Recent Posts
Posts
PARTEA ÎNTÂI Plecarea la şcoală Mâine se deschid şcolile. Nu cred să fi aşteptat cineva ziua asta ca mine. Noaptea, care trebuie să-i facă loc pe pământ, rămâne albă. Nu pot să închid ochii. Un frământ, o nerăbdare ciudată îmi fură somnul. Când zorile surâd la ferestre, sar din aşternut şi primul meu gând e să aflu cât e ceasul. Pendula, draga mea prietenă, mi 1-a ghicit. Bate patru lovituri sonore, prelungi, care răsună prin toată fiinţa mea. Peste o oră plec cu tata la Craiova. Toţi ai casei s-au trezit. în sufragerie, ceaiul mă aşteaptă fierbinte, îl sorb în grabă. Mama, care îmi pregăteşte de trei zile bagajele, tot mai găseşte câte ceva de pus. E îngrijorată şi tristă, de parcă m-aş duce la război. îmi dă mereu sfaturi cum să mă păzesc de răceală, de colegi răi şi de altele. Vine şi tata. Mama îi spune: —Stroe, trebuie neapărat să vorbeşti cu directorul să-1 supravegheze îndeaproape. Tata încuviinţează tăcut. Pare cam plictisit de atâtea stăruinţe, îl cunoaşte pe directorul liceului, au fost colegi de facultate. Asta nu-i rău deloc. Cobor în curtea casei. Afară e răcoare şi umed. Simt un fior de gheaţă prin şira spinării. încă nu s-a crăpat de ziuă. Văzduhul e o umbră deasă care topeşte zările. Dealul din spatele casei arată ca o matahală apocaliptică, gata să se năpustească asupra mea. Grivei, dulăul, răsare deodată ca din pământ, se gudură şi sare cu picioarele pe mine. îl cert, dar lui nu-i pasă. O zbugheşte prin ogradă, răsfăţat. Alerg după el, fără să-1 prind. Latră voios şi-i pare bine de joacă. L-aş lua cu mine la oraş, dar nu se poate. E în stare să sfâşie oamenii de acolo, sălbaticul, căci nu prea ştie multe. Mă abat pe la grajd. Moş Ioniţă a scos trăsura din şopron. Acum înhamă caii şi pufăie tacticos din lulea. —Bună dimineaţa, moşule! —Mulţumim dumitale… Te sculaşi cu noaptea-n cap, ai? —Ce să fac, moş Ioniţă? Trebuie să mă duc la şcoală. —Hei, domnişorule, e bună învăţătura. Pe vremea mea nu se pomenea de aşa ceva. Grivei nu se astâmpără. Latră mereu la caii care se sperie şi azvârlă cu picioarele. —Marş d-aici, jigodie! îl goneşte moş Ioniţă. Pe urmă, trage trăsura în faţa intrării. Coboară şi tata, însoţit de mama. —Grig, n-ai uitat nimic? —Nu, măicuţă! îmi iau rămas-bun. Ea mă îmbrăţişează şi-şi şterge pe furiş lacrimile, să n-o vadă tata. îmi spune la ureche: —Să-mi scrii, Grig, în fiecare săptămână. Şi fereşte-te să nu răceşti. îi făgăduiesc totul, ba îmi pun în minte să-i scriu de două ori pe săptămână. Simt cum îmi strecoară ceva în buzunar. Trebuie să fie niscai bănişori. înainte de a pleca, mă pune să-mi fac cruce şi îmi înfăşoară un şal în jurul gâtului. Pornim. Flutur batista. Mama face la fel. Grivei latră şi se caţără pe garduri, dar nu le poate sări: sunt prea înalte. De la Dimeşti până la oraş e cale de câteva ceasuri. Am bătut-o de multe ori. Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales când e vreme bună. Şi ziua de azi arată a fi frumoasă. Nu vorbim nimic. E ciudat lucrul ăsta, dar cu tata nu mă pricep să vorbesc. Dacă nu mă întreabă, nu ştiu ce să-i spun, nu-mi vine nimic în minte. Poate din cauză că e rece, închis, ca un diplomat. Mă contrazice mereu, din te miri ce, opunându-mi argumente pe care nu i le pot răsturna… în logică, e foarte tare, nu mă pot măsura cu el. Orice-i spun, parcă ar fi o prostie care trebuie doborâtă. Tot mai bine-i să nu vorbim. Aşa am răgaz să fiu mai mult în tovărăşia gândurilor mele. Sunt vesel. Pentru mine începe o viaţă nouă, necunoscută. Cu şcoala mea e o poveste întreagă. Primele două clase gimnaziale le-am trecut, în particular, la Londra. A treia am dat-o la Geneva, unde ne-am mutat după aceea. A patra am isprăvit-o – tot ca pregătit în particular – la Bucureşti, iar a cincea şi a şasea, la Paris. în timpul învăţăturii, m-a ajutat mama, iar la matematici, fiindcă nu se pricepea, mi-a luat preparatori când englezi, când francezi, după cum găsea. Pe la începutul verii, ne-am întors în ţară, instalându-ne la Dimeşti; după cât am înţeles, pentru mai multă vreme. Mama ar fi vrut să dau şi clasa a VH-a tot în particular, şi chiar îmi găsise un preparator, dar tata s-a împotrivit. El