi de trupşorul ei dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi şi dedeau de urmă.– Nu-i! nu-i! nu-i! strigară însă toate din toate părţile. Nu poate să fie! am dat roată împrejur, şi nicăiri iarba nu-i călcată şi nici fir de păr, nici zdreanţă de haină, nici urme de sânge ţâşnit n-am găsit pe spini şi pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem. Văzuseră ele pîrtia de flori pe unde călcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm să le treacă prin minte gândul că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă şi începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ şi cântând cu glas adimenitor: “Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! – Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat.” Şi atât de lin jucau şi atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor şi să se prindă în horă cu ele. N-a mai făcut-o însă şi asta, căci deodată pământul se deschise şi în deschizătură se ivi, ridicându-se încetul cu încetul un tânăr, şi trupeş, şi chipeş, să-l vezi şi să ştii că l-ai văzut, Limir el însuşi.Limir acesta era nu un făt-frumos ca toţi feţii-frumoşi de prin poveşti, vreun fecior de împărat, care umblă razna prin lume şi încurcă minţile zânelor şi ale fetelor de împărat, ci el însuşi împărat, care avea şi împărăţie întinsă, şi oştiri nenumărate, şi palaturi strălucite, şi slujitori credincioşi, toate câte se cer pentru o stăpînire mare şi puternică. Toate le avea, ba mai era şi blând, şi drept, şi milos, şi darnic, cum unui împărat i se cuvine să fie, dar avea şi un păcat: prea se credea, prea se socotea mai şi mai decât toţi, prea era doritor de a ieşi din lume şi prea nemulţumit că nu poate să iasă şi, văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s-au făcut stăpâne pe el şi-l ademeneau, şi-l furau cu momeli, ca să-şi petreacă nopţile veselindu-se în felul lor cu dânsul. Şi cum ieşea Limir-împărat din pământ, ieşea dimpreună cu el şi palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într-o sală întinsă şi împodobită tot cu aur şi cu pietre -Scumpe, în mătăsuri şi catifele, iar acolo unde sta Lia pitită era ur dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte era întinsă şi încărcată de toate bunătăţile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ţi luau vederea.– Care va să zică, de asta vă era vouă!? grăi Lia înciudată. De asta vă ardea! Aici vă ducea gândul!Aşa zicea şi iar îi venea să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne şi masa cu toate bunătăţile încărcate pe ea şi tot ceea ce îi mai cădea în cale şi să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă era întristarea în faţa lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, şi rău îi şedea să fie trist. Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică – să stai, s-asculţi şi să-ţi ieşi din minţi, nu alta! – şi Lia rămase încremenită şi cu ochii duşi la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete şi mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, şi fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul şi nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.Aştepta fata să-l mai vadă şi, aşezându-se la masă cu ele, căci nu ştia că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau şi mănâncă numai mîngâindu-şi vederile la masa încărcată şi simt plăcerile numai închipuindu-şi-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una şi, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuşi şi se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvîrtej unele peste altele şi se depărtară ca volbura în timpul verii.Lia rămase câtva timp frecându-şi ochii. Nu mai ştia nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?Într-un târziu, a ieşit din cuptor. Coliba luminată de un muc de opaieţ iar era cum o găsise, plină în toate colţurile de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie adunate din şapte ţări, iar pe jos şi pe păreţi – nici să te uiţi!Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea şi lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ şi să cânte cu glas adimenitor:”Ieşi, Limir, să ne vedem faţă în faţă. Ieşi, Limir-împărat, să grăim şi să ne bucurăm! Ieşi! ieşi! ieşi!” Nimic nu se mişcă.”Ieşi, Limir, stărui dînsa din nou, ieşi, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieşi, ca să văd dacă eşti om în toată firea, să-ţi aud glasul şi să simt bătăile inimii tale.” Tot nu se mişcă nimic. Când bătu însă de-a treia oară cu piciorul şi zise: “Ieşi, Limir, că vreau şi vreau să mă uit în ochii tăi!”, pământul s-a deschis şi iară a ieşit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roşu şi verde, şi i-a întins mâna ca să se prindă în horă cu ea.Ei se cutremurară amândoi: el pentru că mâna ei era caldă de se înfierbânta sîngele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui era rece de îngheţa sângele în vinele ei.Şi se uitară uimiţi unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie şi cu zâmbetul pe buze, desculţă şi îmbrăcată în cămăşuţa ei curată, iară ea îl vedea pe el în podoabe împărăteşti, dar cu faţa albă ca varul, cu ochii stinşi şi cu buzele supte.– Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răzbit până aici? grăi dânsul pe şoptite.– Întreagă, sănătoasă şi curată, răspunse ea.– Nici buruiana n-ai călcat-o, nici hainele nu ţi s-au zdrenţuit, nici trupul nu ţi s-a sângerat, nici tălpile nu ţi s-au umplut de spini? întrebă el.– Nu! răspunse ea. Limir simţi cum i se dezmorţeşte trupul şi i se înviorează sufletul.– Lucru nemaipomenit – grăi dânsul – dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne aşteaptă pe amândoi. N-ai ântîlnit în calea ta o turmă de oi păzită de nişte câni?– Ba da, răspunse ea. Oile acelea sunt tot fete care au îndrăznit să vie, iar cânii tot voinici cari au încercat să mă scape de aici – răspunse el – şi amare o să-ţi fie zilele dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorinţe ce nu se pot împlini, am să te iau într-una la goană şi să muşc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării şi prin mărăcini cuprinsă de spaimă. O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbeşti înainte şi mereu înainte prin desişul pădurii, până ce nu vei da de altă colibă ca aceasta, în care stă Mama Ielelor, şi să dezlegi întrebările pe care ţi le va pune ea. Pierduţi suntem amândoi dacă nu răzbeşti şi nu eşti în stare să dezlegi, căci numai aşa se pierde puterea vrajei. – Duce-mă-voi şi mă voi tot duce – grăi Lia – şi voi răzbi şi-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet. Şi nici c-ar fi fost adevărată povestea dacă n-ar fi grăit aşa şi nu i-ar fi fost fapta ca vorba. Îndată dar ce Limir-împărat s-a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă şi a pornit-o înainte. N-au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii ca să-i netezească drumul, ci trebuia să răzbească, vai de trupşorul ei, prin bălării, printre spini şi mărăcini, încât făşii-făşii i s-a făcut cămăşuţa, fire-fire i s-a smuls părul din cap prin scaieţi, trupul i s-a sângerat şi tălpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voinţa tare, şi Lia a mers şi tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară şi azi, şi mâine, şi poimâine, trei zile de-a rândul. A treia zi pe înserate a zărit, în sfârşit, din depărtare, coliba cea încă mai dărăpănată, în care şedea, precum îi spusese Limir-împărat, Mama Ielelor.nAsta, o hârcă bătrână şi colţată, cu nasul cârlig şi cu ochi de şarpe călcat pe coadă, o simţise de mult şi o aştepta în pragul colibii răzămată de băţul ei noduros.Lia simţi că-i trece prin inimă fier roşu şi prin vine sloi de gheaţă când se uită în faţa ei: s-o facă scrum cu ochii, şi nu alta. – Bună seara, maică, şi bine te-am găsit! grăi Lia cu glasul ei de turturică speriată.Bătrâna mişcă puţin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-şi ridică numai băţul şi bătu cu el în pământ, parc-ar fi voit să vestească pe cineva că a sosit cine avea să sosească.Nu mai văzuse ea în viaţa ei, – şi tânără nu mai era, – picior de om pământean pe acolo, şi sta şi se uita şi nu se putea dumeri cum a putut o fată plăplândă să răzbească printre Iele, nebunele, şi să ajungă aşa de departe.A răzbit însă, şi parcă nu se simţea destul de tare ca să se prindă cu dânsa. – De! îi zise ea într-un târziu cu glas piţigăiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ţi-ai sângerat trupul, că nu sunt eu aceea pe care o cauţi, ci soacră-mea, bunica lor, care sade peste nouă ţări şi nouă mări, şi mult ai mai avea să umbli şi să-ţi sângerezi trupul ca să ajungi la ea, bătrână, colea, ca mine, ai fi când te-ai întoarce, dacă te vei mai întoarce de acolo. Fă-ţi mai bine calea întoarsă – adause ea cu glas dulceag şi momitor – şi bucură-te c-ai scăpat până aci cu obrazul curat. – Nu nouă – îi răspunse Lia – ci nouăzeci şi nouă dac-ar fi ţările şi tot atâtea mările, eu tot înainte aş merge. Baba se încruntă o dată, îşi încreţi sprâncenele stufoase şi bătu iar cu băţul ei noduros în pământ.– Ia să-ţi văd virtutea! zise apoi, şi deodată se iviră ca ieşiţi din pământ o mulţime de dulăi îndârjiţi şi se repeziră cu toţii lătrând şi cu dinţii rânjiţi asupra Liei, ca s-o sfâşie în bucăţi. Lia-şi urmă însă inimoasă drumul, deşi dulăii i se aţineau în cale. Degeaba-i asmuţa baba, căci nici unul nu sărea la fată, ci făceau potecă, sărind peste buruieni şi călcându-le, culcând mărăcinile la pământ şi curăţindu-le de spini, care toţi intrau în tălpile lor. Erau cânii cărora Lia le făcuse un mare bine şi cu cât mai mult turba în mânia ei baba, şi cu cât mai rău îi asmuţă, cu atât mai mulţi erau şi spinii intraţi în tălpile lor; în cele din urmă, ei nici nu mai lătrau, ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele. I se făcu Liei şi astă dată milă de dânşii, dar, vorba aia, “milă mi-e de tine, însă mă arde pe mine”; ea nu se mai opri ca să le scoată spinii, ci-şi urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu băţul ei noduros. N-a mers însă Lia mult, şi se auzeau încă din depărtare chelălăiturile cânilor, când se iviră în calea ei o mulţime de şerpi mărunţi, care se uitau cu gurile căscate şi cu limbile scoase la ea şi-i sâsăiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte, printre ei şi peste ei, băgând de seamă ca nu cumva să calce pe vreunul pe coadă. Cu cât însă ea înainta, cu atât şerpii ieşiţi în calea ei erau mai mari şi mai furioşi, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuţite şi cu atât spinii de prin mărăcini, erau mai lungi, mai groşi şi mai ascuţiţi. Nu e însă în lume nimic ce poate să ţină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să meargă înainte.– Balauri cu şapte capete dac-aţi fi, eu tot calc peste voi! grăi Lia, şi-şi urmă drumul. Deodată se ivi în calea ei un şarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca şura şi cu limbile late de-o palmă şi lungi de trei coţi, s-o înghită într-o îmbucătură şi să-i cauţi degeaba urma.Lia îşi făcu de trei ori cruce, gata în gândul ei de orişice. Când însă şarpele se repezi cu gura căscată printre mărăcini la ea, un spin lung, şi gros, şi ascuţit apucă între falca de jos şi se înţepeni în cerul gurii lui negre şi i se făcu căluş înfipt.Cuprins de dureri sfâşietoare, şerpoiul începu să se încolătăcească, să se zbată şi să se salte.Liei i se făcu milă de el şi, luându-şi inima în dinţi, ea se apropie şi-i scoase spinul din gură. – Puţin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut şi mare o să-ţi fie răsplata! grăi şarpele uşurat, şi începu s-o mângîie cu limbile lui, şi, cum o mângăia, rana i se vindeca, fiindcă nu e în lume leac ca limba de şarpe, şi cât ai bate în palme, ea se făcu de o sută şi de o mie de ori mai zdravănă, mai gingaşă şi mai frumoasă de cum fusese.– Încalecă acum pe mine – îi zise dup-aceea – şi ţine-te bine, că am să te duc nu ca armăsarii hrăniţi cu jăratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere. Lia încalecă şi şarpele cel mare se aruncă în săltate, de-o ridică deasupra mărăcinilor, apoi se repezi înainte, încât ochii ei se împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai zare nesfârşită înainte. Cât dai în palme, ajunseră la mare şi şarpele se avântă în valuri, şi-o duse lunecând printre ele înainte până la celălalt ţărm.Aşa au trecut trei ţări şi tot atâtea mări, alte câte trei şi iar câte trei, de s-au făcut câte nouă în cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi aţipit aici şi s-ar fi pomenit acolo. Zgripţoroaica cea împetrită de bătrână simţea după miros că vine şi se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea să deie cu socoteală ce şi cum şi de ce, şi sta în pragul colibii dărăpănate, gârbovă, răzămată în două beţe noduroase şi clănţănind din cei doi dinţi ce-i mai rămăseseră în gură. Când fură aproape, şarpele se opri şi se întinse, ca Lia să descalece. – Acum urmează-ţi drumul în pace – grăi dânsul scuturându-şi solzii – şi când vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, că eu, orişiunde aş fi, te aud, şi, vară fie, iarna fie, viu într-o clipă la tine. Lia-i mulţumi, cum se cuvine şi-şi urmă drumul.Bunica Ielelor începu, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de mânie, mai de îngrijare, căci simţea că şi-a găsit naşul.Cum o vedea, aşa de tânără, şi frumoasă, şi dulce la fire, şi întreagă şi nevătămată, înţelegea că mare trebuia să-i fie puterea şi multe farmecele ca să fi putut răzbi cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească şi drum atât de greu fără ca puterile să i se sleiască. “Acum e acum!” îşi zise dar, înteţindu-se. – Bună seara, mamă! grăi Lia şi astă dată. Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură eu ochii ei ţepoşi de sus până jos şi de jos până sus. – Nu sunt mamă, ci babă, îi răspunse apoi într-un târziu morocănoasă, şi mult era fioroasă când îşi dădea astfel răspunsul. – Nu-ţi ştiu anii şi n-am să-i număr, întâmpină Lia cu glas de pisică linguşitoare, dar îţi văd faţa şi bunătatea din ea, şi, orişicum te vei fi socotind, mie îmi eşti cum îmi pari. Baba se mai muia puţin. Orişicât de bătrână ar fi baba, i se-nveseleşte inima când o crezi încă tânără, şi cel mai rău om se moaie şi el niţel când alţii îl cred bun. – O fi, n-o fi cum zici – grăi dânsa – de mare lucru te-ai apucat, şi mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit cum ai venit, dar nu ştiu cum o să te întorci. Mult ar fi dorit ea să ştie cum a potrivit Lia lucrurile ca să răzbească întreagă şi nevătămată şi să vie cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească. – Ce te-a adus? adăugă ea, şi asta era întâia din cele trei întrebări. – Ajută, ca să te ajuţi! îi răspunse Lia. Cum am venit, aşa o să mă şi întorc, şi valvîrtej dacă s-ar răsturna toate, drumul degeaba n-o să-mi fie. Când auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar începu să tremure, însă mai puţin de mânie şi mai mult de frică. – Cum mă vezi? întreba iar dânsa – Cu ochii, răspunse Lia fără ca să ştie că răspunde la a doua întrebare. – Şi ce cauţi? fu a treia întrebare. – Omul, răspunse Lia, cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.Acum baba se cutremură. – Ia să mă uit mai bine-n ochii tăi, îi zise, şi se apropie de dânsa rezemându-se în cele două beţe, i se uită în ochi şi-i puse mâna pe umărul gol.Ochii Liei erau stinşi, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheaţă.Nu ştia Lia, săraca, că-i vindecase şarpele, mîngâind-o cu limbile lui, toate rănile şi-o făcuse nevătămată, ca nici sabia să n-o taie, nici focul să n-o ardă, dar îi făcuse şi sîngele rece ca al lui, strânsese tot focul vieţii din ea şi-i oprise viaţa în loc, ea, orişicât ar mai sta pe pământ, tot aşa cum e să rămâie. N-o ştia Lia aceasta, dar o ştia baba cea înrăită, care vedea acum că nu mai are nici o putere asupra ei – câtă vreme nu e om în toată firea. – Vai de sufletul tău – îi zise dar luându-i mâna – nu vezi tu, nu simţi, nu-ţi dai seamă că nu mai ai nici o viaţă în trupul tău, că sângele nu mai curge în vinele tale, că eşti rece ca sloiul de gheaţă? Uite! Fiindcă eşti fată bună şi mi-ai vorbit frumos, mi s-a făcut milă de tine şi am să-ţi gătesc o alifie ca să te freci cu ea şi să te faci iar cum ai fost. Orişicine, bărbat fie ori femeie, scapă chiar şi de cea mai spurcată vrajă dacă se freacă cu alifia aceea. Lia se simţi chiar mai rece de cum era; îşi aducea aminte de vorbele pe care i le grăise Limir-împărat şi ştia acum că după alifia aceasta a venit ea aici. – Bună eşti şi miloasă – îi zise dar – şi cât o fi lumea n-o să te uit. Orişicât de îndrăcită ar fi fost însă, Bunica Ielelor nu putea să facă alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care trebuia să adune şapte flori de la şapte buruieni, de şapte ori câte şapte frunze de la tot atâţia copaci şi şaptezeci de rădăcini de la şaptezeci de alte buruieni şi să le pună toate în cazan, ca baba să le fiarbă toate în bale de la şaptezeci şi şapte de şerpi. S-a apucat dar Lia şi astă dată de muncă lungă şi grea: a adunat de prin pădure cele şapte flori, cele de şapte ori câte şapte frunze şi cele şaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier şi linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns şaptezeci şi şapte de braţe de vreascuri uscate şvarog, ca să aprindă focul, a pus flori, frunze şi rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii şi se bucura, sărmana, că a scăpat şi de aceste, căci nu se gândea că pierirea şi-o pregăteşte.Baba a bătut apoi din palme şi au venit din şaptezeci şi şapte de părţi cei şaptezeci şi şapte de şerpi, toţi cu limbile scoase şi gata de a umplea cazanul.