Recent Posts
Posts
Ileana cea sireata A fost odinioara un împarat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tânara, Ileana, atâta de frumoasa încât si Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea ei. Într-o zi împaratul primi carte si veste de la vecinul sau împarat mare si puternic, cum ca, iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dânsul pentru o mare pricina împarateasca. Împaratul se puse la sfat cu batrânii tarii si, când vazura cum ca nu e încotro, porunci voinicilor sa încalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca si sa fie. Mai înainte de a încaleca si el însusi, împaratul chema pe fiicele sale la sine, le grai vorbe blânde si parintesti si dete apoi la fiecare câte o floare frumoasa, câte o pasarica vesela si câte un mar fraged. – A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va întrista si al carei mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai împaratul cel întelept. Încaleca apoi pe cal, zise “sanatate buna” si porni cu voinicii sai în calea cea mare. Când cei trei feciori ai împaratului vecin primira vestea ca împaratul a pornit în cale si ca s-a departat de acasa, ei se întelesera între sine si încalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de împarat sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca împaratului suparare. Cel mai batrân dintre feciori, voinic si viteaz si frumos merse înainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie. Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe sub ziduri fara ca vreuna din fete sa se fi aratat la fereastra. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu rabdarea, îsi întari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împarat. – Ce e? cine e? si ce vrea? întreba fata trezita din somnul cel mai dulce. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. Voinic împaratesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastra. Fata cea de împarat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas întelept: – Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si spini sa-ti ramâna pe urma. Peste trei zile si trei nopti, feciorul de împarat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de împarat se apropie de fereastra si grai cu glas blând: – Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Înca trei zile si trei nopti stete feciorul de împarat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adica dupa ce au trecut de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti el îsi netezi parul si batu, acum de-a treia oara la fereastra. – Ce e? cine e? si ce voieste? întreba fata de împarat, acuma mai rastit decât în celelalte rânduri. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale. Fata de împarat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de împarat. Sa-mi dai însa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara. Si nici n-a zis bine pâna ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa. – Sa n-ai parte de altul! zise fata de împarat stergându-se pe buze cu mâneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni în cale. Dupa ce feciorul cel mijlociu stete de noua ori câte noua zile si de noua ori câte noua nopti la fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei – ea deschise fereastra si îi grai cu glas dragastos: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: sa mergi însa la sora mea cea mai tânara si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mai tânar grai feciorul de împarat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise pâna ce si fura un sarut. – Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi în calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul cel de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni cel mai tânar fecior de împarat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastra si, cum sta ea îl vazu si-i grai cu glas vesel: – Cel voinic frumos cu fata de împarat, ce cale ti-ai ales de mâni asa de înfocat? Când feciorul de împarat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc: – Am pornit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i încredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc în cale sa privesc la tine, în raza fetei tale, si sa-ti zic o vorba si sa-ti fur o vorba. Ileana îi raspunse cu întelepciune: – De ti-ar fi naravul cum îti este vorba, de ti-ar fi sufletul cum îti este fata, mândre si frumoase, blânde si dragastoase, te-as chema în casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta. Feciorul de împarat sari de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc: – Ca-mi este naravul cum îmi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum îmi vezi fata: lasa-ma în casa, pune-ma la masa si din zori în seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pâna ce si sari pe fereastra si peste fereastra în casa si în casa la masa, si la masa tocmai în frunte, unde sedea împaratul când era mire. -Ei! Stai! grai Ileana. Sa vad mai înainte: esti ce-ar fi sa fii? Si numai dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa începem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir? – Ba! grai feciorul de împarat. – Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face ca sa cânte liliacul în glas frumos? – Ba! grai feciorul cel de împarat. – Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba lupului? – Pot! grai feciorul de împarat. – El sa fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa. Feciorul de împarat se aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza înca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot în pivnita cea adânca în care era ascunsa comoara împaratului. Acuma Ileana începu sa strige: “primejdie”, si când se adunara toti argatii ca sa vada ce e si pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva în pivnita ca sa fure comoara împaratului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara în pivnita si aflara pe feciorul cel de împarat si cu rusine Îl scoasera la judecata. Ileana spuse judecata: – Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si când vor ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea câte un sarutat. Asa s-a poruncit, asa s-a întâmplat. Când feciorul cel de împarat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata întâmplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de împarat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea împaratului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fata de împarat primi cuvântul feciorilor de împarat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca ea, numai asa se va putea însanatosi, daca Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împarat. Ileana, de dragul surori sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei feciori de împarat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca. Sosind la curte, Ileana intra în ruptul sufletului în curtea împarateasca si grai catre bucatarul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga împaratul? Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina! Bucatarul îsi lua picioarele pe umeri si se departa – ca si la porunca împarateasca adica. Ileana ramase singura în cuhne, îsi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale. Dupa ce feciorii de împarat întelesera si despre asta batjocura, ei se suparara înca mai tare decât ce-au fost pâna acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca numai asa se va însanatosi, daca va gusta din vinul ce se afla în pivnitele feciorilor de împarat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga – si sa vina. Sosind la curte, ea intra în ruptul sufletului în pivnita si grai catre pivnicerul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga împarateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce pricina! Pivnicerul îsi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca împaratesei adica. Ileana îsi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa. Feciorii de împarat trimisera acuma d-a treia oara veste la cele doua fete de împarat ca ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o înca. Fetele de împarat se facura acuma amândoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si îi spusera ca ele numai atunci se vor însanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împarat. – Dragi surorile mele – grai Ileana catre ele – pentru voi ma duc si în foc, si în apa; cu atâta mai bucuroasa la voinicii cei împaratesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte. Dupa ce-a înteles feciorul de împarat cel mai tânar cum ca Ileana are sa vina la el în gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete în gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete în pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse în pamânt, pe sub marul cel cu poame de aur; le ascunse asa, ca numai vârful ascutit sa iasa din pamânt. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse într-un tufis, asteptând sosirea Ilenei. Ileana sosi la poarta gradinii si când ea vazu leii cei mari ce stau paza la intrare, le arunca câte o bucatica de carne; leii începura a se bate, iar Ileana merse la mar, pasi încet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui în pom. – Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de împarat acuma. Îmi pare bine ca te vad la casa mea. – A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic împaratesc, si frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te în pom si-mi ajuta sa culeg mere pentru dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte. Feciorul de împarat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca sa traga pe Ileana din pom între cutite. – Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar înca mai buna si-mi da mâna de ma ajuta sa urc în pom! “Rau e gândul tau – îsi gândi Ileana – dar parte sa ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridica pe trupina pâna la cracuri, îl lasa apoi ca sa cada între cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite spre pierzarea ei. – Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gând. Voinicul cel rau la suflet începu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete în pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave. Ileana îsi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se întoarse dupa aceea la curtea împaratului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare. Feciorul cel de împarat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a dus însa mai înainte la vrajitoare si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, sa mearga în locul vrajitoarei. Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea împaratului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti în muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa înveleasca în ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de împarat se facura înca mai strasnice, durerile lui înca mai nesufente. Când el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai înainte de-a muri, sa-si usureze sufletul si sa se împartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, îi dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea în locul lui. Asa ajunse Ileana ca popa la curtea împaratului. Când Ileana ajunse la patul feciorului de împarat, el era pe pragul mortii; nu mai erau în el decât trei rasuflari. – Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gândeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba? – Ba! pe nimeni! grai feciorul de împarat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tânara a împaratului vecin si o urasc cu dor si dragoste, vorbi mai departe feciorul de împarat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma însanatosesc, ma duc s-o petesc la împaratul, si daca n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege! Ileana asculta aceste vorbe, zise înca si ea putine si apoi merse acasa. Aici întelese ca surorile ei plâng si se vaieta pentru ca au simtit ca împaratul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare. – Bucurie s-aveti, le zise Ileana când auzi ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa întreg si sanatos. – Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru. Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casa si afla ca floarea e înca aburita de roua, ca pasarea e flamânda si ca marul numai nu zice “manânca-ma, surioara”. Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel fraged. Asa astepta sosirea împaratului celui aspru la porunca. Împaratul, îndata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o întreba de floare, de pasarica si de mar. Ea îi arata numai floarea; si asta era însa pe jumatate vestejita. Împaratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era însa pe jumatate întristata, împaratul iarasi nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa cea mai mica, la Ileana cea înteleapta. Când împaratul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manânce cu ochii de frumos ce era. – Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? întreba el pe Ileana. Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela. – Mare sa cresti, fata mea! grai împaratul, acum vad ca ti-ai pazit credinta. De la Ileana împaratul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le întreba de cele trei lucruri ce le-a încredintat, ele îsi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era proaspat, fraged, rumen si îmbietor la fata. Când împaratul o vazu aceasta, el întelese toata treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le îngroape pân’ la sânisori în pamânt si asa sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei împaratesei, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa vorba buna si împarateasca facu cu ea, zicându-i: – Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta. Dupa ce feciorul cel mai tânar al împaratului vecin s-a însanatosit, el încaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Împaratul cel batrân, tata Ilenei, îi zise cu vorba parinteasca, când el îsi spuse gândul care l-a facut sa porneasca în cale: – Fatul meu, voinice, mergi si întreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie. Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci împaratul pricepu toata treaba si grai: – Dragi copiii mei, bag seama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine! Multa vreme n-a trecut pâna ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în septe tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gândul cel rau al feciorului de împarat: ea stia ca în cea dintâi noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de zahar tocmai atât de mare cum era ea însasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei… si când papusa fu gatita, ea o ascunse în patul în care ea avea sa se culce în acea noapte. Sara, când cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împarat grai catre mireasa lui: – Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin îndata. Iesi dupa aceea din casa. Ileana nu se gândi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar în locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului. Ileana nici nu se ascunsese bine, pâna ce feciorul cel de împarat si intra în casa cu o sabie ascutita în mâna. – Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine în pivnita? – Eu! grai Ileana de sub perdea. Feciorul de împarat dete o data cu sabia peste sânisorii papusii. – Tu m-ai scos cu batjocura din tara? întreba el de-a doua oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete peste fata. – Tu mi-ai varsat mâncarile? întreba feciorul de împarat de-a treia oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada de sus în jos. – Tu mi-ai varsat vinul? întreba feciorul de împarat de-a patra oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana începu a rasufla aburi de moarte. – Tu m-ai aruncat în cutite? întreba feciorul de împarat de-a cincea oara, si mai în urma. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi sa dea în toate partile, si crucis, si curmezis, si în lung, si în lat, sa dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacramile pârau. Când se apropiara zorile de ziua, el începu sa plânga din toata inima. O data îi sari o bucatica de zahar în gura. – Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plângând înca mai tare. – Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci înainte. Feciorul de împarat stete împietrit de bucurie când vazu pe Ileana întreaga si sanatoasa. El o cuprinse în brate, si de aci înainte traira multi ani fericiti si împaratira peste tara cu pace si cu noroc.
A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un împarat. Împaratul acesta stapânea o lume întreaga, si în lumea asta era un pacurar batrân si o pacurarita, care aveau trei fete: Ana, Stana si Laptita. Povesti de Ioan Slavici – Doi feti cu stea în frunte Ana, cea mai în vârsta dintre surori, era frumoasa, încât oile încetau a paste când o zareau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, încât lupii pazeau turma când o vedeau pe dânsa stapâna; iara Laptita, cea mai tânara sora, alba ca spuma laptelui si cu par moale ca lâna mieluseilor, era frumoasa – mai frumoasa decât surorile sale împreuna – frumoasa cum numai dânsa era. Într-o zi de vara, când razele soarelui erau mai stâmparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau capsunele, îndata se aude un sir de tropote, ca si când ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul împaratului, venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vânat. Tot voinici frumosi, crescuti în seile cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai înfocat armasar era… cine altul putea sa fie? Fat-Voinic, feciorul de împarat. Focul cailor se stâmpara în zarirea celor trei surori si calaretii detera în pas mai încetisor, pâna ce, veniti si sositi, se simtira dusi. – Auzi tu, sora, grai Ana catre sora mijlocie, daca m-ar lua pe mine, i-as framânta o pâine din care mâncând s-ar simti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decât toti voinicii din lume. – Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, îmbracând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apa fara ca sa se ude, trecând prin foc fara ca sa se arda. – Iara eu, grai Laptita, cea mai tânara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea în frunte, stea ca luceafarul din zori. Când trec pe lânga fete, voinicii, chiar si cei împaratesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultând, ei auzira, auzind, întelesera, iar întelegând, ei sucira frânele si sarira la fete. – Sfânta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de împarat! grai feciorul de împarat ridicând la sine în sa pe Laptita cu capsune cu tot. – Si tu a mea! grai cel dintâi voinic catre Stana, facând si el precum a vazut pe stapânul sau. – Si tu a mea! grai al doilea în voinicie catre Ana, ridicând-o si pe ea în sa. Facând asa, voinicii pornira spre curtea împarateasca. În ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti întreaga împaratie rasuna de veselia oaspetilor… Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea în tara ca Ana si-a facut pâinea: a cules bobi, a macinat, cernut, framântat si a copt pâinea precum a fost zis la culesul de capsune. Înca de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti trecura si o noua veste merse în tara, ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a periat fuiorul, a tors firele, a tesut pânza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune. Numai a Laptitei vorba nu s-a împlinit înca. Dar toate se fac numai cu vremea. Când se împlini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împarat se arata înaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blânda si mai înduratoare decât pâna acuma, dând de stire ca de aici înainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte lânga sotia sa. Era adica sa se întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grait Laptita la cules de capsune… Si lumea, si tara, si întreaga împaratie se bucurau asteptând sa se vada ce nu s-a mai vazut înca. Hei! dar multe se petrec în lume, si dintre multe, multe bune si rele multe! S-a întâmplat adica, ca feciorul de împarat sa aiba si o mama vitrega, iara asta, o fata mare în par, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi barbat. Si apoi, vai si amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! Dupa