susţinea că-i mai bine să urmez la zi, să mă obişnuiesc şi eu să trăiesc în lume, nu legat toată ziua de fustele mamei. Din cauza asta părinţii s-au certat. Câteva săptămâni nu şi-au vorbit deloc. în cele din urmă, mama n-a avut încotro şi a trebuit să se supună. Mai ales că, de rândul acesta, nici eu nu-i dădeam dreptate. Câteodată mă apucă o nelinişte ciudată. Cum o fi să urmezi la şcoală? îmi închipui că trebuie să fie tare plăcut. în primul rând, te bucuri de libertate, în al doilea rând, îţi faci prieteni câţi vrei şi, mai ales, te plimbi nesupravegheat pe unde ai poftă. E puţin lucru? Pentru mine astă-vară era o sărbătoare când plecam în oraş singur de capul meu. In sfârşit, îmi trec prin minte o grămadă de lucruri. După o oră şi mai bine de tăcere, tata mă întreabă: —Ţi-e răcoare, Grigore? —Nu. Tăcem din nou, fiecare cu gândurile lui. Mă uit cum iese soarele de sub pământ. E roşu ca arama topită; toată bucata de cer din jurul lui s-a aprins şi arde mocnit ca jăraticul. Văzduhul se umple de lumină proaspătă şi caldă. Mă simt înviorat, mândru şi atât de mare, încât nu mai încap în mine. Mă dor ochii de atâta strălucire, întorc capul: uite că şi caii au simţit ceva, pentru că îndeamnă la drum mai sprinteni şi mai voioşi. Nici nu prind de veste când soarele se ridică de-o suliţă pe cer. Acum nu mai e roşu, ci sclipitor ca argintul viu, încât nu poţi să te uiţi la el mai mult de o clipă. Trecem prin pădurea Cotmeana. Un iepure ţâşneşte dintr-un tufiş, ne taie scurt calea şi se face nevăzut. Moş Ioniţă tresare de pe capră: — Pii! Cum de n-avusei o flintă, că-i făceam de petrecanie! Tata nu se clinteşte, rămâne tăcut şi nepăsător, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă uit la copacii care ţin tovărăşie şoselei. Sunt trişti şi amărâţi pentru că frunzele lor au început să ruginească şi multe cad moarte la poalele lor ca într-un ţintirim. Las capul uşor pe spate, sprijinit de pernele trăsurii. Apoi închid pleoapele şi mă cufund în lumea visurilor mele. Ea nu seamănă deloc cu viaţa searbădă pe care o 4 duc. Vreau să mă gândesc la Alina. E departe de mine, nu ştie ce dor mi-i de ea… Mă las în voia închipuirii şi retrăiesc împrejurările atât de minunate în care am cunoscut-o…   Elevul Dima dintr-a şaptea de Mihail Drumeș carte online pdf download..adăugat link nou ascultati piesa de teatru aici..........         https://latimp.eu/elevul-dima-dintr-a-saptea-de-mihai-drumes-teatru-radiofonic-drama-la-microfon-1994/      
MIHAIL DRUMEŞ INVITATIE LA VALS PARTEA ÎNTÎI 1 Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări… Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii? Nu ştiu, nu-mi dau seama… Ceea ce ştiu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră. Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a devenit dragă. (“Dragă” e o exagerare, mai degrabă “suportabilă”.) Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă. Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şi firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama (obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau. Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor honoris causa al cîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi-a crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îmbrăţişat umbra pe care o simţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi cînd s-ar fi aflat încă în funcţiune. Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia a fost: “Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii treizeci de ani.” (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieţii? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri. A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios împotriva propriei mele persoane. Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura şi forţa. Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viaţa unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală… Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele imperative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi fiindcă m-a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veşnicia! …Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de iminenţa sinuciderii mele. Cine pricepe ceva din toate astea? Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţi vei da seama de tot ce s-a întîmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar fi procedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la mare temperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în ochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ţi capta simpatia. Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-au petrecut în realitate. Ştiu că nimeni n-are să mă întâlnească vreodată ca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoţia estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci aştern în aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară. …Şi acum să iau povestea de la început. Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scurs liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes.. Nici o în-tîmplare deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea ce am trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi matcă, în sfîrşit, să posed elemente pentru o biografie. Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a notării în catalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecţiune. La drept vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învăţătură, cît mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligenţa. Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea adevărata mea fire. Nu… Şi într-o parte, şi într-alta eram firesc, sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la învăţătură nu mă umfla de auto-admiraţie. Întotdeauna am fost egal cu mine, între conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord. La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lecţiile, să fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam corect toate aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la toartă sau dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce-i păsa de conduita mea extra-şcolară? Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia. A avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa întro cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o şleahtă de prieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace. …Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi istovitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozdanul din cui şi plecam la şcoală, ca să mă aşez cuminte în bancă, lîngă colegii mei candizi şi nevinovaţi, care dormiseră în patul lor curat de-acasă. Conştiinţa aoestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată superioritate asupra lor. Îi priveam de sus, ca pe nişte copii, care habar n-aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare la jocurile de noroc. În vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei moşie-rese văduve. Era mutilată de suferinţă: un ofiţer chipeş de roşiori, după doi ani de dragoste şi jurăminte veşnice, o dezvirginase părăsind-o apoi ca. să se însoare cu alta. În braţele mele uită repede decepţia suferită şi se întremă pentru altele viitoare. Am avut legături cu sora gazdei, divorţată de bărbatu-său, cu o vecină, nevasta unui avocat, care mă aducea în casă, punîn-du-mă să-i meditez copilul, elev într-a doua de liceu. Nu mai pomenesc că o droaie de şcolăriţe îmi făceau ochi dulci., Nu prea trăgeam foloase de pe urma acestor atenţii, pentru că, la drept vorbind, nu-mi plăcea să mă încurc cu fete de şcoală, ştiind că-mi voi pierde vremea degeaba. M-am legat numai de una, Ninon, elevă într-a VIl-a, frumoasă şi zglobie, de care era îndrăgostit tot liceul. Poate tocmai acest lucru m-a împins să-i fac curte, fiindcă ― altminteri, nu mă simţeam atras de ea. Am vrut să mi-o fac amantă, dar văzînd că nu izbutesc, am lăsat-o în plata Domnului. Din pricina asta fata a încercat să se otrăvească. După cîteva săptămnii de suferinţă în spital, a scăpat cu viaţă. Un amănunt nelipsit de importanţă: viaţa mea ordonată şi cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa noaptea începea cealaltă viaţă, hoinară şi aventuroasă. Această delimitare avea în ea ceva organic. Niciodată n-aş fi putut să chefuiesc