Între aceştia se afla însă şi cel scăpat prin Lia de grele suferinţe: el se furişă lunecând pe lângă dânsa şi-i zise pe sâsâite la ureche:– Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ţi pierzi toate puterile, ci scuipă în palme şi fă ca şi când te-ai fi frecat cu alifie. El ştia că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete nevinovate – Aşa o să fac! Zise Lia şi, după ce şerpii îşi făcură şi ei rândul, voi să aprindă focul. – Oho! mai va, fată, mai va! grăi bătrâna. Pentru ca fiertura să se prindă, trebuie să mai dereticeşti prin colibă şi să cureţi curtea din dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari. – S-o mai fac – zise Lia – şi pe asta.S-o facă, vai de capul ei! Ea rămase încremenită când deschise uşa colibii: de când Bunica Ielelor a fost fată mare, n-a mai dereticat nimeni prin colibă, gunoiul se adunase mormane, iar prin colţuri păiengenite încărcat de praf sta perdele groase şi pretutindeni mişunau păiangeni mari cît pumnul, muscoi înţepători şi fel de fel de alte bîzdîgănii, care, simţind mirosul de sînge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s-o sleiască ântr-o clipă. Ştiau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni pe unde trece, e duşmanca lor cea mare. În curând simţiră, însă, că n-au ce să-i facă şi i se deteră ruşinate din cale. O ştiuse şi baba aceasta, şi-o pusese pe Lia să dereticească numai pentru ca să le îndârjească. – Puişorilor, drăguţilor – le zise dar – mai aveţi puţintică răbdare, că în curând vi-o dau gata. A curăţit dar Lia şi păiengenişul, şi pereţii, a cărat gunoiul, a măturat şi a şters praful, a făcut colibă curată de-ar fi putut să steie chiar şi Limir-împărat în ea. Ea rămase şi mai încremenită când ieşi în curte.Aici îşi ţinea baba hoarele, găini moţate, raţe deşelate, broaşte-ţestoase, şopârle râioase şi fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale căror ouă trăia şi care umpluseră curtea de găinaţ şi de fel de fel de alte murdării, încât te cuprindea leşinul chiar şi când te gândeai numai că ai să simţi mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul de viermi, prin văzduh roiau fel de fel de muşte, pretutindeni mişunau jigănii care se hrănesc cu viermi şi cu muşte, şi şoareci, şi guzgani, şi conopiştiriţe, şi lilieci, bufniţe cu capul cât baniţa şi şerpi fel de fel, să vezi cu ochii şi să nu crezi, ci să te miri şi să nu mai ştii ce să zici. – Las’, că vă viu eu de hac! grăi Lia, şi intră cu bărbăţie în curte. Într-o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târâş, altele pitiş, iar altele alergând ori zburând, Degeaba însă, că nu puteau să-i facă nimic: ea se scutură o dată, şi toate căzură la pământ. – Puişorilor, dragilor – grăi baba şi de astă dată – aveţi puţintică răbdare, că vi-o dau deodată gata. Poate orişicine să dea cu socoteală cât şi cum a trebuit să muncească Lia ca să cureţe şi curtea Bunichii Ielelor, – muncă, nu şagă! Las’ că de aici căra şi colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se îngrămădeau în urma ei, şi unde ea curăţa, acolo se spârcăiau ca să le umple toate de alte murdării, şi iar trebuia să cureţe, şi iară, şi iarăşi  şi până ce n-a ajuns să cureţe şi maţele din ele.”Uf!” grăi dânsa când o mântui şi asta şi se duse să aprindă focul la cazan. Au fiert florile, şi frunzele, şi rădăcinile, şi tot au fiert în clocote, în vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul şi boscorodea cum ştia, şi tocmai pe la miezul nopţii văzduhul se umplu de un miros plăcut şi începu să se prindă pe deasupra un fel de pojghiţă ca smântâna. Asta era alifia care dezgheaţă sângele, dezmorţeşte vinele şi pune în mişcare viaţa, ca omul om să fie. – Ia, fată – grăi baba cu glas momitor – şi freacă-te şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în palmă, c-o să te simţi ca înviată din morţi!Asta era dar taina. – La ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, grăi Lia, atât voiam să ştiu! Ea se duse apoi, luă un ţest de broască, îl curaţi bine şi începu să adune în el alifia până ce nu-l umplu. Când veni însă rândul să se frece, ea făcu precum îi zisese şerpoiul: dădea pe deasupra alifiei ca şi când ar fi luânid din ea, dar făcea parcă-i era greu mirosul şi se ţinea de nas cu mâna stângă, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca. Aşa s-a frecat şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în pălmi, iar Bunica Ielelor nu se îndoia că cu alifie s-a frecat. – So pe ea, puişorilor, dragilor! strigă dar cu toată răutatea ei, şi bâzdâgăniile toate şi toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca într-o clipă s-o facă miş-fărămiş, încât numai oase albe să se aleagă de ea. Lia însă se scutură o dată, răsturnă cazanul de pe pirostrii, şi pe aci îi fu drumul  cu ţestul plin de alifie. – În ceas bun să fie! strigă şerpoiul, care îi ieşi peste puţin în cale. Cum ai pornit-o, aşa s-o şi scoţi la capăt. Acum scuipă încă o dată pe deget, ia cu el alifie şi freacă-mă în frunte, la ochi şi la crucea pieptului. Lia făcu precum i se zise, şi şarpele se zbătu puţin, se dete o dată peste cap şi se făcu armăsar cu nări umflate şi cu ochi focoşi. – Eu sunt armăsarul lui Limir-împărat, îi zise, pe care nimeni afară de dânsul nu l-a încălecat. Încalecă-mă şi ţine-te bine, că am să te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a încălecat ş-apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei în care a fost dusă şi dusă mereu, într-o răsuflare, până la turma păzită de câinii cu picioarele pline de spini.Aci armăsarul se opri. – Uite! vezi oile acelea!? grăi armăsarul. Sunt tot fete care au făcut ca tine încercarea de a-l scăpa pe Limir-împărat şi-au fost vrăjite de Iele, iar câinii sunt tot feţi-frumoşi, care, duşi de dorul lor, au răzbit până la Mama Ielelor, ca să le scape pe fete, şi-au căzut în urgie. Descăleca şi du-te de le freacă, şi-i freacă, cum ştii, cu alifie, dar bagă de samă ca să nu ţi se prindă alifia de deget. Lia făcu precum i s-a zis şi, una câte una, oile se scuturară, se deteră peste cap şi se făcură fete care de care mai frumoase, încât tot să stai şi să te uiţi la ele.Armăsarul necheză o dată şi din lărgimile câmpiei veniră în goană mare cai frumoşi, pentru fiecare fată câte unul, iar după ce încălecară, fetele se pomeniră gătite în haine scumpe şi frumoase, cum li se cuvine călărind pe asemenea cai. Lia, văzându-le atât de frumoase şi atât de frumos gătite, era cuprinsă de ciudă şi-i părea rău că le-a făcut bine, dar tot îi frecă şi pe câini, care se scuturară şi ei, se deteră peste cap şi se făcură feţi-frumoşi, care de care mai voinic. Armăsarul iar necheză şi iar veniră cai frumoşi, pentru fiecare câte unul, şi voinicii, încălecând, se pomeniră şi ei îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase. – Dar aceia cine sunt şi de ce dorm când ar trebui să steie treji şi să poarte grijă de turmă? întrebă Lia arătând asupra păcurarilor. – Aşa li-e rostul, grăi armăsarul. Sânt sfetnicii lui Limir-împărat, care prin momelile lor, şi-au ameţit stăpânul şi i-au umplut capul de fumuri. Haid’ să mergem mai de parte. Lia încălecă şi abia acum îşi dete seama că ea însăşi e gătită în haine încă mai frumoase şi mai scumpe decât ale celorlalte fete şi împodobită tot cu aur şi cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalţi vorbeau şi râdeau în voie bună, ea se ţinea ţeapănă, rece şi mândră în scări, era posomorită şi înfumurată parcă n-ar fi nimeni vrednic să stea alături cu dînsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în ţestul pe care îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă. Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă şi rău era mâhnită că era pustiu împrejurul ei şi nu se adună de nicăieri lume ca s-o vadă şi să stea uimită. Mare-i fu dar bucuria când, aşa cum mergeau în josul câmpiilor, li se ivi în preajma vederii un sat. Peste puţin, însă, ea zări mai la o margine şi coliba în care crescuse şi din care plecase în lume, şi-i veni să-şi schimbe drumul. Îi era greu afară din cale să-şi vadă sărăcia şi să deie ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrenţe înnodate. – Ei! grăi însă, prinzând inimă, ce-mi pasă!? Ei tot nu ştiu nimic, nimeni n-o să mă cunoască, iar eu fac ca şi când n-aş fi ştiind nimic.Aşa a şi fost. A mers iute vestea că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă lui Limir-împărat daruri nepreţuite, şi multă lume li s-a adunat în cale ca să-i vadă. Era şi văduva cea săracă, mama Liei, acolo, şi cum văzu din depărtare alaiul, îşi aduse aminte că aşa-şi visa dânsa fata. – Lio, fata mea, Lio! strigă ea după ce alaiul se apropie. Lia însă se ţinea ţapănă, rece şi mândră în scări şi trecu posomorâtă şi înfumurată înainte, parc-ar fi fost din altă lume. – Nu-i Lia, fata mea, grăi văduva întristată. Şi totuşi, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea? Aşa au trecut prin sate şi prin oraşe multe, mereu prin mijlocul mulţimii uimite, şi Lia se simţea din ce în ce mai nemîngîiată că toţi o vedeau, dar ea însăşi nu putea să se vadă pe sine.A mers în cele din urmă vestea până la Limir-împărat, care-şi petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici şi de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr şi frumos, dar mereu posomorât. “Doar o da Dumnezeu!”, ziceau supuşii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă şi cu alai atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l ştie şi pe el om cu rost la casa lui şi pereche mai potrivită nu puteau să-şi închipuiască. Limir-împărat mai zâmbea parcă şi el din când în când şi o aştepta cu oarecare nerăbdare. Când a aflat, însă, că ea e mândră şi se ţine ţapănă în scări, el a început să-şi încreţească sprâncenele şi să dea porunci ca să i se adune oastea. “Nu cumva!? îşi zicea. N-ar voi cumva să se sămuiască cu mine!?” Asta ar fi voit s-o vadă.Când curtenii l-au vestit, în sfârşit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gătit în cele mai strălucite podoabe şi a poruncit să i se adune curtenii în sala cea mare, unde-şi avea tronul făcut din aur şi aşezat la înălţimea de şaptezeci şi şapte de trepte. După ce el urcă cele şaptezeci şi şapte de trepte, se aşeză în tron şi luă scheptrul în mână, sfetnicii şi curtenii  îşi plecară capetele şi îngenuncheară pe trepte, fiecare după rangul lui, cei mai umiliţi şi mai vrednici mai sus şi mai aproape de stăpîn, iar cei mai indoielnici, ceva mai jos şi mai departe de el.Aşa-l găsi Lia când intră cu alaiul ei în sală şi, cît dete cu ochii de el, îl şi cunoscu şi fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor. La dreapta tronului era însă o oglindă mare şi la stânga alta şi Lia rămase, când se văzu în oglindă, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sală, nici curteni, nici tro-nul cu cele şaptezeci de trepte ci, uimită de frumuseţea ei, se simţea cu trei palme mai înaltă şi-şi ridica cu atâta mândrie capul, încât toţi începură să tremure în faţa ei. Limir-împărat îşi aduse aminte de ea şi nu-şi mai putu stăpâni firea.”M-a întrecut, m-a răpus, m-a dat gata!?” îşi zise el, şi coborî printre curtenii săi umiliţi cele şaptezeci şi şapte de trepte, ca să meargă la ea şi să i se închine ca orişicare muritor. – Lia – îi zise – parcă ne-am mai văzut şi, plecându-se, îi întinse mâna. Lia înghiţi un nod: îi era peste putinţă să facă mărturisirea că dânsa e ceea ce umbla odată desculţă şi în cămăşuţă curată. – Ţi se va fi părând – îi răspunse – dar îi întinse şi ea mâna, aşa, mai din depărtare. El îi ţinu câtva timp mâna, dar nu mai simţea fiorii pe care îi simţise, nu se dezmorţea, nu i se încălzea sângele în vine. – Da, mi s-a părut numai! Alta era şi altfel în toată firea ei aceea pe care o ştiu, grăi posomorât, şi se întoarse ca să urce cele şaptezeci şi şapte de trepte, să şadă în tron şi să ia scheptrul în mână. Lia însă nu-l lăsă, ci-l ţinu în loc. Acum i se înfundă însă şi Liei. În zadar îi spuse c-a umblat şi a ostenit, a trecut prin multe şi s-a canonit ca să caute alifia ce dezmorţeşte vinele, în zadar îl încredinţa că a găsit-o şi vine cu ea de peste, nouă mări şi nouă ţări, în zadar stărui să-l frece fie măcar şi numai la ochi şi la tâmple, căci el ţinea una şi bună, că alta e aceea pe care o ştie dânsul şi o aşteaptă, o lua drept o vrăjitoare care vrea să-l piardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârji şi voi s-o dea afară din palat şi s-o alunge din împărăţia lui. Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.Atinsă în mândria ei, ea-şi pierdu sărita şi cu ea toată ruşinea. Băgă dar mâna în ţestul cu alifie şi se frecă la ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn şi rămase în faţa lui aşa cum o ştia el, desculţă şi în cămăşuţă curată. – Asta e! strigă Limir-împărat, şi sări să o cuprindă în braţe, dar nu-i simţi bine trupul cald, când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji şi la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie şi se desfăcu din braţele lui ca şarpele lunecos. – O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine! grăi dânsa, apoi se depărta iute, dimpreună cu alaiul ei, încalecă şi plecă în goană mare.A şi alergat Limir, bietul de el. Atins şi ici şi colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai aşa  leşinat şi lihnit. Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toţii şi s-o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărăteşti, li-au pus şelele şi frânele şi până ce sfetnicii şi curtenii au încălecat, căci de! erau boieri, nu oameni de rând. Era departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei şi nici vorbă nu putea fi ca s-o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când şi-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alai frumos şi mare de nu-l mai încăpea nici coliba, nici curtea, nici preajma curţii. Răsăreau florile şi acum pe urmele paşilor ei şi se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: “Bună eşti, harnică eşti, frumoasă şi la fire dulce eşti şi puţin ai să mai stai cu noi, că vine într-o răsuflare ursitul tău.” A şi sosit în curând, şi văduva cea săracă nu mai ştia ce să înceapă când s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împărat el însuşi, venit ca să cerşească alifie şi să-i peţească fata.Că i-o dă ori nu i-o dă, despre asta nu mai putea să fie vorba: s-a făcut, neică, o nuntă împărătească de se vesteşte şi astăzi despre ea, şi şapte zile şi şapte nopţi împărăţia întreagă a tot mâncat, băut şi s-a veselit, a tot jucat şi jucat, de-a schimbat fiecare flăcău de dai-Doamne câte trei perechi de opinci! Numai sfetnicii şi curtenii lui Limir-împărat erau cam puşi pe gânduri, căci, de! multe s-au întors cu susul în jos şi mulţi dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rând cu talpa scării. Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind şi numai singure în horă.