gândul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de împarat si stapâna peste împaratie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar. Si acuma sarmana Laptita avea sa sufere pentru ca n-a fost pe gândul vitrigei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea unde o poarta gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de împarat ca nu e precum este si precum s-a zis. Nu putea însa face nimic, fiindca feciorul de împarat statea de-a pururea, zi si noapte, lânga sotia lui. Îsi puse dar de gând ca, cu una, cu doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramânând Laptita în grija ei, a ei sa fie grija. Stia ca nu-i va fi greu sa afle cale si chip. Cu una, cu doua, feciorul de împarat nu se urnea însa din loc. Vorbele zburara în vânt si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, si feciorul de împarat nu se departa de lânga sotia sa. Când vitrega vazu ca acuma nu e încotro, îsi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui împaratie era vecina, spuse cum si ce, si grai doua-trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de împarat la razboi. Asta era una, buna si cea din urma. Nici nu ramase în zadar. Feciorul de împarat sari cuc de mânie când îi veni vestea ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie precum de mult n-a mai fost… Bataie adica, bataie grozava, bataie între doi împarati! Vazu si el ca acuma nu e încotro, ca n-are decât sa faca ce e de facut. Asa sunt feciorii de împarat! Oricât de în drag si-ar pazi nevestele si oricât de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, când aud de bataie, li se zvârcoleste inima în trup, li se framânta creierii în cap, li se împaienjenesc ochii… lasa nevasta si feti în grija Domnului si pornesc ca vântul la razboi. Feciorul de împarat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, când în a treia zi au crapat zorile, iarasi a fost la curtea împarateasca, sosind cu inima stâmparata prin lupta si cu ea plina de dor neastâmparat sa stie ce si cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce vazu? îmi vine nici sa nu mai povestesc când vad atâta rautate, atâta suflet fara mila, si urâta, si suparacioasa, si grozava treaba, încât nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu! Adica a fost asa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împarat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Laptita: doi feti-frumosi, feciori de împarat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea sa nu-i vada. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripa puse doi catei în locul copiilor, feti-frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua în frunte îi îngropa în coltul casei, tocmai la fereastra împaratului. Când feciorul de împarat intra în casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Laptitei. Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de împarat vazu cu ochii, si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decât sa-si ajunga pedeapsa. Feciorul de împarat n-avu încotro, îsi calca pe inima si porunci sa o îngroape în pamânt pâna la sânisori, ramânând asa în ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea când cineva cuteaza sa însele pe un fecior de împarat. Într-alta zi, apoi, se facu pe gândul vitregei. Feciorul de împarat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna în pamânt. În locul în care erau îngropati crescura doi paltini frumosi. Când vitrega îi vazu crescând, porunci ca sa-i stârpeasca din radacina. – Lasati-i sa creasca! porunci împaratul. Îmi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut înca. Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iara în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipita. Când se împlinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mândri si nalti, ridicându-se cu crengile lor pâna la fereastra împaratului. Si apoi, când adia vântul si se miscau frunzele, împaratul asculta, asculta zile întregi la soptirea lor. Îi parea ca aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusa în vorbe neîntelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea îl tinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei soptiri si totusi îi parea ca n-ar putea sa fie fara de ea. Vitrega simti, însa, ce e si cum. Îsi puse de gând ca, cu orice pret, sa stârpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Într-o dimineata împarateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si începu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pâna la ruptul firului, dar în sfârsit… si împaratii sunt tot oameni. – Bine! grai feciorul de împarat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa stârpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Împarateasa se multumi cu atâta. Paltinii fura taiati, si nici nu se înnopta bine pâna ce paturile erau facute si puse în casa împaratului. Când feciorul de împarat se culca în patul nou, îi parea ca se simte de o suta de ori mai greu decât pâna acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara împarateasa i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, încât toata noaptea nu putu dormi. Dupa ce împaratul adormi, paturile începura sa scârtâie. Si de aceste scârtâituri împarateasa scotea un înteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa. – Ti-e greu, fratioare? întreba unul dintre paturi. – Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea împaratul, mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata! – Mie mi-e greu, zise cellalt pat, caci pe mine zace un suflet rau! Si tot asa vorbira paturile în auzul împaratesei pâna la crepetul zorilor. Când se facu ziua, împarateasa îsi puse de gând sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si, când împaratul merse la vânat, le puse pe aceste pe nestiute în casa, iara paturile de paltini le arunca în foc pâna la cea mai mica scândura. Focul ardea, iara în pocniturile focului împarateasa parea ca aude tot acele vorbe de înteles nepriceput. Dupa ce paturile arsera, încât nu ramase nici macar o bucatica de carbune, împarateasa aduna cenusa si o arunca în vânt, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si peste noua mari, ca parte cu parte în veci sa nu se mai afle. Ea n-a vazut însa ca tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicasera în sus doua scântei si, iesind la lumina, cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara cazute aici, cele doua scântei se prefacura în doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca si cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de stralucita. Doi miei, fiecare pret de-o împaratie! Când împarateasa vazu mieluseii pascând pe sub ferestrele împaratului, sari plina de bucurie la dânsii, îi lua în brate pe amândoi si-i duse la sotul sau. Din clipita asta, feciorul de împarat zi si noapte nu se gândea decât la mielusei: îi parea ca în fiecare miscare a mieluseilor, în fiecare zbieret iesit din gura lor, în fiecare privire afla ceva, care îi cadea greu si totusi îi ustura inima. Vazând ca sotul sau a îndragit mieluseii, împarateasa iarasi prinse gând rau si nu se împaca pâna ce, când cu bine, când cu rau, când cu vorbe dulci si când cu plâns, nu facu pe feciorul de împarat ca sa se învoiasca cu pierzarea mieluseilor. Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu mânca, împarateasa puse sa se arunce în foc… în foc si piele, si lâna, si oase, si tot ce a mai fost. Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului în care s-a spalat carnea, între crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Când apoi slujnica împaratului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu pârâul pâna în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împaratiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si cellalt, deopotriva, ca sa se stie ca sunt frati gemeni. Într-o zi pescarii împaratesti se sculara dis-de-dimineata si-si aruncara mrejele în apa. Tocmai în clipa când cele din urma doua stele se stinsera pe cer, unul dintre pescari ridica mreaja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur. Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarâra ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la împarat si sa-i faca cinste. – Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de-acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori. – Ce sa fac dar cu voi? întreba pescarul. – Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa înotam în roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pâna ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor. Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa înoate în roua, îi puse la soare si nu veni pâna ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti-frumosi cu parul de aur si cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia sa stie ca sunt gemeni. Copiii crescura repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipita. Si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori în vârsta, de trei ori în putere si tot de trei ori în întelepciunea mintii. Când se împlinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani în vârsta, de douazeci si patru în putere si treizeci si sase în întelepciunea mintii. – Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar. Pescarul îi îmbraca frumos pe amândoi, le facu câte o caciula de miel, pe care o trasera pe cap ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua în frunte, apoi fetii pornira catre curtea împaratului. Era ziua mare când ajunsera la curte. – Vrem sa vorbim cu împaratul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta încarcat de arme la poarta curtii. – Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, îi raspunse strajerul. – Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrând îndaratnic pe poarta. Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dânsii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pasi înainte si alti trei în sus se pomenira tocmai înaintea casei celei mari, unde împaratul ospata cu curtenii sai. – Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa. – Nu se poate, raspunse un slujitor. – Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga cellalt fat, cotind îndaratnic pe slujitori în dreapta si în stânga. Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o îmbulzeala si o larma înaintea usii, încât rasuna curtea. – Ce e acolo, afara? întreba împaratul mânios. Fetii se detera pasnici când auzira vorbele tatalui lor. – Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împaratul. – Cu puterea? Cine sa intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga împaratul într-o rasuflare. – Nu stiu, înaltate împarate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de leu, încât au strabatut prin strajuirea de la poarta, si acuma ne dau noua de lucru! S-apoi, de îndaratnici ce sunt, nici caciulile nu si le iau din cap. Împaratul se rosi de mânie. – Scoateti-i afara, striga el, înhatati-i cu câinii! – Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plângând de asprimea vorbelor ce auzira, si pornira în jos pe trepte. Când erau sa iasa pe poarta, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului. – A zis împaratul sa veniti, ca împarateasa vrea sa va vada! Baietii se gândira putin, apoi se întoarsera, suira treptele si intrara la împaratul cu caciulile în cap. Era o masa plina, lunga si lata, iar pe lânga masa toti oaspetii împaratesti, în capul mesei împaratul si lânga dânsul împarateasa, sezând pe douasprezece perini de matase. Când baietii intrara, cazu una dintre perinele pe care sedea împarateasa. Ea ramase pe unsprezece perini. – Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti. – Acoperamântul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem. – Ei bine! grai împaratul îmblânzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramâneti precum sunteti! Dar cine sunteti? de unde veniti? si ce voiti? – Suntem doi feti gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta în doua, jumatate în pamânt si jumatate în cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale îndelungata si am grait cu suflarea vânturilor si am vorbit în limba fiarelor si am cântat cu valurile de apa, iar acuma, în grai de om, voim sa-ti cântam un cântec pe care-l cunosti fara ca sa stii! De sub împarateasa a sarit a doua perina. – Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau. – Ba nu, lasa-i sa cânte! raspunse împaratul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cântati, baieti! Împarateasa tacu, iar fetii începura sa cânte povestea vietii lor. “A fost un împarat…” începura fetii; de sub împarateasa cazu a treia perina. Când fetii povestira despre pornirea feciorului de împarat la bataie, de sub împarateasa cazura trei perini deodata. Când fetii sfârsira cântecul, sub împarateasa nu mai era nici o perina, iar când ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele în frunte, oaspetii, curtenii si împaratul îsi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atâta stralucire. Si s-a facut apoi precum de la început a fost sa fie. Laptita fu pusa în cap de masa lânga sotul ei; fata vitregei ramase cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gând rau o legara de coada unei iepe nebune si înconjurara tara de sapte ori cu ea, încât lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine începe cu rau, cu rau sfârseste.
A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa totdeauna pe fata ei voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă, şi grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă şi îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puţin faţa mamei iar se înveselea, căci Lia era şi în sărăcia ei tot voioasă şi fericită, parcă ar fi încunjurată de bogăţii şi gătită cum o visase, ca o împărăteasă. Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furişa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, şi începea să măture preajma casei, să cureţe coteţele celor trei găini pe care le aveau, să-şi adune porumbeii şi să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Şi cum mătura şi făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colţ al curţii, şi mâna gunoiul spre uşa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit şi necurăţit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.   Iar când Lia ieşea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: “Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce eşti la fire, şi totuşi, mult mai ai să umbli şi să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.” Aşa azi, aşa mâne, multe zile de-a rândul tot aşa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. Văduva suspină, căci atâta copil avea şi ea şi mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orişicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găseşte.– Mergi – îi zise dar – copila mea, şi nici spine, nici buruiană în cale să nu-ţi găseşti.Lia frământă aluat din făină neagră şi-şi făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oţel şi curele de viţel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculţă, ca o fată săracă, şi se duse zi de vară până în seară, peste văi şi dealuri, cum o ducea potecuţa pe care mai umblaseră şi alţii. Cum se ducea aşa, iată că dă peste o turmă de oi, care păştea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toţi şchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieţi, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. – Oiţelor, dragelor – le zise Lia – ia veniţi la mama, ca să vă cureţe. Oile alergară din toate părţile şi se adunară împrejurul ei ca bobocii plouaţi împrejurul cleştii, iar ea se puse pe muncă grea şi lungă, ca să le scoată scaieţii din lână, unul cîte unul, încet şi cu băgare de seamă, cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici pielcuţa să nu le doară, nici firele subţiri să nu se rupă.Mult a stat aşa şi le-a curăţit, şi iar le-a curăţit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieţi şi la dreapta şi ia stingă ei, dar nu s-a lăsat până ce.nu le-a văzut toate curate şi cu lâna moale şi creaţă, parc-ar fi trecută prin darac.– Câţi scaieţi ai scos, atâte zile să ai – îi ziseră oile uşurate – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ţi găseşti, mai ziseră şi ele, parc-ar fi ştiut vorba mamei.– Dar voi, cânilor, dragilor, de ce şchiopătaţi fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.– Pentru că suntem desculţi ca tine, iar nu încălţaţi ca oile – răspunseră ei – şi sunt mulţi spini şi multe mărăcini prin care avem să alergăm. Lia iar se puse pe muncă lungă şi grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet şi cu băgare de seamă, tot cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.– Câţi spini ai scos, atâţi ani să numeri în viaţa ta – îi ziseră cînii – şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai. Lia plecă mai departe uşurată, căci uşurat se simte omul care le-a făcut altora vreo uşurare, şi-şi urmă drumul pe potecuţa cea netedă şi curată, de era mare mulţumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult şi dânsa iar se opri. În drumul ei se zbătea în arşiţa soarelui o biată de râmuliţă, subţirică, străvezie şi plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile şi rău o ardeau razele fierbinţi ale soarelui, care uscă şi seacă viaţa.Liei i se făcu milă de ea, o luă frumuşel şi, dând cu ochii de un muşuroi, scurmă puţin pământul din el, o puse în scurmă tură şi-o acoperi.– Scurtă să-ţi fie şi netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut – grăi râma – şi să-ţi aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare. Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, şi ea şi se apropia, încît ai fi crezut că aleargă – curat ca în poveste! Nu făcu, însă, Lia decât puţin drum, când dete peste o cârtiţă, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă şi deznădăjduită că nu mai poate să-şi găsească muşuroiul în care o aşteptau puişorii flămânzi. I se făcu Liei milă şi de ea, o luă în poală şi o duse la muşuroiul în care pusese râma.– Bine cu bine să ţi se răsplătească – îi zise cârtiţa – căci mare bine mi-ai făcut şi în greu drum ai plecat. Să ştii, însă, că din drum n-ai să te abaţi şi unde ţi se va sfârşi poteca, acolo să te opreşti. Lia îşi urmă drumul, încă mai uşurată, şi haide! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă şi plină de buruiană mare şi de mărăcini înţesaţi. Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s-a înfundat şi poteca cea netedă şi curată. Lia s-a oprit dar şi, nemaiştiind încotro să apuce, s-a aşezat pe iarba verde şi moale, s-a lăsat în paza duhurilor curate şi, obosită cum era, de drum, a adormit deodată cu asfinţirea soarelui. Dimineaţa, în revărsatul zorilor, când s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede şi curate, care şerpuia prin pădure, printre buruieni şi mărăcini.Cârtiţa luase înţelegere cu râma şi peste noapte se adunaseră toate cârtiţele ca să taie rădăcinile mărăcinilor, toate râmele, ca să taie rădăcinile buruienilor şi să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari şi cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât era o mare mulţumire să calci pe el.Lia îşi urmă dar drumul sprintenă şi voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare şi până în amurgul serii, când iar i se sfârşi poteca, şi dânsa iar se opri, iar se aşeză pe iarba verde şi moale şi iar adormi sub paza duhurilor curate. Când se pomeni a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor care crescuseră pe urma ei şi se plecau, ca de obicei, spre ea şi-i ziceau mai înviorate:– Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce la fire şi miloasă eşti, dar tot mai ai să umbli şi să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te aşteaptă.Iar în partea cealaltă se urma poteca netedă şi curată printre spini şi mărăcini, parcă ar fi voit să zică: “Vino, fată şi mă calcă”. A doua zi ca cea dintâi, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfârşit la o dărăpănătură de colibă pustie şi părăsită în mijlocul pădurii, s-o vezi şi să nu te mai uiţi la ea. Lia, cu toate aceste, intră, căci acolo avea să se oprească, unde i se înfunda drumul. Să vezi cu ochii şi să nu crezi cu gândul ceea ce era în colibă! Era parcă Vântoasele au stat în ea şi şi-au făcut toate toanele: toate colţurile pline de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie, adunate din şapte ţări, iară pe jos şi pe pereţi, să ştii şi să nu mai spui nimănui ce era şi cum! Lia se puse pe muncă lungă şi grea, ca să dereticească şi să cureţe, să adune gunoiul şi să-l care şi să-şi facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde şi moale şi, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cântau voioase în adierea vântului de seară.După ce s-a înnoptat bine, deodată s-a pornit afară un viscol parcă veneau Vântoasele, şi nu alta, şi răsunau prin văzduh zbierete şi ţipete de te treceau fiorii. Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai ştia ce să facă şi unde să se ascundă, unde să-şi găsească adăpost. Ea sări iute pe vatră şi se furişă-n cuptorul pe care-l curăţise de cenuşă, când deodată Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele, care pe uşă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereţi, căci se strecoară ele şi prin urechea acului.Şi erau, neică, frumoase toate, care de care mai subţirică, şi mai uşoară, şi mai sprintenă, şi mai zburdalnică, şi gătite toate în haine ţesute ca păiengenişul, încât ochii Liei se deschiseră mari şi rămaseră înţepeniţi în ţâţânile lor, că nu se mai săturau să vadă şi să se uite cu jind de femeie jignită.– Ce e aici!? ce a fost? ce are să fie!? grăi cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curăţenia pe care o vedea împrejurul ei.Aici a fost ori e cineva… Sâmt, parcă, miros de fiinţă străină… Inima Liei ticăia pitiş, căci vai era şi de sufletul, şi de trupşorul ei dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi şi dedeau de urmă.– Nu-i! nu-i! nu-i! strigară însă toate din toate părţile. Nu poate să fie! am dat roată împrejur, şi nicăiri iarba nu-i călcată şi nici fir de păr, nici zdreanţă de haină, nici urme de sânge ţâşnit n-am găsit pe spini şi pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem. Văzuseră ele pîrtia de flori pe unde călcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm să le treacă prin minte gândul că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă şi începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ şi cântând cu glas adimenitor: “Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! – Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat.” Şi atât de lin jucau şi atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor şi să se prindă în horă cu ele. N-a mai făcut-o însă şi asta, căci deodată pământul se deschise şi în deschizătură se ivi, ridicându-se încetul cu încetul un tânăr, şi trupeş, şi chipeş, să-l vezi şi să ştii că l-ai văzut, Limir el însuşi.Limir acesta era nu un făt-frumos ca toţi feţii-frumoşi de prin poveşti, vreun fecior de împărat, care umblă razna prin lume şi încurcă minţile zânelor şi ale fetelor de împărat, ci el însuşi împărat, care avea şi împărăţie întinsă, şi oştiri nenumărate, şi palaturi strălucite, şi slujitori credincioşi, toate câte se cer pentru o stăpînire mare şi puternică. Toate le avea, ba mai era şi blând, şi drept, şi milos, şi darnic, cum unui împărat i se cuvine să fie, dar avea şi un păcat: prea se credea, prea se socotea mai şi mai decât toţi, prea era doritor de a ieşi din lume şi prea nemulţumit că nu poate să iasă şi, văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s-au făcut stăpâne pe el şi-l ademeneau, şi-l furau cu momeli, ca să-şi petreacă nopţile veselindu-se în felul lor cu dânsul. Şi cum ieşea Limir-împărat din pământ, ieşea dimpreună cu el şi palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într-o sală întinsă şi împodobită tot cu aur şi cu pietre -Scumpe, în mătăsuri şi catifele, iar acolo unde sta Lia pitită era ur dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte era întinsă şi încărcată de toate bunătăţile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ţi luau vederea.– Care va să zică, de asta vă era vouă!? grăi Lia înciudată. De asta vă ardea! Aici vă ducea gândul!Aşa zicea şi iar îi venea să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne şi masa cu toate bunătăţile încărcate pe ea şi tot ceea ce îi mai cădea în cale şi să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă era întristarea în faţa lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, şi rău îi şedea să fie trist. Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică – să stai, s-asculţi şi să-ţi ieşi din minţi, nu alta! – şi Lia rămase încremenită şi cu ochii duşi la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete şi mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, şi fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul şi nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.Aştepta fata să-l mai vadă şi, aşezându-se la masă cu ele, căci nu ştia că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau şi mănâncă numai mîngâindu-şi vederile la masa încărcată şi simt plăcerile numai închipuindu-şi-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una şi, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuşi şi se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvîrtej unele peste altele şi se depărtară ca volbura în timpul verii.Lia rămase câtva timp frecându-şi ochii. Nu mai ştia nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?Într-un târziu, a ieşit din cuptor. Coliba luminată de un muc de opaieţ iar era cum o găsise, plină în toate colţurile de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie adunate din şapte ţări, iar pe jos şi pe păreţi – nici să te uiţi!Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea şi lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ şi să cânte cu glas adimenitor:”Ieşi, Limir, să ne vedem faţă în faţă. Ieşi, Limir-împărat, să grăim şi să ne bucurăm! Ieşi! ieşi! ieşi!” Nimic nu se mişcă.”Ieşi, Limir, stărui dînsa din nou, ieşi, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieşi, ca să văd dacă eşti om în toată firea, să-ţi aud glasul şi să simt bătăile inimii tale.” Tot nu se mişcă nimic. Când bătu însă de-a treia oară cu piciorul şi zise: “Ieşi, Limir, că vreau şi vreau să mă uit în ochii tăi!”, pământul s-a deschis şi iară a ieşit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roşu şi verde, şi i-a întins mâna ca să se prindă în horă cu ea.Ei se cutremurară amândoi: el pentru că mâna ei era caldă de se înfierbânta sîngele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui era rece de îngheţa sângele în vinele ei.Şi se uitară uimiţi unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie şi cu zâmbetul pe buze, desculţă şi îmbrăcată în cămăşuţa ei curată, iară ea îl vedea pe el în podoabe împărăteşti, dar cu faţa albă ca varul, cu ochii stinşi şi cu buzele supte.– Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răzbit până aici? grăi dânsul pe şoptite.– Întreagă, sănătoasă şi curată, răspunse ea.– Nici buruiana n-ai călcat-o, nici hainele nu ţi s-au zdrenţuit, nici trupul nu ţi s-a sângerat, nici tălpile nu ţi s-au umplut de spini? întrebă el.– Nu! răspunse ea. Limir simţi cum i se dezmorţeşte trupul şi i se înviorează sufletul.– Lucru nemaipomenit – grăi dânsul – dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne aşteaptă pe amândoi. N-ai ântîlnit în calea ta o turmă de oi păzită de nişte câni?– Ba da, răspunse ea. Oile acelea sunt tot fete care au îndrăznit să vie, iar cânii tot voinici cari au încercat să mă scape de aici – răspunse el – şi amare o să-ţi fie zilele dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorinţe ce nu se pot împlini, am să te iau într-una la goană şi să muşc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării şi prin mărăcini cuprinsă de spaimă. O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbeşti înainte şi mereu înainte prin desişul pădurii, până ce nu vei da de altă colibă ca aceasta, în care stă Mama Ielelor, şi să dezlegi întrebările pe care ţi le va pune ea. Pierduţi suntem amândoi dacă nu răzbeşti şi nu eşti în stare să dezlegi, căci numai aşa se pierde puterea vrajei. – Duce-mă-voi şi mă voi tot duce – grăi Lia – şi voi răzbi şi-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet. Şi nici c-ar fi fost adevărată povestea dacă n-ar fi grăit aşa şi nu i-ar fi fost fapta ca vorba. Îndată dar ce Limir-împărat s-a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă şi a pornit-o înainte. N-au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii ca să-i netezească drumul, ci trebuia să răzbească, vai de trupşorul ei, prin bălării, printre spini şi mărăcini, încât făşii-făşii i s-a făcut cămăşuţa, fire-fire i s-a smuls părul din cap prin scaieţi, trupul i s-a sângerat şi tălpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voinţa tare, şi Lia a mers şi tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară şi azi, şi mâine, şi poimâine, trei zile de-a rândul. A treia zi pe înserate a zărit, în sfârşit, din depărtare, coliba cea încă mai dărăpănată, în care şedea, precum îi spusese Limir-împărat, Mama Ielelor.nAsta, o hârcă bătrână şi colţată, cu nasul cârlig şi cu ochi de şarpe călcat pe coadă, o simţise de mult şi o aştepta în pragul colibii răzămată de băţul ei noduros.Lia simţi că-i trece prin inimă fier roşu şi prin vine sloi de gheaţă când se uită în faţa ei: s-o facă scrum cu ochii, şi nu alta. – Bună seara, maică, şi bine te-am găsit! grăi Lia cu glasul ei de turturică speriată.Bătrâna mişcă puţin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-şi ridică numai băţul şi bătu cu el în pământ, parc-ar fi voit să vestească pe cineva că a sosit cine avea să sosească.Nu mai văzuse ea în viaţa ei, – şi tânără nu mai era, – picior de om pământean pe acolo, şi sta şi se uita şi nu se putea dumeri cum a putut o fată plăplândă să răzbească printre Iele, nebunele, şi să ajungă aşa de departe.A răzbit însă, şi parcă nu se simţea destul de tare ca să se prindă cu dânsa. – De! îi zise ea într-un târziu cu glas piţigăiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ţi-ai sângerat trupul, că nu sunt eu aceea pe care o cauţi, ci soacră-mea, bunica lor, care sade peste nouă ţări şi nouă mări, şi mult ai mai avea să umbli şi să-ţi sângerezi trupul ca să ajungi la ea, bătrână, colea, ca mine, ai fi când te-ai întoarce, dacă te vei mai întoarce de acolo. Fă-ţi mai bine calea întoarsă – adause ea cu glas dulceag şi momitor – şi bucură-te c-ai scăpat până aci cu obrazul curat. – Nu nouă – îi răspunse Lia – ci nouăzeci şi nouă dac-ar fi ţările şi tot atâtea mările, eu tot înainte aş merge. Baba se încruntă o dată, îşi încreţi sprâncenele stufoase şi bătu iar cu băţul ei noduros în pământ.