ziua sau să învăţ noaptea. Mai mult: prietenii mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii de şcoală, ci dintre studenţi sau funcţionari. Aveam atunci nevoie de alţi oameni, din altă categorie socială, deoarece tot ceea ce atingea mediul şcolar constituia pentru mine ceva in-hibitoriu, un “tabu” care-mi paraliza orice iniţiativă. Mi-aduc aminte că odată îmi trebuia urgent o sumă de bani. Nu m-am putut repezi la negustoreasa mea, să-i cer un împrumut, pentru că era ziuă. Am aşteptat să se înnopteze, dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. Altădată, plecasem la o întîlnire şi, ca să nu întîrzii, rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. Simţeam că mă sufoc, mă frămîntam fără să găsesc astîmpăr, încît fata nedumerită de purtarea mea m-a întrebat: ― Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva? ― Nu, i-am răspuns prompt, ridicîndu-mă în picioare, automat ca la şcoală. Am rugat-o să mă aştepte o jumătate de oră, în care timp am trecut pe acasă să-mi iau hainele civile. După aceea, m-am regăsit. Viaţa dublă pe care o duceam mi se părea cît se poate de naturală, aşa că nu făceam nimic s-o schimb. Între noapte şi zi poate să fie un contrast. Dar acest contrast nu tulbură cîtuşi de puţin coexistenţa lor. La fel se întîmpla şi cu mine. Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca în cazul procurorului Hallers, pentru că îmi dădeam seama de tot ceea ce se petrecea cu mine. E adevărat, şi alţi colegi de-ai mei erau dezordonaţi, cu apucături rele, dar aceştia nu se bucurau nici la şcoală de o reputaţie mai bună: dintre ei se recrutau repetenţii clasei. Deosebirea dintre noi era una singură: eu fuzionam atît însuşirile bune, cît şi pornirile rele, izbutind să stabilesc un echilibru, care constituia axa firii mele. Pe atunci era greu să-mi dau seama de geneza apucăturilor mele ciudate. Azi ştiu că un orgoliu mai puternic decît orice pasiune mi-a dirijat latent întreaga mea viaţă sufletească. Ameţeam iubitele cu jurăminte, le copleşeam cu atenţii şi măguliri şi, după ce-mi cedau, le părăseam brutal, necruţător, definitiv. De ce? Cine mă împingea la fapte atît de crude, pe care uneori le reprobam eu însumi? Ce rost tainic, irezistibil, declanşa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam să simt beţia rară a vanităţii măgulite, cînd ele, prinse, se agăţau de gîtul meu, im-plorîndu-mă, tînguindu-se să nu le părăsesc. Atunci se declanşa urgia: le umileam, călcîndu-le orice mîndrie în picioare şi decretam că hotărîrea mea e nestrămutată. Plecau rănite, mutilate şi nu ştiu cum se făcea, dar mă iubeau parcă mai mult după aceea. La şcoală, nu învăţam din datorie sau convingere, ci tot din vanitate. Voiam să ajung întîiul din clasă, să fiu remarcat, să deţin locul prim. Şi izbuteam, oricîte osteneli m-ar fi costat. Dacă zmulgeam o laudă cît de neînsemnată din partea unui profesor, parcă apucam pe Dumnezeu de un picior. Odată, dascălul de filozofie a exclamat în faţa întregii clase: ― Bravo, Petrican, eşti unul dintre cei mai inteligenţi elevi pe care i-am avut! Am roşit de plăcere şi de îngîmfare. Părea că nu mai am loc în piele, că am devenit prea mare pentru clasa noastră. A fost una din cele mai de seamă sărbători ale fiinţei mele. Dup,ă o vreme, nici aceste succese efemere nu reuşeau să-mi astîmpere nepotolita sete de măgulire. Voiam excitante din ce în ce mai puternice pentru mîndria mea bolnavă. Şi atunci ram ajuns la… umilirea profesorilor. Cum aş putea să uit ora aceea; de pomină, din clasa a VIII-a? Profesorul nostru de istorie, un bătrîn mărunţel, care purta o barbă larg revărsată pe piept (unora le impunea aşa de mult barbă aceea!), ne vorbea despre domnia lui Constantin Brîncoveanu. Cînd ajunse la executarea voievodului în închisoarea celor şapte turnuri din Stambul, m-am ridicat în picioare: ― Domnule profesor, nu înţeleg de ce n-a vrut Brîncoveanu să scape cu viaţă cumpărând pe marele vizir? Bătrînul dascăl găsi cu cale să-mi explice: ― Turcii ţineau cu orice preţ ca voievodul să treacă în legea lor. ― Inexact, domnule profesor, am replicat semeţ, pe ton sigur. Voiau averile lui Brîncoveanu! El mă privi