Mircea Eliade carți

PARTEA I I. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN   Pentru ca am ramas singur, m-am hotarât sa încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare dupa-amiaza. Nu am nevoie de inspiratie; trebuie sa scriu, doar, viata mea, iar viata mi-o cunosc, si la roman ma gândesc de mult. Dinu stie; pastrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei si învatam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se parea ca trebuie sa fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Si acel Jurnal de acum doi ani avea un “subiect”: trebuia sa se vadeasca într-însul viata unui adolescent suferind de neîntelegerea celorlalti. Dar adevarul era altul: Jurnalul ma magulea si îmi alina dorul meu de razbunare; razbunare dreapta împotriva celor care nu ma întelegeau, credeam eu.   Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, fireste. Ma tem, însa, ca viata mea – stinsa între copii si carti – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansarda, în înserari calde si tulburatoare, pretuieste mai mult decât anii tovarasilor mei risipiti în jocuri, în sarbatori de familie si idile. Dar cititorii?… înteleg si eu ca toata durerea unui adolescent miop nu va misca nici un suflet daca acest adolescent nu se va îndragosti si nu va suferi. De aceea, m-am si gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui sa aiba loc prin prezenta acestei fete. Dinu m-a întrerupt si m-a rugat: daca într-adevar îi sunt prieten, sa schimb numele eroinei în Laura. M-am tulburat mult la început, pentru ca nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman. Cea mai mare, Maria, era slaba si rea; îsi teroriza fratii, fura caise verzi si tipa alergând dupa tramvaie. Cealalta, Puica, era grasa si murdara. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea întelege mai bine ca mine. Dinu mi-a marturisit ca ma poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum as putea scrie eu un roman cu o eroina cunoscuta de Dinu? M-am hotarât sa ma gândesc, în timp ce voi scrie, la vara-mea.   De câteva saptamâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebari. Am vestit si pe Dinu ca vara-mea se afla sub observatie. – Daca vrei sa scrii un roman, m-a sfatuit ea, sa-l faci pe erou frumos si bun. Si sa-l cheme Silviu. Când i-am spus titlul si subiectul romanului, nu i-a placut. Sa fie doi eroi, unul frumos si altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primavara, sau La saptesprezece ani. în zadar mi-au fost explicatiile: “Vally draga, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare” etc. în zadar. Si atunci i-am ascultat marturisirile. Mi-au folosit, caci am învatat vocabularul fetelor. Si am cunoscut câte ceva din visurile, nostalgiile si tulburarile ei. Parca as fi ascultat marturisiri auzite de mult. îmi aminteam ca vara-mea nu se deosebeste mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet putin exaltat si le închipuie. Dar pot eu sti ca aceasta e vara-mea, aceasta care mi se dezvaluie la rastimpuri, antrenata de confesiuni?   Stiu despre ea ca viseaza sa cunoasca o prietena mica si buna, care sa aiba mosie, iar la mosie un frate brun si curajos. El le-ar întovarasi prin padure, le-ar învata sa vâneze si le-ar spune “tu”. îmi marturiseste ca i-ar placea sa fie într-o noapte conacul calcat de hoti. Ea ar apuca revolverele si ar aparea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un tigan. Ar mântui viata fratelui si l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu masuta acoperita de sticlute colorate. Parintii s-ar arata recunoscatori si i-ar lasa singuri, zâmbind. Vara-mea se opreste. Nu vrea sa-mi spuna daca ea s-ar rosi sau si-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar sopti, apropiindu-se: te iubesc!… Stiu eu ce mai gândeste vara-mea asupra baiatului brun si convalescent, vegheat de o sora mica si o prietena frumoasa?…   Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus si Dinu: “Cine va mai cuteza atunci sa te lase corigent?” Se gândeste, poate, cu bucurie la însemnatatea lui în roman. Ma rugat sa se numeasca tot Dinu, si sa-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Staruie chiar sa scriu tot ce cred eu despre el. “Dar pe cine ar putea interesa aceasta?” gândesc eu, ca un adevarat autor de romane. îmi merge tot mai rau, de la o vreme, cu scoala. Singura nadejde a ramas romanul care va apare în vitrine la toamna. Corigent tot voi ramâne, dar pentru cea din urma oara. Profesorii se vor teme de mine, ma vor respecta si se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotarî sa ma lase corigent la matematica, iar Faradopol la germana. Nu am avut deloc noroc saptamâna aceasta; si se apropie sfârsitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceza, din “gramatica”. Trollo da, de sase ani, extemporale numai din “gramatica”. Si, fireste, nu am învatat nimic de sase ani. Am sa iau si de data aceasta “insuficient”, cum am luat ieri la germana, când Faradopol mi-a cerut sa-i povestesc pe nemteste primul act din Nathan der Weise. Din clasa a Ii-a ne cere sa povestim pe nemteste. Dar daca nu ne-a învatat niciodata nemteasca?…   Azi-dimineata pornisem melancolic spre scoala. înfrunzisera toti castanii si era senin, iar eu nu aveam nici o problema scrisa. Ma gândeam: ar trebui sa fug în Cismigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Si apoi, mi-ar fi fost tot timpul teama sa nu fiu vazut de vreun profesor. Ma întristam aflând cât sunt, înca, de slab, de timid, de nehotarât. M-ar fi desfatat sa am vointa furtunoasa si sa fug, sa lucrez în porturi, sa dorm în barci, sa cutreier tari. Dar eu ma multumeam sa visez o izbânda târzie si sa sfârsesc caietele Jurnalului. Paseam îngândurat catre scoala. Dinu m-a ajuns din urma si m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru ca sunt miop si citesc carti cu coperte cenusii. El era fericit; îl ascultase Vanciu si rupsese un “suficient”. Pe astazi aveam patru probleme: – …Grele si încurcate. Atunci am schimbat vorba. I-am spus ca romanul meu va avea patru sute de pagini si ca va fi primul dintr-o serie ce se va numi Dacia Felix. Eu stiu ca n-am sa scriu niciodata aceasta serie. Pentru ca trebuia, totusi, sa uit problemele grele, i-am marturisit ca cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur. Dinu a râs. – Are sa-ti vina greu, pentru ca tu n-ai fost niciodata barbier. Mai bine situeaza volumul al doilea într-o scoala de fete.   Aici am protestat eu. I-am amintit ca nu cunosc nici o eleva, afara de cele câteva din societatea noastra “Muza”. Vara-mea, unicul izvor de inspiratie, a urmat câtiva ani la calugarite, dar se arata plictisita de câte ori o întreb asupra vietii din pension. Am acceptat, totusi, sa public la sfârsitul Romanului adolescentului miop un apel catre elevele din cursul superior, prin care as putea obtine “jurnale”, confesiuni si amanunte. Cu acest material cules “sur le vif as putea compune volumul al doilea. Intrând în curtea liceului, a trebuit sa uitam Romanul si sa ne grabim, ca sa nu fim zariti de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sarit treptele patru câte patru. în clasa, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, linistit, în fund. Eu nu am noroc. Altii au noroc si la fete, si la carti, si la scoala. Eu am renuntat bucuros la jocul cu fete si la jocul de carti numai ca sa am noroc la scoala. Dar nu am. Când sfârsisem de copiat de la un vecin cea dintâi si cea mai usoara dintre cele patru probleme grele, intra Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zaresc catalogul cu scoarte negre si en-tete alb. Vanciu saluta demn si îngaduitor, sigur de evidenta lui superioritate si de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intra, ca voi studia patimas matematica numai ca sa-i pot împotrivi aceeasi privire senina si sigura… în gând – daca sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearca sa si-l ascunda sub croiala vestei. Am aflat de mult ca Vanciu e un Don Juan.   Daca as fi femeie si l-as avea tot profesor de matematica, sunt sigur ca nu i-as putea rezista. Ma stapâneste cu glasul, cu calmul, cu ochii si cu dezlegarile problemelor. Mi-e ciuda ca nu m-a palmuit niciodata, ca sa-l pot urî. îmi spune numai “cap de lemn” de câte ori gresesc semnele algebrice; si “cap sec” de câte ori ma intimidez la tabla, fascinat de un desen geometric caruia trebuie sa-i gasesc rost, valoare si dezlegare. Am facut rugaciunea, si eu mi-am dat seama ca ma rugam, nu stiu cui. Ma rugam ca Vanciu sa întoarca foaia catalogului si sa asculte colegii de la sfârsitul alfabetului; sau sa fie chemat la minister; sau sa intre servitorul si sa-i aduca o veste neasteptata, iar noi sa avem întreaga ora libera. Poate ma rugam si altceva. Fireste, m-a chemat cel dintâi la tabla, cu toate ca nu eram singurul neascultat din clasa. Am pasit demn, cu caietul, cu creta si buretele. Nu voiam ca ceilalti sa afle ca mi-e teama de Vanciu. De altfel, cum ma apropii de tabla, ma linistesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului si, când si-i pleaca în caiet, zâmbesc îngaduitor celor din banci. – Câte probleme am avut? – Patru. – Unde sunt? – N-am putut sa le fac pe toate, raspund eu umilit si cântarind dispretul privirilor lui Vanciu. – Fa-o atunci pe prima. Stii enuntul?… Nu-l stiam. Dar am facut semn ca-l stiu. Vanciu si-a întors scaunul catre mine, si-a încrucisat bratele si astepta. A înteles, si a început sa-mi dicteze: – “într-un cerc de raza R, zona nascuta de un arc, când cercul se învârteste în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca baza un cerc, a carui suprafata este egala cu sfertul zonei. Sa se calculeze înaltimea x a zonei.”   Nu stiam de unde sa încep. Nu pricepeam nimic si nici nu ma puteam gândi la problema. îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la coltul tabliei si începui a-mi framânta figura, ca sa creada Vanciu ca-mi framânt mintea. în timpul acesta, eu gândeam: “Ei, al dracului!” si apoi pocneam din dinti. Era tot ce puteam face. Vanciu ma socotise multa vreme imbecil si ma menajase. Poate a aflat, însa, ca ma prefac, ca nu învat niciodata si, de atunci, nu se mai lasa înduiosat de natângia mea. Totusi, bâlbâielile, zapacelile si mimica simulata la tabla nu ramân fara efect; Vanciu îmi da întotdeauna ajutor. – Ei, nu merge?- Avem un cerc… îmi adusei aminte ca si în caiet facusem unul, plimbând creionul pe marginea unui capac de calimara. începui a construi cercul, si stergeam mereu, ca sa mai treaca din timp. Dar totul era zadarnic, pentru ca nu stiam problema. – De ce nu înveti, ma? – Invat , domnule Vanciu, dar ma zapacesc… -Cine îm^a bine…. – Eu învat, domnule Vanciu… – Nu ma întrerupe!… Cine învata bine, nu se zapaceste… – Stiu, domnule Vanciu… – Spune atunci. – Stiu, dar sa vedeti… – Repeta enuntul. Pauza lunga, în care timp baietii îsi tineau rasuflarea. -La loc!…   M-am asezat în banca, usurat. în carnetul albastrui, la ziua de 15 mai, Vanciu sa iscalit sub un magistral si dureros de citet “insuficient”. Eu m-am prefacut ca urmaresc cu atentie si curiozitate calculele vecinului meu de catalog, un italian roscat si miop, care se încapatâneaza sa nu poarte ochelari. Acela îsi stia lectia. Explica, explica, iar Vanciu îi striga la rastimpuri, exasperat: – Lucreaza, domnule!… Dupa ce a iesit Vanciu, baietii m-au înconjurat si m-au întrebat, bucurându-se: – Ce te faci, tipule? Le-am raspuns ca putin îmi pasa, pentru ca eu sunt eu, iar ei, simpli elevi dintra sasea reala. De câte ori sunt umilit, ma arat superior si nu ma feresc de a le dovedi celorlalti întregul meu dispret. Eu înteleg ca aceasta reactiune e copilareasca, dar nu o pot îndeparta. Când ma linistesc, ma mustru. M-am întors acasa împreuna cu Dinu, si, pe drum, am planuit capitole din roman. Nici nu voiam sa ma gândesc la noul “insuficient”, pe care mâine va trebui sa-l arat mamei. Socoteam amândoi ca singura mea nadejde nu ramâne decât Romanul adolescentului miop, si ca trebuie sa ma apuc numaidecât de lucru.   Acum însa, dupa ce am scris atâtea pagini în caietul meu, nu mai am curajul sa încep cel dintâi capitol. Se apropie seara, mâine am lectii grele, iar pe masa am lasat la jumatate Bouvard et Pecuchet.   descarcati cartea direct de aici:…

Uniforme de general de Mircea Eliade Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, şi de câte ori podeaua scârţâia mai puternic, se opreau brusc, ţinându-şi răsuflarea. Şi în acea clipă, aproape fără să-şi dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar şi rămâneau pe întuneric.             — Să nu-ţi fie teamă, îi şopti când, puţin timp în urmă, se împiedică de o frânghie pe care nu o putuse vedea şi, rezemându-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uşi se deschise încet, scârţâind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ţi fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...             — Atunci de ce vorbeşti atât de încet? îl întrebă celalt.             Ieronim reaprinse lanterna şi roti de câteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalţe totuşi până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: faţa ofilită de licean, cu ochii adânciţi nefiresc în orbite, buzele subţiri şi părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.             — Spuneai că te cheamă Vlad, nu e aşa?             — Vlad. Vladimir Iconaru.             — Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-şi puţin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case străine şi se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soţului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.             — Dar spuneai că sunteţi rude...             — Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopţii, ca să căutăm un anumit obiect şi să-l furăm. E adevărat, un obiect având poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.             — Şi o colecţie de coleoptere, adăugă Vladimir.             Ieronim îşi înălţă din nou lanterna, şi de data aceasta îşi concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după câţiva paşi se opri.             — N-am mai fost de mulţi ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi şi cufere, şi i le arătă plimbându-şi lanterna de-a lungul pereţilor. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziţia lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în faţa noastră, deşi n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere şi multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ţi fi vorbit de o colecţie de coleoptere. Ţi-am spus doar atât: că în această casă, există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecţie de fluturi...             — Păcat! Şi fluturii sunt frumoşi, dar marea mea pasiuni sunt coleopterele...             Ieronim îşi lăsă capul pe spate şi-l privi surprins, cercetător.             — Interesant, continuă după câteva clipe, şi trebuie să recunosc, nu mă aşteptam. Dacă aş scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut şi cazul dumitale. Căci eşti un caz  interesant; într-un cuvânt, accepţi cu entuziasm condiţia de spărgător pentru o colecţie de coleoptere, dar eziţi, sau mai precis eşti turburat de scrupule, când afli că e vorba numai de fluturi...             — Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorându-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sunteţi rude. E vorba de aceeaşi familie... Şi apoi, adăugă coborând glasul, toţi sunt morţi.             __ De ce spui toţi?             — Toţi care au trăit în casa asta, generalul şi văduva lui, şi copiii pe care i-au avut, şi care au murit pe rând, unii în război, alţii în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toţi, şi casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni până acum, este pentru că a rămas şubredă de la bombardament, şi că poate au s-o dărâme la primăvară?...             Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristeţe, apoi stinse lanterna.             — Aşa este, şopti. Toţi au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toţi. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranţa. Când te-am zărit alaltăieri dimineaţă...             Aprinse lanterna şi-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul îşi duse repede palma la ochi.             — Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ţi fac rău. Dar a trebuit să-ţi privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Aşa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca şi cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevesteşte acţiunea eroilor şi pedeapsa zeilor... Şi acum, nu te mişca şi ascultă. Decorul e simplu, îl cunoşti. O stradă din Bucureştii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, când am văzut venind un licean cu un porumbel în mână...             — Era rănit...             — Te rog, nu mă întrerupe. Ţi-am spus că acum vorbeşte....  Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ţinând un porumbel în mâna dreaptă şi mângâindu-l la răstimpuri cu palma stângă...             — Era rănit şi mi-era teamă să nu-l mănânce pisicile...             — Aşa mi-ai spus şi atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mână... Şi am ştiut ce ştiam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranţa... Mai trăieşte? întrebă după o clipă.             — Avea doar aripa stângă pe jumătate ruptă. Îl lovise vreun derbedeu cu praştia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările...             — În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaşte, nu ţi-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.             — Mi-ai spus că ştii de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi şi cufere, şi lucruri de tot felul, săbii şi coifuri şi jucării, şi reviste ilustrate vechi...             Ieronim îşi trecu nervos mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să-şi potolească nerăbdarea.             — Şi câte altele, şi câte altele, adăugă, şi vorbindu-ţi te priveam. Dacă ai şti cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa... Şi totuşi, din când în când, îmi zvârleam privirile, pe furiş, asupra porumbelului...             — Îl găsisem pe maidan. Îl lovise cineva cu o piatră...             Ieronim întinse brusc braţul spre întuneric şi-i puse mâna pe umăr.             — Să nu-ţi închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepţională ca să nu ghiceşti că făcea parte din acel scenariu misterios pe care mă trudea necontenit, şi totuşi zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înţelegi ce vreau să spun...             Îşi retrase mâna de pe umărul băiatului şi continuă, cu un alt glas:             — Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mână, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, şi să-l simt acolo, lângă mine, când am să încerc cheile, una după alta, şi apoi, deodată, una din chei se va potrivi şi uşa se va deschide gemând şi vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulţi ani, de când a murit şi ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir... Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicând braţul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă şi imaginează-ţi. Am intrat încet, încet, îndreptându-ne spre fund, acolo unde se găseşte lada. Şi câte nu s-ar fi putut întâmpla! Dumnezeule, câte nu s-ar fi putut întâmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de când eram cercetaş. În orice clipă s-ar fi putut stinge, şi am fi rămas pe întunerec. Şi nici măcar nu eram unul lângă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimţeam că bateria e pe sfârşite. Şi ne-am fi trezit deodată în întunerec, pierduţi aici, în acest pod plin cu lăzi şi cufere acoperite de praf şi pânze de păianjen, şi nici n-aş fi îndrăznit să strig, să te chem. Şopteam doar: Vlad, parcă Vlad sau Vladimir te cheamă, nu e aşa? Vladimir, mă auzi?... Dar nu mă puteai auzi, pentru că rămăseseşi mult în urma mea şi, orbecăind prin întunerec, te depărtai tot mai mult de mine, şi nu mă puteai auzi. Chiar dacă aş fi îndrăznit să ridic glasul, tot nu m-ai fi putut auzi, pentru că tocmai atunci începuse să bată vântul, şi aici, în podul acesta, dărăpănat de la bombardament, unde vântul se aude sinistru, ca la teatru, când se pregăteşte să izbucnească furtuna...             Se opri brusc, suflând greu, extenuat.             — Nu m-aş fi rătăcit, vorbi calm celalt. Nu m-aş fi rătăcit, pentru că sunt obişnuit cu întunerecul. Am copilărit la munte. Nu mi-e frică de întunerec, nici de vânt...             — Vasăzică, numai asta ai înţeles? îl întrerupse Ieronim cu o neaşteptată tristeţe în glas. Ai dreptate că aş fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întunerec. Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginaţie. Nu eşti singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginaţie. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-şi imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, şi deci mai adevărată?...             — Dacă credeai că m-aş fi speriat lăsându-mă singur în întunerec...             — Te rog nu mă întrerupe, căci acum suntem la teatru şi ne apropiem de scena capitală... Până la urmă te-aş fi găsit lipit de unul din dulapurile acestea şi atunci ai fi înţeles ce se întâmplă, ai fi înţeles de ce mă depărtasem şi de ce te lăsasem să crezi că se terminase bateria. Acolo, lipiţi amândoi de dulap, ţi-aş fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevărata lui istorie, pe care nu o mai cunoaşte nimeni pentru că, aşa cum prea bine ai cit, au murit aproape toţi...             — Atunci, de ce nu mi-ai povestit?             Ieronim ridică obosit din umeri.             — A intervenit ceva. O nimica toată...             — Puteai să-mi povesteşti, continuă Vladimir, căci nu mi-ar fi fost frică. Şi acum poţi să-mi povesteşti. Îmi placi să ascult pe alţii povestindu-mi. Mă întreb atunci, mă tot întreb: Când o să-mi vină şi mie rândul, eu ce-am să povestesc? Să le spun ce mi s-a întâmplat, o dată, noaptea, la stână?             Ieronim îşi trecu din nou mâna, nervos, prin păr.             — A intervenit ceva, şi spectacolul a dispărut. S-a reîntors în neant. A lăsat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importantă, capitală. Nu ghiceşti? Ai făcut să intervină, recunosc, fără voia dumitale ideea morală: diferenţa dintre coleoptere şl fluturi.             — ... Şi lepidoptere, preciză Iconaru.             Ieronim reaprinse lanterna şi, cu grijă, ca să nu-l orbească, îl privi lung.             — Să ne grăbim, spuse pornind brusc înainte. Că a început să se facă frig.                                         Se simţea urmărit şi încetinise pasul, aşteptând din clipă în clipă să se audă strigat din spate. Dar necunoscuta şovăia. Atunci îşi rezemă cutia violoncelului de peretele coridorului şi, alene, începu să-şi caute batista. Începu prin a-şi descheia laborios pardesiul.             — Maestre! auzi deodată, în spatele lui, o voce neaşteptat de limpede şi robustă, de contraltă. Maestre, e adevărat, nu mai daţi lecţii particulare?             Antim întoarse capul şi o privi, încercând să pară surprins, îşi scoase batista, şi-o trecu, absent, pe frunte, apoi rămase cu ea în mână.             — E adevărat, spuse. M-am hotărât să nu mai dau lecţii particulare pentru că...             În clipa aceea parcă ar fi văzut-o pentru întâia oară şi o privi adânc, mirat, aproape în panică. Începu să se şteargă repede cu batista pe frunte, pe obraji.             — Să nu crezi că-mi tremură mâna, spuse, încercând să zâmbească.             — Sunteţi obosit, maestre...             — E şi oboseala, dar e şi altceva. Mi s-a părut că am mai zărit undeva figura asta, figura dumitale, vreau să spun...             Fata se apropie mai mult de el, plecându-şi uşor umerii.             — Nu mi-a scăpat nici un concert, Maestre! Vă urmăresc de cinci ani, de când eram încă la Conservator... Şi din toată orchestra, nu vă privesc — şi nu vă ascult  — decât pe d-stră!...             — Nu, nu mă gândeam la asta, o întrerupse, continuând s-o privească şi trecându-şi batista dintr-o mână într-alta. Eşti româncă? Vreau să spun, ai trăit aici, în Bucureşti?             Fata se îmbujoră brusc.             — Părinţii mei sunt din provincie, dar eu am fost crescută aici.             — Ah, deci am avut dreptate. Într-un anumit sens, eşti străină, vii din altă parte?...             Fata clătină din cap, zâmbind încurcată. În acea clipă, Antim observă cu emoţie că are gura foarte mare şi dinţii neregulaţi — şi asta îi dădea un aer de frumuseţe sălbatică, ameninţătoare, aproape agresivă.             — Auzisem dar nu-mi venea să cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor să fie adevărat că Maestrul nu mai dă lecţii particulare, tocmai acum, când mi-am găsit slujbă şi am bani. Tocmai acum, când puteam lua şi eu lecţii. Măcar câteva. Măcar o lecţie, două pe lună, adaogă văzându-l că tace privind-o neliniştit, parcă nici n-ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmărit doar mişcările buzelor şi lumina, când umedă, când mată, a dinţilor.             Îşi împături batista, o puse în buzunar şi începu să-şi încheie nasturii de la pardesiu.             — Îmi pare rău, spuse apucând cutia violoncelului. M-am hotărât să renunţ la lecţiile particulare când mi-am dat seama că nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur şi simplu, nu izbutesc...             Întoarse capul şi văzu că, în fundul coridorului, luminile începeau să se stingă.             — Trebuie să mergem, adaogă, că altminteri riscăm să găsim poarta încuiată.             Înainta totuşi agale, ţinându-şi violoncelul în mâna stângă şi încercând, cu dreapta, să-şi ridice gulerul pardesiului.             — Înţelegi ce vreau să spun. Într-o bună zi mi-am dat seama că nu izbutesc să-i ajut, adică să-i fac să mă întreacă...             Fata izbucni deodată în râs, şi cu un gest scurt familiar se apropie de el şi-i luă braţul.             — Maestre, începu cu fervoare, nici nu bănuiţi cât sunt de fericită!... Auzisem atâtea despre d-stră. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus-o nimeni, şi nu aveam cum s-o ghicesc. Ştiam doar atât: că, într-un anumit fel, nici d-stră n-aţi avut noroc.             Antim se opri şi o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.             — N-aţi avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să înveţe cu d-stră? Tot felul de premianţi. Premiul I şi Premiile II. Poate chiar şi câţiva cu Premiul III. Dar ceilalţi, Maestre? Ceilalţi? repetă ea subliniind cuvântul şi apropiindu-şi mai mult faţa de el.             — Adică cum, ceilalţi?             — Da, Maestre, ceilalţi, cei mistuiţi de ambiţie şi urmăriţi de nenoroc, cei mai numeroşi de altfel. Ca Horia Grădişteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sunt eu, adaogă coborând glasul. Dar la şcoală mi se spunea Maria Da Maria...             — Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să...             — Lăsaţi-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.             Gestul fusese atât de neaşteptat, încât nu se împotrivi. Încurcat, îşi duse amândouă mâinile în jurul gâtului, încercând să-şi potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.             — Dacă aş fi avut cu zece ani mai puţin, m-aş fi supărat, spusese.             — V-aţi fi supărat şi acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanţă dacă ar fi fost tânără sau mai puţin tânără. Diferenţa nu trebuie căutată în vârsta femeilor, ci în destinul lor.             Se opri brusc şi strânse violoncelul cu amândouă braţele, lipindu-l de corp.             — Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plâns. Maestre, dacă nu l-aţi cunoscut pe Horia, atunci aveţi în faţa dumneavoastră fiinţa cea mai înzestrată şi cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiţie, dar şi cea mai urmărită de nenoroc pe care aţi întâlnit-o vreodată în viaţa dumneavoastră. Au fost zile întregi când nici nu îndrăzneam să trec strada: ştiam că are să mă răstoarne o maşină; Maestre, simţeam maşina de departe, de la zeci de metri, o simţeam cum mă răstoarnă şi-mi striveşte degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul... pentru că de ani de zile căutam o slujbă care să-mi îngăduie să iau câteva lecţii particulare cu dumneavoastră, orice fel de slujbă, cât ar fi fost de anostă sau dezgustătoare, numai degetele să mi le cruţe; ani de zile am tot căutat, şi între timp trăiam din mila unuia şi altuia, căci nici garderobieră la un local de noapte n-au voit să mă ţină... Şi doar acum, de curând, de săptămâna trecută, mi-am găsit o slujbă, dar ce folos? Dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul, aş fi găsit slujba acum două, trei luni, şi atunci degetele acestea le-aţi fi văzut ce pot face, şi, credeţi-mă, Maestre, v-aţi fi simţit minunat!...             Cu un efort, Antim o împinse încet către uşă, încercând să pară amabil şi totuşi detaşat, prefăcându-se că nu-i vedea lacrimile alunecându-i lin pe obraji.             — Noapte bună, Vasile, se adresă portarului. Iartă-ne că am cam întârziat, adăugă strângându-şi din nou fularul în jurul gâtului. Nu prea m-am simţit bine în antract. M-a luat cu frig. A venit deodată toamna!...                                         După ce rupseseră pânzele de păianjeni cu suluri făcute la repezeală din ziare vechi, încercaseră să scuture praful de pe capacul lăzii. Dar curând, Ieronim îşi dădu seama că praful se lipise ca un strat de noroi, neted şi uscat, şi zvârli sulul printre pachetele de lângă perete. Încredinţă lanterna lui Iconaru, şi scoase din buzunar o verigă cu chei vechi. Începu să le încerce la nemereală, fără prea mare convingere. La răstimpuri, scutura cu putere lacătul, parcă ar fi vrut să verifice dacă era cu adevărat încuiat.             — Fii mai cu băgare de seamă, şopti Iconaru, că faci prea mult zgomot. Şi poate ne aude cineva...             Ieronim îl privi surprins, încruntându-se, apoi clătină din cap, ca şi cum şi-ar fi dat deodată seama că băiatul avea dreptate.             — Atunci, stinge lumina, spuse cât putu mai încet. Şi să nu vorbim, să nu ne mişcăm câteva minute. Să vedem dacă se aude ceva...             La început, nu se auzi decât vântul, aşa cum îl auzeau de câte ori rămâneau pe întuneric, tăcând amândoi. Dar curând ajunse până la ei un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, şi apoi brusc sugrumat. După câteva secunde, parcă mai aproape de ei, geamătul se auzi din nou, de astă dată mai profund, urmat de un gâfâit scurt, speriat, ca şi cum cineva ar fi trecut repede pe lângă ei şi s-ar fi îndreptat grăbit spre uşa podului.             — Nu e nimeni, şopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau să spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine şi o clatină vântul...             — Şşşt! îl întrerupse Iconaru, apucându-i braţul. Ascultă acum!...             Se auzi din nou geamătul, dar se auzea de asemenea, dinspre uşa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parcă cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche şi şubredă, trăgând după el un sac cu lemne şi uscături.             — Poate au prins de veste, continuă Iconaru, coborând şi mai mult glasul, şi vin să ne caute...             Tăcură amândoi, ţinându-şi răsuflarea.             — Dacă ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu-se să nu ridice glasul, le spui adevărul. Ne-am întâlnit întâmplător alaltăieri şi ţi-am vorbit de o colecţie de fluturi. Dar ti-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, că venisem hotărât să le iau — poţi chiar să precizezi că venisem hotărât să le iau cu împrumut, pentru o săptămână, două, căci cine ar vrea să păstreze, pentru totdeauna, două uniforme de general? Deci, suntem bine înţeleşi: venisem să le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legătură cu concepţia lui despre teatru. Eşti elev de liceu, adăugă după o scurtă pauză, cu un aer aproape solemn, ştii să păstrezi un secret. Nu le spui decât asta: uniformele sunt în legătură cu...             — Degeaba încerci să mă sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzând brusc lanterna. Pentru că m-ai văzut cu un porumbel rănit în mână, crezi că sunt un biet băiat de la ţară incult şi prostănac!...             Ieronim îl ascultase surprins, mâhnit, cu palma dreaptă acoperindu-şi ochii.             — Să nu mai vorbeşti aşa, că făptuieşti un sacrilegiu, şopti. Nu trebuie să vorbeşte aşa despre un porumbel rănit...             — Atunci, de ce vrei să mă sperii că poate vine cineva şi ne prinde aici, în pod, şi ne dă pe mâna poliţiei?             Ieronim îşi retrase încet palma de pe ochi şi zâmbi.             — Nu m-am gândit o singură clipă să te sperii. Am voit doar să-mi închipui o scenă posibilă, nu un eveniment...             — Dacă crezi că mi-e frică de stafii sau de poliţie...             Ieronim ridică din umeri şi începu să examineze cheile, una după alta.             — Îmi aduc foarte bine aminte..., şopti.             Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind-o mult de ochi, o şterse, frecând-o cu batista, şi o încercă, atent, aproape cu emoţie.             — Asta era, spuse. Acuma ţine-te bine...             Scoase lacătul, îl aşeză pe un pachet de jurnale şi încercă uşor capacul. Făcu semn cu capul, şi Iconaru, trecând lanterna în mâna stângă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scârţâia atât de strident, încât se opriră de mai multe ori, speriaţi de aceste ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre.             În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului şi un miros pătrunzător de camfor, naftalină şi busuioc.             — Cum se vede şi aici, ca în cele mai mici amănunte, mâna Generălesei! Aşeza lucrurile într-o ladă aşa cum alţii, altădată, zideau mânăstiri sau ridicau piramide. Ia priveşte ce frumuseţe de cearceaf, alb şi bine întins, parcă l-ar fi aşternut ieri, alaltăieri, şi, uite, pune mâna şi vezi cât e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu...             Cu grijă, aproape cu emoţie, Ieronim trase încet cearşaful, înfăşurându-l şi strângându-l într-un colţ. Vladimir apropiase mai mult lanterna şi-i plimba conul da lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză:             — Numai la asta nu mă aşteptam!... Şi totuşi, ar fi trebuit să mă gândesc...             Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.             — E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, când s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adânc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială şi trăgând-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenuşă...             Întinse braţul cât putu mai mult, înălţând rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbându-şi lanterna de sus în jos.             — Dar, vezi, trebuia să mă gândesc, reluă Ieronim, împăturind rochia şi aşezând-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfinţenie, căci asta era tot ce-i rămăsese de la Caty, de la fata ei cea mai mică, şi, până atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii şi fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu ştia că soţul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iaşi.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorţase şi trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă şi-a pus capăt zilelor...             — Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru şi-şi făcu cruce.             — Dumnezeu să le ierte pe toate, şopti Ieronim. Pe toate şi pe toţi, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul... Îşi îndreptă deodată umerii şi-şi ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar aşa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neaşteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înţelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aş fi închipuit-o eu. Şi, evident, pentru că aş fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decât tot ce s-a întâmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poţi ieşi dintr-o dramă şi poţi trece în alta. Sau poţi ieşi chiar din spectacol. Oricând m-aş fi putut adresa Corului, şi le-aş fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toţii la Caty şi să-i cerem iertare: « Tante Caty, iartă-mă, i-aş fi spus, că iar te-am omorât; de astă dată te-am omorât cu toţi copiii, într-un bombardament!... »"             Se încruntă şi se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dând la o parte bluze ţărăneşti, marame de borangic şi broboade de lână, fote, brâuri.