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura: – Bună ziua! Păcală răspunde:  – Mulţămim!  – Dar ce faci aici?  – D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da’ dumneavoastră unde vă duceţi?         – Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine. Păcală îi zice boierului:         – Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.         Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.         Numai ce trece un om.         – Bună ziua! zice omul.         – Bună ziua! îi răspunde boierul.         – Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?         – Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.         Atunci omul spune boierului:         – D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?         Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.

A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor. Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.         Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: “Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!”         Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.         – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!         – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.         – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.         – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.         – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.         – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.         Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.         Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.         – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.         Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.         – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!         – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.         – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.         A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.         “Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!” “De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?” zicea altul.         Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.         “În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă”, zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.         Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.         Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.         – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.         – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.         – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.         – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.         Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.         Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.         – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.         – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!         Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.         El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!         “De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună.”         Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.         – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.         – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.         – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.         – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.         – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!         – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.         Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.         – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!         Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.         Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.         – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!         – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.         Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.         Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.         – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.         – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.         Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.         El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.         – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?         – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.         – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.         După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.         – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.         El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.         – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!         – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!         Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.         – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.         – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!         – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.         – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.         – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.         – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.         Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.         Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.         Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.         Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.         Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.         După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici “hâc!” să nu mai zică.         Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.         Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.         Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.         – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?         – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!         – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.         Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.         – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.         – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.         I-au mai făcut-o zmeii şi asta.         Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.         Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!         Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.         – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!         – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.         Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.         Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:         – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.         De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.         Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.         Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.         Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea măsura cu patru pălmi cruciş.         Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în seară.         Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga de pe frunte şi atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.         – Măi Floreo, tu eşti acum mare; du-te şi întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi, iar altul râde pururea.         Aşa zise Petru către frate-său Florea într-o bună dimineaţă. Dar Florea nu s-a dus: el ştia încă de mic că împăratul se supără, dacă-l întrebă cineva de astă treabă.         Tot aşa o păţi Petru şi cu frate-său Costan.         – Nu cutează nici unul; lasă c-oi cuteza eu, zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu gata. Petru merse ca să întrebe.         – Oarbă-ţi fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?! îi zise împăratul mânios, şi-i dete o palmă pe de-a dreapta şi alta pe de-a stânga.         Petru se duse supărat şi spuse fraţilor săi cum a păţit-o cu tatăl său.         De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se părea cum că ochiul cel din stânga plânge mai puţin, iară cel de-a dreapta râde mai mult.         Petru îşi întări inima şi mai merse o dată la împăratul. O palma e o palma şi două-s două! Gândi şi făcu.         O păţi din nou, cum a mai păţit-o.         Ochiul cel din stânga lăcrăma acuma numai din când în când, iară cel din dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.         – Dacă e treaba aşa, gândi acum Petru, apoi ştiu eu ce-oi face. Atâta mă duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi ochii.         A zis-o, a şi făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.         – Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând şi râzând cu amândoi ochii. Eu văd că ţie nu-ţi iese grija din cap; ţi-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta râde de bucurie, când văd că am aşa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge pentru că mă tem că voi nu veţi fi în stare să împărăţiţi în pace şi să apăraţi ţara de vecinii cei vicleni. Dacă-mi veţi aduce însă apă de la fântâna Zânei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi şti că am feciori voinici, pe care mă pot răzema.         Aşa zise împăratul. Petru-şi luă pălăria de pe prispă şi se duse să spună fraţilor săi ce-a auzit. Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. “Mă duc, zise către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine”. Se duse.         Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.         Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prapastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia “ziua-bună” de la ţară.         Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.         Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.         Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă.   Trecu o săptămână! Florea nu mai veni; trecură două; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o lună; Costan începu a alege între cai. Când crăpară zorile de un an,o lună, o săptămână şi o zi, Costan se sui pe cal, îşi luă ziua-bună de la frate-său mai mic. “Să vii şi tu, dacă voi pieri şi eu” zise şi se duse cum s-a fost dus frate-său.         Balaurul de la punte era acum mai înfricoşat; capetele lui erau mai îngrozitoare şi fuga voinicului mai repede.         Nu se mai auzi de amândoi fraţii: Petru rămase singur.         – Mă duc şi eu în urma fraţilor mei, zise el într-o zi către tatăl său.         – Apoi mergi cu Dumnezeu, îi zise împăratul, doară vei avea mai mult noroc decât fraţii tăi.         Şi cel mai tânăr fecior al împăratului luă dară “ziua-bună” şi porni către marginea împărăţiei.         Pe puntea cea mare stătea acum un balaur şi mai mare şi mai grozav, cu fălcile şi mai înfricoşate şi mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci şapte capete.         Petru stătu în loc când văzu dihania asta înfricoşată. “Feri din cale!” strigă apoi. Balaurul nu feri. Petru mai strigă o dată şi încă de a treia oară; după aceea se repezi la el cu sabia scoasă. Îndată i se întunecă cerul de nu văzu alta decât foc! Foc în dreapta, foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate şapte capetele.         Calul începu a horcăni şi a se arunca în două picioare încât voinicul nu putea să lupte cu sabia. “Stai! c-aşa nu-i bine!” zise el şi se coborî de pe cal. În mâna stânga calul, în mâna dreapta sabia. Nici aşa nu merse: Făt-Frumos nu vedea alta decât foc şi văpaie.         – Acasă după alt cal mai bun! Petru zise, încălecă şi se duse ca iarăşi să vină. Când sosi acasă, îl aşteptă lăptătoarea sa baba Birsa în poarta curţii.         – Hei fătul meu Petre! am ştiut cum că iară ai să vii fiind-că n-ai plecat bine.         – Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate trist.         – Vezi, dragul meu Petre, începu a-l învăţa acuma baba, tu nu vei putea merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călări pe calul pe care a călărit tată-tău împăratul în tinereţea sa; mergi, întreabă unde şi care e calul acela. După aceea încalecă şi te du.         Petru mulţumi de învăţătură şi apoi se duse, ca să întrebe de treaba calului.         – Neagra-ţi fie lumina! se răsti acum împăratul. Cine te-a învăţat ca să mă întrebi tu pe mine aşa? Cu de-a bună samă vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de când am fost eu june: cine ştie pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! În podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu. Atâta am şi mai mult nimic din cal.         Petru icni supărat şi spuse babei “cum şi ce”.         – Aşteaptă numai – strigă baba râzând de bucurie. Dacă stă lucrul aşa, apoi stă bine. Du-te şi adă bucata din frâu. Doară voi şti eu face un lucru cu cale din ea.         Podul era plin de frâie, de şele şi de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite şi mai neîngrijite şi le duse babei, ca să facă precum a fost zis. Baba luă frâiele, le afumă cu fum de tămâie, zise peste ele o zicălă din cuvinte mărunţele şi grăi după aceea către Petru:         – Ia frâiele şi dă cu ele de poarta casei.         Petru făcu precum i se zise ca să facă.         Vraja babei a fost bună. Abia dete Petru cu frâiele de poartă se şi întâmplă… nu ştiu cum… un lucru înaintea căruia Petru stete uimit… Un cal stătea înaintea lui decât care lumea n-a văzut mai frumos! Cu o şa plina de aur şi pietre scumpe cu nişte frâie, la care să nu priveşti că-ţi piere lumina ochilor.         Frumos cal frumoasă şa şi frumoase frâie pentru Făt-Frumos.         – Sari voinice în spatele Murgului, strigă baba facând cruce peste cal şi călăreţ: mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte şi intră în casă.         După ce Petru sări pe cal simţea cum că de trei ori este mai puternic la braţ şi de atâtea ori mai pietros la inimă.         – Să te ţii bine stăpâne, c-avem cale lungă şi trebuie să mergem iute. Aşa zise Murgul; dar şi-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară – cum nu s-a dus şi nici n-a zburat cal şi vonic înainte de aceea.         Pe punte stătea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie! Hei! dar şi-a aflat voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începu a se sufleca la mâneci şi a scuipa în palme: “Feri din cale!” Balaurul începu a scuipa la foc.         Petru nu mai făcu dară multă vorbă, ci scoase sabia şi se grăbi să se repeadă spre punte.         – Stai! astâmpără-te stăpâne!, grăi acuma Murgul, “fă cum zic: înţepeneşte-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia şi stai gata, că avem să sărim peste punte şi balaur. Când vei vedea apoi că suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, şterge cu mâneca sabia de sânge şi o băgă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la pământ”.         Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, şterse sângele, băgă fierul în teacă şi fu gata pe când simţi pământul sub picioarele calului.         Aşa trecură puntea.         – Să mergem mai departe, începu Petru vorba după ce mai privi o dată îndărăt la ţara sa.         – Să mergem! îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stăpâne cum să mergem? Să mergem ca vântul? Să mergem ca gândul? Să mergem ca dorul? Sau să mergem chiar ca blestemul?         Petru privi înainte şi nu văzu alta decât cer şi pământ… un pustiu la a cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.         – Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste măsura să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul şi una ca blestemul. Până ce n-ajunseră, în crăpatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.         – Stai acum! Dă în paşi! Să văd ce n-am mai văzut, strigă Petru ştergându-se la ochi ca omul care se trezeşte din somn, sau ca acela care vede ceva şi-i pare că numai îi pare… ‘Naintea lui Petru se întindea o pădure de aramă… cu copaci, pomi şi poame de aramă, cu frunze de aramă, cu tufişuri, iarbă şi flori care de care mai frumoase tot de aramă…         Petru stătu şi privi cum priveşte adică omul, care vede ce n-a mai văzut şi despre ce n-a mai auzit. Intră în pădure.         Florile de pe marginile căii începură a se lăuda şi a îndemna pe Petru ca să le rupă şi să-şi facă cunună din ele…         – Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă şi dau putere celui ce mă rupe, zicea una.         – Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie pe acela-l iubeşte cea mai frumoasă nevastă din lume, zicea alta… şi iarăşi se mişcă alta… şi alta… care de care mai frumoasă şi mai dulce la vorbă, până ce n-ademeniră pe Petru ca să le rupă.         Murgul sări în lături când văzu că stăpânul său pleacă după flori..         – Pentru ce nu rămâi în pace?! zise Petru cam cu răstita.         – Nu rupe, că nu e bine să rupi! zise Murgul sfătos.         – Pentru ce să nu fie bine?         – Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are să se lupte cu Vâlva pădurii!         – Ce vâlvă?!         – Acum dă-mi pace! Ascultă de mine: priveşte la flori; nu rupe însă din ele, ci rămâi în pace. Aşa zise calul, şi mersera în paşi mai departe.         Petru o ştia din păţite cum că e bine s-asculte de Murgul; îşi rupse dar gândul de la flori. În zadar însă! Dacă se pune odata necazul pe capul cuiva, nu scăpa de s-ar şi feri din toate puterile…         Florile tot i se îmbiau şi el tot într-una slăbea din inimă:         – Fie ce e dat să fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea şi Vâlva pădurilor. Să văd, ce e? Cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voi muri şi aşa; dacă nu… apoi scap… să fie o sută şi-o mie de iele! Se puse la rupt de flori…         – N-ai făcut bine! zise acum Murgul plin de grijă. Dacă ai făcut-o, însă e făcută! te încinge acuma şi fii gata de luptă, că acuş, vine Vâlva!         Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa… până ce şi începu un vânt uşor din toate părţile.. Din vânt se făcu vifor… Viforul crescu… crescu până ce nu se văzu alta decât întunerec şi noapte… şi iară numai noapte şi întunerec… Lui Petru îi părea, cum că a luat cineva lumea în spate şi a încărcăt-o la fuga cu ea, aşa se cutremura pământul sub el.         – Frică ţi-e? întrebă murgul scuturând din coamă.         – Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inima, deşi spatele începu a-i furnica. Dacă e acuma aşa, aşa apoi fie cum e!         – Nici nu-ţi fie frică! începu a-l îndemna Murgul. Ia frâul de la mine din cap şi umblă ca să înfrâni Vâlva cu el.         Alta nu mai zise, căci Petru nici nu avu timp să desfrâne cum se cade până ce şi ajunse Vâlva la ei…         Petru nu putea privi la ea… aşa era de grozavă şi de înfricoşată.         Cap n-are… dar nici fără cap nu e…   Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca şi calul, coarne ca cerbul, faţă ca ursul, ochii ca dihorul şi trupul e de toate… numai de fiinţă nu… Aşa era Vâlva când se repezi către Petru.         Petru se sprijini în fere, se ridică în picioare şi începu a lucra când cu sabia, când cu braţul, iar sudorile mergeau după el că pârâul.         Trecu o zi şi o noapte; lupta nu mai ajunse la capăt.         – Stai… Să ne mai întărim oleacă! zise Vâlva râsuflând cu greu.         Făt-Frumos lăsă spada în jos.         – Nu sta! strigă murgul cu grăbita.         Petru iarăşi începu a lucra din toate puterile.         Vâlva râncheză acuma o dată ca şi calul… apoi urlă ca lupul… şi se repezi din nou la Petru.         Lupta mai curse o zi şi o noapte şi mai înfricoşată ca până acuma. Petru simţea abia că se mai poate mişca de obosit ce era.         – Stai acuma, că văd că am cu om de lucru! Stai, zise Vâlva şi de-a două oară. Stai! Să ne împăcăm.         Petru se luptă mai departe deşi abia mai putea răsufla.         – Nu sta! vorbi Murgul.         Dar nici Vâlva nu se mai repezi ca până acuma, ci începu a se purta mai cu cale şi treabă, cum se poartă adică toate când nu mai simt putere în sine.         Aşa curse lupta până-n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a crepeţi, Petru făcu ce făcu, destul că aruncă frâul în capul Vâlvei obosite… Deodata se făcu din Vâlva un cal, cel mai frumos din lume.         – Dulce-ţi fie viaţa, că mă scăpaşi de la robie! zise acuma Vâlva prefăcută în cal şi începu a se dezmierda cu Murgul.         Mai în urmă înţelese Petru din vorbă şi cuvânt cum că Vâlva nu fusese alta decât un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfânta Miercure înainte de asta, cu atâtea şi atâtea sute de ani.         Petru legă Vâlva de calul său, se sui pe ea şi se puse din nou pe cale… Cum a mers? Nici nu e nevoie să spun. Repede a mers… până ce n-a ieşit din pădurea cea de aramă.         – Stati pe loc! Daţi în paşi să văd ce n-am văzut! zise Petru mai odată când ieşiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiş mai strălucitor, cu flori mai frumoase şi mai ademenitoare – el intră în pădurea de argint.         Florile începură a vorbi încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.         – Să nu mai rupi din flori zise Vâlva cea legată de Murgul, căci frate-meu e de şapte ori mai puternic decât mine.         Nu se opri însă Făt-Frumos cel fără de frică! Abia trecu una două, până ce Petru şi începu a rupe flori şi a le împleti în cunună.         Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremura mai tare decât în pădurea de aramă; Vâlva pădurii de argint se repezi la Petru c-o grozăvie de şapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă. Nici el nu fu însă leneş! Lupta mai curse o dată trei zile şi trei nopţi; şi-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrâna şi pe a doua Vâlva.         – Dulce-ţi fie fericirea, că m-ai scos de la robie! zise şi astă-dată Vâlva, apoi se întinseră la cale cum s-au mai întins şi până acum.         – Ho, staţi pe loc! Daţi în paşi!. Să văd, ce n-am mai văzut încă, strigă călăreţul acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi, fiindcă se temea că-i va pieri lumina de razele ce veneau din pădurea cea de aur.         El mai vazuse lucruri minunate, dar despre aşa ceva nici nu a visat până acuma.         – Să stăm pe loc! Că nu e bine, strigară caii deodată.         – Pentru ce să nu fie bine? întrebă Petru.         – Tu iarăşi ai să rupi din flori. Ştiu că nu te va răbda firea! Şi fratele nostru cel mai tânăr e de şaptezeci şi şapte de ori mai puternic şi mai grozav decât noi toţi trei laolaltă. Să înconjurăm dar pădurea! Aşa vorbi Murgul.         – Ba nu! răspunse Petru, să mergem! Să le vedem pe toate dacă am văzut ceva. N-aveţi frică, nici eu n-am!         Nu e nevoie să spun, cum că Petru iarăşi a făcut făcut-o… Doamne! dar cum să nu o facă.         Abia împletită cununa, până ce şi începu să fie ceva cum n-a mai fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremura mai mult. Se făcea nu ştiu ce şi nu ştiu cum… destul că lui Petru îi părea c-a intrat cineva în miezul lumii şi a început s-o întoarcă pe dos. Grozav era ce era şi înfricoşat… şi… să ferească Dumnezeu!         – Vezi aşa! zise Murgul supărat, dacă n-ai putut rămânea în pace.         Petru văzu că nu mai vede nimic, începu a simţi că nu mai simte nimic şi dete a pricepe că nu mai are ce să priceapa; tăcu dară şi nu zise nimic, ci se încinse şi se făcu gata de luptă. Vie acuma Vâlva! strigă după aceea. Sau mor sau îi pun frâul în cap!         Abia zise vorba până ce şi văzu apropiindu-se către dânsul… o negură deasă venea către Petru. Aşa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuşi nu se putea vedea în ea.         – Ce e asta?! strigă el cam înspăimântat când începu a simţi că-l doare din toate părţile. Se înspăimântă însă şi mai tare, când văzu că nici el singur nu-şi aude vorba în negura cea deasă.         Începu dar a da cu sabia în dreapta şi în stânga pe dinainte şi pe dindărăt a da din toate părţile şi din toate puterile care le mai avea… cum face adică omul, care vede că acuma nu e bine. Aşa lucra el o zi şi o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar şi începu a crede că nici nu mai trăieşte, ci a murit acuma de mult.         Deodată începu a se desface negura… În zorile zilei a doua, negura se resfiră de tot, şi pe când se ridică soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumină ca lumina.         Lui îi păru acuma că se născuse din nou. Vâlva? peri ca-n palmă.         – Rasuflă acuma o dată, că iară va să înceapă lupta din nou! zise Murgul.         – Ce-a fost asta? întrebă Petru.         – Vâlva, răspunse Murgul, Vâlva a fost prefăcută în negură… Răsuflă numai că iarăşi vine!         Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca să răsufle până ce şi văzu că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu ştia ce e… o apă, însă nu e ca apă că-ţi pare că nu curge pe pământ, ci zboară cumva sau ce face… destul că urme nu are şi pe sus nu zboara… Aşa ceva ce nu e!         – Vai! strigă Petru.         – Ţine-te şi dă, nu sta! zise Murgul…, şi nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gura.         Lupta se începu din nou… Petru dădu o zi şi o noapte necurmat fără ca să fi ştiut în ce şi se luptă fără să ştie cu cine… Când se apropiară zorile zilei a doua, începu a simţi cum că slăbeşte din picioare.         – Acuma pier! strigă cam supărat; însă pentru aceea începu a-şi întări inima şi a da încă mai ţapăn… Soarele răsări pe cer, apa pieri fără să se ştie cum şi când.         – Răsuflă! grăi Murgul, răsuflă că n-ai multă vreme, Vâlva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, că nici nu ştia săracul de el ce să mai facă de obosit ce era. Se aşeză dară mai bine în şa, strânse mai bine de sabie şi aşteptă aşa gătit, ca să ajungă ce vedea că vine…         Aşa cum, nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vedea ceva ce n-are ce are şi are ce n-are, aşa îi parea lui Petru că ar fi Vâlva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Vâlva pădurii de aur când s-a dus de două ori cu ruşine?! Zbura pe picioare şi umbla pe aripi… era cu capul dinapoi şi cu coada dinainte, cu ochii în piept şi cu pieptul în frunte… şi cum mai era încă – numai Dumnezeu ar şti s-o spună!         Pe Petru îl trecură fiorii o dată din sus în jos, o dată din jos în sus, o dată cruciş, şi o dată curmeziş; după aceea întări inima şi începu a lucra cum a mai lucrat şi… n-a mai lucrat. Trecu ziua. Petru începu a slăbi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru începură a i se împăienjeni ochii. Când ajunse la miezul nopţii, Petru simţi cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu ştia cum şi când a ajuns la pământ; destul că nu mai era pe cal. Când începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lăsă în genunchi.         – Nu te lăsa; mai ţine-o încă oleacă! strigă Murgul când văzu că slăbesc puterile stăpânului său.         Petru se şterse cu mâneca cămăşii de sudori. Îşi încordă toate puterile şi se ridică încă o dată în picioare.         – Loveşte acuma Vâlva cu frâul peste bot! zise Murgul.         Petru făcu precum îi zise.         Vâlva râncheză o dată ca armăsarul, încât lui Petru îi părea c-o să asurzească, apoi sări la Petru, deşi abia se mişca şi ea de obosită ce era.         Lupta nu mai curse mult. Petru făcu ce făcu şi puse frâul şi la astă Vâlva pe cap…         Pe când se făcea ziua cum se cade, Făt-Frumos călărea pe al patrulea cal.         – Frumoasă-ţi fie nevasta, că m-ai scos de la robie! zise Vâlva.         Plecară, se duseră şi pe când se învăluia ziua cu noaptea ajunseră spre marginea pădurii de aur. Cum mergeau aşa pe cale, lui Petru începu a i se urî şi ca să facă şi el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.   – Ce să fac cu trei cununi? începu a vorbi aşa singur. Destul îmi fie una. Ţiu pe cea mai frumoasă.         Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint şi ţinu numai pe cea de aur la sine.         – Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descalecă şi le ridică că-ţi vor prinde încă bine.         Petru făcu precum i se zise şi merse mai departe.         Când era soarele de-o palmă de la pământ aşa de către seară când încep musculiţele a se aduna, călăreţul nostru ajunse chiar la marginea pădurii. Naintea lui se întindea un pustiu mare… mare… cât vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.         Caii se opriră în loc.         – Ce e? întrebă Petru.         – Nu e bine! răspunse Murgul.         – Pentru ce să nu fie bine?!         – Intrăm în împărăţia Sfintei Miercuri. Cât vom merge prin ea, nu vom da de alta decât de frig şi iarăşi de frig. Pe marginile căii vor fi focuri din focuri şi eu mă tem că tu vei merge să te încălzeşti.         – Şi pentru ce să nu mă încălzesc?         – Nu e bine să te încălzeşti! răspunse Murgul cu grijă.         – Intră! grăi Petru fără frică, dacă trebuie, voi şti răbda la frig.         Pe cât Petru intra mai adânc în împărăţia Sfintei Miercuri, pe atâta simţea mai tare că nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger… Dar frig şi ger încât îngheţa măduva în oase… Dar nici Petru nu era făcut de picioroange! Voinic a fost la luptă, voinic rămase şi la răbdare.         Pe marginea căii tot foc din foc şi lângă focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase şi mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheţa răsuflarea din gură, dar el nu se lăsă, ci însă porunci Murgului ca să meargă la pas.         Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger şi frig, nici nu se poate spune, căci fiecare ştie cum că în împărăţia Sfintei Miercuri nu e frig… numai iac-aşa, ci frig, frig…, încât îngheaţa şi viţelul în vacă… încât crăpă şi stâncile de ger ce e…         Aşa zău e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fără necaz… scrâşnea din dinţi şi nimic mai mult, deşi a fost înţepenit, încât nici nu mai putea clipi.         Aşa ajunseră la Sfânta Miercuri.         Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului şi intră în coliba Sfintei Miercuri.         – Buna ziua, Maică!         – Mulţumim, voinic friguros!         Petru râse o dată dar nu răspunse nimic.         – Voinic ai fost, îi zise acuma Sfânta Miercuri bătându-l pe umeri. Acuma să-ţi dau câştigul. Se duse după aceea, deschise un serin ferecat şi scoase din el o cutie mică: iacă, zise mai departe, cutia e dată din bătrâni ca să nu o poarte decât acela care a trecut prin împărăţia frigului. Na-ţi-o şi poartă grijă de ea că-ţi va prinde încă bine. Când o deschizi, îţi vine veste de unde tu numai vrei şi ştire adevarată din ţara ta.         Petru mulţămi de vorbă şi de dar şi se sui pe cal şi porni mai departe.         După ce se departă de o azvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.         – Ce e poruncă? întrebă nu ştiu ce din cutie.         – Veste îmi adă de la taica, porunci Petru cam cu frică.         – Şade la sfat cu bătrânii! răspunse cutia.         – Merge-i bine?         – Zău aci cam rău, că-i supărat!         – Cine îl supără? întrebă Petru acum mai aspru.         – Fraţii tăi Costan şi Florea! răspunse iarăşi din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împărăţia de la el şi bătrânul zice că n-ar fi vrednici de ea.         – Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut! strigă acuma Petru. Închise după aceea cutia şi o băgă în traistă.         Se duseră cum se ducea năluca, cum umblă vântoasele şi gonesc în miezul nopţii pricolicii. Cât au mers aşa nici nu se poate spune… Au mers mult… foarte mult!         – Stai! să-ţi mai dau un sfat! zise Murgul într-un târziu.         – S-auzim! grăi Petru.         – Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n-a mai fost. Să rămâi voinic! Să nu te tragi la răcoare că nu e bine.         – Mergi! răspunse Petru. Nu-ţi fie frică, dacă n-am îngheţat nici nu mă voi topi. Hm! aici era o căldură încât se topeşte şi măduva în oase… Căldură adecă cum nu poate fi decât în împărăţia Sfintei Joi.         Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura era mai mare… De la o vreme începură a se topi chiar şi potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ştergea cu mâneca şi mână în goană mai departe.         De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era însă şi un alt lucru care pe Petru îl supără încă mai tare. Pe lângă cale tot câte la o azvârlitură bună de departe una de alta erau nişte văi răcoroase cu nişte izvoare reci şi astâmpărătoare. Când Petru privea la ele, simţea că i-a secat inima şi i s-a uscat limba în gură de sete ce-i era.         Pe lângă izvoare erau tot crini, viorele şi trandafiri, prin iarba cea molcuţă şi pe ele odihneau nişte fete, frumoase, doamne! încât nici nu pot fi mai frumoase.         Lui Petru îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă aşa lucruri ademenitoare. – Vino, voinice, la răcoare! Vino! Stai de vorba! îl chemau fetiţele.         Petru dădea din cap şi nici nu zicea nimic, că i s-a oprit şi graiul.         Mult au mers aşa, foarte mult!         Deodata simţiră că începe căldura a se mai stâmpăra. Din departe, pe un deal se vedea o colibă; aici locuia Sfânta Joi.         Petru trase spre ea.         Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieşi în cale şi-i zise “Ziua bună” lui Petru.         Petru îi mulţumi… precum e acuma datina la oameni cu cinste şi nărăveală, prinseră după aceea vorba… cum prind adică oamenii ce nu s-au mai văzut încă. Petru spuse veste de la Sfânta Miercuri, vorbi despre patimile sale şi despre calea în care a pornit şi luă ziua bună, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine ştie cât mai avea să meargă până la Zâna Zorilor!”         – Mai stai oleacă! grăi Sfânta Joie, să-ţi mai zic o vorbă. Acum intri în împărăţia Sântei Vineri: să treci şi pe la ea şi să-i spui “sănătate şi voie bună” de la mine. Când vei merge apoi către casă, să vii iarăşi pe la mine, că am să-ţi dau ceva, care îţi va prinde bine.         Petru mulţămi de vorba şi de toate, plecă după aceea mai departe.         Abia merseră cam aşa cât ţine o pipă de tutun până ce şi ajunseră într-o ţară nouă.         Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci… aşa cumva între ele… cum e colea primăvara, când încep a se înţărca mieii. Petru începu acum a răsufla mai stâmpărare. Era însă un pustiu… numai nisip şi scai. Oare ce să fie aceea? întrebă Petru dând cu ochii de aşa ceva ca şi o casă însă departe… foarte departe! tocmai până unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.         – Aceea e casa Sfintei Vineri, răspunse Murgul. Dacă mergem bine poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.         Aşa şi fu… Noaptea se făcu noapte. Făt-Frumos se apropie cu încetul de casa cea depărtată.         Peste pustiu se vedeau o mulţime de năluci ce se goneau pe din dreapta, din stânga, pe dinaintea şi pe dindosul lui Petru.         – Să n-ai nici o frică! zise Murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se joacă prin aer aşteptând să vină şi vârcolacii. Aşa ajunseră până la casa Sfintei Vineri.         – Cobori acuma şi intră în casă! zise Murgul. Petru voi să facă ce i se zise.         – Stai nu fi aşa grăbit, vorbi Murgul mai departe. Să te învăţ mai nainte ce şi cum să faci. La Sfânta Vineri nu poţi intra, că e păzită jur împrejur de Vântoase.         – Ce să fac dară?         – Ia cununa cea de aramă şi te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Când vei fi acolo începe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zâna! După aceea ridică cununa în sus şi zi: Dacă aş şti că ar primi careva cununa asta de la mine! dacă aş şti! şi aruncă cununa.         – Şi pentru ce să fac aşa?, întrebă Petru… cum întreabă adică omul, care vrea să ştie că pentru ce face.         – Taci, du-te şi fă! zise Murgul pe scurt şi Petru nu mai lungi vorba, ci făcu precum i se zise. Abia aruncă Petru cununa când se şi îngrămădiră Vântoasele peste ea şi începură a se bate, ca să o aiba care de care.         Petru o luă acuma către casă.         – Stai! strigă Murgul încă o dată. Încă nu ţi le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du şi bate la fereastra Sfintei Vineri… Dacă te întreabă baba, cine e? tu să zici că ai rătăcit prin pustiu. Ea te va mâna îndărăt. Tu să nu te mişti, ci să zici: Ba zău! eu nu voi merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumuseţea Sfintei Vineri şi nu mi-am făcut opinci de oţel cu curele de viţel, nu am venit de nouă ani şi nouă luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut şi păţit toate astea pentru ca să merg înapoi când voi ajunge la ea… Aşa să faci şi aşa să zici; de aici încolo grija ta să fie.   Petru nu mai făcu vorbă, ci porni spre casă.         Cum era aşa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfintei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungand la casă, nişte căini începură a lătra, când simţi ceva străin prin apropiere.         – Cine se mănâncă cu câini? amară i-ar fi viaţa! strigă Sfânta Vineri mânioasă cum se cade.         – Eu sunt, Sfântă Vineri, eu! zise Petru răsuflând o dată cu greu, ca omul care ar vrea să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu şi n-am unde să dorm peste noapte. Aici tăcu, nu cuteză să zică mai mult.         – Unde ţi-ai lăsat calul?, întrebă Sfânta Vineri cam aspru. Petru sta în chibzuri, nu ştia să minta ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse nimic.         – Mergi cu Dumnezeu, fătul meu! Eu n-am loc să-ţi dau, zise Sfânta Vineri şi se retrase de la fereastră.         Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.         Abia-şi sfârşi Petru zicala până ce şi văzu, cum că Sfânta Vineri deschise fereastra vorbind către el cu vorbă dulce şi blânda:         – Să văd cununa fătule! Petru-i întinse cununa.         – Vino în casă! zise Sfânta Vineri, nu te teme de câini, că ei înţeleg voinţa mea. Aşa şi făcu… Câinii începură a mişca din coadă mergând în urma lui Petru, cum merg după om când vine seara de la ţarină.         Petru zise “bună seara”, când intră în casă, îşi puse pălăria pe vârful cuptorului şi se aşeză pe pomnol după ce i se zise să şadă.         Acuma se vorbi… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre răutatea oamenilor şi despre alte lucruri ca astea… fără nici o treabă şi preţ… Precum se vedea, Sfânta Vineri era foarte supărată pe oameni; iar Petru-i dădea în toate dreptate, cum se cade adică omului care şade la masa altuia.         Doamne! dar şi bătrână era baba asta!         Eu nu ştiu de ce privea junele de Petru aşa de-a-deochiul la ea. Doara voia să-i numere creţurile din faţă?!         Poate! Ar fi trebuit însă, ca să se nască de şapte ori cât un om într-o viaţă pentru ca să poată ajunge la capăt cu număratul…         Sfintei Vineri îi râdea inima de bucurie, când vedea cum că Petru se pierde cu totul în privirea ei. Când nu era încă ce este, începu Sfânta Vineri vorba, când lumea încă nu era lume, atunci m-am născut eu, şi eram atât de frumoasă fiind copilă, încât părinţii mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze de frumuseţea mea… Când s-a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, şi de minunat ce s-a minunat de frumuseţea mea, lumea m-a deochiat… De atunci se face pe toată suta de ani câte o crestătură pe fruntea mea… şi acuma-s bătrâna. Sfânta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de tristă şi de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum că tată-său era odată împărat mare şi puternic, şi născându-se vrajba între el şi Zâna Zorilor, care împărăteşte în ţara vecină, fusese batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Începu apoi a vorbi câte rele toate despre Zâna Zorilor… Petru ce să mai facă şi el? Asculta şi el. Dacă mai zicea şi el câteodată: Aşa e zău aici! Ce alta se poate face?         – Dar să-ţi dau un lucru, dacă eşti voinic şi vrei să mi-l faci, grăi Sfânta Vineri cam pe când începură a fi somnoroşi. Este la Zâna Zorilor o fântână. Cine bea din apa ei, acela înfloreşte ca trandafirul şi ca viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă… Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Împărăţia Zânei Zorilor e păzită de fel de fel de fiare şi zmei îngrozitori. Să-ţi spun însă ceva şi să-ţi dau un lucru.         După ce vorbi aşa, Sfânta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate părţile şi scoase din el un fluieraş mic micuţ. Vezi tu fluieraşul ista? grăi către Petru, mi l-a dat un moş bătrân încă de când eram tânără. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu să iei fluieraşul şi să tot cânţi din el cât vei fi în Împărăţia Zânei Zorilor. Nimeni nu te va atinge, căci toată lumea va dormi.         Petru spuse acuma în ce cale a pornit şi ce treabă cearcă. Sfânta Vineri se bucură şi mai tare. N-au mai stat mult de vorbă… Dar cum să şi stea când a fost trecut acuma miezul nopţii bine, binişor. Petru luă “noapte bună”, băgă fluieraşul în teacă şi se sui în podul casei, ca să mai doarmă şi el de la o vreme. Pe când se revărsau zorile, Petru era în picioare; luceafărul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, până când el s-a şi fost sculat… Luă un troc mare, îl umplu de jăratec şi se duse ca să hrănească caii. După ce Murgul mâncă câte de trei ori trei, iară ceilalţi cai câte trei trocuri pline de jar. Petru trase la fântână, adăpă şi se făcu gata de cale.         – Stai! strigă Sfânta Vineri de la fereastră. Mai am să-ţi zic o vorbă! Să-ţi mai dau un sfat…         Petru s-apropie de fereastră.         – Lasă un cal aici şi pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei ajunge la Împărăţia Zorilor.         Aici descalecă şi intră pe jos… Când vei veni apoi îndărăt, aşa să vii, ca toţi trei caii să-ţi rămâna în cale, s-ajungi pe jos.         – Aşa am să fac! grăi Petru voind să plece.         – Nu te grăbi, că n-am gătit încă, vorbi Sfânta Vineri mai departe. Să nu priveşti la Zâna Zorilor că ea are ochi care vrăjesc şi priviri care răpesc minţile. E urâtă, atâta de urâtă încât nici nu-ţi pot spune. Are ochi de buhă, faţă de vulpe şi gheare de mâţa. Auzi?! să nu priveşti la ea… Şi Dumnezeu să te aducă întreg şi sănătos, fătul meu Petre!         Petru mulţămi de vorbă şi învăţatură şi nu se opri mai mult… Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorbă! Lăsă pe Murgul ca să pască, se întinse apoi la cale.         Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorba cu florile, acolo se vedea o roşeaţă cam aşa cum e cerul colea în zorile de primăvară, dar mai frumos şi mai minunat! Acolo era cetatea Zânei Zorilor.         De aci până acolo, de acolo până aci, nu era alta decât iarbă şi flori… şi apoi nu era nici cald, nici rece nici luminos, nici întunerec, ci aşa cumva între ele… cum e colea pe la Sfântu Petru când te scoli ca să mâni vitele la turmă… Petru numai de un drag umbla prin ţara asta plăcută…         Cât a mers Făt-Frumosul nostru aşa, aceea nu se poate spune cu vorbă omenească fiindcă într-această ţară n-a urmat zilei noaptea şi nopţii ziua, erau pururea zori cu vânt moale şi răcoros, cu soarele ascuns şi lumina de jumătate; împărăţia nopţii şi a zilei se începea numai de la casa Sfintei Vineri. După mult mers şi lungă călătorie. Petru văzu zărindu-se ceva alb printre roşeaţa cerului… Cu cât se apropia mai mult, cu atâta ceea ce vedea se desfăşura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea… Petru privi… privi… Răsuflă apoi o dată cu greu, ca omul care gândeşte “Doamne mulţumescu-ţi!         … Dar şi frumoasă era cetatea asta!         Nişte turnuri nalte… nalte… până dincolo de Împărăţia Norilor, nişte păreţi albi ca ghioceii şi ridicaţi mai sus decât cum stă soarele la prânzul cel mare, un acoperiş de argint, dar cum de argint?! Aşa că nici nu strălucea în faţa soarelui, şi fereşti… tot din aer tors cu multă maiestrie şi ţesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra crengilor colea primăvara când se mişcă de leneş ce este.         Petru stete uimit în loc, ca să se poata minuna de atâta frumuseţă îngrămădită.         Mult n-a putut să steie că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii, ca să pască pe iarba cea plină de rouă, îşi luă fluieraşul precum i-a fost zis Sfânta Vineri, zise o dată “Doamne ajută” şi plecă la lucru cel mai mare. Abia merse aşa singur, pe jos o cale cam de trei azvârlite bune, până ce şi dete de un năzdrăvan adormit de dulceaţa fluieraşului. Acesta era unul dintre pândarii jurului cetăţii Zânei Zorilor… Oare Doamne cum a putut creşte atât de lung?         Cum s-a putut întrupa atâta de puternic?         Cum stătea aşa culcat pe spate. Petru începu să-l măsoare cu paşii… Nu voiesc să spun minciuna! a fost lung, foarte lung; atâta de lung a fost încât Petru răsuflă o dată cu greu când ajunse de la picioare la cap… nu ştiu acuma cu de-a bună seamă… de obosit, ori de uimit: nu e lună la răsărit atâta de mare, cât era ochiul năzdrăvanului. Apoi barem dacă ar fi fost şi acesta ca la altă lume, dar era tocmai în mijlocul frunţii… Aşa era ochiul! Cum au putut apoi celelalte să fie! Petru voinic de voinic, dar zău! el mulţumi lui Dumnezeu fluieraşului şi Sfintei Vineri, cum că n-a dat de rău cu acest om neom şi plecă cu încetul mai departe.         Aşa, cam cât merge omul până ce-i vine să se aşeze la răcoare mai merse Petru până ce dădu de alte lucruri şi mai grozave… Nişte balauri tot cu câte şapte capete erau întinşi la soare şi adormiţi adânc, când pe de-a dreapta, când pe de-a stânga… Cum au fost aceşti balauri, aceea n-o mai spun: ştie anume toată lumea că balaurii nu-s treabă de glumă şi de râs… Asta era a două pază a împrejurulul de curte… Petru trecu cam cu fuga nu ştiu acuma de grabă ori de groază… Nici n-ar fi fost însă minune dacă s-ar fi îngrozit!         Balaurul e balaur!!         Acum ajunse Făt-Frumos la un râu…         Să nu gândească însă nimeni că acesta ar fi fost râu ca toate râurile… Nu apă, ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatră, ci peste pietre scumpe şi mărgăritare… şi nu curgea lin sau repede, ci lin şi repede deodata cum curg zilele omului fericit… Acesta a fost râul, care curge jur împrejur pe lângă cetate… tot curge… tot curge… fără a mai sta, fără a mai merge mai departe.         Pe marginea râului dormeau tot cam de o săritură unul de altul nişte lei înghieraţi… Ce lei însă! Cu părul de aur şi pe dinţi şi gheare tot cu ferecătura… Aceştia erau paza râului… Dincolo de cea parte de râu era o grădină frumoasă… foarte frumoasă… cum nu poate fi decât la Zâna Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce şi lin tot zâne din zâne care de care mai frumoase, mai vrăjitoare şi mai dulce la faţă…   Petru nici nu cuteză ca să privească într-acolo.         Făt-Frumos se întrebă acuma cum să treacă peste râu. Râul era lat şi adânc, şi peste râu numai o punte, asta însă cum nu mai sunt puţine în asta lume. Dincoace şi dincolo, pe un mal şi pe altul, tot câte o frunte de punte păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii dar simţi golitate când calci cu piciorul pe ea… Cine ştie din ce o mai fi fost şi asta făcută! Doar chiar dintr-un pui de nor?         Destul că Petru rămase pe ţărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate? nu e treabă. Ce să facă dară?!         Hai! Să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n-o sfârşeşte! se întoarce îndărăt până ce ajunse la năzdrăvanul cel mare. Ce va da târgul şi norocul, gândi în sine, să stam dară şi la vorbă! “Scoala voinice!” strigă apoi pe năzdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când năzdrăvanul se deşteptă din somn întinse palma după Petru… aşa ca şi când vrei să prinzi o muscă.         Petru suflă în fluieraş… Năzdrăvanul căzu iarăşi la pământ.         Aşa-l trezi şi adormi Petru de trei ori una după alta, adică de trei ori l-a trezit şi de trei ori l-a adormit… Când fuse ca să fie de a patra oară, Petru îşi dezlegă năframa de la grumazi, luă degetele cele mici ale năzdrăvanului şi le legă cu ea laolaltă, scoase sabia şi prinzând pe năzdrăvan de piept mai strigă o dată: Scoala voinice! Văzându-se năzdrăvanul atât de rău batjocorit:         – Ei, zise către Petru, nu te lupţi în luptă dreaptă! Stai la luptă dacă eşti voinic!         – Mai aşteaptă oleacă! Mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru… Jură că mă vei trece peste râu, şi atunci te las să vii la luptă. Năzdrăvanul făcu jurământ şi Petru-l lăsă să se scoale.         Când năzdrăvanul se simţi deşteptat se repezi la Petru ca să-l turtească c-o lovitură… şi-a aflat însă omul!         Nici Petru nu era de ieri de alaltăieri, şi el se repezi voiniceşte. Trei zile şi trei nopţi se luptă.         Năzdrăvanul dete cu Petru de intră până la genunchi în pământ; Petru dete cu năzdrăvanul până în brâu; iară dete năzdrăvanul până la piept. Şi mai în urmă Petre până în grumazi! Când năzdrăvanul se simţi aşa strâmtorat:         – Lasă-mă, strigă înspăimântat, lasă-mă că mă dau bătut!         – Treci-mă peste râu? întrebă Petru.         – Trec! răspunse cela din gură.         – Ce să fac cu tine dacă îţi calci vorba?         – Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăiesc.         – Aşa să fie dară! zise Petre, luă după aceea mâna cea stângă a năzdrăvanului şi o legă de piciorul cel drept îi băgă năframa în gură ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă şi porni aşa purtându-l de mână către râu.         Când ajunseră la râu năzdrăvanul păşi cu un picior de o parte, cu altul de alta de râu, luă pe Petru în palmă şi-l puse frumos de cealaltă parte.         – Acuma e bine! grăi Petru, suflă după aceea în fluieraş şi năzdrăvanul căzu de-a lungul pe malul râului.         Aşa trecu Petre râul. Când zânele cele ce se scăldau în laptele râului auzira sunetul fluieraşului lui Petru, ele căzura somnoroase, ieşiră din lapte şi adormiră pe florile de pe mal. Aşa dormind le află Petru când se coborî din palma năzdrăvanului…-Nici nu cuteză să steie multă vreme la ele… Frumoase erau, doamne! Cum putea apoi să fie însăşi Zâna Zorilor? Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-Framos nu se întrebă mult, ci porni ca să vadă.         Când intră în grădină, începu a se minuna din nou. Cât a umblat şi păţit atâta frumuseţă n-a mai văzut…         Lasă că arborii erau tot cu craci de aur, că izvoarele curgeau mai limpede decât roua, că vânturile se mişcau cântând şi florile vorbeau vorbe dulci şi frumoase; dar Petru mai mult se mira de aceea că în întreagă această grădină nu era nici o floare desfăcută, ci numai boboci… Parcă aici a fost stat lumea locului şi era să fie pururea tot primăvară… Oare când vor înflori florile acestea, dacă n-au avut vreme să înflorească până acuma? şi dacă n-au înflorit pentru ce?         Aşa se întrebă Petru; aşa şi încă şi într-alt chip, în calea lui către cetate… Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea: toată lumea dormea; zânele de pe la izvoare, păsările de pe crengi, căprioarele dintre tufişuri şi fluturii de lângă flori. Toate erau duse de fluieraşul lui Petru.         Chiar nici vântul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă şi râurile încetară de a mai curge… Singur Petru era treaz. Petru cu gândurile sale şi Petru cu mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur-împrejurul curţii se întindea un ierbiş frumos şi des, un ierbiş ce fugea ca vântul. Poarta era în frunte: o poartă tot din flori şi alte lucrări frumoase. Pe sub poartă şi pe lângă poartă iarăşi flori, care de care mai frumoase, încât lui Petru i se părea că umblă pe nouri când călcă pe ele. Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga dormeau zânele ce au fost să păzească intrarea în curte. Petru privi în toate lăturile, mai zise o dată “Doamne ajută” şi intră în cetate.         Ce a văzut Petru într-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, ştie doară toată lumea că curtea Zânei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur-împrejur zâne împietrite, pomi cu frunzele de aur şi cu florile de mărgele şi pietre scumpe, stâlpi de raze de soare şi netezi ca şi paltinul, trepte lucii şi moi ca şi culcuşul fetelor de împărat şi un aer plin de miros dulce şi adormitor…         Nici nu voiesc să spun, că numai grajdul în care stau caii Sfântului Soare, era mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume… Aşa era asta la Zâna Zorilor şi nici n-ar fi putut fi altfel… Cum să fie doară? Petru se sui pe trepte şi intră în cetate… Cele dintâi douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară apoi douăsprezece de aur. Petru trecu cu iuţeală prin toate patruzeci şi opt; aici află pe Zâna Zorilor într-a patruzeci şi nouălea, care era cea mai frumoasă dintre toate.         Astă casă era lungă, lată, naltă, ca şi o biserică din cele mai frumoase… jur-împrejur păreţii erau acoperiţi cu fel de fel de mătăsuri şi alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu picioarele, era nu ştiu ce strălucitor ca oglinda şi moale ca perina şi… mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zâna Zorilor adecă… Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri răsuflarea, când văzu că se vede în mijlocul atâtor lucrări aşa grozav de frumoase… În mijlocul acestei biserici, sau ce era, văzu Petru fântâna cea vestită pentru care a venit el atâta lume de pe pământ… (fântână ca toate fântânile şi nimic mai mult! Te miri cum a şi răbdat-o Zâna Zorilor în casa ei! Avea nişte doage din moşi strămoşi. Bag seamă, a fost lăsat ca aşa să rămâna! şi acum ar trebui să spun o vorbă mare!) Lânga fântână era chiar Zâna Zorilor aievea aşa cum era!         