perplex, pe sub ochelari. Clasa încremenise, cu suflarea tăiată, şi privirile tuturor se agăţară de mine cu spaimă, ca într-un ajun de catastrofă. Atunci am continuat, senin, fără tremur în glas, înfruntînd pe toată lumea: ― Eu ştiu că Bostangi-Paşa a propus voievodului să-i redea libertatea în schimbul a 500 de pungi cu galbeni, dar Brîncoveanu a respins tîrgul. ― De unde cunoşti acest amănunt? M-a întrebat profesorul, uitîndu-se lung la mine. ― Am citit în Xenopol, domnule profesor. Mi-a părut bine că-mi pusese această întrebare… Colegii aveau prilejul să afle că eu nu mă mărgineam doar la… manualul de şcoală, ca ei, ci aprofundam materia citind cărţi de specialitate. Profesorul nu m-a contrazis. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi dovedit numaidecît. Luasem cartea cu mine, pentru că lovitura era premeditată. Citisem dinainte epoca lui Brîncoveanu, pe larg dezvoltată în Istoria Românilor de Xenopol şi pîndeam momentul sămi arăt… erudiţia. Sărmanul dascăl s-a văzut silit să adauge: ― Trebuie să ştii, Petrican, că aici eu nu predau cursuri universitare. Era o punere la punct care îl salva. Cu toate astea, triumful meu rămase în picioare, neştirbit. În recreaţie, am surîs superior colegilor care s-au strîns cerc în juru-mi ca să mă felicite pentru “ştiinţa mea”. Vorbind de profesorul nostru, le-am declarat cu toată obrăznicia: ― Habar n-are de istorie! Astfel de scene se repetaseră şi cu alţi profesori, aleşi dintre aceia pe care îi simţeam că nu stăpînesc destul de bine materia specialităţii lor. Altădată, tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de măgulire, am înscenat… o salvare de la înec, în înţelegere chiar cu victima. Întîmplarea s-a petrecut în parcul oraşului, unde era un lac destul de adînc. Ştiam să înot bine (copilărisem pe malul Oltului), victima tot aşa. Fapta mea eroică stîrni senzaţie în oraş. Am fost dat la ziar, cu poză, iar directorul liceului îmi aduse elogii pentru curajul şi abnegaţia mea în faţa tuturor elevilor liceului adunaţi în careu în curtea şcolii. Multă vreme am rămas poreclit “Salvatorul”. Şi mărturisesc că nu-mi displăcea. Într-o bună zi, văduva închise restaurantul. Se ruinase. A-tunci am părăsit-o fără nici o strîngere de inimă, aşa cum scapi de un obiect nefolositor. E drept, aveam uneori conştiinţa ticăloşiei mele, dar constatarea era rece, raţională, fără priză la inimă. Nu se producea nici o schimbare în bine. Cum s-ar fi produs dacă după un sfert de oră uitam de orice remuşcare? Spuneam adesea, dialogînd cu mine: Dacă mi-ar păsa de suferinţa pe care o las în urmă şi aş căta s-o alin, nu m-aş abate mereu din cale? Prefer să merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.   Invitație la vals de Mihail Drumeș pdf/word download..........adăugat link nou
Burebista și Decebal. O pădure de oșteni Acum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică. Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint. Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic. Burebista Primul rege al acestui stat a fost Burebista, care se urcă pe tron în anul 82 î.Hr. Fiind ajutat de marele preot Deceneu, el izbuti să închege temeinic triburile atât din zona munţilor Carpaţi, cât şi pe cele din Oltenia şi Moldova de astăzi, înălţă câteva rânduri de fortificaţii şi după multă străduinţă reuşi să aducă la ascultare toată populaţia aşezată între hotarele ţării sale. Burebista se dovedi, totodată, un rege luminat şi energic. În primul rând supuse toate triburile celtice care se iviseră la graniţa de nord-vest, apoi se întoarse cu grijă asupra primejdiei romane care ameninţa Dobrogea aflată la hotarul răsăritean al Daciei. După o campanie militară care se prelungi vreme de trei ani, Burebista cuceri malul pontic de la Olbia (gurile Bugului) şi până la Apollonia (Bulgaria). În urma acestor biruinţe, hotarele Daciei se lărgiră mult, de la Dunăre şi munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii de nord până la munţii Balcani. Iată de ce o inscripţie elină îl consideră pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei”. Dar o parte din aristocraţie unelti să-l scoată din scaun. Şi astfel, Burebista, primul