Tinerete fara de tinerete de Mircea Eliade Pentru Sybille                                         I                           De-abia când auzi clopotul Mitropoliei îşi aminti că e noaptea de înviere. Şi deodată i se păru nefirească ploaia care îl întâmpinase de cum ieşise din gară şi care ameninţa să devină torenţială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutând să evite şuvoaiele. Fără să-şi dea seama, începu să alerge, apropiindu-şi umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzându-se semnalul roşu şi trebui să se oprească. Aştepta nervos, săltând, înălţându-se în vârful pantofilor, schimbându-şi mereu locul, privind consternat băltoacele care, la câţiva paşi în faţa lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roşu se stinse, şi în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînţeles, chiar în creştetul capului. „A trăsnit pe aproape", îşi spuse clipind cu greu ca să-şi dezlipească pleoapele. Nu înţelegea de ce strânge cu atâta putere mânerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părţile deodată, şi totuşi nu simţea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, şi toate celelalte clopote, şi, foarte aproape de el, un altul, zbătându-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat" îşi spuse, şi începu să tremure. E din cauza apei, înţelese câteva clipe în urmă, dându-şi seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig..."             - Am văzut când l-a lovit trăsnetul, auzi aceeaşi voce gâfâită de bărbat speriat. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, şi l-am văzut cum s-a aprins de sus până jos, cum i s-au aprins, în aceeaşi clipă, umbrela, şi pălăria, şi hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torţă... Nu ştiu dacă mai trăieşte.             - Şi chiar dacă mai trăieşte, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, şi, i se părea, amară.             - Cine ştie ce păcate o fi având, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, şi chiar în spatele bisericii... Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.             I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-şi mai simţea trupul. Ştia, din convorbirile celor de lângă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În braţe, pe o targă, într-un cărucior?             - Nu cred că are vreo şansă, auzi, târziu, o altă voce, tot atât de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înţeleg cum mai trăieşte. Normal ar fi fost...             Evident, asta ştie toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi... Dar îşi dădu repede seama că e ridicol, şi umilitor, să răspundă, în gând, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, aşa cum, cu pleoapele strânse, nu-i vedea. Şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, aşa cum fusese atunci.             - Şi apoi, ce s-a mai întâmplat, îl întrebă în glumă zâmbind. Ce altă tragedie?             - N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze ştiinţele, să nu ai decât o dorinţă: să-ţi dedici viaţa ştiinţei...             - La ce ştiinţă faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?...             - La amândouă şi la toate celelalte pe care le descopeream pe rând şi mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream...             Îi puse mâna pe braţ, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:             - Matematica, înţeleg, pentru că dacă n-ai vocaţie, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?...             Nu ştia de ce izbucnise în râs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunţase: dar chineza?             - Credeam că ţi-am spus. Acum doi ani, toamna, când am fost la Paris, m-am dus la o lecţie a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cât timp studiez chineza, şi ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ţi rezum toată conversaţia. Am înţeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpâni în câţiva ani - auzi, în câţiva ani! - pe lângă chineză, sanscrita, tibetana şi japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!...             - Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză...             - Aşa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăţ japoneza şi o seamă de limbi şi dialecte sud-asiatice... dar nu asta a fost important, ci altceva. Când i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă şi a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunţ, unul câte unul, şi apoi să traduc pasajul. Le-am pronunţat cum m-am priceput, şi am tradus ceva, dar nu tot. A zâmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni... Câte ore pe zi?" „Cel puţin şase ore", i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară... Domnul meu, a adăugat cu un zâmbet ambiguu, afectuos şi ironic în acelaşi timp, domnul meu, ca să stăpâneşti limba chineză, îţi trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită..."             - Deci, în fond, e vorba de memorie...             - De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.             Auzise de mai multe ori uşa deschizându-se şi închizându-se, şi alte zgomote, şi câteva voci străine.             - Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu vă mărturisesc cinstit...             Acelaşi lucru, mereu acelaşi lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tânăr, dezgheţat, pasionat de meseria lui, generos.             - ...Pielea i-a fost arsă sută la sută, şi totuşi supravieţuieşte de douăsprezece ore, şi pe cât ne putem da seama, nu suferă... I-ai făcut vreo injecţie?             - Una, azi-dimineaţă. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn...             - Se ştie ceva despre el? S-a găsit ceva lângă el?             - Doar mânerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mânerul, un mâner de lemn... Hainele se făcuseră cenuşă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în maşină...             Ştia că aşa ar fi trebuit să se întâmple, şi totuşi, ascultând explicaţiile internului, se înseninase: aşadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră şi ele cenuşă... Fără să vrea, căci nu-şi dăduse seama că nu închisese bine uşa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori..." Era adevărat. Îl impresionase informaţia pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb şi nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze. Pentru un cititor lacom şi neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că şi Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc..."             Atunci îi auzi din nou vocea:             - Şi ce altă tragedie ţi s-a mai întâmplat? Ai renunţat la limba chineză. Şi apoi?             - De fapt, n-am renunţat; am continuat să învăţ zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea şi pentru că mă ajuta să înţeleg traducerile textelor pe care le citeam... În fond, eram un diletant...             - Cu atât mai bine, îl întrerupse Laura punându-i din nou mâna pe braţ. Trebuie să existe şi câţiva oameni inteligenţi şi cu destulă imaginaţie, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiţi. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză... Dar atunci, unde sunt celelalte tragedii la care făceai aluzie?...             O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înţelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrând în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de când îşi luase licenţa. Ştia că o găseşte întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întâlnise cu un ceas mai înainte şi, ca de obicei, întovărăşind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lângă lac, în Cişmigiu.             - Care sunt celelalte tragedii? repetase, susţinându-i calm, zâmbind, privirile.             - Ţi-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile şi muzica, dar şi istoria, arheologia, filozofia. Aş fi vrut să le învăţ pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrând direct pe texte, căci am oroare de improvizaţie şi de cultura după ureche...             Îl întrerupse ridicând băieţeşte braţele în sus:             - Eşti cel mai ambiţios bărbat pe care l-am cunoscut până acum! Ambiţios şi apucat! Mai ales apucat!             Le cunoştea bine vocile, şi învăţase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi şi două de noapte.             - Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci aşa se spune: cine moare în Săptămâna luminată se duce de-a dreptul în rai.             „Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decât toate celelalte, pentru că se gândeşte la mântuirea sufletului meu... Dar dacă îi vine în minte să scoată acul siringei din venă? Probabil că aş supravieţui până dimineaţa, când vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, şi umilit, că nu înţelege; singurul care vrea cu orice preţ să mă ţină în viaţă, să afle ce s-a întâmplat." Îl auzise, într-una din zile - renunţase să se mai întrebe când - îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudenţă, pleoapele.             - Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu ştim. Nu ştim, de altfel, nimic altceva...             Mai auzise asta, altă dată: „Nu ştim nici măcar dacă e conştient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude şi dacă înţelege ce aude..." Nu era vina lui. De mai multe ori până atunci, îi recunoscuse vocea şi-l înţelesese perfect. „Dacă înţelegi ce spun, strigase Profesorul, strânge-mi degetul." Dar nu-i simţise degetul. Ar fi vrut să-l strângă, dar nu ştia cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viaţă încă cinci zile..."             În cinci zile, aflase unul dintre asistenţi, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist...             - ...Mai ales ambiţios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sunt atâţia alţii: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai ştiu eu ce altceva. Adică, vrei să trăieşti o viaţă străină, viaţa altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, şi să cultivi exclusiv geniul dumitale...             - Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-şi ascundă bucuria. Asta presupune că aş avea geniu...             - Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toţi cei pe care i-am cunoscut până acum. Trăieşti şi înţelegi viaţa altfel decât noi...             - Dar până acum, la douăzeci şi şase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cântului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus şi comentat...             I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.             - De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă!             - Nu prea înţeleg, spuse emoţionat.             - Înţelegeţi toţi? îi întrebă Profesorul.             - Eu nu prea înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte prea repede...             El înţelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-şi luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis şi mai elegant decât marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, şovăitoare, că - aşa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de câte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă - nu îndrăzneşte nimeni să se pronunţe.             - Când v-aţi convins că este conştient?             - De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.             -Şi sunteţi sigur că v-a strâns degetul? Aţi simţit că vi-l strânge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenţionalitate şi deci fără semnificaţie?             - Am repetat experienţa de mai multe ori. Dacă voiţi, încercaţi şi dumneavoastră, ca să vă convingeţi...             Simţi, ca de atâtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce uşor, cu o exagerată precauţie, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:             - Dacă înţelegi ce spun, strânge degetul!             Îl strânse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard şi-l retrase repede, surprins. Dar câteva clipe în urmă, după ce şopti: Traduisez, s'il vous plait, îl introduse din nou şi rosti, pronunţând limpede şi rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu'il vous pose quelques questions? Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strânse degetul cu aceeaşi putere. De astă dată nu şi-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français? Repetă strânsoarea, dar cu mai puţină convingere. După ce şovăi câteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu'on vous abandonne à votre sort? Aproape cu voluptate îşi păstră mâna întreagă inertă, ca de ghips. „Vous préferez qu'on s'occupe de vous?" Îl strânse cu putere. „Voulez-vous qu'on vous donne du chloroforme?" Îşi imobiliză din nou mâna şi şi-o păstră aşa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultând ultimele întrebări: „Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?"'             Acea noapte, toţi cu paharele de şampanie în mână, înconjurându-i şi strigându-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amândoi: „Până la Veneţia să nu mai beţi şampanie, că vi se face rău!" „Mi-e teamă că ei au băut mai multă şampanie decât ar fi trebuit", spuse Laura după ce pornise trenul.             Atunci auzi vocea profesorului.             - Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înţeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în româneşte. Şi continuă, ridicând glasul: Vrem să-ţi aflăm vârsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strângi o dată degetul.             Strânse, din ce în ce mai puternic, de şase ori, apoi, fără să înţeleagă de ce, se opri.             - Şaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aş fi dat mai puţin...             - În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebaţi-l dacă e obosit, dacă putem continua...             Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflând astfel că nu locuieşte în Bucureşti, că nu are decât o singură rudă, depărtată, pe care nu ţine s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricât ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l ameninţa pe Papini fusese primul semnal. Îşi spusese, în săptămâna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrâneţii, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze...), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriţi. Dar curând şi-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l ameninţa şi pe el arterioscleroza, dar adăugase:             - La o anumită vârstă, te poţi aştepta la orice. Şi eu îmi pierd memoria, continuase, zâmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeţilor mai tineri, pe care îi descopăr şi care-mi plac.             - Nici eu, îl întrerupse. Ştiam pe dinafară aproape tot Paradiso, şi acum... Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu reţin aproape nimic...             Şi totuşi... În ultimul timp, aşa cum zăcea în pat cu ochii închişi, îşi amintise fără dificultate multe cărţi citite de curând, şi recitase în gând poeme de Ungaretti, de Ion Barbu şi Dan Botta, texte pe care nici nu ştiuse că le învăţase vreodată pe dinafară... Cât despre Paradiso, de multe zile şi nopţi adormea recitându-şi terţinele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînţeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gândesc! îşi ordonă. Să mă gândesc la altceva!..." Şi, totuşi, de atâta timp, nu face altceva decât să recite poeme şi să-şi repovestească cărţile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba..." Deşi, o dată plecase de acasă şi, ajuns în stradă, înţelese că nu-şi mai amintea unde voia să se ducă... „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deşi n-aveam nici un motiv să fiu obosit..."             - În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.             - Spunea însă că se mai cunosc câteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elveţian, ars de fulger aproape 100% şi care a mai trăit totuşi mulţi ani. E drept, rămăsese mut. Ca şi omul nostru, probabil, adăugă coborând glasul.             - Nu mai vorbi, că poate te aude, şopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.             - Asta voiam şi eu, să mă audă. Să vedem cum va reacţiona. Poate că totuşi n-a rămas mut...             Fără să vrea, fără să ştie ce face, îşi descleştă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobişnuit de puternice în urechi, ca şi cum în dreapta şi în stânga lui s-ar fi prăvălit, peste stânci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deşi îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfârşit, continuă să-şi deschidă gura. Şi deodată se auzi rostind: Nu! şi repetă cuvântul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Ştia că voise să spună: „Nu sunt mut", dar nu izbutise să pronunţe cuvântul „sunt". După zgomotele din odaie, şi uşa care se deschise şi se închise repede, înţelese că acele două cuvinte provocaseră senzaţie. Îşi ţinea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-şi mişte limba. Când doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocaţie de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, şi atunci înţelese de ce le pronunţă cu atâta greutate: cu fiecare mişcare a limbii simţea cum se clatină câţiva dinţi, parcă ar fi stat să cadă.             - Asta era, şopti Gavrilă. Dinţii. Şi chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemaţi la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgenţă cineva - idealul ar fi să vină chiar dânsul - dar să vină pregătit cu tot ce trebuie...             Îl auzi din nou, mai târziu, de departe:             -... De-abia se ţin. Dacă ar fi înghiţit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea... Anunţaţi pe Profesor.             Simţi penseta apucând un dinte din faţă şi scoţându-l fără efort. Începu să numere; în câteva minute, cu aceeaşi uşurinţă, doctorul Filip îi extrase nouă dinţi şi cinci măsele.             - Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat. Rădăcinile sunt sănătoase. E ca şi cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie...             Profesorul se apropie de pat şi-i puse două degete pe mâna dreaptă.             - Încearcă să rosteşti ceva, orice cuvânt, orice sunet.             Încercă, mişcându-şi limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunţe, la întâmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale...             A treia noapte avu un vis pe care şi-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neaşteptate în Piatra Neamţ şi se îndrepta spre liceu. Dar cu cât se apropia, cu atât creştea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulţi din foştii lui elevi, aşa cum îi văzuse când se despărţise de ei, cu 10 ,20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braţ: „Dar unde vă îmbulziţi toţi, Teodorescule?" îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zâmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătoreşte centenarul profesorului Dominic Matei."             „Nu-mi prea place visul, îşi repetă de mai multe ori. Nu înţeleg de ce, dar nu-mi place..." Aşteptă să plece infirmiera şi, cu emoţie şi mare grijă, aşa cum făcea de câteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-şi dea seama că deschisese ochii şi fără să înţeleagă ce priveşte. Simţi cum i se zbate, speriată, inima, şi închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschişi aceeaşi pată luminoasă şi, neştiind ce să facă, începu să numere în gând. Când ajunse la 72, înţelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-şi stăpânească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de câte ori rămânea singur, mai ales nopţile, deschidea ochii, îşi mişca uşor capul, apoi umerii, şi începea să cerceteze formele şi culorile, umbrele şi penumbrele din jurul lui. Nu şi-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemâna lui; doar să privească, foarte atent şi pe îndelete obiectele de lângă el.             - De ce nu ne-aţi arătat şi nouă că puteţi deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, şi în clipa următoare îl văzu: era aproape aşa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscăţiv, cu un început de chelie.             Aşadar, bănuise ceva, şi-l pândea mai de mult, să-l surprindă.             - Nu ştiu nici eu, răspunse pronunţând doar parţial cuvintele. Poate voiam să mă conving întâi pe mine că nu mi-am pierdut vederea...             Internul îl privea zâmbind absent.             - Dumneata eşti un om curios. Când te-a întrebat Profesorul câţi ani ai, ai răspuns: şaizeci...             - Am mai mult...             - Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele...             Cu un gest supus, de şcolar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cât zicea că are, şaizeci de ani? Ăsta îşi ascunde vârsta. L-ai văzut şi dumneata, adineaori, când l-am spălat; ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani..."             - Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcţiei. Dar trebuie să informez pe profesor. Şi el va decide...             Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gând, apoi mişcându-şi încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:             Sei la donna chepassa             Come una foglia             E lasci agii alberi unfuoco d'autunno...             Îşi amintea că atunci când citise pentru întâia oară poezia, erau de mult despărţiţi: de aproape 25 de ani. Şi, totuşi, citind-o, la ea se gândise. Nu ştia dacă era aceeaşi dragoste de la început, dacă o mai iubea aşa cum îi mărturisise în dimineaţa de 12 octombrie 1904, după ce-au ieşit de la tribunal şi s-au îndreptat spre Cişmigiu. La despărţire, sărutându-i mâna, adăugase: „Îţi urez... în sfârşit, ştii ce vreau să spun... Dar aş vrea să mai ştii ceva: că am să te iubesc până la sfârşitul vieţii..." Nu era sigur că o mai iubeşte, dar la ea se gândise citind:             Sei la donna che passa...             - Te-ai convins deci că eşti în afară de orice pericol. Aşa îl întâmpină Profesorul în dimineaţa următoare, îndreptându-se zâmbitor spre el. Era mai impresionant decât şi-l închipuise. Nu era prea înalt, şi totuşi felul cum ţinea capul sus, îşi păstra corpul - drept, de parcă ar fi fost la paradă -, îi dădea un aer marţial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar când zâmbea rămânea grav, distant.             - Şi de-abia acum începi să devii un „caz interesant", adăugă aşezându-se pe scaunul din faţa patului. Cred că înţelegi de ce. Până în clipa de faţă n-a găsit nimeni vreo explicaţie plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Aşa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămâi paralizat, mut sau orb... Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulţesc pe zi ce trece. Nu ştim încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci şi trei de zile şi a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reuşit s-o deschizi când a trebuit să elimini dinţii şi măselele pe care gingiile nu le mai puteau reţine. Ne-am gândit să-ţi facem o proteză ca să poţi mânca şi, mai ales, ca să poţi vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregăteşte să apară o nouă garnitură de dinţi.             - Imposibil! exclamă uluit, stâlcind cuvântul.             - Aşa spun toţi doctorii şi toţi dentiştii, că e pur şi simplu imposibil. Şi, totuşi, radiografiile sunt cât se poate de clare... De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viaţă", ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu ştim...             „Să fiu prudent, să nu fac vreo greşeală şi să mă dau de gol... Azi, mâine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu ştie nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru..." Şi, totuşi, fără să înţeleagă de ce, voia cu orice preţ să-şi păstreze anonimatul, aşa cum fusese la început, când îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înţelegi ce spun, strânge-mi degetul..." Din fericire, acum, fără dinţi, vorbea cu greutate. Îi va fi uşor să se prefacă, să stâlcească şi acele puţine cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Îşi privi, parcă pentru întâia dată cu atenţie, braţul şi mâna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, şi începea să-şi recapete culoarea de altădată. Îşi pipăi încet, prudent, braţul până la cot, apoi mângâie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămâni, şi lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene... „Ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei!" spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise uşa deschizându-se cu precauţie, paşi apropiindu-se de pat, internul şoptind: „Doarme, să nu-l treziţi", apoi o voce străină, răguşită: „Nu poate fi el... Va trebui totuşi să-l vedem şi fără barbă... Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci şi doi de ani, şi ăsta de aici arată mai în vârstă, se apropie de patruzeci..."             Atunci îşi aminti din nou de furtună.             - Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decât acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord până aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la câteva sute de metri, nici o picătură.             - E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo când ne-am întors de la biserică, şi apa de pe bulevard încă nu se scursese...             - Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu ştiu câte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torenţială şi în ultimul moment au trebuit să renunţe.             - Asta poate fi şi o invenţie a Siguranţei, ca să justifice arestările printre studenţi...             Apoi tăcuseră toţi, brusc.             „Trebuie să fiu cu băgare de seamă, îşi repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunşi, pe care-i caută Siguranţa. Şi atunci va trebui să le spun cine sunt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Şi atunci..." Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gândului care-l irita. Se trezi recitându-şi cântul XI din Purgatorio, apoi încercă să-şi amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae...             - Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o ştiinţă la alta. Poate că de aceea v-aţi despărţit, adăugă cu un zâmbet trist.             Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit şi molcom.             - Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărţirea noastră...             - Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.             - Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin târg...             - Adică?...             - Adică, se spune că, întorcându-mă acasă cu un manual de limba japoneză şi văzându-mă că deschid imediat caietul şi încep să învăţ, Laura mi-ar fi spus... În sfârşit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri şi nu duc nimic la capăt şi că din cauza asta ne-am fi despărţit...             - Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul şi pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la Bucureşti, dădeai mereu târcoale unei franţuşte, spunând că o cunoşteai de la Sorbona...             - Nu! îl întrerupse obosit, ridicând din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, ştie că de iubit n-o iubesc decât pe ea, că celelalte, în sfârşit... Dar trebuie să-ţi mai spun că am rămas foarte buni prieteni.             Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareş, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai târziu. Deşi, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înţelegeau foarte bine amândoi.             - Te ascult, spuse Profesorul cu o uşoară iritare în glas. Te ascult şi nu înţeleg. De câteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămâna trecută reuşeai să pronunţi anumite cuvinte pe care astăzi... Trebuie să colaborezi şi dumneata. Să nu-ţi fie teamă de gazetari. Ordinele sunt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraş. Au apărut ştiri şi articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi şi dumneata, trebuie să ştim mai mult şi mai multe: de unde eşti, cine eşti, ce profesie ai, şi celelalte.             Clătină cuminte din cap şi repetă de mai multe ori: „Bine! bine!" „Se îngroaşă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru." Noroc că în dimineaţa următoare simţi, trecându-şi limba peste gingii, colţul primului canin. Cu o exagerată inocenţă i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcându-se că îi este imposibil să mai pronunţe ceva. Dar dinţii apăreau repede, unul după altul. Până la sfârşitul săptămânii răsăriseră toţi. În fiecare dimineaţă venea un dentist şi-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Câteva zile a suferit de gingivită, şi chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simţea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simţea, de asemenea, o energie şi o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului când, la Piatra Neamţ, organizase o „mişcare de Renaştere culturală" (aşa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudând-o, chiar Nicolae Iorga în conferinţa pe care o ţinuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă şi nu-şi ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.             - De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.             - Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare...             Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:             - Dar întrebaţi-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!...             Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de câte ori îl vedeau intrând în cancelarie cu un maldăr de cărţi noi, sosite chiar în dimineaţa aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.             - Când ai de gând să te opreşti, cucoane Dominic? îl întrebau.             - Cum să mă opresc, când n-am ajuns nici la jumătatea drumului?... De fapt, ştia că cheltuindu-şi, înainte de război, puţina avere ce-i rămăsese pe cărţi scumpe şi în călătorii de studii, era obligat să rămână profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecţiile. Şi de mult nu-l mai interesau latina şi italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizaţiei sau filozofia.

Sarpele de Mircea Eliade Şarpele               Mircea Eliade                                                               Tu şerpe balaur,             Cu solză de aur,             Cu nouă limbe împungătoare,             Cu nouă cozi izbătoare,             Să te duci la ea,             Unde-o vei afla...             Şi tu să n-o laşi             Până ce ea,             Mândra mea,             Cu mine s-a întâlni             Şi îmi va vorbi. ......                               Descântec de dragoste                                                 I                           Liza se pregătea să aplaude, presimţind sfârşitul romanţei. Nădăjduia că gestul zgomotos, şi cuvintele pe care va trebui să le spună, şi comentariile celorlalţi o vor ajuta să-şi reţină lacrimile. Căci refrenul o emoţiona stupid, aproape sălbatec; în special primele rânduri:             În părul meu, odată blond,             E o şuviţă argintie...             De unde năvăleau deodată atâtea amintiri, atâtea nostalgii? I se părea că mai auzise undeva aceleaşi cuvinte, de foarte mult timp, când era mică şi mătuşa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:             E o şuviţă argintie... Ştiuse parcă, înainte ca să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină. Aştepta sfârşitul, căruia vocea de bariton timid îi da o mirată tristeţe:             ...Eu n-am avut copilărie!...             Întocmai cum presimţise ea, fără ca să-şi poată stăpâni emoţia şi neliniştea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zâmbitor al Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache şi tristeţile de atunci. I se păru că e foarte nefericită, că tinereţea ei e un dezastru şi că nu o înţelege nimeni, că nu o va înţelege nimeni, niciodată. I se păru atât de deşartă căsătoria ei cu un funcţionar superior - după atâta aşteptare!... - atât de triste toate întâmplările... I-ar fi plăcut să se afle acum undeva singură, ascultând romanţa şi putând să plângă fără sfială.             ― Să-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celălalt capăt al mesei. Sunt superbe!...             ― Cuvintele sunt vechi, răspunse d-l Stamate parcă mai timid. Numai melodia e nouă... Îmi place, pentru că e o melodie tristă...             Se întoarse către Liza, fără ca ea să-l vadă. Părea destul de surprins de succesul pe care îl avusese glasul lui. Nu primise să cânte decât după multe insistenţe. Cunoştea prea puţin pe gazdă, pe ceilalţi invitaţi. Şi totuşi, ce oameni cumsecade; în special gazdele. O primire atât de grandioasă, aici, la Fierbinţi, un biet sat la treizeci de kilometri de capitală...             ― Puţin vin cu sifon, dacă nu te superi, se rugă Stere, întinzând paharul gol peste masă.             Liza îl privi dezgustată. „Să faci un asemenea gest, după o romanţă... Şi ăsta e bărbatul meu..."             ― De cine sunt cuvintele? întrebă din nou Dorina. Nu le-am întâlnit până acum...             Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită şi de căpitanul Manuilă. Işi dedea foarte bine seama de ce a fost aranjată petrecerea aceasta, cu atâţia invitaţi, aici la ţară, în casa cumnatului ei. „Vor să mă mărite"... îi venea să zâmbească. De câte ori se uita la căpitanul Manuilă şi-l vedea mâncând corect, controlându-se neîncetat, nu cumva să-şi pună coatele pe masă, i se părea că se pregăteşte să joace o farsă: ea se va preface că este o tânără care se logodeşte, iar căpitanul Manuilă va juca rolul logodnicului... Cum, aşa, deodată? cu un om pe care nu-l cunoşti?!...             ― Nu cred că sunt de Bacovia, adăugă ea, tot atât de tare. Şi nici de Arghezi...             „Numele acestea vor ului puţin pe domnul căpitan", gândea Dorina.             ― ...N-aş putea să spun de cine sunt, se scuză Stamate. Ştiu că sunt foarte vechi...             Căpitanul Manuilă continua să asculte pe gazdă, fără să ridice ochii.             ― ...în condiţiile astea, n-aş putea nici eu închiria apartamentul, domnule căpitan, spuse d-na Solomon. Vedeţi d-stră, lumea vorbeşte aşa şi pe dincolo despre proprietari.             D-na Solomon trase un fum din ţigară, lung, cu atenţie, apropiindu-şi genele. Este exasperant băiatul ăsta cu tăcerea lui. Şi n-are nici un subiect de conversaţie. Oare să se fi îndrăgostit atât de repede?             Căpitanul nici nu îndrăznea să-şi îndrepte privirile spre capătul mesei, de unde Dorina zvârlea întruna întrebări. I se dăduse a înţelege, înainte de a ajunge la Fierbinţi, în timp ce rămăsese singur cu Stere în maşină, că hotărârea trebuie luată repede. Părinţii fetei nu pot aştepta prea mult. Dorina şi-a trecut licenţa în toamnă. Nu că ar avea nevoie să profeseze - căci el doară ştie situaţia -, dar aşa a voit ea, i-a plăcut să-nveţe. Şi-acum sunt mai multe partide. Şi părinţii vor să aranjeze într-un fel. Dorina spunea că visul ei este să petreacă luna de miere ca o vacanţă, şi în străinătate...             ― Cine mai vrea o cafea? întrebă d-l Solomon, ridicând mâna în sus.             D-na Solomon tresări, fericită că are un motiv să-şi părăsească taciturnul ei tovarăş de masă.             ― Mă ierţi, te rog, un moment!... Să văd de cafele!...             Căpitanul Manuilă roşi, înclinând exagerat capul, ca şi când ar fi vroit să spună: „Vai, doamnă; desigur! D-stră, ca gazdă"... Dădu cu ochii de Dorina, care părea că-l priveşte visătoare, şi zâmbi, începea să capete curaj.             ― Văd că vă place poezia, domnişoară, vorbi el pe neaşteptate. Se făcu deodată tăcere. Dorina se îmbujoră brusc şi începu să-şi numere mărgelele din jurul gâtului. Auzind că începe discuţia despre poezie, Stamate se plecă atent deasupra mesei, curios să asculte.             ― Îmi plac doar anumiţi poeţi, vorbi Dorina. Şi mai mult moderni...             ― Am băgat de seamă, zâmbi căpitanul Manuilă. Versurile de-adineauri nu le-aţi recunoscut, deşi nu sunt atât de vechi. Sunt din Radu Rosetti...             Liza privi cu mirare pe căpitan. Aşadar, nu e chiar atât de prost...             Şi are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii şi cărţile acelea şi le mai reaminteşte şi acum, atâţia ani după moartea Leanei. Le ţinea pe policioara din salon, în casa veche din  Bulevardul Pache; au rămas acolo până ce a murit şi Leana, tot de tuberculoză, aşa cum muriseră şi celelalte mătuşi. Liza era pe atunci în cele dintâi clase de liceu, îşi aminteşte cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărţi. Era acolo şi Ion, apărut de curând, şi după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume şi le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gândi să le ceară înapoi.             Şi, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au microbi!"... Cărţile apoi le-au ars, aşa i-au spus, împreună cu coşul de rufe în care se afla colecţia Universului literar...             ― Ce poet, domnule, şi Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut în timpul războiului...             Liza plecă fruntea. „Are numai nouă ani mai mult ca mine şi pare atât de bătrân, atât de strein"...             Şi se-mbătrâneşte singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viaţă, că e dintr-o altă generaţie...             D-l Solomon, văzând discuţia începută, se ridică şi plecă din odaie. Trecu în săliţă şi, după ce închise uşa, privi cu atenţie sticlele şi sifoanele din căldările cu gheaţă. Deschise apoi uşa de la dormitor.             D-na Solomon era în faţa oglinzii, privindu-se fumând. Cu mâna stângă îşi aranja părul.             ― Ştii că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.             D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu paşi moi şi se aşeză pe marginea patului.             ― Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.             ― Dar a ieşit totul excelent, adăugă d-l Solomon. Şi-a fost berechet. Tu spuneai că n-are să ajungă puii... Şi ai văzut c-a mai rămas... Ă propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea... Şi-au să trebuiască diseară.             Îşi aprinse şi el o ţigară şi se aşeză pe pat, lângă nevastă-sa.             ― Nu ştiu cum a rămas hotărât, mergem şi noi la mănăstire?             ― Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să ştii că eu nu dorm acolo, cu ploşniţe şi cu ţânţari...             ― Nu sunt decât ţânţari, zâmbi d-l Solomon.             ― Parcă tu simţi vreodată!...             Tăcură amândoi, câteva clipe, fumând cu ochii în tavan.             ― Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.             ― Mă-ntrebam şi eu de unde 1-aţi mai găsit...             ― Să ştii că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu, a început o discuţie foarte serioasă... Dar am impresia că s-a intimidat. Ori se pare că 1-a luat Stere cam repede...             ― Şi ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicându-se.             ― Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer agronom...             D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercând să ghicească ce se petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:             ― S-or fi făcut cafelele?             Din sufragerie se auzeau voci, râsete. Câţiva paşi greoi, apoi uşa se deschise şi apăru bătrâna d-na Solomon. Intră cu multă grijă, temându-se parcă să nu facă zgomot.             ― Aicea erati? întrebă ea, fără să se mire.             Se apropie încet de pat, călcând cu aceeaşi băgare de seamă, şi se aşeză chinuit, oftând.             ― Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicând privirile.             ― Numai de s-o hotărî... vorbi d-l Solomon.             ― Asta ziceam şi eu...             D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.             ― Aglo, eu aş zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor să treacă în grădină... Nici nu mai e prea cald acum...             D-na Solomon se opri în trecăt în faţa oglinzii, ca să-şi aranjeze din nou coafura.             ― Tu ce zici? o întrebă bătrâna.             D-na Solomon ridică din umeri şi plecă.             ― De, ştiu şi eu...             După ce se închise uşa, bătrâna privi din nou spre d-l Solomon.             ― Ei nu-i prea place...             ― Aşa e ea, n-o ştii? Când stăm singuri cuci aici, oftează după musafiri şi când are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place căpitanul. Are şi şcoală...             ― Şi ălalaltul e drăguţ, vorbi d-na Solomon.             De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, râsete, mulţumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.             ― Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Ştii, la mănăstire trebuie să venim bine pregătiţi...                            