– Ia să-ţi văd virtutea! zise apoi, şi deodată se iviră ca ieşiţi din pământ o mulţime de dulăi îndârjiţi şi se repeziră cu toţii lătrând şi cu dinţii rânjiţi asupra Liei, ca s-o sfâşie în bucăţi. Lia-şi urmă însă inimoasă drumul, deşi dulăii i se aţineau în cale. Degeaba-i asmuţa baba, căci nici unul nu sărea la fată, ci făceau potecă, sărind peste buruieni şi călcându-le, culcând mărăcinile la pământ şi curăţindu-le de spini, care toţi intrau în tălpile lor. Erau cânii cărora Lia le făcuse un mare bine şi cu cât mai mult turba în mânia ei baba, şi cu cât mai rău îi asmuţă, cu atât mai mulţi erau şi spinii intraţi în tălpile lor; în cele din urmă, ei nici nu mai lătrau, ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele. I se făcu Liei şi astă dată milă de dânşii, dar, vorba aia, “milă mi-e de tine, însă mă arde pe mine”; ea nu se mai opri ca să le scoată spinii, ci-şi urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu băţul ei noduros. N-a mers însă Lia mult, şi se auzeau încă din depărtare chelălăiturile cânilor, când se iviră în calea ei o mulţime de şerpi mărunţi, care se uitau cu gurile căscate şi cu limbile scoase la ea şi-i sâsăiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte, printre ei şi peste ei, băgând de seamă ca nu cumva să calce pe vreunul pe coadă. Cu cât însă ea înainta, cu atât şerpii ieşiţi în calea ei erau mai mari şi mai furioşi, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuţite şi cu atât spinii de prin mărăcini, erau mai lungi, mai groşi şi mai ascuţiţi. Nu e însă în lume nimic ce poate să ţină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să meargă înainte.– Balauri cu şapte capete dac-aţi fi, eu tot calc peste voi! grăi Lia, şi-şi urmă drumul. Deodată se ivi în calea ei un şarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca şura şi cu limbile late de-o palmă şi lungi de trei coţi, s-o înghită într-o îmbucătură şi să-i cauţi degeaba urma.Lia îşi făcu de trei ori cruce, gata în gândul ei de orişice. Când însă şarpele se repezi cu gura căscată printre mărăcini la ea, un spin lung, şi gros, şi ascuţit apucă între falca de jos şi se înţepeni în cerul gurii lui negre şi i se făcu căluş înfipt.Cuprins de dureri sfâşietoare, şerpoiul începu să se încolătăcească, să se zbată şi să se salte.Liei i se făcu milă de el şi, luându-şi inima în dinţi, ea se apropie şi-i scoase spinul din gură. – Puţin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut şi mare o să-ţi fie răsplata! grăi şarpele uşurat, şi începu s-o mângîie cu limbile lui, şi, cum o mângăia, rana i se vindeca, fiindcă nu e în lume leac ca limba de şarpe, şi cât ai bate în palme, ea se făcu de o sută şi de o mie de ori mai zdravănă, mai gingaşă şi mai frumoasă de cum fusese.– Încalecă acum pe mine – îi zise dup-aceea – şi ţine-te bine, că am să te duc nu ca armăsarii hrăniţi cu jăratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere. Lia încalecă şi şarpele cel mare se aruncă în săltate, de-o ridică deasupra mărăcinilor, apoi se repezi înainte, încât ochii ei se împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai zare nesfârşită înainte. Cât dai în palme, ajunseră la mare şi şarpele se avântă în valuri, şi-o duse lunecând printre ele înainte până la celălalt ţărm.Aşa au trecut trei ţări şi tot atâtea mări, alte câte trei şi iar câte trei, de s-au făcut câte nouă în cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi aţipit aici şi s-ar fi pomenit acolo. Zgripţoroaica cea împetrită de bătrână simţea după miros că vine şi se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea să deie cu socoteală ce şi cum şi de ce, şi sta în pragul colibii dărăpănate, gârbovă, răzămată în două beţe noduroase şi clănţănind din cei doi dinţi ce-i mai rămăseseră în gură. Când fură aproape, şarpele se opri şi se întinse, ca Lia să descalece. – Acum urmează-ţi drumul în pace – grăi dânsul scuturându-şi solzii – şi când vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, că eu, orişiunde aş fi, te aud, şi, vară fie, iarna fie, viu într-o clipă la tine. Lia-i mulţumi, cum se cuvine şi-şi urmă drumul.Bunica Ielelor începu, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de mânie, mai de îngrijare, căci simţea că şi-a găsit naşul.Cum o vedea, aşa de tânără, şi frumoasă, şi dulce la fire, şi întreagă şi nevătămată, înţelegea că mare trebuia să-i fie puterea şi multe farmecele ca să fi putut răzbi cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească şi drum atât de greu fără ca puterile să i se sleiască. “Acum e acum!” îşi zise dar, înteţindu-se. – Bună seara, mamă! grăi Lia şi astă dată. Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură eu ochii ei ţepoşi de sus până jos şi de jos până sus. – Nu sunt mamă, ci babă, îi răspunse apoi într-un târziu morocănoasă, şi mult era fioroasă când îşi dădea astfel răspunsul. – Nu-ţi ştiu anii şi n-am să-i număr, întâmpină Lia cu glas de pisică linguşitoare, dar îţi văd faţa şi bunătatea din ea, şi, orişicum te vei fi socotind, mie îmi eşti cum îmi pari. Baba se mai muia puţin. Orişicât de bătrână ar fi baba, i se-nveseleşte inima când o crezi încă tânără, şi cel mai rău om se moaie şi el niţel când alţii îl cred bun. – O fi, n-o fi cum zici – grăi dânsa – de mare lucru te-ai apucat, şi mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit cum ai venit, dar nu ştiu cum o să te întorci. Mult ar fi dorit ea să ştie cum a potrivit Lia lucrurile ca să răzbească întreagă şi nevătămată şi să vie cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească. – Ce te-a adus? adăugă ea, şi asta era întâia din cele trei întrebări. – Ajută, ca să te ajuţi! îi răspunse Lia. Cum am venit, aşa o să mă şi întorc, şi valvîrtej dacă s-ar răsturna toate, drumul degeaba n-o să-mi fie. Când auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar începu să tremure, însă mai puţin de mânie şi mai mult de frică. – Cum mă vezi? întreba iar dânsa – Cu ochii, răspunse Lia fără ca să ştie că răspunde la a doua întrebare. – Şi ce cauţi? fu a treia întrebare. – Omul, răspunse Lia, cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.Acum baba se cutremură. – Ia să mă uit mai bine-n ochii tăi, îi zise, şi se apropie de dânsa rezemându-se în cele două beţe, i se uită în ochi şi-i puse mâna pe umărul gol.Ochii Liei erau stinşi, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheaţă.Nu ştia Lia, săraca, că-i vindecase şarpele, mîngâind-o cu limbile lui, toate rănile şi-o făcuse nevătămată, ca nici sabia să n-o taie, nici focul să n-o ardă, dar îi făcuse şi sîngele rece ca al lui, strânsese tot focul vieţii din ea şi-i oprise viaţa în loc, ea, orişicât ar mai sta pe pământ, tot aşa cum e să rămâie. N-o ştia Lia aceasta, dar o ştia baba cea înrăită, care vedea acum că nu mai are nici o putere asupra ei – câtă vreme nu e om în toată firea. – Vai de sufletul tău – îi zise dar luându-i mâna – nu vezi tu, nu simţi, nu-ţi dai seamă că nu mai ai nici o viaţă în trupul tău, că sângele nu mai curge în vinele tale, că eşti rece ca sloiul de gheaţă? Uite! Fiindcă eşti fată bună şi mi-ai vorbit frumos, mi s-a făcut milă de tine şi am să-ţi gătesc o alifie ca să te freci cu ea şi să te faci iar cum ai fost. Orişicine, bărbat fie ori femeie, scapă chiar şi de cea mai spurcată vrajă dacă se freacă cu alifia aceea. Lia se simţi chiar mai rece de cum era; îşi aducea aminte de vorbele pe care i le grăise Limir-împărat şi ştia acum că după alifia aceasta a venit ea aici. – Bună eşti şi miloasă – îi zise dar – şi cât o fi lumea n-o să te uit. Orişicât de îndrăcită ar fi fost însă, Bunica Ielelor nu putea să facă alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care trebuia să adune şapte flori de la şapte buruieni, de şapte ori câte şapte frunze de la tot atâţia copaci şi şaptezeci de rădăcini de la şaptezeci de alte buruieni şi să le pună toate în cazan, ca baba să le fiarbă toate în bale de la şaptezeci şi şapte de şerpi. S-a apucat dar Lia şi astă dată de muncă lungă şi grea: a adunat de prin pădure cele şapte flori, cele de şapte ori câte şapte frunze şi cele şaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier şi linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns şaptezeci şi şapte de braţe de vreascuri uscate şvarog, ca să aprindă focul, a pus flori, frunze şi rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii şi se bucura, sărmana, că a scăpat şi de aceste, căci nu se gândea că pierirea şi-o pregăteşte.Baba a bătut apoi din palme şi au venit din şaptezeci şi şapte de părţi cei şaptezeci şi şapte de şerpi, toţi cu limbile scoase şi gata de a umplea cazanul.