rege al Daciei înjghebate de el, căzu răpus de o mână ucigaşă în anul 44 î.Hr. Decebal După moartea sa, statul dacic începu a se destrăma păstrându-şi fiinţa principalul nucleu numai pe pământul Transilvaniei. De aci încolo, veni pe firul timpului la cârma Daciei un rând de regi, precum Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus (unchiul lui Decebal) şi, în fine, Decebal însuşi. În vremea acestui rege mândru şi viteaz, ţara Daciei ajunse înfloritoare. Locuitorii munceau ogoarele, îngrijeau viţa-de-vie al cărei must le veselea truda, făceau unelte şi odoare din aurul şi argintul pe care îl scoteau din belşug scormonind măruntaiele munţilor, numiţi astăzi Apuseni. În părţile dinspre Dunăre şi Mare, dacii ajunseseră cei mai îndemânatici pescari. . Dar primejdia romană, care ameninţa Dacia la răsărit, se făcu mai simţită ca oricând, şi începu să treacă la fapte. Dacii care nu pregetau să-şi dea viaţa pentru ţara lor (ca s-o redobândească apoi din mâna lui Zamolxis), care mânuiau arcul şi loveau cu spade având două tăişuri, era oare cu putinţă a se închina romanilor ale căror legiuni ajunseseră la Dunăre, trecuseră fluviul şi urcau spre Sarmizegetusa, capitala Daciei? Această întrebare frământa amarnic mintea şi inima regelui Decebal, în tabăra pe care-o ridicase într-o pădure deasă de pe podişul care închidea drumul cetăţii de scaun. În cortul lui ardea un opaiţ de aramă cu trei guri, iar regele, cu căciula scurtă – pe care o purtau numai boierii, ceilalţi daci având capetele descoperite, asemenea bacilor şi muntenilor de azi, – se preumbla îngrijorat, cu fruntea în piept. Era în ajunul unei lupte hotărâtoare cu legiunile romane, poposite devale şi ale căror focuri scăpărau departe în bezna nopţii. Dromichet Dacii nu şi-au alcătuit – gândea Decebal în acea noapte a destinului – falangele de soldaţi, care atacau ocrotite la fel din toate celelalte laturi, asemenea unei case de oşteni, şi cu ajutorul cărora Alexandru cel Mare al macedonenilor trecuse Dunărea, doborâse lanurile de grâu şi risipise oastea geţilor. Când veni Lisimah, urmaşul lui Alexandru, asupra regelui Dromichet al dacilor, fu primit cu o grindină de săgeţi atât de deasă, că numai puţini eleni scăpară cu viaţă. Regele dac prinse el însuşi pe Lisimah şi în loc de a-l ucide, cum era obiceiul, îl ospătă şi-l copleşi cu daruri şi odoare de aur, spre a rămâne după aceea buni prieteni şi a nu-şi mai lovi unul altuia cetăţile lor, moştenite din părinţi. — Numai un rege dac ca Dromichet putea să aibă o asemenea inimă! gândi Decebal, cel atât de ameninţat acum de duşmanii poposiţi în vale. — Noi am pus legile în stihuri şi le cântăm, ca să le înţeleagă şi cei mai săraci cu duhul! îşi spuse Decebal, parcă amărât de asemenea înaltă pricepere a diriguitorilor străvechi ai neamului său. Dar preoţii noştri, în loc să ne ducă să ne închinăm pe la tot soiul de idoli cu chipuri omeneşti, dacă nu chiar de dobitoace, ne cântă din alăute şi chitare înţelepciunea şi bunătatea, nemuritorului Zamolxis. Marele preot nu dă buzna prin palatele şi cămările domnitorului, ci stă ascuns în peştera din muntele Cogheon, ca să fie mai aproape de duhul zeului, pe care-l slujeşte pentru noi. Îşi strânse mânios mânerul săbiei scurte, grele, pe care o purta la coapsa stângă, peste cioarecii groşi. Îi părea rău acum lui Decebal că nici regele dac Burebista nu zdrobise pe romani în peninsula lor, la vremea potrivită. El se mulţumise doar să ucidă şi să alunge pe Celţii care năvăliseră din răsărit pe meleagurile seminţiilor gete. — De-ar fi luat măcar de la romani, care străbăteau lumea cu oştile lor, gândi Decebal, învăţătura cum se întemeiază o legiune şi cum se zideşte o cetate, cum se făuresc uneltele de război, ca să le putem ţine piept. Ce-au socotit oare, căpeteniile noastre de altădată, că romanii – după ce vor fi ajuns la Dunăre – ne vor cruţa pe noi, dacii? Decebal râse amar de această nesăbuinţă a străbunilor, pe care trebuia s-o plătească el, cu nopţi nedormite, cu lupte de hărţuire şi poate chiar cu pieirea Daciei. Căci el cunoştea firea dârză a romanilor, care puteau să fie înfrânţi o dată, de două sau de zece ori, dar