Sacrul si profanul de Mircea Eliade Introducere             Ecourile răsunătorului succes mondial al cărţii lui Rudolf Otto Das Heilige (1917) nu s-au stins încă. Succesul se datora fără îndoială perspectivei noi şi originale propuse de autor. în loc să se aplece asupra ideilor de Dumnezeu şi de religie, Rudolf Otto analiza modalităţile experienţei religioase. înzestrat cu o deosebită fineţe psihologică, la care se adăuga dubla pregătire — de teolog şi de istoric al religiilor —, Otto izbutise să pună în lumină conţinutul şi trăsăturile caracteristice ale acestei experienţe, trecând peste latura raţională şi speculativă a religiei şi stăruind asupra laturii sale iraţionale. îl citise pe Luther şi înţelegea ce înseamnă, pentru un credincios, „Dumnezeul viu”. Nu Dumnezeul filozofilor, Dumnezeul unui Erasmus, nu o idee sau o noţiune abstractă sau o simplă alegorie morală, ci o putere teribilă, manifestată prin „mânia” divină.             În cartea sa, Rudolf Otto încearcă să desluşească trăsăturile specifice ale acestei experienţe înspăimântătoare şi iraţionale. El descoperă sentimentul de spaimă în faţa sacrului, a acelui mysterium tremendum, a acelei majestas care emană o putere copleşitoare; descoperă de asemenea teama religioasă de un mysterium fascinans, în care înfloreşte fiinţa în plenitudinea ei desăvârşită. Otto desemnează toate aceste experienţe prin termenul de numinoase (din latinescul numen, „zeu”), pentru că sunt determinate de revelaţia unui aspect al puterii divine. Numinosul este un fel de ganz andere, ceva cu totul deosebit, care nu are nimic omenesc şi nici cosmic, şi care-i dă omului sentimentul nimicniciei sale, făcându-l să simtă că „nu este decât o făptură” şi, ca să folosim cuvintele lui Avraam când i se adresa Domnului, doar „pulbere şi cenuşă” (Facerea, 18, 27)*.             Sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realităţile „naturale”. Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noţiunile de tremendum, majestas, mysterium fascinans, recurgând la termeni preluaţi din domeniul natural sau din viaţa spirituală profană a omului. însă această terminologie analogică vine tocmai din incapacitatea omului de a exprima acel ganz andere: limbajul nu poate decât să sugereze ceea ce depăşeşte experienţa naturală a omului, cu ajutorul unor termeni preluaţi din această experienţă.             După patruzeci de ani, analizele lui Rudolf Otto îşi păstrează pe deplin valoarea, iar cartea, pe lângă o lectură utilă, oferă şi un prilej de meditaţie. Perspectiva pe care o propun paginile care urmează este însă cu totul alta. Am dorit să prezentăm fenomenul sacrului în toată complexitatea sa, şi nu numai latura sa iraţională. Ceea ce ne interesează nu este relaţia dintre elementele neraţionale şi cele raţionale, ci sacrul în totalitate. Or, prima definiţie care s-ar putea da sacrului este opusul profanului. Paginile care urmează vor încerca să ilustreze şi să precizeze această opoziţie dintre sacru şi profan.             Manifestarea sacrului             Omul îşi dă seama de existenţa sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfăţişează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creştin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a ceva care este „altfel”, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră „naturală”, „profană”.             Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare a sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, în pietre ori în arbori. Or, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că sunt nişte hierofanii, pentru că „arată” ceva care nu mai este piatră şi nici arbore, ci sacru, ganz andere.             S-a arătat în numeroase rânduri şi se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în aparenţă (sau mai bine zis din punct de vedere profan), nimic nu o deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă însă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie.             Omul societăţilor arhaice tinde să trăiască în sacru sau în preajma obiectelor consacrate cât mai mult timp. Tendinţa este lesne de înţeles: pentru „primitivi”, ca şi pentru omul tuturor societăţilor premoderne, sacrul înseamnă putere şi, în cele din urmă, realitate. Sacrul este saturat de fiinţă. Puterea sacră înseamnă deopotrivă realitate, perenitate şi eficienţă. Opoziţia sacru-profan este adesea înţeleasă ca opoziţie între real şi ireal sau pseudoreal. Să nu ne aşteptăm să găsim în limbile arhaice terminologia proprie filozofilor, adică real-ireal şi aşa mai departe; dar ideea există. Dorinţa omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simţi saturat de putere este, prin urmare, cât se poate de firească.             Cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios, a omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume desacralizată: iată principala temă abordată în paginile care urmează. Trebuie să arătăm încă de la început că lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minţii omeneşti. Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului spiritual omul modern şi-a desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice.             Două moduri de a fi în Lume             Vom vedea cât de adâncă este prăpastia care desparte cele două modalităţi de experienţă, sacră şi profană, citind capitolele privitoare la spaţiul sacru şi construcţia rituală a locuinţei omeneşti, varietatea experienţelor religioase ale Timpului, raporturile omului religios cu Natura şi lumea uneltelor, consacrarea vieţii înseşi a omului şi sacralitatea pe care o pot dobândi funcţiile sale vitale (hrană, sexualitate, muncă etc.). Va fi suficient să ne amintim ce anume au devenit cetatea sau casa, Natura, uneltele sau munca pentru omul modern şi areligios ca să ne putem da seama de ceea ce îl deosebeşte de un om aparţinând societăţilor arhaice şi chiar de un ţăran din Europa creştină. Pentru conştiinţa modernă, un act fiziologic — mâncatul, sexualitatea — nu este decât un proces organic, deşi împovărat de o serie întreagă de tabuuri (reguli de bună cuviinţă în timpul mesei; limite impuse comportamentului sexual de „bunele moravuri”). Pentru „primitiv” însă, un asemenea act nu este niciodată pur şi simplu fiziologic, ci este sau poate deveni o „taină”, o participare la sacru.             Cititorul nu va întârzia să-şi dea seama că sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale. Aceste moduri de a fi în Lume nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos, fiind importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.             Cu toate că este istoric al religiilor, autorul acestei cărţi de dimensiuni modeste îşi propune să abordeze subiectul nu doar din perspectiva disciplinei sale. Omul societăţilor tradiţionale este, desigur, un homo religiosus, dar comportamentul său se înscrie în comportamentul general al omului, prezentând aşadar interes pentru antropologia filozofică, fenomenologie, psihologie.             Spre a pune mai bine în evidenţă trăsăturile caracteristice ale existenţei într-o lume care poate deveni sacră, vom cita exemple preluate dintr-un mare număr de religii, din epoci şi culturi diferite. Nimic nu este mai folositor ca exemplul, faptul concret. Ar fi de-a dreptul inutil să abordăm structura spaţiului sacru fără a arăta, prin exemple clare, cum anume se construieşte un asemenea spaţiu şi de ce devine el calitativ diferit de spaţiul profan înconjurător. Vom alege exemple de la mesopotamieni, indieni, chinezi, tribul kwakiutl şi alte populaţii „primitive”. Din perspectiva istorico-culturală, o asemenea juxtapunere de fapte religioase, preluate de la popoare situate la distanţe atât de mari în timp şi în spaţiu, nu este lipsită de riscuri. Pentru că oricine poate repeta greşelile făcute în secolul al XIX-lea, crezând, ca Tylor sau Frazer, că mintea omenească reacţionează uniform la fenomenele naturale. Progresele făcute de etnologia culturală şi de istoria religiilor au arătat însă că lucrurile nu stau tocmai aşa, că „reacţiile omului în faţa Naturii” sunt îndeobşte condiţionate de cultură, deci de Istorie.             Scopul nostru este însă să definim trăsăturile specifice ale experienţei religioase, şi nu să ne oprim asupra numeroaselor ei variaţii şi diferenţe determinate de Istorie. Demersul nostru seamănă întrucâtva cu cel care, pentru a ajuta la înţelegerea fenomenului poetic, ar recurge la exemple disparate, citând alături de Homer, Virgiliu şi Dante poeme hinduse, chineze sau mexicane, adică prezentând poetici istoriceşte solidare (Homer, Virgiliu, Dante), dar şi creaţii care ţin de alte estetici. în limitele istoriei literare, asemenea juxtapuneri sunt destul de îndoielnice, însă ele se dovedesc valabile dacă se are în vedere descrierea fenomenului poetic ca atare, dacă scopul este de a arăta deosebirea esenţială dintre limbajul poetic şi limbajul obişnuit, de zi cu zi.             Sacrul şi Istoria             Primul nostru scop este de a prezenta dimensiunile specifice ale experienţei religioase şi de a arăta prin ce anume se deosebeşte aceasta de experienţa profană a Lumii. Nu vom stărui asupra nenumăratelor schimbări pe care experienţa religioasă a Lumii le-a suferit de-a lungul timpului. Este limpede că sistemele de simboluri şi cultele legate de Pământul-Mamă, de fecunditatea umană şi agrară, de sacralitatea Femeii şi altele nu s-au putut dezvolta spre a alcătui un sistem religios bogat articulat decât datorită descoperirii agriculturii; este tot aşa de limpede că o societate preagricolă, specializată în vânătoare, nu putea percepe în acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate sacralitatea Pământului-Mamă. Deosebirea de experienţă este dată de diferenţele de economie, de cultură şi de organizare socială, adică de Istorie. Şi totuşi, există între vânătorii nomazi şi agricultorii sedentari o asemănare de comportament care ni se pare cu mult mai importantă decât deosebirile: şi unii şi alţii trăiesc într-un Cosmos sacralizat, fac parte dintr-o sacralitate cosmică, manifestată atât în lumea animală, cât şi în lumea vegetală. Ajunge să comparăm situaţiile lor existenţiale cu aceea a unui om al societăţilor moderne, care trăieşte într-un Cosmos desacralizat, ca să ne dăm seama cât de mare este deosebirea. înţelegem în acelaşi timp temeinicia comparaţiilor între fapte religioase aparţinând unor culturi diferite, pentru că toate aceste fapte ţin de unul şi acelaşi comportament, cel al lui homo religiosus.             Această carte poate sluji drept introducere generală în istoria religiilor, pentru că descrie modalităţile sacrului şi situaţia omului într-o lume încărcată de valori religioase. Ea nu este însă o istorie a religiilor în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru că autorul nu a găsit de cuviinţă să înfăţişeze, în legătură cu exemplele citate, contextele istorico-culturale. Dacă ar fi vrut s-o facă, lucrarea ar fi numărat mai multe volume. Cititorul va găsi toate lămuririle necesare în lucrările menţionate în bibliografie.             Saint-Cloud, aprilie 1956.   CAPITOLUL I   Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii   Omogenitate spaţială şi hierofanie             Pentrul omul religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi; unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea, 3, 5). Există aşadar un spaţiu sacru, deci „puternic”, semnificativ, şi alte spaţii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură şi de consistenţă, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spaţială se reflectă în experienţa unei opoziţii între spaţiul sacru, singurul care este real, care există cu adevărat, şi restul spaţiului, adică întinderea informă care-l înconjoară.             Trebuie spus că experienţa religioasă a spaţiului neomogen este primordială şi poate fi omologată unei „întemeieri a Lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculaţie teoretică, ci de o experienţă religioasă primară, anterioară oricărei reflecţii asupra Lumii. Constituirea Lumii este posibilă datorită rupturii produse în spaţiu, care dezvăluie „punctul fix”, axul central al oricărei orientări viitoare. Când sacrul se manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spaţiul omogen, ci şi revelaţia unei realităţi absolute, care se opune non-realităţii imensei întinderi înconjurătoare. Manifestarea sacrului întemeiază ontologic Lumea. în întinderea omogenă şi nemărginită, unde nu există nici un punct de reper şi nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un „punct fix” absolut, un „Centru”.             Se poate aşadar vedea cum anume descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru, are pentru omul religios o valoare existenţială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, şi orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit să se aşeze în „Centrul Lumii”. Ca să trăieşti în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi, şi nici o lume nu se poate naşte în „haosul” spaţiului profan, care este omogen şi relativ. Descoperirea sau proiecţia unui punct fix — „Centrul” — echivalează cu Facerea Lumii; exemplele ce urmează vor demonstra cât se poate de limpede valoarea cosmogonică a orientării rituale şi a construirii spaţiului sacru.             Pentru experienţa profană, spaţiul este, dimpotrivă, omogen şi neutru; nu există nici o ruptură care să determine deosebiri calitative între diversele părţi ale masei sale. Spaţiul geometric poate fi împărţit şi delimitat în orice direcţie, dar structura sa nu determină nici o diferenţiere calitativă şi nici o orientare. Conceptul de spaţiu geometric, omogen şi neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experienţa spaţiului profan, care se opune experienţei spaţiului sacru, singura care ne interesează în acest caz. Conceptul de spaţiu omogen şi istoria acestui concept (cunoscut în gândirea filozofică şi ştiinţifică încă din Antichitate) reprezintă o altă temă, pe care nu ne propunem s-o abordăm. Subiectul cercetării noastre este experienţa spaţiului, aşa cum este ea trăită de omul religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumând doar o existenţă „profană”, purificată de orice presupoziţie religioasă.             Această existenţă profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.             Ne vom mărgini deocamdată să comparăm cele două experienţe: cea a spaţiului sacru şi cea a spaţiului profan. Implicaţiile celei dintâi sunt, după cum s-a văzut, dezvăluirea unui spaţiu sacru care permite dobândirea unui „punct fix”, orientarea în haosul omogen, „întemeierea Lumii” şi trăirea reală. Dimpotrivă, experienţa profană menţine omogenitatea şi deci relativitatea spaţiului. Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix” nu mai are un statut ontologic unic, apărând şi dispărând în funcţie de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de „Lume”, ci doar nişte fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă amorfă alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult sau mai puţin „neutre”, în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o societate industrială.             Şi totuşi, în această experienţă a spaţiului profan continuă să intervină valori care amintesc mai mult sau mai puţin de lipsa de omogenitate care caracterizează experienţa religioasă a spaţiului. Mai există locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ţinutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colţ din primul oraş străin văzut în tinereţe. Toate aceste locuri păstrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepţională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte” ale Universului său privat, ca şi cum această fiinţă nereligioasă ar fi avut revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa de zi cu zi.             