Era doamne un leagăn de aur şi… numai Dumnezeu ştie de ce încă, destul cum că era frumos, aici în leagăn dormea Zâna Zorilor pe perini de mătasă umplute cu suflare de vânt de primăvară… Nici nu era frumoasă… Dar de unde să şi fie! N-a zis doară Sfânta Vineri că are fel de fel de lucruri urâte şi îngrozitoare? Ce să mai lungim doară vorba? Poate că Sfânta Vineri a avut dreptate. Poate să fie! Destul când Petru privi la ea aşa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorţit şi nu sufla mai mult în fluieraşul cel vrăjit… Era încremenit de minunat ce se minuna… Ba! frumoasă era,… frumoasă! Mai frumoasă decât chiar cum ţi-ar părea că ar fi să fie Zâna Zorilor… Mai mult nu vreau să zic!         Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece zâne din cele mai alese. Bag samă au adormit legănând pe împărăteasa lor… Petru nici nu le văzu de privit ce privea la Zâna Zorilor, până ce nu tresăriră toate din somn, când nu mai auzira fluieraşul… Petru… tresări dară şi el… şi începu a cânta din nou în fluieraş… Iarăşi adormi lumea, şi Făt-Frumos păşi cu trei paşi mai înainte.       Între leagăn şi fântână era o masă, pe masă un colac alb şi moale, frământat cu lapte de căprioară, şi un bocal de vin roşu şi dulce ca visul de dimineaţă… Acesta era colacul puterii, şi celălalt vinul juneţei…         Petru privi o dată la colac, o dată la vin şi o dată la Zâna Zorilor, se apropie după aceea cu încetul, păşi doi paşi către leagăn, masă şi fântână.         Când Petru ajunse la leagăn, îşi pierdu minţile şi nu se mai putu răbda şi sărută pe Zâna Zorilor… Zâna Zorilor deschise ochii şi privi la Petru cu o privire încât el îşi pierdu minţile încă mai tare…         Sufla după aceea în fluieraş, ca Zâna Zorilor s-adoarmă; luă cununa cea de aur şi o puse pe fruntea Zânei Zorilor; luă o bucătură din colacul de pe masă, bău o înghiţitură din vinul întineritor… şi iarăşi sărută şi iarăşi luă o îmbucătură, iarăşi bău o înghiţitură… Aşa de trei ori una după alta… de trei ori a sărutat pe Zâna Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac şi de trei ori a gustat din vin… După aceea şi-a umplut ulcioarele cu apă din fântână şi a pierit cum piere vestea cea bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă…         Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreţii cetăţii, zânele aveau mai multă plăcere în feţele lor. Toate aceste din trei sărutări… Cum a intrat Petru aşa a şi ieşit: printre zâne şi flori, pe palma năzdrăvanului, printre lei, balauri şi năzdrăvani… Când fu apoi în seară privi o dată îndărăt şi văzu că lumea întreagă s-a pornit în urma lui… Hei! dar şi-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede, cum trece fericirea s-a fost lăsat Petru pe cale… Goana rămase îndărăt şi Petru sosi pe jos la Sfânta Vineri.         Sfânta Vineri ştia că Petru o s-ajungă, din rânchezatul Murgului, care din cale de trei zile simţi apropierea stăpânului său: îi ieşi dară în cale cu colac moale şi cu vin roşu.         – Bun ajuns, Făt-Frumos!         – Bună ziua, soră sfântă!         Petru-i dete ulciorul cu apă de la fântâna Zânei Zorilor. Sfânta Vineri-i mulţumi frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zânei Zorilor şi despre frumuseţea sorei Soarelui şi Petru puse şaua pe Murgul, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Baba Vineri asculta când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu necaz; văzând apoi cum că Petru va să meargă îi pofti sănătate şi noroc.         Petru nici nu stete până n-ajunse la Sfânta Joie. Aici se coborî de pe cal şi intră; precum a fost vorbă să fie.         Nici la Sfânta Joie nu se prea opri; zise “bună ziua”, mai făcu o vorbă scurtă şi luă “sănătate bună”.         – Stai! să-ţi mai spun una mai nainte de a porni în cale, zise Sfânta Joie cu grijă.         – Să-ţi ai grijă de viaţă; să nu legi vorbă cu om, să nu mergi iute, grăbit; să nu iei apă de la mână; să nu crezi la vorbă şi să fugi de buze dulci.         Să te duci cum ai venit… Calea e lungă, lumea e rea şi tu ai la tine lucru mare! Ascultă dar de mine: iaca-ţi dau o năframă; nu e de aur, nu-i de argint nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză nesădită, să o porţi că e vrăjită… Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, suliţa nu-l pătrunde, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui.         Aşa grăi Sfânta Joie. Petru primi şi ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în vânt şi se duse… se duse… cum se duc adică Feţii-Frumoşi când îi mâna dorul de casă.         La Sfânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise “bună ziua” din spatele calului şi mână mai departe.         Într-o bună vreme îi veni cutia cea vrăjită în minte şi vrând să audă veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, până ce şi începu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.         – S-a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apă… S-a supărat Sfânta Vineri pentru că i s-a spart ulciorul… S-au supărat fraţii tăi Florea şi Costan pentru că le-ai luat împărăţia.         Petru începu a râde când auzi de atâta supărare. Nici nu ştia ce să întrebe mai înainte.         – Cum a spart Sfânta Vineri ulciorul?         – De bucurie ce i-a fost a început a juca şi a căzut cu ulcior cu tot.         – Cum am luat eu împărăţia de la fraţii mei?         Cutia începu acuma a spune că fiind împăratul bătrân şi orb de amândoi ochii, Florea şi Costan s-au dus la el şi au cerut ca să împartă împărăţia între dânşii. Împăratul le-a spus că numai acela va împărţi ţara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înţelegând fraţii lucrul merseră la Baba Birsa şi asta le spuse că ai fost, ai făcut şi ai pornit ca să vii.         Fraţii se sfătuiră şi acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă, să ia apă de la el şi să împărătească peste ţară.         – Minţi, cutie spurcată! strigă Petru mânios când le auzi toate acestea, şi dete cu cutia de pământ, încât crăpă în şaptezeci şi şapte de bucăţi.         N-a mai mers mult până ce şi văzu nourii din ţara sa, simţi suflarea vânturilor de acasă şi zări din depărtare pe ici colea câte un munte de pe marginile ţării… Petru stete în loc ca să vadă mai bine, că-i părea că nu e adevărat ce-i părea.         Era să treacă peste puntea cea din marginea împărăţiei când văzu c-aude ceva din depărtare… aşa ceva ca şi când ar striga un om, şi ca şi când l-ar striga chiar pe el după nume         – Măi Petre! Voi să stea în loc.         – Mergi! mâna! strigă Murgul. Nu e bine să stai!         – Ba nu! stai! să vedem ce e cine şi pentru ce? Să dăm faţa cu lumea.         Petru zise şi suci frâul Murgului.         – Ei Petre! Petre! Oare cine te-a învăţat să stai? Oare n-ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului? Aşa e lumea n-ai ce face!         După ce se întoarse văzu, doamne, pe cine văzu! pe frate-său Florea şi pe frate-său Costan… Amândoi erau şi împreună se apropiau către Petru… Petre! mergi! mâna! Sau nu ţi-a zis Sfânta Joie să nu legi vorba cu om? Sau nu ştii ce veste ţi-a dat cutia Sfintei Miercuri? Fraţii veneau cu vorbă bună şi cu buze dulci… Şi Sfânta Joie a fost zis… Petre! Petre! ai uitat, ce-a zis?! Când Petru văzu pe fraţii săi cei dulci zbură din spatele Murgului la ei în braţe. Doamne! Dar cum să nu zboare! De când n-a văzut el faţă de om? De când n-a auzit vorbă pământească?         Şi a curs vorba cum curge între fraţi. Petre era vesel şi fericit. Florea şi Costan erau buni la vorbă şi dulci la buze… Singur Murgul era trist, singur el îşi lăsă capul la pământ.         După ce fraţii vorbiră multe de împăratul bătrân, de ţară şi de calea lui Petru, Florea începu a-şi încreţi fruntea.         -Frate Petre! Lumea e vicleană! N-ar fi mai bine ca să ne dai nouă apa ca s-o ducem noi? grăi fratele. Ţie-ţi iese unul în cale, iară pe noi nimeni nu ne ştie, de unde venim, unde mergem şi ce ducem.         – Da! da! grăi Costan, Florea vorbeşte bine. Petru clatină o dată… de două ori din cap şi spuse fraţilor săi treaba cu năframa. Fraţii cei doi văzură acuma că pentru Petru nu este decât o moarte.         Florea începu dar a bate şaua ca să priceapa iapa.         Cam de vreo trei azvârlite d-acolea era o fântână cu apă limpede şi rece.         – Nu ţi-e ţie sete măi Costane? grăi Florea trăgând o dată cu ochiul către Costan.         – Da! răspunse Costan, pricepând ce şi cum ar trebui să fie. Hai, frate Petre să ne stâmpărăm o dată setea şi apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta şi te vom păzi de necaz şi primejdie.         – Nu merge Petre! Nu merge că nu dai de bine! Murgul necheza o dată… Hei! Dar Petru nu l-a înţeles.         Ce s-a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s-a întâmplat! Fântâna era lată şi adâncă…         Fraţii porniră cu apa către casă ca şi când ei ar fi adus-o chiar de la Zâna Zorilor. Murgu mai necheză o dată aşa de turbat şi de dureros încât se înfiorară şi pădurile… fugi până la fântână… şi stete împietrit de durere.         Aşa fuse treaba cu Petru cel voinic şi Făt-Frumos viteaz! Bag samă aşa i-a fost ursita, ca s-ajungă în ceas rău!         La curtea împăratului se făcu ospăţ şi veselie mare. Merse vestea în ţară, cum că feciorii împăratului Florea şi Costan au adus apă de la fântâna Zânei Zorilor.         Împăratul se spălă cu apă pe ochi şi văzu, – cum om încă n-a mai văzut… Era în casa împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas şedea un vierme: împăratul îl văzu prin lemn, aşa vedea de bine.         După ce împăratul împărţi ţara între feciorii săi cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca să-şi trăiască zilele bătrâneţelor în pace.         Aşa se sfârşi treaba cu apa de la fântâna Zânei Zorilor: Ţara făcu un ospăţ de trei zile şi trei nopţi şi se puse iarăşi la lucru ca şi când nici nu s-ar fi întâmplat nimic.         După ce Petru se depărtase de la leagăn, ieşi din casă şi curte… după ce sunetul fluieraşului nu se mai auzea, Zâna Zorilor îşi veni în fire, deschise ochii, ridică capul şi privi în toate lăturile căutând nici ea singură nu ştia ce… Ce a fost? întrebă pe de jumătate încă prin vis. Cine? I se părea, cum că a văzut ceva prin vis ba chiar aievea… ceva dulce, plăcut, o fiinţă… ca şi când ar fi omenească, însă mai puternică în privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci…         – Nu ştiti voi ce a fost? Aţi văzut şi voi? Sau aţi dormit? Aţi visat? aşa le întrebă Zâna Zorilor pe zâne… şi se întrebă pe sine însăşi… îi părea că de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela… şi nimenea nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită. Văzu cununa…         – Ce cunună frumoasă! Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a împletit în cunună? Şi cine oare a adus aici cununa şi a lăsat-o la mine pe leagăn?! Zâna Zorilor se întristă!         Văzu pâinea pe masă… Lipseau din ea trei bucăţele; una de-a dreapta, una de-a stânga şi una din mijloc.         Din vinul juneţei lipseau asemenea trei înghiţituri: una de deasupra, una din fund şi una din mijloc… A trebuit să fi fost cineva aicea… Zâna Zorilor se întristă încă mai tare; îi părea că o doare ceva, şi nu ştia ce şi unde…         Apa din fântână era tulbure… Apă! apă a dus cineva de aici! Zâna Zorilor se supără. Cum a putut intra cineva fără veste?!         Unde e paza cea aspră? Năzdrăvanii? Balaurii? Ce au făcut leii ferecaţi?! Şi zânele? Şi florile? Şi soarele? Nimeni n-a păzit? Nimeni n-a fost la locul său?! Zâna Zorilor se supără pe deplin. – Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniţi, goniţi, ajungeţi, prindeţi şi aduceţi! porunci Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.         Porunca sună şi toată lumea se puse în mişcare.         Petru s-a fost însă întins la fugă încât nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.         Toţi veniră trişti, toţi aduseră veşti triste. Petru a fost trecut peste marginile Împărăţiei Zorilor unde întreaga pază nu mai avea putere.         Zâna Zorilor îşi uită acuma supărarea de tristă ce se făcu şi trimise pe Sfantul Soare ca să umble în lume să facă din şapte zile una… să cerce să afle şi s-aducă veşti.         O zi din şapte zile Zâna Zorilor n-a făcut alta decât a stat şi privit în calea Soarelui, a privit… privit… până ce au început a-i curge lacrimile din ochişori, nu ştim acuma de privitul cel mult ori de durerea şi dorul ei cel mare!         Iată-ntr-a şaptea zi Sfantul Soare se reîntoarce… roşu, trist şi obosit… iarăşi veste rea! Hei! că Petru era unde razele soarelui nu pot pătrunde!         După ce Zâna Zorilor văzu că şi cea din urmă încercare fu în zadar, dete poruncă aspră în ţară: Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroasă, vânturile să nu mai mişte, izvoarele să nu mai curga limpede şi razele soarelui să nu mai lumineze.         Porunci apoi, ca între lume şi Împărăţia Zorilor să se lase vălul cel mare al întunecimii prin care să nu străbată decât o singură rază de soare, care să ducă vestea-n lume cum că “până ce nu va veni acela care a dus apă de la fântână, soarele să nu se mai mişte pe cer”.         A mers vestea în lumea cea întunecoasă… oamenii înţeleseră că lumina cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului…   Nimeni nu vedea în lume afară de împăratul; nimeni nu vedea necazurile întunericului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea şi Costan sfat şi poruncă, ca să pornească, să meargă şi să mântuiască lumea de întunerec. Cine a minţit una, minte şi a doua; Florea se puse în şa şi porni către Împărăţia Zorilor acuma când Petru a fost curăţit calea.         – Vine cineva? întrebă cam aspru.         – Vine, răspunseră zmeii, ce stateau pază la punte.         – Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, – acum ştim noi – cum era! Florea trece pe sub punte.         – Voinicul vine pe sub punte! răspunseră zmeii cam în glumă.         – Grijiţi de el, neagră vă fie lumina! zise acuma Zâna şi primi pe Florea să intre.         Pe Florea-l trecură fiorii când văzu atâta frumuseţă.         – Bun ajuns voinice! Tu ai furat apă?         – Să fie de bine! Zău eu am luat-o.         – Tu ai băut vinul? Florea stete mut.         – Tu ai mâncat pâinea? Florea zise “ba”.         – Tu m-ai sarutat? Florea-şi uită vorba.         – Na! Oarba-ţi fie lumina! Învaţă-te să mai minţi!         Zise acuma Zâna supărăta şi-i dete lui Florea două pălmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stânga, încât ăstuia i se întunecară ochii.         Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasă şi treaba se găti.         Porni şi Costan în urma frăţine-său.         Porni, ajunse, o păţi şi reînturnă.         În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.         Aşa rămase lumea întreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat…         După ce Zâna Zorilor a văzut cum că nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe întreaga ţara sa, pe zmei, balauri, năzdrăvani şi lei, pe toate zânele, pe toate florile, pe toţi supuşii i-a chemat la sine. Chiar şi Sfantul Soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii de la căruţă, să-i bage în grajd şi să intre la Zâna Zorilor… Când au fost aşa toţi adunaţi împreună, Zâna Zorilor nu le împărţi mai mult la porunci, ci tristă şi mustrată cum era, luă ziua bună de la toţi supuşii săi, le mulţămi pentru iubire şi credinţă şi-i trimise în lume, ca să meargă să facă fiecare după capul şi priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri şi tot atâţia năzdrăvani opri la sine, ca să fie cine să-i păzească puntea. Trimise toate zânele în grădină şi lăsă, ca să nu intre-n curte până ce nu o vor vedea pe ea senină; lăsă ca florile să miroasă d-aici înainte un miros, care îmbata orice fiinţă omenească, ca vânturile să se mişte cântând atâta de dureros încât orice suflet omenesc să plânga când le aude, ca izvoarele să curga apă amară, şi lăsă ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte şapte raze seci în lume.         După ce toate acestea le rândui, se duse la roata cea mare, pe care era învârtit firul traiului omenesc şi opri roata de a se mai întoarce şi viaţă omenească de a mai curge… Dup-aceea… Zâna Zorilor se ascunse din faţa lumii în fundul curţii celei mari, în locul cel mai întunecos şi mai neîngrijit…         Zmeii, balaurii şi năzdrăvanii ieşiră-n lume şi de ruşine ce le era, s-ascunseră în cele mai adânci pustiuri, peşteri – ca ochiul omenesc să nu-i mai vadă! Leii-şi lepădară părul de aur şi ferecătura de pe gheare şi dinţi, şi de supăraţi ce erau se făcură sălbatici; Zânele s-ascunseră prin grădini; florile, izvoarele şi vânturile se supuseră voinţei Zânei Zorilor, şi razele seci, fără căldură şi lumină, şi astăzi se văd întinse pe cer colea în nopţile de vară…         Viaţa omenească stete locului, şi timpul înceta de-a mai curge…         Doi lei, doi zmei, doi balauri şi doi năzdrăvani se pusera pază la punte…         Cât a rămas Împărăţia Zorilor astfel, aceea nu se ştie şi nici nu se poate spune…         A trecut multă vreme aşa fără să fi curs!         A înţeles şi Sfânta Vineri că Zâna Zorilor s-a supărat; raza cea pustie şi vântoasele ce cutreierau lumea întreagă i-au fost adus ştire de mult… S-a supărat de jumătate, iar de cealalta jumătate s-a bucurat: s-a supărat pentru că nu mai putea să mai privească în căutătoare şi s-a bucurat pentru că vedea pe Făt-Frumosul său cel voinic scăpat şi pe vecina sa cea frumoasă trista… A mai fost apoi necăjită pentru că i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunată.         Când Sfânta Vineri văzu însă că întunerecul nu mai încetează, lumina nu mai vine, şi când pieri şi cea din urmă rază de pe pământ, zic când Sfânta Vineri văzu că Zâna Zorilor i-a trecut de glumă, ea porunci vântoaselor ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel mare de la marginea împărăţiei să-l mişte din loc şi să facă ca lumina să curgă în lume.         