care n-aveau nevoie decât de o singură biruinţă ca duşmanul doborât să nu se mai ridice niciodată. Şi de ce l-ar cruţa romanii tocmai pe el, Decebal, care le făcuse atâta rău, ori de câte ori încercaseră să-i încalce ţinuturile de dincoace de Dunăre? Prima victorie a lui Decebal Regele îşi dădea bine seama: în luptă dreaptă n-avea sorţi de izbândă şi romanii nu voiau altceva decât o luptă dreaptă, pentru a plăti viteazului dac toate umilirile şi jignirile pe care, cu priceperea şi vitejia oştenilor săi, le adusese legiunilor Romei. Căci el – Decebal – nu putea fi învinuit că făcuse aceeaşi greşeală ca regii daci de mai înainte, Dromichet şi Burebista. El lovise pe romani, dincolo de Dunăre, ca să le taie drumul spre plaiurile carpatice. Cu doi ani mai înainte, regele dac aflase prin iscoadele sale că-n partea de miazăzi a Dunării, care pe acea vreme se numea Moesia, guvernatorul ei, Oppius Sabinus, adunase o falnică oaste pe care voia s-o arunce împotriva Daciei. Decebal îl lovi pe neaşteptate şi cu atâta tărie, că zdrobi legiunile, prinse pe înfumuratul guvernator al Romei, îi tăie capul, pe care, în vârful unei suliţe ,îl purtă trofeu prin ţară, să-l vadă toţi dacii. A doua victorie a lui Decebal Aflând de asemenea ruşine, Domiţian, împăratul din Roma, porni el însuşi în fruntea unor legiuni proaspete, să prindă şi sa pedepsească pe cutezătorul rege, de numele căruia afla pentru întâia oară. Dar ajungând în Moesia, la Naissus (unde se află azi oraşul Niş), uită de mânia de la Roma şi se puse pe un chef nesfârşit, fără a amâna însă războiul împotriva dacilor. În locul său trimise pe Cornelius Fuscus, general plin de foc şi care nu sta în cumpănă dinaintea nici unei primejdii, înfruntând-o pe loc, de-ar fi fost să-şi piardă capul. Cu un asemenea ostaş roman trebui să se măsoare Decebal, care folosi altfel de luptă. Pândi în munţi oştile romane care trecând Dunărea urcaseră pe Olt în sus, spre a intra în Transilvania, unde se afla Sarmizegetusa. În văgăunile şi pe potecile strâmte prin care şerpuiau legiunile ostenite de drum, Decebal, cu oştenii lui oţeliţi, îi lovi pe înserat, aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi şi bolovani din vârfui munţilor. Fără să-şi fi văzut măcar vrăjmaşii la faţă, romanii fură înfrânţi. Cornelius Fuscus căzu în luptă şi trupul lui nu-l mai găsiră. Legionarii scăpaţi cu viaţă fură făcuţi prizonieri, dimpreună cu toată merindea şi flamurile. A doua înfrângere a Romei se vădi şi mai crâncenă decât cea dintâi. Cezarul îşi dădu seama că generalii săi cei mai de seamă şi legiunile cele mai puternice nu puteau ţine piept regelui dac. Dacă acesta cu pedestrimea şi săgetătorii săi călări ar intra în Italia, nimeni n-ar fi în stare să-l mai oprească! Înfrângerea Domiţian, trezit din lunga-i beţie de la Naissus, numi comandant pe Tettius Iulianus, un conducător de oşti mai chibzuit ca Fuscus, şi îl trimise cu o seamă de legiuni proaspete împotriva Daciei. Generalul roman îşi căli oştenii în marşuri grele şi îi supuse unei vieţi aspre. Apoi trecu Dunărea şi intră în Transilvania de azi, pe la Porţile de Fier. Dar înaintând prea mult, fu izbit de daci care-i aţineau calea. Se încinse o luptă crâncenă, căci legionarii lui Iulianus nu-şi mai pierdură cumpătul ca aceia din Carpaţi, după întâia ploaie de săgeţi. Se aruncară împotriva dacilor fără a-şi strica rândurile, dârji, neînduplecaţi. Asemenea luptă – pe care o doreau romanii şi în care dacii nu puteau ţine mult – însemnă înfrângerea lui Decebal, întâia înfrângere de când se măsura cu legiunile Romei. Dar nu se lăsă. Dacii luptară, în frunte cu regele lor, până pieriră o bună parte din ei. Vezina, aghiotantul lui Decebal, scăpă din mâinile romanilor prefăcându-se mort şi fugi noaptea în tabăra de sus, de pe podiş, a regelui său. Ce mai putea nădăjdui regele dac după o asemenea înfrângere? Avea tot răgazul, în cort, să se gândească la strămoşii săi, la regele Dromichet, la regele Burebista, care nu văzuseră legiunile oţelite ce se ridicau din peninsula italică şi nu se duseseră să strivească în cuibul său, oul ce avea să devie de acuma balaur cu şapte capete. O pădure de oșteni Trecuse de