Iată un exemplu demn de reţinut de comportare „criptoreligioasă” a omului profan. Vom mai întâlni şi alte dovezi ale acestui mod de degradare şi de desacralizare a valorilor şi a comportamentelor religioase, a căror semnificaţie profundă o vom putea înţelege mai târziu.             Teofanie şi semne             Pentru a evidenţia lipsa de omogenitate a spaţiului, aşa cum este ea trăită de către omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, şi anume o biserică dintr-un oraş modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spaţiu diferit de strada pe care se găseşte. Uşa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două spaţii arată în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan şi cel religios. Pragul este totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la lumea sacră.             Pragul din locuinţele omeneşti îndeplineşte aceeaşi funcţie rituală; aşa se explică şi consideraţia de care se bucură. Trecerea pragului casei este însoţită de numeroase rituri: oamenii se închină ori îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mâna şi aşa mai departe. Pragul are „paznici”: zei şi spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor, cât şi de puterile diavoleşti ori de boli. Jertfele către „paznici” sunt făcute pe prag, şi tot aici se făceau şi judecăţile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi concret continuitatea spaţiului; de aici decurge marea lor importanţă religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale trecerii.             Putem înţelege, aşadar, de ce biserica face parte dintr-un spaţiu deosebit de aglomerările umane care o înconjoară. în interiorul incintei sacre, lumea profană este depăşită. Această posibilitate de transcendenţă este exprimată, la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborî pe Pământ şi pe unde omul poate urca simbolic în cer. Vom vedea în cele ce urmează că aşa s-a întâmplat în multe religii: templul este de fapt o „deschidere” spre înalt şi asigură comunicarea cu lumea zeilor.             Orice spaţiu sacru implică o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic înconjurător şi la transformarea lui calitativă. „Iacov a visat, la Haran, că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău», s-a deşteptat din somn şi, spăimântându-se, a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Şi a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)” (Facerea, 28, 12–19). Simbolismul cuprins în expresia „Poarta Cerurilor” este deosebit de bogat şi de complex: teofania consacră un loc prin simplul fapt că-l face „deschis” către înalt, adică asigură comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenţă la altul. Vom întâlni exemple şi mai clare în acest sens: sanctuarele, care sunt „Porţi ale Cerurilor”, locuri de trecere între Cer şi Pământ.             Adesea nu este nici măcar nevoie de o teofanie sau de o hierofanie propriu-zise: un semn oarecare poate arăta sacralitatea unui loc. „Legenda spune că vrăjitorul care a întemeiat El-Hemel la sfârşitul veacului al XVI-lea s-a oprit să înnopteze lângă izvor şi a înfipt un băţ în pământ. A doua zi a vrut să-l ia şi să-şi urmeze calea, dar a văzut că băţul prinsese rădăcini şi înmugurise. Văzând în aceasta voinţa Domnului, a hotărât să se aşeze în acel loc.”1 Semnul purtător de semnificaţie religioasă introduce, aşadar, un element absolut şi pune capăt relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu ţine de această lume s-a manifestat în chip apodictic şi a stabilit astfel o orientare ori o comportare.             Când nu se arată nici un semn în împrejurimi, acesta este provocat. Se practică, de pildă, un soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arată în care loc anume se poate înălţa un sanctuar ori întemeia un sat. Sânt evocate forţe sau figuri sacre, în scopul imediat al orientării în spaţiul omogen. Este cerut un semn care să pună capăt încordării provocate de relativitate şi neliniştii create de dezorientare, pentru a se găsi un punct de sprijin absolut. De exemplu, este urmărită o fiară sălbatică şi, în locul în care aceasta este ucisă, e ridicat sanctuarul; sau i se dă drumul unui animal domestic — de pildă un taur —, apoi este căutat după câteva zile şi sacrificat în locul unde este găsit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur-âmprejur. în toate aceste cazuri, sacralitatea locului este arătată de animale: oamenii nu au aşadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decât să-l caute şi să-l descopere cu ajutorul unor semne misterioase.             Aceste câteva exemple înfăţişează diferitele mijloace prin care omul religios are revelaţia unui loc sacru. în fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spaţiului, dezvăluind acel „punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul va fi consacrat printr-o mulţime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am văzut, realul prin excelenţă, adică puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi al fecundităţii. Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă şi nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenţei sale, fiind evident mai ales în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construire a spaţiului sacru. Nu este nicidecum vorba de o lucrare omenească, pentru că nu prin strădania sa izbuteşte omul să consacre un spaţiu. Ritualul prin care omul construieşte un spaţiu sacru este de fapt eficient doar în măsura în care reproduce lucrarea zeilor. Spre a înţelege mai bine nevoia construirii rituale a spaţiului sacru, trebuie să insistăm puţin asupra concepţiei tradiţionale despre „Lume”: ne vom da seama imediat că orice „lume” este pentru omul religios o „lume sacră”.             Haos şi Cosmos             Societăţile tradiţionale se caracterizează prin opoziţia implicită între teritoriul locuit şi spaţiul necunoscut şi nedeterminat care înconjoară acest teritoriu: primul este „Lumea” (mai precis „lumea noastră”), Cosmosul; celălalt nu mai este un Cosmos, ci un fel de „altă lume”, un spaţiu străin, haotic, plin de larve, demoni, „străini” (asimilaţi de altfel duhurilor şi fantomelor). Această ruptură în spaţiu s-ar datora, la prima vedere, opoziţiei între un teritoriu locuit şi organizat, deci „cosmicizat”, şi spaţiul necunoscut care se întinde dincolo de graniţele sale: pe de o parte există un „Cosmos”, pe de altă parte un „Haos”. Dar, dacă un teritoriu locuit este un „Cosmos”, aceasta se întâmplă tocmai pentru că a fost în prealabil consacrat, pentru că, într-un fel sau altul, este o lucrare a zeilor sau poate să comunice cu lumea lor. „Lumea” (adică „lumea noastră”) este un univers în care sacrul s-a manifestat şi unde ruptura de nivel este aşadar posibilă şi repetabilă.             Toate acestea reies cu mare limpezime din ritualul vedic al luării în stăpânire a unui teritoriu: stăpânirea este legitimată de ridicarea unui altar al focului închinat lui Agni. „Poţi spune că te-ai aşezat după ce ai înălţat un altar al focului (garha-patya), şi toţi aceia care înalţă altarul focului sunt aşezaţi de drept” (Shatapatha Brahma1a, VII, I, I, 1-4). Prin înălţarea unui altar al focului, Agni devine prezent şi astfel se asigură comunicarea cu lumea zeilor; spaţiul altarului devine un spaţiu sacru. Semnificaţia ritualului este însă mult mai complexă şi, dacă ţinem seama de toate elementele sale, înţelegem de ce anume consacrarea unui teritoriu echivalează cu cosmicizarea lui. într-adevăr, înălţarea unui altar în cinstea lui Agni nu este altceva decât reproducerea, la scară microcosmică, a Creaţiei. Apa în care se înmoaie lutul este asimilată Apei primordiale; lutul din care se face temelia altarului reprezintă Pământul; pereţii laterali reprezintă Atmosfera şi aşa mai departe. Construcţia este însoţită de rostirea unor cuvinte care arată limpede care anume din regiunile cosmice este creată (Shatapatha Brahmala, I, IX, 2, 29 etc.). Altfel spus, înălţarea unui altar al focului, care legitimează luarea în stăpânire a unui teritoriu, echivalează cu o cosmogonie.             Un teritoriu necunoscut, străin, neocupat (ceea ce înseamnă adesea: neocupat de „ai noştri”) face parte încă din modalitatea fluidă şi larvară a „Haosului”. Ocupându-l şi, mai ales, aşezându-se pe acest teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr-o repetare rituală a cosmogoniei. Ceea ce va deveni „lumea noastră” trebuie mai întâi să fie „creat”, şi orice creaţie are un model exemplar: Crearea Universului de către zei. Când s-au înstăpânit în Islanda (land-nama) şi au defrişat-o, coloniştii scandinavi n-au socotit că fac un lucru nou, nici o muncă omenească şi profană. Ceea ce făceau nu era pentru ei altceva decât repetarea unui act primordial, şi anume transformarea Haosului în Cosmos prin actul divin al Creaţiei. Muncind pământul sterp, nu făceau decât să repete actul zeilor care organizaseră Haosul dându-i o structură, forme şi norme.2             Fie că este vorba de defrişarea unui ţinut sălbatic, de cucerirea şi de ocuparea unui teritoriu locuit de „alte” fiinţe omeneşti, luarea în stăpânire rituală trebuie oricum să repete cosmogonia. Din perspectiva societăţilor arhaice, tot ce nu este „lumea noastră” nu este încă o „lume”. Nu te „înstăpâneşti” peste un teritoriu decât creându-l din nou, altfel spus consacrându-l. Acest comportament religios faţă de ţinuturile necunoscute s-a prelungit, chiar în Occident, până spre începutul timpurilor moderne. Conchistadorii spanioli şi portughezi luau în stăpânire, în numele lui Cristos, teritorii pe care le descoperiseră şi le cuceriseră. înălţarea Crucii consacra ţinutul şi însemna într-un fel o „nouă naştere”: prin Cristos, „cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II, Corinteni, 5, 17). Ţara abia descoperită era „înnoită”, „re-creată” prin Cruce.             Consacrarea unui loc: repetarea Cosmogoniei             Cosmicizarea teritoriilor necunoscute este întotdeauna o consacrare: organizarea unui spaţiu repetă lucrarea exemplară a zeilor. Legătura strânsă dintre cosmicizare şi consacrare este dovedită la nivelurile elementare de cultură, de pildă la nomazii australieni, a căror economie se află încă în stadiul culesului fructelor şi al vânătorii de animale mici. Conform tradiţiei unui trib arunta, numit achilpa, Fiinţa divină Numbakula a „cosmicizat” în timpuri mitice ceea ce avea să devină teritoriul lui, l-a creat pe Strămoş şi a întemeiat instituţiile tribului. Acelaşi Numbakula a făcut din trunchiul unui arbore de cauciuc stâlpul sacru (kauwa-auwa); după ce l-a lipit cu sânge, s-a urcat în vârful lui şi s-a făcut nevăzut în Cer. Stâlpul închipuie axul cosmic, pentru că teritoriul din jurul lui devine locuibil şi se transformă într-o „lume”. Rolul ritual al stâlpului sacru este de mare însemnătate: cei din tribul achilpa îl poartă cu ei peste tot şi-şi aleg drumul după cum se înclină stâlpul, ceea ce le permite să se deplaseze întruna fără să iasă din „lumea lor” şi fără să întrerupă comunicarea cu Cerul în care a dispărut Numbakula. Dacă stâlpul se frânge, este o adevărată nenorocire; aceasta înseamnă într-un fel „sfârşitul Lumii”, întoarcerea în Haos. într-un mit amintit de Spencer şi Gillen, stâlpul sacru s-a frânt într-o zi şi întregul trib a fost cuprins de spaimă; membrii tribului au rătăcit o vreme, apoi s-au aşezat pe pământ şi s-au lăsat să moară.3             Iată un exemplu minunat atât al funcţiei cosmologice a stâlpului ritual, cât şi al rolului său soteriologic: pe de o parte, kauwa-auwa reproduce stâlpul folosit de Numbakula pentru cosmicizarea Lumii, iar pe de altă parte, tribul achilpa crede că stâlpul îi înlesneşte comunicarea cu tărâmul ceresc. Or, existenţa umană nu este posibilă decât prin această comunicare permanentă cu Cerul. „Lumea celor din tribul achilpa nu devine cu adevărat a lor decât în măsura în care reproduce Cosmosul organizat şi sanctificat de Numbakula. Nu se poate trăi fără o „deschidere” spre transcendent; altfel spus, nu se poate trăi în „Haos”. în clipa în care contactul cu transcendentul s-a întrerupt, existenţa în lume nu mai este posibilă şi cei din tribul achilpa se lasă să moară.             Aşezarea într-un teritoriu înseamnă de fapt consacrarea lui. Când aşezarea nu mai este provizorie, ca la nomazi, ci permanentă, ca la sedentari, ea implică o hotărâre vitală, care priveşte existenţa întregii comunităţi. „Aşezarea” într-un loc anume, organizarea, locuirea lui sunt acţiuni care presupun o alegere existenţială: alegerea unui Univers care va fi asumat prin „creaţie”. Or, acest „Univers” este întotdeauna replica Universului exemplar, creat şi locuit de zei: el face aşadar parte din lucrarea sfântă a zeilor.             Stâlpul sacru al tribului achilpa „susţine” lumea acestuia şi îi asigură comunicarea cu Cerul. Este prototipul unei imagini cosmologice care a cunoscut o largă răspândire: aceea a stâlpilor cosmici pe care se sprijină Cerul şi care deschid în acelaşi timp calea către lumea zeilor. înainte de creştinare, celţii şi germanii mai păstrau cultul acestor stâlpi sacri. Chronicum laurissense breve, scrisă prin anul 800, arată cum Carol cel Mare, în timpul unui război cu saxonii (772), a poruncit să fie dărâmat un templu din oraşul Eresburg, precum şi lemnul sacru al „vestitului Irmensûl”. Rudolf de Fulda (prin 860) precizează că vestitul stâlp este „coloana Universului, pe care se sprijină aproape toate lucrările” (universalis columna quasi sustinens omnia). Aceeaşi imagine cosmologică se regăseşte la romani (Horaţiu, Ode, III, 3), în India antică, cu skambha, Stâlpul cosmic (Rig Veda, I, 105; X, 89, 4 etc.), dar şi la locuitorii insulelor Canare şi în culturi foarte îndepărtate, precum cea a populaţiei kwakiutl (Columbia britanică) ori nad’a din insula Flores (Indonezia). După credinţa populaţiei kwakiutl, un stâlp de aramă trece prin cele trei niveluri cosmice (lumea de jos, Pământul, Cerul); acolo unde stâlpul pătrunde în Cer se află „Poarta Lumii de sus”. Calea Lactee nu este altceva decât imaginea, vizibilă pe Cer, a Stâlpului cosmic. Universul, această lucrare a zeilor, este preluat însă şi imitat de către oameni, la scara şi după puterile lor. Axis mundi, care se vede pe Cer sub forma Căii Lactee, este prezent în casa de cult sub forma unui stâlp sacru. Acesta este un trunchi de cedru, lung de zece-doisprezece metri, din care mai mult de jumătate iese prin acoperişul casei de cult. Stâlpul are un rol de căpetenie în ceremonii, pentru că el conferă casei o structură cosmică. în cântecele rituale, casa este numită „lumea noastră”, iar candidaţii la iniţiere adăpostiţi în această casă rostesc: „Sânt în Centrul Lumii… Sânt aproape de Stâlpul Lumii” etc.4 Asimilarea Stâlpului cosmic cu stâlpul sacru şi a casei de cult cu Universul se întâlneşte şi la populaţia nad’a din insula Flores. Stâlpul de sacrificiu este numit „Stâlpul Cerului” şi, conform credinţei, susţine bolta cerească.5             „Centrul Lumii”             Strigătul neofitului kwakiutl: „Sunt în Centrul Lumii!” ne dezvăluie încă de la început una dintre semnificaţiile cele mai profunde ale spaţiului sacru. Acolo unde s-a petrecut, printr-o hierofanie, o ruptură de nivel a avut loc în acelaşi timp o „deschidere” pe sus (lumea divină) sau pe jos (regiunile inferioare, lumea morţilor). Cele trei niveluri cosmice — Pământul, Cerul, regiunile inferioare — pot astfel comunica. Această comunicare este uneori exprimată cu ajutorul imaginii unei coloane universale, Axis mundi, care leagă şi susţine în acelaşi timp Cerul şi Pământul şi care este înfipt în lumea de jos (ceea ce este numit îndeobşte „Infern”). O asemenea coloană cosmică nu se poate afla decât în chiar centrul Universului, pentru că întreaga lume locuibilă se întinde de jur împrejur. Ne găsim, aşadar, în faţa unei înlănţuiri de concepţii religioase şi de imagini cosmologice, legate între ele, alcătuind un sistem care ar putea fi numit „sistemul Lumii” societăţilor tradiţionale: a) un loc sacru este o ruptură în omogenitatea spaţiului; b) această ruptură este reprezentată de o „deschidere” care permite trecerea dintr-o regiune cosmică în alta (de la Cer la Pământ şi invers: de la Pământ la lumea inferioară); c) comunicarea cu Cerul este exprimată printr-un anumit număr de imagini care privesc toate acel Axis mundi: stâlp (cf. universalis columna), scară (cf. scara lui Iacov), munte, arbore, liană etc.; d) în jurul axului cosmic se întinde „Lumea” (= „lumea noastră”), şi deci axul se află „în mijloc”, în „buricul Pământului”, este Centrul Lumii.             