Nicolae Labiș

Sunt spiritul adâncurilor   Eu sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amagitoarei neputinti sunt vestede. Din când în când Ma urc în lumea voastra În nopti grozav de linistite si senine, Si-atunci aprind mari focuri Si zamislesc comori Uimindu-va pe cei ce ma-ntelegeti. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasa, minunata. Sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi.

Sunt douazeci de ani…   Sunt douazeci de ani si înca unul… N-as vrea nici unul sa i-l dau minciunii. Sa zboare toti spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.   Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu stiu un lucru care-i tinta vietii: Sa tii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul rosu-al meu si-al diminetii.   E steagul cui? Eu cred ca e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind sa doara, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afara.   Iar seara, când se lasa cu racoare, Si cerul se întuneca-n frumos Însângerat si vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos.

Primele iubiri   2 Mi-am taiat în suflet temple, Chip cioplit s-asez în ele, Cerbii mei au sa-l contemple Adunati sub ploi de stele.   Brazii mei înalti si plopii Sub poleiuri de zapada, Înmultit în mii de copii, Chipul tau au sa ti-l vada.   Iar izvorul înserarii Oglindi-va-n ape pale Arcul strâns al cugetarii De pe bolta fruntii tale.   Peste stânci mi s-or desprinde Flacari verzi, când ai sa treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci.   Daca alte lumi, plecata Cu-ai tai pasi ai sa alinti, Îti va fi si-atunci pastrata Urma pasilor fierbinti.   Caci fosnindu-ti unduirea Calma,-a palmelor subtiri, Mi-a stins pâna si-amintirea Trecatoarelor iubiri.   Doar o singura iubire Lâng-a ta o mai pastrez – Este prima mea iubire, Ea mi-a dat în viata-un un crez.   Ea, al vietii mele soare, Încalzi-va din senin Toate cântecele care Tie am sa ti le-nchin.   4   Mergeam tacuti alaturi, straini, odinioara Si presimteam ca astazi voi fi îndragostit De fata ta curata ca zorile de vara, De parul tau de aur împletit.   Dar nu stiam ca nimeni n-are sa poata sterge Vapaile din inimi, acest pojar nestins, Ca pe carari de sticla alaturi ne vor merge Ideile, îmbratisate strâns.   Ca prins de-o vraja noua si-atotcuprinzatoare Voi parasi boema cu gustul ei amar, Ca vinul, desi-mi place când scapara-n pahare, Ma va-mbia din ce în ce mai rar.   Vazusem frumusetea privirilor semete, Izvoare de lumina, de umbre si scântei, Dar banuisem numai adânca frumusete De dincolo de ochii mari si grei,   Ce mai târziu, prin lupte launtrice-am aflat-o Si-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viata cu flacara-i curata Fara de care n-as putea trai.   5   Steaua polara pe cer, departe, În scurgerea timpului nu are moarte Statornic arde în orice seara, Capat de osie, steaua polara. Stelele, luminile, roiuri astrale Se-nvârt în jurul osiei sale. Sobra-armonie pururea vie, Nezdruncinata putere-n tarie.   Osie-a luminilor, daca te-ai rupt, Lumile cad huruind dedesubt, Ca-nvalmasite de tari alcooluri Lumile cad fulgerate în goluri! Îngrozitoare schimbare atunci: Floarea vulcanilor creste din pungi, Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetatie, suflete, mori.   Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri si pe drapele, Capat de osie – rosie stea – Osia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvârte pe osia dura În anotimpuri de frig si caldura, Si când furtunile ma bântuiesc, Cerbii si vulturii mei o privesc.   Daca s-ar frânge osia mea, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Spre alte lumi ar zbura si-ar tipa, Daca s-ar frânge osia mea. Ar navali pustiirea secreta, Cântecu-ar prinde scrâsnet de creta, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Daca s-ar frânge osia mea.   Osia mea-i doar o parte, stiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia este numai o parte Din marea osie, fara de moarte. Osia mea nu se frânge nicicând, Trece prin miezul acestui pamânt, Pe ea, iubito, sunt lumile noastre, Doua planete, margele albastre.

Moartea caprioarei   Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit si a curs pe pamânt. A ramas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fântâna namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri Danseaza salbatice, satanice jocuri.   Ma iau dupa tata la deal printre târsuri, Si brazii ma zgârie, rai si uscati. Pornim amândoi vânatoarea de capre, Vânatoarea foametei în muntii Carpati. Setea ma naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa, straina si grea.   Asteptam într-un loc unde înca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scapata soarele, când va licari luna, Aici vor veni în sirag sa se-adape Una câte una caprioarele.   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.   Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers! Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.   Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii, Si stelele uimite clipira printre ele. Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii, Frumoasa jertfa a padurii mele!   Ea s-arata saltând si se opri Privind în jur c-un fel de teama, Si narile-i subtiri înfiorara apa Cu cercuri lunecoase de arama.   Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit, Stiam ca va muri si c-o s-o doara. Mi se parea ca retraiesc un mit Cu fata prefacuta-n caprioara. De sus, lumina palida, lunara, Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara Bataia pustii tatii sa dea gres!   Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi, Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele, Îl pravali apoi, stârnind pe apa Fugare roiuri negre de margele. O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri, Si viata caprioarei spre zarile târzii Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna Când lasa cuiburi sure si pustii. Împleticit m-am dus si i-am închis Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne, Si-am tresarit tacut si alb când tata Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau. Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege si de datini… Dar legea ni-i desarta si straina Când viata-n noi cu greu se mai anina, Iar datina si mila sunt desarte, Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.   Pe-o nara pusca tatii scoate fum. Vai fara vânt alearga frunzarele duium! Înalta tata foc înfricosat. Vai, cât de mult padurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fara sa stiu Un clopotel cu clinchet argintiu… De pe frigare tata scoate-n unghii Inima caprioarei si rarunchii.   Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea… Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!

Mama   N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune Un om ce de pe-acasa a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Si c-ai albit, mamuca, ai albit.   Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava. Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti, Când din scrisori eu vad precum matale Din zi în zi mereu intineresti.