Vântoasele porniră… care de care mai turbate, care de care mai grozave şi mai înfricoşate,… cum merg adică vântoasele… Ţi se părea că au să ia lumea cu sine şi să nu se mai oprească în loc cu ea. Ajunseră la văl… se izbira în el… şi cum se izbira? Vălul nu se mişcă!         Vântoasele se mai izbira o dată… apoi încă o dată… adică de trei ori una după alta.         …Şi apoi nu se izbira mai mult… văzură cum că vălul stă mai ţeapăn decât pământul în ţâţânele sale… Stătură câteva clipe locului – ruşinate şi obosite se întoarseră după aceea îndărăt şi înconjurară o dată lumea în mânia lor cea turbată… Ce a fost calea lor? Acuma-şi poate gândi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-bună seamă-a putut fi! Vai şi amar!         Vântoasele sosira acasă şi spuseră Sfintei Vineri cum şi ce e cu vălul.         Sfânta Vineri se supără acuma şi de cealalta jumătate: trimise vânturile la curtea împăratului ca să ducă lui Petru vorbă şi sfat: să meargă să stea de vorba cu Zâna Zorilor şi să facă ce va face, ca să aducă lumina în lume.         Vântoasele porniră de-a două oară… acuma ceva şi mai încet… mai nepripit… ca şi când pleci adică în treabă bună şi la om… Ajunseră la curte… Petru nu e! Vântoasele începură a se mişca mai a străin.         Petru a pierit în cale.         Vântoasele luară curtea din stânga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O întoarseră, suciră, ridicară şi aruncară până ce nu se mai alese nimic din ea… După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către coliba Sfintei Vineri.         – Porniţi cu toţii în lume; mişcaţi tot ce e de mişcat şi aflaţi pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceţi! porunci Sfânta Vineri după ce auzi vestea cea tristă. Trei zile şi trei nopţi vântoasele nu mai steteră…         De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii izbindu-i de stânci; de trei ori măturară fundul mării şi de trei ori prăpădiră faţa pământului.         Toate fură în zadar! Ele intrară acasă care de care mai obosite care de care mai mânioase şi mai ruşinate.         Numai una n-a sosit încă; vântul cel de primăvară, leneş, moale şi întârziatic… Unde să fi rămas? Toţi ştiau că multă treaba n-o fi fost să facă… Cine ştie… de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la răcoare… Nimeni nu-şi bătea capul cu el.         Iac-o dată într-un târziu după ce toată lumea s-a mai rupt gândul de a mai afla pe Petru, frunzele începură a se mişca. Sfânta Vineri simţi molătatea suflării şi ieşi afară.         – Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.         – Tristă e de tristă dar bună-i de bună, şopti vântul cel tânăr. După ce m-am fost obosit de atâta cercetare, de atâta spart şi prădare dădui de-o fântână seacă şi cugetai să intru în ea ca scutit de surorile mele să mă mai odihnesc mai nainte de a porni către casă.         – Şi-n fundul fântânei aflaşi pe Petru? strigă Sfânta Vineri plină de bucurie.         – Da! şi pe Murgul de o parte.         – Dulce-ţi fie vorba, dragu-ţi fie sufletul, şi pururea veste bună s-aduci! zise acuma Sfânta Vineri către vântul cel de primăvară, îi porunci apoi ca să se repeadă până la Sfânta Joie şi să-i spună ca să gătească cu tigaia de aur, că de Petru nu e bine, să sară d-acolea până la Sfânta Miercure, şi să-i spună ca să vină la sfântă cu apa vieţii.         – Înţeles-ai? îi mai zice Sfânta Vineri. Să fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Şi porniră cu toţii… Sosiră cu toţii la fântâna cea părăsită…         De Petru nu era decât os şi cenuşă.         Sfânta Miercure luă oasele şi le încheie laolaltă… Nu lipsea nici unul.         Sfânta Vineri porunci vântoaselor ca să desfunde fântâna, s-arunce pulberea în sus şi s-adune cenuşa lui Petru… Toate se făcură…         Sfânta Joie făcu foc, culese roua de pe frunze în tigaia cea de aur… şi puse tigaia pe foc… Când apa începu a fierbe, Sfânta Miercure zise trei vorbe… privi o dată către răsărit, o dată către apus, o dată către miază-zi, o dată către miază-noapte, apoi aruncă iarba vieţii în apa cea fiartă. Tot aşa făcu şi Sfânta Vineri cu cenuşa lui Petru. Sfânta Joie numără după aceea, unul, două, trei şi luă tigaia de pe foc.         Din cenuşa lui Petru, din roua şi din iarba vieţii s-a fost făcut o unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflă o dată peste ea, şi unsoarea se slei. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de şapte ori în jos, de şapte ori cruciş, tot de atatea ori curmeziş… şi când fuseră gata, Petru sări în picioare… pe de o sută şi pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost… pe de o sută şi pe de o mie de ori mai voinic şi mai fălos decât cum a fost!         – Săi pe cal, voinice! zise Sfânta Vineri.         Îndată ce Murgul simţi pe stăpânul său în spatele sale, începu a necheza şi a scăpăra din picioare… Era mai viu decât cum a fost cândva!         – Unde pornim? întrebă vesel.         – Către casă! răspunse Petru.         – Cum să mergem?         – Ca blestemul!         Petru mulţămi de vorbă şi treabă, se întinse apoi la cale şi merse… merse…, cum merge adică blestemul… până ce ajunse la curtea împăratului. De curte nu mai era decât locul… Nu vedeai urmă de om, de la care să poţi auzi o vorba sau o veste… iacă într-un târziu Barsa ieşi din fundul unei pivniţi mucezite.         Petru înţelese ce e, cum din ce pricină, întoarse frâul Murgului şi merse mai repede decât cum a venit… Nici nu răsuflă până la Împărăţia Zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas, cum a fost să rămâna trebile-n Împărăţia Zorilor, aceea cu vorbă şi grai nu se poate spune…         Multa vreme a trebuit să treacă!         Când Petru sosi la punte, în soare nu mai erau decât trei raze luminoase, şapte calde şi nouă seci… celelalte toate le-a fost lepădat cu de-amănuntul… Când Petru se opri cu Murgul, toată lumea se opri cu el ca să vadă ce va fi să fie acuma.         Zâna Zorilor simţi, cum că ceva deosebit trebuie să fie în apropiere, că-i părea că tocmai acuma s-a deşteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă… Ea dorea… nu ştia ce… tocmai ca şi atuncea… – Cine vine? întrebă cam cu jumătate de gură.         – Ţine-te bine stăpâne! zise Murgul. Petru strânse din pinteni, trase din frâu şi nici nu se simţi până ce fusese de cealalta parte de punte.         – Voinic vine peste punte! strigară păzitorii ridicăndu-şi pălăriile din cap.         Zâna Zorilor nu se mai mişcă din loc şi nu mai grăi nici o vorbă… Ca pe nevăzute sări Petru la ea, a cuprins-o în braţe, şi o sărută… cum sărută adică Feţii Frumoşi pe zânele drăgăstoase!         Împărăteasa Zorilor simţi că simte ce n-a mai simţit… Nu mai vorbi, nu mai întrebă, ci făcu semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui şi intră cu Petru în casă…         Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosi dulce; izvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie: roata vieţii începu a se întoarce mai repede decât prisnelul; valul cel negru căzu la pământ şi soarele strălucitor se ridică în sus către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost cândva.. şi-n lume se făcu lumina ca faţa soarelui încât nouă ani, nouă luni şi nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoşată.         Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân şi pe mama sa cea bătrâna, făcu o nuntă încât îi merse vestea-n nouăzeci şi nouă de ţări şi se făcu împărat peste amândouă împărăţiile.         Iară fraţilor Florea şi Costan li se dete lumina ochilor ca să vadă şi ei fericirea lui Petru.         Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-Framos cu Zâna Zorilor din Ţara Soarelui. Petru a trăit şi a împărăţit cu pace şi cu sănătate,… şi doară mai împărăteşte şi astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.

A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela. Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul ţinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, şi a dat de ştire în toată împărăţia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege.         Au venit dar boieri de toate spiţele, feciori de împărat, până chiar şi feţi-frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom.         Era însă la curtea împărătească un flăcău ţanţoş, şi acesta s-a lăudat mumei sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i spună că el se urcă.         Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine.         – N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea urca, dau poruncă să-ţi taie capul.         Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gândească, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căţărătoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.         S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopţi, şi deo dată a dat în scoarţa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o babă bătrână, de tot bătrână. El îi dete bineţele cuvenite.         – Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.         – Bine că mi-ai zis bunică, îi răspunse baba, căci altfel te-aş fi omorât într-o clipă. Dar ce te aduce pe la noi, puişorul mamei?         – Bunică dragă, răspunse el, n-ai putea să-mi spui ce fel de rod are pomul acesta?         – Mai aşteaptă puţintel până ce se va fi întors fiul meu, răspunse ea, el va fi ştiut-o şi aceasta, căci suflă şi în cele mai mici găuri.         Iară dânsa era Mama Vânturilor. Seara, după ce s-a întors, fiul ei a simţit miros de om pământean.         – Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit şi în ce treburi umblă?         Ea îi spuse ce şi cum, toate din fir a păr, precum le aflase de la Danciu.         – De, zise fiul ei, Vântul cel fără de astâmpăr, eu suflu, ce-i drept, în toate găurile, dar până acum tot n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.         A rămas cu buzele umflate şi-a plecat mai departe. Urcându-se până acolo, el a tocit o pereche de căţărătoare. El luă acuma altă pereche.         După ce s-a urcat încă trei zile, a dat de o altă colibă şi-a intrat şi-n aceasta dând cuvenitele bineţe.         – Bună seara, bunică dragă! Şi baba aceasta îi dete acelaşi răspuns ca cea de mai nainte, apoi îl întrebă:         – De unde şi până unde? El îi spuse că umblă să afle care e rodul pomului.         – De! îi răspunse ea. Îmi pare rău că nu te pot dumeri. Mai aşteaptă însă să vie fiul meu; el o să ţi-o poată spune.         Baba i-a dat apoi să mănânce, căci era lihnit de foame, şi după aceea i-a făcut culcuş să doarmă.         Viind acasă fiul ei, care e Omul-din-lună, a făcut şi el întrebările pe care le făcuse vântul. Ea îi spuse că e om bun şi umblă să afle ce fel e rodul pomului.         – Îmi pare foarte rău, răspunse el. Eu mă uit, ce-i drept, prin toate crăpăturile, dar n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.         Dimineaţa, după ce Danciu se deşteptă din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i rămâne dar lui Danciu decât să-şi ieie a treia pereche de căţărătoare şi să arunce jos pe cele tocite.         Găsindu-le pe acestea prin curte, slugile i le duseră împăratului, care prin aceasta se încredinţă că a ajuns tot departe.         “Te pomeneşti că acela găseşte în cele din urmă rodul pomului, zise el în gândul lui, eu însă tot n-am să-i dau fata mea.”         Iară Danciu se urcă tot mai departe, o zi, două zile şi după a treia zi iar dete de o colibă. Găsi şi în coliba aceasta o babă încă mai bătrână, Mama Soarelui; o păţi însă şi cu aceasta tot ca şi cu celelalte două şi plecă mai departe.         A urcat acum, a urcat şi iar a urcat timp de trei zile – da, încă trei – fără ca să i se fi tocit căţărătoarele, şi tocmai în seara zilei a şaptea s-a pomenit la poarta raiului.         Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a găsit adică o babă, ci un moşneag bătrân, de tot bătrân.         – Ai obosit, nu-i aşa? îl întrebă moşneagul.         – De! am cam obosit! îi răspunse.         – Ei bine! grăi moşneagul, dacă eşti obosit, sari ici în locul meu şi mai odihneşte până ce mă voi fi întors eu.         Danciu se aşază şi aşteaptă un ceas, două ceasuri, mult a aşteptat, dar moşneagul nu s-a mai întors. El a încercat să se ridice, dar n-a fost în stare; îi era parcă-l bătuseră cu cuie în scaun.         Deodată se pomeni faţă-n faţă cu o fată de tot frumoasă, care, nici una, nici alta, îl întrebă dacă nu vrea să intre vizitiu la Lia, Zâna Zânelor.         – Voi fi vrând eu, îi răspunse Danciu, dar nu pot să mă scol de aici.         – Aş! întâmpină fata cea frumoasă. Am să te scol eu numaidecât. O să-l aduc înapoi pe moşneagul care a fost aici.         Ea s-a dus apoi fuga la Lia şi i-a spus că moşneagul nu mai e la slujba lui şi a lăsat în locul său pe unul care ar fi gata să intre vizitiu la ea, dar nu poate să se ridice de acolo.         Lia se încruntă şi-i porunci olacului său să se ducă iute şi să-l aducă pe moşneag la locul lui.         Olacul se puse pe drum şi alergă o zi întreagă, de dimineaţă până seara, dar nu ajunse la el. Mai alergă însă încă o zi, şi pe înserate îl ajunse, puse mâna pe el, îi trase o trânteală bună, apoi îl luă în spinare şi-l duse la Danciu, care se şi sculă îndată ce ei sosiră acolo.         Olacul îi mai trase moşneagului o trânteală bună, îl aşeză la locul lui, iar pe ţigan îl duse la zâna Lia, ca să-i fie vizitiu.         Lia avea doi cai de călărie, amândoi cu părul de aur.         – Dacă vrei să intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scaldă-te în putina aceasta.         Ţiganul nu mai stete pe gânduri, ci se dezbrăcă şi sări în putină. El s-a scăldat timp de jumătate de ceas, apoi Lia i-a poruncit să iasă din putină. După ce a ieşit, ce să-ţi vadă ochii? Să stai şi să te miri! El era frumos de nu-i mai puteai găsi pe faţa pământului pereche.         Să vezi dar ruşine ce era să păţească împăratul acela care şi-a pus de gând să nu-şi dea ţiganului fata!         După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă şi l-a dus la grajdul celor doi cai cu părul de aur.         – Iată, îi zise ea, aici în cămăruţa de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor în fiecare zi o dată câte o baniţă.         Iar s-a făcut apoi nevăzută, şi prin cele cu desăvârşire minunate abia de aici înainte trece Danciu.         După ce şi-a făcut slujba trei zile de-a rândul, a venit din nou fata cea frumoasă şi i-a spus că Lia, Zâna Zânelor din Împărăţia Sorilor, are să-l aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngâne făcându-le toate întocmai ca dânsa.         – Du-mă la ea! strigă Danciu săltând de bucurie. Am s-o îngân ca şi când aş fi întru toate ea însăşi.         El a fost dus la stăpâna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se dezbrace, şi, dezbrăcându-se, ea avea şasesprezece rochii, pe când Danciu n-avea decât o pereche de iţari. El şi-a sfâşiat însă iţarii în şasesprezece fâşii şi, când Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea şi el pe al său o fâşie. După aceea a pus fâşie lângă fâşie, ca să le coase la loc, dar să vedeţi minune! fâşiile se ţineau una de alta, încât Lia, Zâna Zânelor, stătea cuprinsă de uimire când l-a văzut dimineaţa îmbrăcându-se tot ca ea.         Lia s-a dus apoi să se pieptene. Ţiganul, de asemenea. Li se puseră două oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, şi au început amândoi să se pieptene. Când Lia îşi trăgea o dată cu pieptenul prin păr, Danciu trăgea şi el prin al său. Ea a tras de şasesprezece ori, el de asemenea. Ţiganul avea şi el păr lung, şi după ce s-au pieptănat, altă minune: faţa lui era tot atât de frumoasă ca a Liei.         Când se uită deci la el, Lia nu mai ştia ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea şi l-a sărutat – cum mireasa îşi sărută mirele.         S-a făcut apoi o nuntă mare, şi după nuntă Lia l-a trimis la vânătoare pe Danciu, care nu mai era acum ţigan ca toţi ţiganii, ci Făt-Frumos deopotrivă cu orişicare fecior de împărat.         Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă şi-i zise:         – Când vrei să ştii ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea.         Luându-şi apoi “ziua bună” unul de la altul, el plecă la vânătoare. N-a făcut însă decât vreo câteva sute de paşi, şi s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruţe vânatul şi să nu împuşte decât doi iepuri.         Mergând mai departe, şi tot mai departe, a zărit o pădure cu copaci de aur, iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin faţă altă turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, până ce a dat de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Şi-a încordat întâi arcul şi una, două, trei! l-a şi culcat la pământ.         El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la pământ încă unul.         Mergând aşa, la început de drum, apoi pe potecă şi în cele din urmă pe potecuţe, el s-a rătăcit de nu mai ştia încotro să apuce.         El scoase deci oglinda şi se uită în ea. A şi văzut pe Lia, care îi făcu semn să apuce la dreapta.         S-a dus dar, şi mereu s-a dus – un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, şi iată că a zărit o întreagă turmă de iepuri.         El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pământ, unul singur. Iepurii erau însă grămadă, tot unul lângă altul, şi el, nefiind vânător bun, se temea că, trăgând în el, va omorî deodată mai mulţi.         A aşteptat dar şi iar a aşteptat, până ce şi-a pierdut răbdarea, şi a tras, încât a culcat la pământ trei iepuri.         Îi părea rău că n-a putut să se ţină de vorba scumpei sale soţii, dar nu i-a rămas decât să se întoarcă acasă. Peste puţin i se ivi în cale o matahală de om, un adevărat uriaş.         – Nu ţi-e ruşine obrazului că ai împuşcat doi dintre iepurii mei?! îi zise omul acela, care era stăpânul moşiei pe care rătăcise Danciu.         Nu era adică al Liei decât unul dintre cei trei iepuri.         – Haid’ să ne măsurăm puterile! urmă dar stăpânul celorlalţi doi, care mai era necăjit şi pentru că ar fi voit ca Lia pe el să şi-l aleagă de soţ.         Danciu începu să tremure de frică. De! nu se simţea el destul om pentru ca să se-ncumete a-şi măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mâna pe arc şi-l încordă. Cellalt fu şi el gata să tragă, dar era prea târziu, căci Danciu îl şi culcă la pământ.         El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă când îl văzu aducând patru iepuri.         – Vai de mine! strigă dânsa. De ce ai omorât şi pe ceilalţi doi iepuri?! Dacă află stăpânul lor, te omoară-ntr-o clipă.         – Grija aceasta să n-o mai ai! răspunse ţiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dânsul. Aş avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns.         – S-ar putea oare să nu-ţi dau? grăi dânsa. Nu avem, aşa credem, noi doi nici o taină unul pentru altul.         – Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.         – Atâta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi? răspunse Lia. De ce oare n-aş fi având să ţi-o spun aceasta?! Am să-ţi dau, dacă e vorba, chiar să mănânci din poamele acelea câte pofteşti.         Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei şi-i porunci să aducă zece poame de ale acelui pom.         Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur şi prune de aur. Servitorul nu ştia din care să ieie patru, căci luând din fiecare câte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie patru prune, căci prunele erau mai mici decât merele. Aşa a şi făcut, şi le-a adus Liei, care i le-a dat soţului său.         – Am o mică daraveră pe pământ, grăi acesta.         – Dacă e aşa, răspunse Lia, poţi să te cobori numaidecât. Ea porunci apoi să i se facă iute un leagăn care se lasă până la pământ, şi-l aşeză pe soţul său în leagănul acela. Cât gândeşti cu gândul, Danciu şi ajunse la pământ cu poamele pe care le avea în buzunar şi i le duse împăratului.         Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, când îl văzu atât de frumos. Nu voia însă fata de împărat să şi-l ieie de bărbat, căci se temea ca nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte.         Danciu o-nşfăcă însă, o luă pe sus şi-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi să vie cu el şi-o duse la pomul cel înalt.         Sosit aici, el strigă “una”, şi fu jos leagănul în care se aşezară toţi trei: el, mama sa şi fata de împărat. Iar numără apoi “una” şi el fu sus.         – N-ai vrut să mă iubeşti, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împărat, şi-i dete brânci ca să cadă pe pământ.         Ea a tot căzut trei zile şi trei nopţi de-a rândul, iar după ce a ajuns la pământ, s-a făcut miş-fărămiş, de n-a mai rămas de ea întreg decât capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împăratul.         – Doamne sfinte! se tângui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de bunăvoie pe fata mea?         Când împăratul se tânguia în felul acesta, se ivi deodată-n faţa lui ţiganul, care se căia şi el de fapta ce săvârşise într-o clipă de supărare.         – Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta?         – Nu numai că ţi-aş da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar ţi-aş mai da pe deasupra şi jumătate din împărăţia mea dacă ar fi în viaţă fiică-mea.         Danciu se duse la mumă-sa şi-i spuse ce-a zis împăratul.         – Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-ţi dau o cutioară în care e un praf fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe faţa moartei, aceasta va învia şi trupul se va întrema chiar mai şi mai de cum a fost.         Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei şi a presărat pe el praful, cum zisese mumă-sa. Cât dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescând bucată lângă bucată, şi ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească.         – Să trăieşti în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit altă soţie.         El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn şi se-nălţară într-o clipă la Lia, Zâna Zânelor din Ţara Sorilor, care i-a primit cu multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos şi i-a zis:         – Dacă ţi se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, şi-ntr-o clipă vom fi eu şi soţia mea la tine.         El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească şi pe împăratul, dar ţiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu gândul de a-l înşela. Au poftit deci la nuntă şoarecele, care s-a-ndopat.         Am fost şi eu la ospăţ şi-am pus mâna pe un ciolan, apoi am plecat lăsându-i în fericire, care n-a mai încetat nici până astăzi, dacă nu vor fi murit cumva.

Zana Zorilor de Ioan Slavici A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată. – Trageţi, copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul.         Copiii se supuseră fără a cârti câtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strâmbaseră gâturile uitându-se după dânsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Când, o văzură coborându-se şi se înfipse într-un copaci nalt dintr-o pădure mare.         Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dânsa la tatăl său.         Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mândră şi frumoasă.         Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copaci?         Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene.         Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.         Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat.         Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare.         Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.         A doua zi, ce să-i vază ochii? Lângă dânsul în pat, o zână aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine când o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă decât alta. Mai văzu, într-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta.         Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de când erau ei.         Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.         Se făcu şi nunta fiului de al doilea al împăratului. Fiul cel mic se duse la nuntă iarăşi singur, şi iară se pomeni cu zâna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lângă dânsul în horă. Creştea inima într-însul de bucurie şi de fală, mai cu seamă când vedea pe ceilalţi fii de împăraţi şi de domni că le lăsa gura apă la toţi după o aşa bucăţică. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, mâncau foile. Îşi scoteau şi ei focul jucând în horă cu roabele zânei. Seara iară se puseră la masă.         Fiului celui mic al împăratului, ce-i dă lui dracul în gând, se scoală de la masă, se duce în cămara lui, ia pieile de bufniţă şi le aruncă în foc, apoi vine şi se aşează la masă din nou.         O dată se făcu o tulburare între mese. Şi iată de ce. Una din roabe strigă:         – Stăpână, suntem în primejdie!         Alta zise:         – Stăpână, mie îmi miroase a pârlit! Este prăpădenie de noi.         Iară ea răspunse:         – Tacă-vă gura, tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să voribiţi secături?         Nu trecu însă mult şi mai zise şi a treia:         – Stăpână! nu e scăpare, suntem vândute mişeleşte.         În aceeaşi vreme, şi dânsa strâmbă niţel din nas. Pasămite îi venise şi ei miros de pârleala pieilor. Şi deodată sculându-se cu toatele de la masă, se făcură şapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împărat:         – Ai fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine.         Se înălţară, deci, în slava cerului şi îndată pieriră din ochii lui.         În deşert mai rugară mesenii pe fiul împăratului să şează la masă, în deşert îl îndemnară părinţii să nu-şi mai facă inimă rea, căci el rămăsese cu ochii după porumbei şi nu se mai puse la masă.         A doua zi până în ziori plecă să-şi găsească logodnica. El simţea bine acum că fără dânsa nu mai putea trăi. Îşi luă ziua bună de la părinţi şi de la fraţi şi o porni în pribegie.         Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte, şi de urma porumbeilor săi nu putu da. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dară nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire, şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu şi ca un leu paraleu, dară toate în deşert. Uneori îl bătea gândurile să-şi facă seama singur, să se dea de râpă, ori să-şi sfărame capul de colţii de piatră de prin munţi; dară parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amăruntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gândul să şi-l izbândească.         Rupt de oboseală şi de zdruncinare, se dete niţel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. Şi stând el acolo, îl fură somnul. Deodată se deşteptă, auzind o gârâială de graiuri omeneşti, şi sări drept în sus. Ce să vezi dumneata? Trei draci se certau de făceau clăbuc la gură. Se duse la dânşii cu pieptul înainte şi le zise:         – Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari.         – Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta, iacă, răspunseră ei. Dară noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim.         – Şi pentru ce vă sfădiţi voi? îi întrebă el; căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi.         – Uite, avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci, o căciulă şi un bici, şi nu ne învoim între noi, care ce să ia din ele.         – Şi la ce sunt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi?         – Când se încalţă cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune căciula în cap, nu-l vede nici dracul, măcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iară când va avea biciul în mână şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, îi împietreşte.         – Aveţi dreptate să vă sfădiţi voi, mă. Căci una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. Iacă ce-mi zice mie gândul, de veţi voi să mă ascultaţi, să vă fac cu dreptate omenească.         – Te ascultăm, te ascultăm, răspunseră dracii într-o glăsuire, spune-ne cum, şi vom vedea.         – Vedeţi voi cei trei munţi ce stau în faţa noastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea.         – Că bine zici d-ta! Aşa vom face. Bravo! iacă ne-am găsit omul carele să ne facă dreptate.         Şi îndată o rupseră d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.         Până una, alta, voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap şi luă biciul în mână. Când ajunseră dracii în vârfurile munţilor şi aşteptară să le facă semnul, fiul cel mic al împăratului trăsni de trei ori cu biciul în faţa fiecărui drac, şi îi împietri acolo locului. Apoi o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul.         Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme.         Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.         Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap.         Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.         Între acestea, el ridicându-şi niţel căciula dinstre partea copilului, acesta îl zări şi odată strigă:         – Uite tata, mamă!         – Tată-tău, dragul meu, nu va da peste noi până nu va săvârşi o faptă năzdrăvană, răspunse mă-sa.         El îşi trase iute, iute, căciula pe ochi şi începu iarăşi a mânca, de părea că se bat lupii la gura lui. După ce sfârşi şi aceste bucate, zâna, coprinsă de mirare, porunci să se mai aducă, ca să fie din destul.         Fiul împăratului se mai arătă copilaşului încă o dată, plin de bucurie că fiul său îl cunoscu.         Copilul iarăşi spuse mă-si; şi aceasta iarăşi îl ţinu de rău, vezi că nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, prin care să poată ajunge la dânsa. Ea ştia că pe acolo nici pasăre măiastră nu calcă. Copilul tăcu, căci tată-său îşi trăsese căciula pe ochi numaidecât.         Mai mâncă până ce se isprăvi şi aceste bucate. Mânca, nene, şi nu se mai sătura. Nemaiavând ce să mai aducă la masă, zâna începu a cârti că nu mai rămăsese şi pentru roabe. Când iată copilul că strigă iarăşi:         – Mamă! zău că este tata.         – Dară unde este, mă? ce tot aiurezi tu?         – Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lângă mine, uite-l, mă ia în braţe.         Se sperie zâna când auzi. Dară el nu o lăsă până în cele din urmă fără să se arate, ca să nu-i vie ceva rău. Şi luându-şi căciula din cap, zise:         – Iată-mă şi eu. Tu n-ai vrut să crezi pe fiul nostru când ţi-a spus că m-a văzut. Eu n-am ştiut ce să crez când am văzut scârboasele alea de piei, ci am socotit că fac bine, dându-le focului, ca să vă scap pe voi de ele.         – Aşa am fost noi ursiţi să pătimim, răspunse zâna. Lasă acum cele trecute uitării, şi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns până aici.         Şi după ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume.         Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor.

Stan Bolovan Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru.         I-au primit bine, i-au hrănit şi le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat pe Stan ce îşi doreşte, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorinţe. De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat copii, aşa că Stan a rămas cu o sută de copii.         În câteva zile copiii au început să strige de foame, iar cei doi părinţi hotărâră ca tatăl să plece în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, şi acolo a dat peste o stână cu şapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare noapte şi le ia câte trei oi, dar şi laptele de la şaptezeci şi şapte de oi, pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu, iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi.         Pe la miezul nopţii auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de stână. Îi strigă să stea şi îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua mănâncă stânci, iar noaptea paşte copaci. Zmeul spuse că nu se va atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o bucată de caş spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia şi el o piatră de pe malul râului şi să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse şi el caşul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă ca să scape de un aşa voinic.         Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de şapte saci de galbeni pe zi, se învoi şi plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână şi groaznică la vedere. Zmeul îl lăsă să aştepte afară şi se duse să-i spună maică-si că l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani şi stoarce zer din piatră, pentru ca ea să îl scape de el.         A doua zi zmeoaica le zise să dea semn în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de şapte ori. Zmeul trebuia să-l arunce cale de trei poşte, apoi Stan, tot cale de trei poşte, apoi iar zmeul şi tot aşa. Când îi veni rândul lui Stan, acesta privi îngrijorat la el, socotind că el şi cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de buzdugan, fiindcă el îl va arunca aşa de tare că va rămâne pe lună. Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea şi nu se lăsă până când zmeul nu îi făgădui să îi dea şapte saci de galbeni ca să îl lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam îngrijoră şi ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în lună.         Dimineaţă îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, şi să aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu şi începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată şi, ca să stea pe loc fântâna rămasă de la moşu-său, zise că îi duce el şi burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea şi nu se învoi decât după ce zmeul îi făgădui alţi saci de galbeni.         În ultima zi a anului de muncă, zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei, zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci şi îi aşeză la un loc. Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul, zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el şi lemnele lui Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan nu se învoi până când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de şapte ori câte şapte saci cu galbeni.         Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâţia bani şi îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise şi puse în pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni şi sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulţumit că a scăpat de Stan. Dimineaţă şi el şi zmeoaica rămaseră încremeniţi când îl văzură pe Stan viu şi frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit şi el spuse că a dormit bine, dar l-a pişcat un purice de frunte.         Speriaţi de aşa voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea căra atâţia saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an. Atunci zmeul îi mai dădu încă de şapte ori câte şapte saci cu galbeni şi-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros şi plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că zmeul, ştiind unde stă, va veni să îşi ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un cuţit şi o furculiţă în mâini, strigând că ar mânca toţi carne de zmeu. Zmeul aruncă sacii şi fugi înspăimântat şi de atunci nu a mai cutezat să se arate în lume.         Iar Stan, tocmai când număra galbenii cu nevasta şi copiii, se trezi că vin şi ciobanii cu oile pe care le promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu amândouă mâinile!