Din acest „sistem al Lumii” tradiţional s-a născut un mare număr de credinţe, mituri şi rituri, pe care însă nu ne propunem să le amintim aici. Ne vom opri la câteva exemple doar, alese din civilizaţii diferite, care ne pot ajuta să înţelegem rolul spaţiului sacru în viaţa societăţilor tradiţionale, oricare ar fi aspectul sub care se prezintă acest spaţiu sacru: loc sfânt, casă de cult, cetate, „Lume”. întâlnim pretutindeni simbolismul Centrului Lumii, care ne ajută să înţelegem, în majoritatea cazurilor, comportamentul tradiţional faţă de „spaţiul de viaţă”.             Să începem printr-un exemplu care ne dezvăluie încă de la început coerenţa şi complexitatea acestui simbolism: Muntele cosmic. Am văzut mai înainte că muntele se numără printre imaginile care reflectă legătura dintre Cer şi Pământ; este aşadar socotit ca fiind în Centrul Lumii. întâlnim în numeroase culturi asemenea munţi, mitici sau reali, aflaţi în Centrul Lumii: Meru în India, Haraberezaiti în Iran, muntele mitic numit „Muntele Ţărilor” în Mesopotamia, Gerizim, căruia i se spunea şi „Buricul Pământului, în Palestina”.6 Fiind un Axis mundi care leagă Cerul de Pământ, Muntele sacru atinge într-un fel Cerul şi reprezintă punctul cel mai înalt al Lumii; teritoriul care-l înconjoară şi care alcătuieşte „lumea noastră” este deci considerat ţinutul cel mai înalt. Este ceea ce se spune în tradiţia israelită: fiind ţinutul cel mai înalt, Palestina nu a fost acoperită de apele Potopului.7 După tradiţia islamică, locul cel mai înalt de pe Pământ este Ka’ba, pentru că „Steaua Polară arată că acesta se găseşte în dreptul centrului Cerului”8. Creştinii socotesc că în vârful Muntelui cosmic se află Golgota. Toate aceste credinţe exprimă unul şi acelaşi sentiment, profund religios: „lumea noastră” este un pământ sfânt, pentru că este locul cel mai apropiat de Cer, pentru că de aici, de la noi, se poate ajunge la Cer; lumea noastră este aşadar un „loc înalt”. în limbaj cosmologic, această concepţie religioasă înseamnă proiecţia teritoriului nostru privilegiat în vârful Muntelui cosmic. Speculaţiile de mai târziu au dus la tot felul de concluzii, printre care cea pe care tocmai am amintit-o, şi anume că Pământul sfânt n-a fost înecat de Potop.             Acelaşi simbolism al Centrului stă la baza altor serii de imagini cosmologice şi de credinţe religioase, dintre care nu le putem reţine decât pe cele mai importante: a) oraşele sfinte şi sanctuarele se află în Centrul Lumii; b) templele sunt replici ale Muntelui cosmic şi deci reprezintă „legătura” prin excelenţă dintre Cer şi Pământ; c) temeliile templelor coboară adânc în regiunile inferioare. Câteva exemple vor fi suficiente. Vom încerca apoi să integrăm toate aceste aspecte diferite ale aceluiaşi sistem de simboluri şi vom vedea mai limpede cât sunt de coerente aceste concepţii tradiţionale despre Lume.             Capitala Suveranului chinez desăvârşit se află în Centrul Lumii: în ziua solstiţiului de vară, la amiază, gnomonul nu trebuie să facă umbră.9 Acelaşi simbolism se întâlneşte la templul din Ierusalim: stânca pe care fusese înălţat era „buricul Pământului”. Pelerinul islandez Nicolaus de Therva, care a călătorit la Ierusalim în secolul al XII–lea, scria de la Sfântul Mormânt: „Aici este mijlocul Lumii; aici, în ziua solstiţiului de vară, lumina Soarelui cade drept din Cer.”10 Aceeaşi concepţie o aflăm în Iran: ţara Iranului (Airyanam Vaejah) este centrul şi inima Lumii. Tot aşa cum inima se găseşte în centrul corpului, „ţara Iranului este mai preţioasă decât toate celelalte ţări pentru că este aşezată în mijlocul Lumii”11. Despre Shiz, „Ierusalimul” iranienilor (pentru că se găsea în Centrul Lumii), se spunea că este locul de unde izvorâse puterea regilor şi de asemenea oraşul unde se născuse Zarathustra.12             Cât despre asimilarea templelor cu Munţii cosmici şi funcţia acestora de „legătură” între Pământ şi Cer, numele înseşi ale turnurilor şi ale sanctuarelor babiloniene stau mărturie în acest sens: „Muntele Casei”, „Casa Muntelui tuturor Pământurilor”, „Muntele Furtunilor”, „Legătura dintre Cer şi Pământ” şi aşa mai departe. Zigurat–ul era de fapt un Munte cosmic: cele şapte etaje reprezentau cele şapte ceruri planetare; urcându–le, preotul ajungea în vârful Universului. Un simbolism asemănător stă la baza uriaşei construcţii a templului din Barabudur, în Java, care este clădit ca un munte artificial. Urcuşul lui echivalează cu o călătorie extatică în Centrul Lumii; ajungând la terasa de sus, pelerinul realizează o ruptură de nivel, pătrunzând într–o „regiune pură”, care transcende lumea profană.             Dur–an–ki, „legătura dintre Cer şi Pământ”: astfel erau numite multe sanctuare babiloniene (ca de pildă cele de la Nippur, Larsa, Sippar etc.). Babilonul avea şi el o mulţime de nume, precum „Casa de la Temelia Cerului şi a Pământului”, „Legătura dintre Cer şi Pământ”. Babilonul făcea însă legătura dintre Pământ şi regiunile inferioare, pentru că oraşul fusese înălţat pe bâb–apsû, „Poarta lui Apsû”, apsû fiind numele dat Apelor haosului dinaintea Creaţiei. Aceeaşi tradiţie se întâlneşte la evrei: stânca pe care se înalţă templul din Ierusalim cobora adânc în tehôm, echivalentul ebraic pentru apsû. Tot aşa cum Babilonul se înălţa pe „Poarta lui Apsû”, stânca templului din Ierusalim era aşezată peste „gura lui tehôm”.13             Apsû şi tehôm reprezintă în acelaşi timp „Haosul” acvatic, modalitatea preformală a materiei cosmice şi lumea Morţii, a tot ceea ce precedă viaţa şi vine după ea. „Poarta lui Apsû” şi stânca aşezată peste „gura lui tehôm” arată nu numai punctul de întretăiere, şi deci de comunicare, dintre lumea inferioară şi Pământ, ci şi deosebirea de regim ontologic dintre cele două planuri cosmice. Există o ruptură de nivel între tehôm şi stânca Templului care se află aşezată peste „gura” lui, închizând această trecere de la virtual la formal, de la moarte la viaţă. Haosul acvatic care a precedat Creaţia simbolizează în acelaşi timp întoarcerea în amorf, care se face prin moarte, revenirea la modalitatea larvară a existenţei. Dintr–un anumit punct de vedere, regiunile inferioare pot fi omologate cu regiunile pustii şi necunoscute care înconjoară teritoriul locuit: lumea de jos, deasupra căreia se află aşezat temeinic „Cosmosul” nostru, corespunde „Haosului” care se întinde dincolo de graniţele sale.             „Lumea noastră” se află întotdeauna în Centru             Tot ce am afirmat până acum ne arată că „lumea adevărată” se află întotdeauna în „mijloc”, în „Centru”, pentru că aici se produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone cosmice. Cosmosul este întotdeauna desăvârşit, oricare i–ar fi întinderea. O ţară întreagă (Palestina), un oraş (Ierusalimul), un sanctuar (Templul din Ierusalim) înfăţişează deopotrivă o imagine a lumii, imago mundi. Flavius Josephus arăta, cu privire la simbolismul Templului, că „Marea”, adică regiunile inferioare, era închipuită de curte, sanctuarul reprezenta Pământul, iar Sfântul Sfinţilor, Cerul (Ant. Jud. III, VII, 7). Constatăm aşadar că imago mundi, ca şi „Centrul”, se repetă în interiorul lumii locuite. Palestina, Ierusalimul şi Templul din Ierusalim reprezintă fiecare şi toate laolaltă imaginea Universului şi Centrul Lumii. Această mulţime de „Centre” şi această repetare a imaginii Lumii la scări din ce în ce mai modeste se numără printre trăsăturile specifice ale societăţilor tradiţionale.             Se impune, după părerea noastră, următoarea concluzie: omul societăţilor premoderne doreşte să se afle cât mai aproape de Centrul Lumii. Ştie că ţara sa se găseşte cu adevărat în mijlocul Pământului, că oraşul său este buricul Universului, că Templul sau Palatul sunt adevărate Centre ale Lumii; mai doreşte şi ca propria casă să se afle în Centru şi să fie o imago mundi. După cum vom vedea, locuinţele sunt socotite ca fiind cu adevărat în Centrul Lumii şi reproducând, la scară microcosmică, Universul. Cu alte cuvinte, omul societăţilor tradiţionale nu putea trăi decât într–un spaţiu „deschis” către înalt, unde ruptura de nivel era simbolic asigurată şi unde comunicarea cu lumea cealaltă, lumea „transcendentală”, era posibilă prin mijlocirea ritualurilor. Fireşte, sanctuarul, „Centrul” prin excelenţă, era acolo, la îndemâna sa, în oraşul său, şi nu trebuia decât să pătrundă în Templu ca să comunice cu lumea zeilor. însă homo religiosus simţea nevoia să trăiască mereu în Centru, ca australienii achilpa care duceau peste tot cu ei stâlpul sacru, Axis mundi, ca să nu se depărteze de Centru şi să rămână în legătură cu lumea supraterestră. Pe scurt, oricare ar fi dimensiunile spaţiului său familiar — ţara, oraşul, satul, casa —, omul societăţilor tradiţionale simte nevoia de a exista mereu într–o lume totală şi organizată, într–un Cosmos.             Un Univers ia naştere începând din Centru şi se întinde pornind de la un punct central care poate fi asemuit cu un „buric”. Aşa se naşte şi se dezvoltă Universul, după Rig Veda (X, 149): pornind de la un nucleu, de la un punct central. Tradiţia evreiască este şi mai explicită: „Cel Prea Sfânt a făcut lumea ca pe un embrion. Tot aşa cum embrionul creşte pornind de la buric, Dumnezeu a purces la Facerea Lumii de la buric, şi de aici s–a răspândit de jur împrejur.” Şi pentru că „buricul Pământului”, Centrul Lumii, este Ţara sfântă, Yoma spune: „Lumea a fost făcută pornind de la Sion.”14 Rabbi ben Gurion spunea că stânca Ierusalimului „poartă numele de Piatră de temelie a Pământului, pentru că de aici s–a desfăşurat întreg Pământul”15. Pe de altă parte, deoarece crearea omului este o replică a cosmogoniei, primul om a fost alcătuit în „buricul Pământului” (după tradiţia mesopotamiană), în Centrul Lumii (conform tradiţiei iraniene), în Paradisul aflat în „buricul Pământului” sau la Ierusalim (după tradiţiile iudeo–creştine). Nici nu putea fi altfel, pentru că acest Centru este tocmai locul unde se petrece o ruptură de nivel, unde spaţiul devine sacru, real prin excelenţă. Orice creaţie implică o supraabundenţă a realităţii, altfel spus o izbucnire a sacrului în lume.             Rezultă aşadar că orice construcţie sau fabricaţie are ca model exemplar cosmologia. Facerea Lumii devine arhetipul oricărui gest creator al omului, oricare ar fi planul său de referinţă. Am văzut că aşezarea într–un teritoriu repetă cosmogonia. După ce am desprins valoarea cosmogonică a Centrului, înţelegem mai bine de ce orice aşezare umană repetă Facerea Lumii pornind de la un punct central („buricul”). Tot aşa cum Universul se desfăşoară şi se dezvoltă pornind de la un Centru şi se întinde spre cele patru puncte cardinale, satul se constituie pornind de la o răscruce. în insula Bali şi în unele regiuni din Asia, când încep pregătirile pentru construcţia unui sat, este căutată mai întâi o răscruce naturală, unde se întretaie perpendicular două drumuri. Pătratul construit pornind de la punctul central este o imago mundi. împărţirea satului în patru sectoare, care presupune de altfel o împărţire paralelă a comunităţii, corespunde împărţirii Universului în cele patru zări. Adesea este lăsat în mijlocul satului un loc gol, unde se va înălţa mai târziu casa de cult, al cărei acoperiş închipuie Cerul (înfăţişat adesea prin vârful unui copac sau prin imaginea unui munte). Pe acelaşi ax perpendicular, dar la celălalt capăt, se află lumea morţilor, reprezentată prin anumite animale (şarpe, crocodil şi altele) sau prin ideogramele tenebrelor.16             Simbolismul cosmic al satului este reluat în structura sanctuarului ori a casei de cult. La populaţia waropen, în Guineea, „casa bărbaţilor” se află în mijlocul satului: acoperişul ei reprezintă bolta cerească, cei patru pereţi corespund celor patru direcţii din spaţiu. în insula Ceram, piatra sacră a satului reprezintă Cerul, şi cele patru coloane de piatră pe care se sprijină simbolizează cei patru stâlpi care susţin Cerul.17 Concepţii asemănătoare se regăsesc la triburile algonkin şi sioux: coliba sacră unde au loc iniţierile închipuie Universul. Acoperişul colibei simbolizează bolta cerească, podeaua reprezintă Pământul, cei patru pereţi — cele patru direcţii ale spaţiului cosmic. Construcţia rituală a spaţiului este subliniată de un triplu simbolism: cele patru uşi, cele patru ferestre şi cele patru culori trimit la cele patru puncte cardinale. Construcţia colibei sacre repetă aşadar cosmogonia.18             Întâlnim, şi nu este de mirare, o concepţie asemănătoare în Italia antică şi la vechii germani. Este vorba de fapt de o idee arhaică şi foarte răspândită: cele patru zări sunt proiectate, pornind de la un Centru, în cele patru puncte cardinale. Mundus era, la romani, o groapă circulară împărţită în patru, fiind în acelaşi timp imagine a Cosmosului şi model exemplar al locuinţei sau aşezării omeneşti. S–a sugerat, şi pe bună dreptate, că Roma quadrata ar trebui înţeleasă nu ca având forma unui pătrat, ci ca fiind împărţită în patru.19 Mundus era evident asimilat cu omphalos, buricul pământului: Oraşul (Urbs) se găsea în mijlocul unui orbis terrarum. S–a arătat că idei asemănătoare explică structura satelor şi a oraşelor germanice.20 în contexte culturale extrem de variate, găsim mereu aceeaşi schemă cosmologică şi acelaşi scenariu ritual: aşezarea într–un teritoriu echivalează cu întemeierea unei lumi.             Cetate – Cosmos             Dacă este adevărat că „lumea noastră” este un Cosmos, orice atac din afară ar putea–o preface din nou în „Haos”. Şi dacă „lumea noastră” a fost întemeiată prin imitarea lucrării exemplare a zeilor, cosmogonia, adversarii care o atacă sunt asimilaţi cu duşmanii zeilor, demonii, şi mai cu seamă arhidemonului, Dragonul primordial învins de zei la începuturile timpurilor. Atacul asupra „lumii noastre” este răzbunarea Dragonului mitic, care se răzvrăteşte împotriva lucrării zeilor, Cosmosul, şi se străduieşte s–o nimicească. Duşmanii se numără printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetăţi înseamnă o întoarcere în Haos. Orice izbândă asupra atacatorului repetă victoria exemplară a zeului asupra Dragonului (asupra „Haosului”).             