miezul nopţii şi Decebal nu luase încă nicio hotărâre pentru a doua zi, când legiunile romane, cu pavăzele întinse, vor urca încet şi sigur coasta podişului, spre a intra în tabăra dacă. În dosul cortului în care ardea opaiţul de aramă, adăstau căpeteniile dacilor, câţi mai rămăseseră în viaţă, după lupta din ajun. Ei aveau încredere în dibăcia regelui lor. Îi vedeau umbra uriaşă răsfirată, când pe un perete, când pe celălalt al cortului şi păstrau tăcere, încruntaţi, spre a nu-i tulbura cugetul. Zamolxis îi va trimite fără doar şi poate gândul cel mai bun. În fine, Decebal chemă căpeteniile oastei şi împărţi tuturor porunci. Apoi se întinse pe frunzişul uscat şi aţipi îndată, cu mâna dreaptă căpătâi. A doua zi, legiunile puse în linie de bătaie erau gata de pornire, când un călăreţ roman veni în goană spre flamura cea mai înaltă, în preajma căreia se afla generalul Iulianus. — Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. — Generale, răspunse călăreţul, tabăra de azi-noapte a dacilor nu mai e. În locul ei s-a ivit o oştire nouă. — Nouă? se miră generalul Iulianus, care nu putea crede ca regele dac îl lovise numai cu jumătate de oaste. Şi sunt mulţi oştenii cei noi? mai întrebă el. — Câtă frunză şi iarbă! răspunse călăreţul, care privea pe generalul său cu ochii măriţi de uimire, de spaimă. Stau toţi în genunchi şi ne aşteaptă cu arcurile întinse… Iulianus trimise alţi trei călăreţi, să se încredinţeze dacă spusele celui dintâi erau adevărate. Şi ei aduseră aceeaşi veste: o oştire numeroasă care se-ntindea până-n zare, pe dreapta şi pe stânga, aştepta să-nfrunte legiunile romane. Generalul luă repede măsuri de apărare, în caz că ar fi atacat pe neaşteptate şi trimise cavaleria pe margini, hotărând să lovească pe duşman, cu toată pedestrimea, chiar în faţă. Numai după ce primii legionari ajunseră sus, pe podiş, îşi dădură seama că oştirea regelui dac fusese doar o viclenie: tăiase pădurea până la înălţimea unui stat de om şi îmbrăcase trunchiurile copacilor cu veștminte ostăşeşti, având fiecare o săgeată dinainte încât părea că stă să sloboadă arcul, iar adevăraţii daci se trăseseră ceva mai înapoi, în munţii împăduriţi. Iulianus nu cuteză să înainteze. Teama că va cădea în aceeaşi cursă în care îşi pierduse viaţa generalul Fuscus, dimpreună cu mândrele-i legiuni, îi alungă dorinţa de a prinde pe regele dac, hotărând să cerceteze mai întii cu băgare de seamă locurile pe unde trebuia să treacă. Pacea Numai bine îi prinse lui Decebal acest răgaz pe care i-l dete mersul de melc al oştirii romane: trimise împăratului Domiţian, în Moesia, soli de pace. Împăratul stătea în cumpănă. Desigur că ar fi voit să se întoarcă victorios la Roma, aducând înapoi trofeele legiunilor lui Fuscus şi Sabinus, păstrate acum la Sarmizegetusa. Norocul trecuse însă de partea dacilor. Aflând de soarta jalnică a legiunilor romane care luptau în acelaşi timp şi împotriva marcomanilor, Domiţian se temu de o înrăutăţire a situaţiei generalului Iulianus, care se afla în inima Daciei, fără a fi ajuns totuşi la Sarmizegetusa – şi primi propunerea de pace. Decebal era prea deştept ca să nu înţeleagă că numai o măgulire a îngâmfării împăratului roman va pune capăt luptelor. De aceea trimise lui Domiţian, care urcase până în Câmpia Tisei, pe Diezis, fratele său dac, împreună cu o parte din prizonierii şi armele romane. Domiţian, bucuros de asemenea supunere şi simţindu-se fericit să aibă un astfel de viteaz la fruntaria de miază-noapte a împărăţiei, îl unse din nou rege pe Decebal, îndatorându-se a-i trimite în fiecare an o anumită sumă de bani pentru întărirea cetăţilor, arme şi meşteri de tot felul, spre a ocroti împărăţia împotriva năvălitorilor din răsărit. La Roma nimeni nu înţelese prea bine ce anume câştigase împărăţia din înţelegerea cu dacii, care dobândeau toate foloasele, iar romanii numai încredinţarea că vor fi cândva atacaţi chiar cu propriile lor arme de către Decebal, la cea dintâi schimbare a împrejurărilor. Totuşi Domiţian puse de i se pregăti un triumf asupra dacilor. Şi pentru că nu adusese nicio pradă, îşi împodobi alaiul cu odoare din propria-i vistierie. sursa:istoriiregasite.ro