Între aceştia se afla însă şi cel scăpat prin Lia de grele suferinţe: el se furişă lunecând pe lângă dânsa şi-i zise pe sâsâite la ureche:– Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ţi pierzi toate puterile, ci scuipă în palme şi fă ca şi când te-ai fi frecat cu alifie. El ştia că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete nevinovate – Aşa o să fac! Zise Lia şi, după ce şerpii îşi făcură şi ei rândul, voi să aprindă focul. – Oho! mai va, fată, mai va! grăi bătrâna. Pentru ca fiertura să se prindă, trebuie să mai dereticeşti prin colibă şi să cureţi curtea din dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari. – S-o mai fac – zise Lia – şi pe asta.S-o facă, vai de capul ei! Ea rămase încremenită când deschise uşa colibii: de când Bunica Ielelor a fost fată mare, n-a mai dereticat nimeni prin colibă, gunoiul se adunase mormane, iar prin colţuri păiengenite încărcat de praf sta perdele groase şi pretutindeni mişunau păiangeni mari cît pumnul, muscoi înţepători şi fel de fel de alte bîzdîgănii, care, simţind mirosul de sînge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s-o sleiască ântr-o clipă. Ştiau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni pe unde trece, e duşmanca lor cea mare. În curând simţiră, însă, că n-au ce să-i facă şi i se deteră ruşinate din cale. O ştiuse şi baba aceasta, şi-o pusese pe Lia să dereticească numai pentru ca să le îndârjească. – Puişorilor, drăguţilor – le zise dar – mai aveţi puţintică răbdare, că în curând vi-o dau gata. A curăţit dar Lia şi păiengenişul, şi pereţii, a cărat gunoiul, a măturat şi a şters praful, a făcut colibă curată de-ar fi putut să steie chiar şi Limir-împărat în ea. Ea rămase şi mai încremenită când ieşi în curte.Aici îşi ţinea baba hoarele, găini moţate, raţe deşelate, broaşte-ţestoase, şopârle râioase şi fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale căror ouă trăia şi care umpluseră curtea de găinaţ şi de fel de fel de alte murdării, încât te cuprindea leşinul chiar şi când te gândeai numai că ai să simţi mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul de viermi, prin văzduh roiau fel de fel de muşte, pretutindeni mişunau jigănii care se hrănesc cu viermi şi cu muşte, şi şoareci, şi guzgani, şi conopiştiriţe, şi lilieci, bufniţe cu capul cât baniţa şi şerpi fel de fel, să vezi cu ochii şi să nu crezi, ci să te miri şi să nu mai ştii ce să zici. – Las’, că vă viu eu de hac! grăi Lia, şi intră cu bărbăţie în curte. Într-o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târâş, altele pitiş, iar altele alergând ori zburând, Degeaba însă, că nu puteau să-i facă nimic: ea se scutură o dată, şi toate căzură la pământ. – Puişorilor, dragilor – grăi baba şi de astă dată – aveţi puţintică răbdare, că vi-o dau deodată gata. Poate orişicine să dea cu socoteală cât şi cum a trebuit să muncească Lia ca să cureţe şi curtea Bunichii Ielelor, – muncă, nu şagă! Las’ că de aici căra şi colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se îngrămădeau în urma ei, şi unde ea curăţa, acolo se spârcăiau ca să le umple toate de alte murdării, şi iar trebuia să cureţe, şi iară, şi iarăşi  şi până ce n-a ajuns să cureţe şi maţele din ele.”Uf!” grăi dânsa când o mântui şi asta şi se duse să aprindă focul la cazan. Au fiert florile, şi frunzele, şi rădăcinile, şi tot au fiert în clocote, în vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul şi boscorodea cum ştia, şi tocmai pe la miezul nopţii văzduhul se umplu de un miros plăcut şi începu să se prindă pe deasupra un fel de pojghiţă ca smântâna. Asta era alifia care dezgheaţă sângele, dezmorţeşte vinele şi pune în mişcare viaţa, ca omul om să fie. – Ia, fată – grăi baba cu glas momitor – şi freacă-te şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în palmă, c-o să te simţi ca înviată din morţi!Asta era dar taina. – La ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, grăi Lia, atât voiam să ştiu! Ea se duse apoi, luă un ţest de broască, îl curaţi bine şi începu să adune în el alifia până ce nu-l umplu. Când veni însă rândul să se frece, ea făcu precum îi zisese şerpoiul: dădea pe deasupra alifiei ca şi când ar fi luânid din ea, dar făcea parcă-i era greu mirosul şi se ţinea de nas cu mâna stângă, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca. Aşa s-a frecat şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în pălmi, iar Bunica Ielelor nu se îndoia că cu alifie s-a frecat. – So pe ea, puişorilor, dragilor! strigă dar cu toată răutatea ei, şi bâzdâgăniile toate şi toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca într-o clipă s-o facă miş-fărămiş, încât numai oase albe să se aleagă de ea. Lia însă se scutură o dată, răsturnă cazanul de pe pirostrii, şi pe aci îi fu drumul  cu ţestul plin de alifie. – În ceas bun să fie! strigă şerpoiul, care îi ieşi peste puţin în cale. Cum ai pornit-o, aşa s-o şi scoţi la capăt. Acum scuipă încă o dată pe deget, ia cu el alifie şi freacă-mă în frunte, la ochi şi la crucea pieptului. Lia făcu precum i se zise, şi şarpele se zbătu puţin, se dete o dată peste cap şi se făcu armăsar cu nări umflate şi cu ochi focoşi. – Eu sunt armăsarul lui Limir-împărat, îi zise, pe care nimeni afară de dânsul nu l-a încălecat. Încalecă-mă şi ţine-te bine, că am să te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a încălecat ş-apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei în care a fost dusă şi dusă mereu, într-o răsuflare, până la turma păzită de câinii cu picioarele pline de spini.Aci armăsarul se opri. – Uite! vezi oile acelea!? grăi armăsarul. Sunt tot fete care au făcut ca tine încercarea de a-l scăpa pe Limir-împărat şi-au fost vrăjite de Iele, iar câinii sunt tot feţi-frumoşi, care, duşi de dorul lor, au răzbit până la Mama Ielelor, ca să le scape pe fete, şi-au căzut în urgie. Descăleca şi du-te de le freacă, şi-i freacă, cum ştii, cu alifie, dar bagă de samă ca să nu ţi se prindă alifia de deget. Lia făcu precum i s-a zis şi, una câte una, oile se scuturară, se deteră peste cap şi se făcură fete care de care mai frumoase, încât tot să stai şi să te uiţi la ele.Armăsarul necheză o dată şi din lărgimile câmpiei veniră în goană mare cai frumoşi, pentru fiecare fată câte unul, iar după ce încălecară, fetele se pomeniră gătite în haine scumpe şi frumoase, cum li se cuvine călărind pe asemenea cai. Lia, văzându-le atât de frumoase şi atât de frumos gătite, era cuprinsă de ciudă şi-i părea rău că le-a făcut bine, dar tot îi frecă şi pe câini, care se scuturară şi ei, se deteră peste cap şi se făcură feţi-frumoşi, care de care mai voinic. Armăsarul iar necheză şi iar veniră cai frumoşi, pentru fiecare câte unul, şi voinicii, încălecând, se pomeniră şi ei îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase. – Dar aceia cine sunt şi de ce dorm când ar trebui să steie treji şi să poarte grijă de turmă? întrebă Lia arătând asupra păcurarilor. – Aşa li-e rostul, grăi armăsarul. Sânt sfetnicii lui Limir-împărat, care prin momelile lor, şi-au ameţit stăpânul şi i-au umplut capul de fumuri. Haid’ să mergem mai de parte. Lia încălecă şi abia acum îşi dete seama că ea însăşi e gătită în haine încă mai frumoase şi mai scumpe decât ale celorlalte fete şi împodobită tot cu aur şi cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalţi vorbeau şi râdeau în voie bună, ea se ţinea ţeapănă, rece şi mândră în scări, era posomorită şi înfumurată parcă n-ar fi nimeni vrednic să stea alături cu dînsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în ţestul pe care îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă. Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă şi rău era mâhnită că era pustiu împrejurul ei şi nu se adună de nicăieri lume ca s-o vadă şi să stea uimită. Mare-i fu dar bucuria când, aşa cum mergeau în josul câmpiilor, li se ivi în preajma vederii un sat. Peste puţin, însă, ea zări mai la o margine şi coliba în care crescuse şi din care plecase în lume, şi-i veni să-şi schimbe drumul. Îi era greu afară din cale să-şi vadă sărăcia şi să deie ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrenţe înnodate. – Ei! grăi însă, prinzând inimă, ce-mi pasă!? Ei tot nu ştiu nimic, nimeni n-o să mă cunoască, iar eu fac ca şi când n-aş fi ştiind nimic.Aşa a şi fost. A mers iute vestea că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă lui Limir-împărat daruri nepreţuite, şi multă lume li s-a adunat în cale ca să-i vadă. Era şi văduva cea săracă, mama Liei, acolo, şi cum văzu din depărtare alaiul, îşi aduse aminte că aşa-şi visa dânsa fata. – Lio, fata mea, Lio! strigă ea după ce alaiul se apropie. Lia însă se ţinea ţapănă, rece şi mândră în scări şi trecu posomorâtă şi înfumurată înainte, parc-ar fi fost din altă lume. – Nu-i Lia, fata mea, grăi văduva întristată. Şi totuşi, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea? Aşa au trecut prin sate şi prin oraşe multe, mereu prin mijlocul mulţimii uimite, şi Lia se simţea din ce în ce mai nemîngîiată că toţi o vedeau, dar ea însăşi nu putea să se vadă pe sine.A mers în cele din urmă vestea până la Limir-împărat, care-şi petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici şi de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr şi frumos, dar mereu posomorât. “Doar o da Dumnezeu!”, ziceau supuşii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă şi cu alai atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l ştie şi pe el om cu rost la casa lui şi pereche mai potrivită nu puteau să-şi închipuiască. Limir-împărat mai zâmbea parcă şi el din când în când şi o aştepta cu oarecare nerăbdare. Când a aflat, însă, că ea e mândră şi se ţine ţapănă în scări, el a început să-şi încreţească sprâncenele şi să dea porunci ca să i se adune oastea. “Nu cumva!? îşi zicea. N-ar voi cumva să se sămuiască cu mine!?” Asta ar fi voit s-o vadă.Când curtenii l-au vestit, în sfârşit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gătit în cele mai strălucite podoabe şi a poruncit să i se adune curtenii în sala cea mare, unde-şi avea tronul făcut din aur şi aşezat la înălţimea de şaptezeci şi şapte de trepte. După ce el urcă cele şaptezeci şi şapte de trepte, se aşeză în tron şi luă scheptrul în mână, sfetnicii şi curtenii  îşi plecară capetele şi îngenuncheară pe trepte, fiecare după rangul lui, cei mai umiliţi şi mai vrednici mai sus şi mai aproape de stăpîn, iar cei mai indoielnici, ceva mai jos şi mai departe de el.Aşa-l găsi Lia când intră cu alaiul ei în sală şi, cît dete cu ochii de el, îl şi cunoscu şi fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor. La dreapta tronului era însă o oglindă mare şi la stânga alta şi Lia rămase, când se văzu în oglindă, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sală, nici curteni, nici tro-nul cu cele şaptezeci de trepte ci, uimită de frumuseţea ei, se simţea cu trei palme mai înaltă şi-şi ridica cu atâta mândrie capul, încât toţi începură să tremure în faţa ei. Limir-împărat îşi aduse aminte de ea şi nu-şi mai putu stăpâni firea.”M-a întrecut, m-a răpus, m-a dat gata!?” îşi zise el, şi coborî printre curtenii săi umiliţi cele şaptezeci şi şapte de trepte, ca să meargă la ea şi să i se închine ca orişicare muritor. – Lia – îi zise – parcă ne-am mai văzut şi, plecându-se, îi întinse mâna. Lia înghiţi un nod: îi era peste putinţă să facă mărturisirea că dânsa e ceea ce umbla odată desculţă şi în cămăşuţă curată. – Ţi se va fi părând – îi răspunse – dar îi întinse şi ea mâna, aşa, mai din depărtare. El îi ţinu câtva timp mâna, dar nu mai simţea fiorii pe care îi simţise, nu se dezmorţea, nu i se încălzea sângele în vine. – Da, mi s-a părut numai! Alta era şi altfel în toată firea ei aceea pe care o ştiu, grăi posomorât, şi se întoarse ca să urce cele şaptezeci şi şapte de trepte, să şadă în tron şi să ia scheptrul în mână. Lia însă nu-l lăsă, ci-l ţinu în loc. Acum i se înfundă însă şi Liei. În zadar îi spuse c-a umblat şi a ostenit, a trecut prin multe şi s-a canonit ca să caute alifia ce dezmorţeşte vinele, în zadar îl încredinţa că a găsit-o şi vine cu ea de peste, nouă mări şi nouă ţări, în zadar stărui să-l frece fie măcar şi numai la ochi şi la tâmple, căci el ţinea una şi bună, că alta e aceea pe care o ştie dânsul şi o aşteaptă, o lua drept o vrăjitoare care vrea să-l piardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârji şi voi s-o dea afară din palat şi s-o alunge din împărăţia lui. Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.Atinsă în mândria ei, ea-şi pierdu sărita şi cu ea toată ruşinea. Băgă dar mâna în ţestul cu alifie şi se frecă la ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn şi rămase în faţa lui aşa cum o ştia el, desculţă şi în cămăşuţă curată. – Asta e! strigă Limir-împărat, şi sări să o cuprindă în braţe, dar nu-i simţi bine trupul cald, când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji şi la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie şi se desfăcu din braţele lui ca şarpele lunecos. – O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine! grăi dânsa, apoi se depărta iute, dimpreună cu alaiul ei, încalecă şi plecă în goană mare.A şi alergat Limir, bietul de el. Atins şi ici şi colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai aşa  leşinat şi lihnit. Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toţii şi s-o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărăteşti, li-au pus şelele şi frânele şi până ce sfetnicii şi curtenii au încălecat, căci de! erau boieri, nu oameni de rând. Era departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei şi nici vorbă nu putea fi ca s-o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când şi-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alai frumos şi mare de nu-l mai încăpea nici coliba, nici curtea, nici preajma curţii. Răsăreau florile şi acum pe urmele paşilor ei şi se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: “Bună eşti, harnică eşti, frumoasă şi la fire dulce eşti şi puţin ai să mai stai cu noi, că vine într-o răsuflare ursitul tău.” A şi sosit în curând, şi văduva cea săracă nu mai ştia ce să înceapă când s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împărat el însuşi, venit ca să cerşească alifie şi să-i peţească fata.Că i-o dă ori nu i-o dă, despre asta nu mai putea să fie vorba: s-a făcut, neică, o nuntă împărătească de se vesteşte şi astăzi despre ea, şi şapte zile şi şapte nopţi împărăţia întreagă a tot mâncat, băut şi s-a veselit, a tot jucat şi jucat, de-a schimbat fiecare flăcău de dai-Doamne câte trei perechi de opinci! Numai sfetnicii şi curtenii lui Limir-împărat erau cam puşi pe gânduri, căci, de! multe s-au întors cu susul în jos şi mulţi dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rând cu talpa scării. Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind şi numai singure în horă.
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura: – Bună ziua! Păcală răspunde:  – Mulţămim!  – Dar ce faci aici?  – D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da’ dumneavoastră unde vă duceţi?         – Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine. Păcală îi zice boierului:         – Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.         Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.         Numai ce trece un om.         – Bună ziua! zice omul.         – Bună ziua! îi răspunde boierul.         – Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?         – Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.         Atunci omul spune boierului:         – D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?         Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.
A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor. Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.         Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: “Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!”         Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.         – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!         – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.         – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.         – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.         – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.         – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.         Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.         Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.         – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.         Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.         – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!         – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.         – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.         A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.         “Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!” “De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?” zicea altul.         Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.         “În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă”, zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.         Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.         Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.         – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.         – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.         – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.         – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.         Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.         Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.         – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.         – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!         Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.         El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!         “De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună.”         Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.         – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.         – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.         – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.         – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.         – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!         – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.         Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.         – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!         Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.         Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.         – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!         – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.         Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.         Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.         – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.         – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.         Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.         El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.         – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?         – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.         – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.         După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.         – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.         El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.         – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!         – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!         Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.         – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.         – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!         – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.         – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.         – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.         – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.         Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.         Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.         Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.         Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.         Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.         După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici “hâc!” să nu mai zică.         Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.         Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.         Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.         – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?         – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!         – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.         Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.         – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.         – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.         I-au mai făcut-o zmeii şi asta.         Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.         Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!         Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.         – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!         – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.         Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.         Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:         – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.         De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.