Din acest motiv, Faraonul era asimilat zeului Râ, învingătorul dragonului Apophis, în vreme ce duşmanii săi erau identificaţi cu Dragonul mitic. Darius se considera un nou Thraetaona, erou mitic iranian, care ucisese un Dragon cu trei capete. în tradiţia iudaică, regii păgâni erau înfăţişaţi cu trăsăturile Dragonului, ca de pildă Nabucodonosor descris de Ieremia (41, 34) sau Pompei din Psalmii lui Solomon (9, 29).             Vom vedea şi în cele ce urmează că Dragonul este reprezentarea exemplară a Monstrului marin, a Şarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice, al Tenebrelor, al Nopţii şi al Morţii, pe scurt al amorfului şi al virtualului, a tot ceea ce nu are încă o „formă”. Zeul a trebuit să învingă Dragonul şi să-l ciopârţească astfel încât să se poată naşte Cosmosul. Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul după ce l–a învins pe monstrul primordial Rahab. Dar, după cum vom vedea, această izbândă a zeului asupra Dragonului trebuie să se repete în chip simbolic în fiecare an, pentru că lumea trebuie creată din nou în fiecare an. La fel, izbânda zeilor asupra puterilor Tenebrelor, Morţii şi Haosului se repetă cu fiecare victorie a cetăţii asupra cotropitorilor.             Sistemele de apărare ale aşezărilor şi ale cetăţilor au fost probabil la început magice: aceste sisteme, alcătuite din şanţuri, labirinturi, valuri de apărare, erau concepute astfel încât să poată împiedica mai curând năvălirea demonilor şi a sufletelor morţilor decât atacul fiinţelor omeneşti. în nordul Indiei, în vreme de epidemie, se desenează în jurul satului un cerc a cărui menire este să împiedice demonii bolii să pătrundă dincolo de această împrejmuire.21 în Occidentul medieval, zidurile cetăţilor erau consacrate prin ritualuri spre a sluji de apărare împotriva Demonului, a Bolii şi a Morţii. De altfel, în gândirea simbolică, duşmanul–om este în chip firesc asimilat cu Demonul şi cu Moartea. De fapt, rezultatul atacurilor, fi ele demonice ori militare, este întotdeauna acelaşi: distrugerea, nimicirea, moartea.             În zilele noastre se folosesc aceleaşi imagini când se face referire la primejdiile care ameninţă un anumit tip de civilizaţie: se vorbeşte aşadar de „haos”, „dezordine”, de „bezna” în care se va cufunda „lumea noastră”. Toate aceste expresii înseamnă abolirea unei ordini, a unui Cosmos, a unei structuri organice, şi recăderea într–o stare fluidă, amorfă, adică haotică. Aceasta dovedeşte, după părerea noastră, că imaginile exemplare se mai păstrează în limbajul şi în clişeele omului modern. Ceva din concepţia tradiţională despre Lume mai rămâne în comportamentul său, deşi el nu este întotdeauna conştient de această moştenire din vremuri străvechi.             Asumarea Facerii Lumii             Trebuie să subliniem de la bun început deosebirea radicală dintre cele două comportamente — „tradiţional” şi „modern” — faţă de locuinţa omenească. Nu are rost să mai stăruim asupra valorii şi funcţiei locuinţei în societăţile industriale, deoarece ele sunt îndeobşte cunoscute. După un mare arhitect contemporan, Le Corbusier, casa este „o maşină de locuit”. Ea face parte, aşadar, din nenumăratele maşini produse în serie în societăţile industriale. în lumea modernă, casa ideală trebuie să fie mai întâi de toate funcţională, adică să le permită oamenilor să muncească şi să se odihnească, pentru ca apoi să poată din nou munci. „Maşina de locuit” poate fi schimbată tot atât de des ca şi bicicleta, frigiderul, automobilul. De asemenea, omul poate pleca din oraşul sau din ţinutul în care s–a născut, fără alt inconvenient decât cel impus de adaptarea la altă climă.             Nu ne propunem să scriem istoria desacralizării treptate a locuinţei omeneşti. Acest proces face parte integrantă din uriaşa transformare a Lumii, asumată de societăţile industriale şi înlesnită de desacralizarea Cosmosului, prin acţiunea gândirii ştiinţifice şi mai ales a răsunătoarelor descoperiri ale fizicii şi chimiei. Ne vom putea întreba mai târziu dacă această secularizare a Naturii este într–adevăr definitivă, dacă omul modern nu mai are nici o posibilitate de a regăsi dimensiunea sacră a existenţei în Lume. După cum am văzut, şi după cum vom putea vedea şi mai limpede în cele ce urmează, anumite imagini tradiţionale, anumite urme ale comportamentului omului premodern se mai păstrează încă, mai „supravieţuiesc”, chiar în societăţile cele mai industrializate. Ceea ce ne interesează deocamdată este să aratăm care este, în stare pură, comportamentul tradiţional faţă de locuinţă şi să desprindem acea Weltanschauung pe care o implică acest comportament.             Aşezarea într–un teritoriu, construirea unei locuinţe presupun, spuneam, o hotărâre vitală atât pentru întreaga comunitate, cât şi pentru individ. Este vorba de fapt de asumarea creării „lumii” în care am ales să locuim. Trebuie deci imitată lucrarea zeilor, cosmogonia. Nu este lucru uşor, pentru că există şi cosmogonii tragice, sângeroase: iar pentru că imită gesturile divine, omul trebuie să le repete. Dacă zeii au fost nevoiţi să doboare şi să sfârtece un Monstru marin ori o Fiinţă primordială ca să alcătuiască apoi lumea, omul trebuie, la rândul său, să–i imite atunci când îşi clădeşte o lume a lui, o cetate ori o casă. Construcţiile cer aşadar jertfe sângeroase sau simbolice, despre care se cuvin spuse câteva cuvinte.             Oricare ar fi structura unei societăţi tradiţionale — fie că este alcătuită din vânători–păstori, din agricultori sau a ajuns în stadiul civilizaţiei urbane —, locuinţa este întotdeauna sanctificată pentru că este o imago mundi, iar lumea este o creaţie divină. Există însă mai multe feluri de omologare a locuinţei cu Cosmosul, tocmai pentru că există mai multe tipuri de cosmogonii. Ne vom mărgini, în acest stadiu, să amintim doar două mijloace prin care locuinţa (înţelegând prin aceasta atât teritoriul, cât şi casa) este transformată în Cosmos şi capătă astfel valoare de imago mundi: a) asimilarea cu Cosmosul prin proiecţia celor patru zări pornind de la un punct central, în cazul unui sat, sau prin aşezarea simbolică a unui Axis mundi, în cazul locuinţei familiale; b) prin repetarea, într–un ritual de construcţie, a actului exemplar al zeilor, în urma căruia a luat naştere Lumea din corpul unui Dragon marin sau al unui Uriaş primordial. Nu vom insista asupra deosebirii radicale de Weltanschauung dintre cele două mijloace de sanctificare a locuinţei, şi nici asupra a ceea ce presupun ele din punct de vedere istoric şi cultural. Vom spune doar că primul mijloc — „cosmicizarea” unui spaţiu prin proiecţia zărilor sau prin aşezarea unui Axis mundi — este atestat încă din stadiile cele mai arhaice de cultură (de pildă stâlpul kauwa–auwa al australienilor achilpa), în vreme ce cel de–al doilea pare să fi fost inaugurat de cultivatorii arhaici. Ceea ce ne interesează în cadrul acestei cercetări este faptul că, în toate culturile tradiţionale, locuinţa comportă un aspect sacru şi prin aceasta este o reflectare a Lumii.             Într–adevăr, locuinţa populaţiilor primitive arctice, nord–americane şi nord–asiatice prezintă un stâlp central, asimilat cu Axis mundi, cu Stâlpul cosmic sau cu Arborele Lumii, care fac legătura, după cum am văzut mai înainte, dintre Pământ şi Cer. Cu alte cuvinte, simbolismul cosmic este cuprins în structura însăşi a locuinţei. Cerul este conceput ca un cort uriaş susţinut de un stâlp central: ţăruşul cortului sau stâlpul central al casei sunt asimilaţi cu Stâlpii Lumii şi chiar numiţi astfel. Jertfele în cinstea Fiinţei cereşti supreme au loc chiar la picioarele acestui stâlp central, ceea ce arată cât de importantă este funcţia sa rituală. Acelaşi simbolism s–a păstrat la păstorii crescători de animale din Asia Centrală, însă locuinţa cu acoperiş conic sprijinit pe un stâlp central fiind aici înlocuită de iurtă, funcţia mitico–rituală a stâlpului este preluată de deschizătura din partea de sus, prin care iese fumul. La fel ca stâlpul (Axis mundi), copacul cu crengile tăiate, al cărui vârf iese prin deschizătura din acoperişul iurtei (şi care simbolizează Arborele cosmic) reprezintă o scară care duce la Cer şi pe care urcă şamanii în călătoria lor către înalt, luându–şi zborul prin acea deschizătură din acoperiş.22 Stâlpul sacru, aflat în mijlocul locuinţei, se mai întâlneşte în Africa, la populaţiile de păstori hamiţi şi hamitoizi.23             În concluzie, orice locuinţă se află aşezată lângă Axis mundi, pentru că omul religios doreşte să trăiască în „Centrul Lumii”, cu alte cuvinte în real.             Cosmogonie şi sacrificiu de construcţie             O concepţie asemănătoare se întâlneşte într–o cultură foarte evoluată, precum a Indiei, dar aici se poate remarca şi celălalt mod de omologare a casei cu Cosmosul, pe care l–am amintit mai sus. înainte ca zidarii să pună prima piatră, astrologul le indică punctul din temelie care se găseşte deasupra Şarpelui ce susţine lumea. Meşterul zidar ciopleşte un ţăruş şi–l înfige în pământ, chiar în locul arătat, spre a pironi capul şarpelui. Peste ţăruş se pune apoi o piatră, Piatra de temelie se găseşte astfel chiar în „Centrul Lumii”.24 Pe de altă parte însă, actul punerii temeliei repetă actul cosmogonic: înfigând ţăruşul în capul Şarpelui spre a–l „pironi”, omul imită gestul primordial al lui Soma ori al lui Indra, care, spune Rig Veda, „a lovit Şarpele în adăpostul său” (VI, XVII, 9) şi „i–a retezat capul” cu fulgerul (I, LII, 10). Am spus mai înainte că Şarpele este simbolul Haosului, al amorfului, a ceea ce nu s–a manifestat. Decapitarea lui echivalează cu un act de creaţie, cu trecerea de la virtual şi amorf la formal. Am văzut că zeul Marduk a alcătuit Lumea din trupul unui monstru marin primodial, Tiamat. Victoria era repetată în chip simbolic, în fiecare an, pentru că Lumea se reânnoia în fiecare an. însă actul exemplar al victoriei divine era repetat şi cu prilejul oricărei construcţii, pentru că orice construcţie nouă reproducea Facerea Lumii.             Acest al doilea tip de cosmogonie este mult mai complex, aşa că ne vom mărgini să–l schiţăm doar. Nu–l putem trece cu vederea, pentru că de o asemenea cosmogonie sunt legate nenumăratele forme de sacrificiu de construcţie, care nu este de fapt decât o imitaţie, adesea simbolică, a jertfei primordiale care a dat naştere Lumii. într–adevăr, începând cu un anumit tip de cultură, mitul cosmogonic pune la baza Creaţiei uciderea unui Uriaş (Ymir în mitologia germanică, PuruÑa în mitologia indiană, P’an–ku în China): organele sale dau naştere diferitelor regiuni cosmice. După alte grupuri de mituri, nu numai Cosmosul ia naştere în urma uciderii unei Fiinţe primordiale, din substanţa acesteia, ci şi plantele alimentare, rasele umane ori clasele sociale. Sacrificiile de construcţie ţin de acest tip de mituri cosmogonice. Ca să dureze, o construcţie (casă, templu, lucrare tehnică) trebuie să fie însufleţită, să capete în acelaşi timp o viaţă şi un suflet. „Transferul” sufletului nu se poate face altfel decât printr–o jertfă sângeroasă. Istoria religiilor, etnologia, folclorul cunosc nenumărate forme de sacrificii de construcţie, de jertfe sângeroase ori simbolice spre binele unei construcţii.25 în sud–estul Europei, aceste rituri şi credinţe au dat naştere unor minunate balade populare care înfăţişează jertfa soţiei meşterului zidar, fără de care construcţia nu poate fi dusă la bun sfârşit (cf. baladele podului de la Arta, din Grecia, a mânăstirii Argeş din România, a cetăţii Scutari din Iugoslavia etc.).             Chiar dacă nu am stăruit prea mult asupra semnificaţiei religioase a locuinţei omeneşti, câteva concluzii se impun de la sine. Ca şi cetatea ori sanctuarul, casa este sanctificată, în parte sau în întregime, printr–un simbolism ori un ritual cosmogonic. Aşezarea într–un anume loc, construcţia unui sat sau doar a unei case implică aşadar o hotărâre de cea mai mare importanţă, pentru că aceasta priveşte existenţa însăşi a omului: este vorba, de fapt, de crearea propriei „lumi” şi de asumarea responsabilităţii de a o păstra şi de a o reânnoi. Nimeni nu–şi schimbă locuinţa fără o strângere de inimă, pentru că nu este uşor să–ţi părăseşti „lumea”. Locuinţa nu este un obiect, o „maşină de locuit”, ci Universul pe care omul şi–l clădeşte imitând Creaţia exemplară a zeilor, cosmogonia. Orice construcţie şi orice inaugurare a unei locuinţe noi echivalează într–un fel cu un nou început, cu o nouă viaţă. Şi orice început repetă acel început primordial când a luat naştere Universul. Chiar în societăţile moderne, atât de puternic desacralizate, serbările şi petrecerile care însoţesc mutarea într–o locuinţă nouă mai păstrează încă amintirea festivităţilor zgomotoase care marcau odinioară acel incipit vita nova.             Deoarece locuinţa este o imago mundi, ea se găseşte în chip simbolic în „Centrul Lumii”. Mulţimea, chiar infinitatea Centrelor Lumii nu împovărează cu nimic gândirea religioasă. Pentru că nu este vorba de un spaţiu geometric, ci de un spaţiu existenţial şi sacru care prezintă o structură cu totul deosebită, ce permite o infinitate de rupturi şi deci de comunicări cu transcendentul. Am văzut semnificaţia cosmologică şi rolul ritual al deschiderii din acoperiş în diferitele tipuri de locuinţe. în alte culturi, aceste semnificaţii cosmologice şi aceste funcţii rituale sunt preluate de horn (gură de fum) şi de partea din acoperiş care se găseşte deasupra „unghiului sacru” şi care este înlăturată sau chiar spartă în caz de agonie prelungită. în ceea ce priveşte omologarea Cosmos– Casă–Corp omenesc, vom arăta în cele ce urmează profunda semnificaţie a „acoperişului spart”. Să amintim deocamdată că sanctuarele cele mai vechi erau hipetre sau aveau o deschizătură în acoperiş, „ochiului domului”, simbol al rupturii de nivel, al comunicării cu transcendentul.             Arhitectura sacră nu a făcut decât să reia şi să dezvolte simbolismul cosmologic cuprins cu mult înainte în structura locuinţelor primitive. La rândul său, locuinţa omenească fusese precedată, din punct de vedere cronologic, de „locul sfânt” provizoriu, de spaţiul consacrat şi cosmicizat provizoriu (cf. australienii achilpa). Cu alte cuvinte, toate simbolurile şi toate ritualurile legate de temple, cetăţi, case decurg, de fapt, din experienţa primitivă a spaţiului sacru.             Templu, bazilică, catedrală             În marile civilizaţii orientale — începând cu Mesopotamia şi Egiptul şi sfârşind cu China şi India —, Templul cunoaşte o nouă şi importantă valorizare: nu mai este doar o imago mundi, ci şi o reproducere pământească a unui model transcendent. Iudaismul a moştenit această concepţie paleo–orientală a Templului, considerat copia unui arhetip ceresc. Această idee este probabil una dintre ultimele interpretări pe care omul religios le–a dat experienţei primare a spaţiului sacru, în opoziţie cu spaţiul profan. Se cuvine să stăruim puţin asupra perspectivelor deschise de această nouă concepţie religioasă.             Să amintim mai întâi esenţa problemei: Templul este o imago mundi pentru că Lumea, ca lucrare a zeilor, este sacră. însă structura cosmologică a Templului duce la o nouă valorizare religioasă: loc sfânt prin excelenţă, casă a zeilor, Templul resanctifică în permanenţă Lumea, pentru că o reprezintă şi în acelaşi timp o conţine. De fapt, Lumea este resancti-ficată în întregime datorită Templului. Oricare ar fi gradul său de impuritate, Lumea este continuu purificată de sfinţenia sanctuarelor.