Charles Dickens

    Marile sperante de Charles Dickens     Capitolul 1           Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas.   Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu părul creţ. Iar trăsăturile inscripţiei: „De asemeni şi Giorgiana, soţia celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.   Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip şi Georgiana, „soţia celui de mai sus” sunt morţi de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi şi ei şi îngropaţi; că întinderea necultivată de dincolo de cimitir, străbătută de gropi şi presărată cu cantoane, pe care păşteau cirezi, e ţara mlaştinilor; că şuviţa plumburie de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatic de unde năvăleşte vântul, e marea şi că pumnuleţul acesta de om, care tremură şi scânceşte, înfricoşat de tot ce vede, e Pip.   — Tacă-ţi gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, şi un om se ridică dintre morminte, lângă uşa care dădea în biserică. Stai liniştit, diavole, că de nu, îţi frâng gâtul!   Era un om înfricoşător, îmbrăcat într-o haină grosolană cenuşie şi avea o cătuşă mare de fier la picior. Pălărie nu avea şi ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma zdrenţuită. Arăta ca un om ieşit din apă sau din noroi, lovit şi tăiat de pietre, înţepat de urzici şi sfâşiat de mărăcini; şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul; dinţii îi clănţăneau, când mă apucă de bărbie.   — Vă rog, domnule, să nu-mi frângeţi gâtul, l-am implorat eu. Vă rog frumos.   — Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute.   — Pip, domnule.   — Unde locuieşti? Numaidecât să-mi spui.   Am arătat cu degetul în direcţia unde se întindea satul nostru, printre aninii şi plopii de pe malul neted, cam la o milă depărtare de biserică.   După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar, în afară de o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse din nou în picioare – căci omul era atât de iute în mişcări şi atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în faţa mea – cum spun, când biserica se întoarse din nou în picioare, eu şedeam tremurând cocoţat pe o piatră înaltă de mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie.   — Măi puştiule, făcu omul, lingându-şi buzele, dar dolofan obraji mai ai.   Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deşi pe atunci era cam mititel şi nu prea voinic pentru vârsta mea.   — Să fiu al naibii, dacă nu i-aş mânca! spuse omul, clătinând ameninţător din cap. Zău dacă n-aş face-o.   Mi-am exprimat cu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu se întâmple şi m-am încleştat cu putere de piatra pe care mă aşezase omul, întâi ca să mă ţin mai bine şi apoi ca să nu cumva să încep să plâng.   — Ia spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama?   — Acolo! am răspuns eu.   — Omul tresări ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, apoi, şi se uită în urmă.   — Acolo, am explicat eu: „deasemeni şi Georgiana”, aceea este mama.   — A! făcu el, întorcându-se; şi ăla de alături de ea e tatăl tău?   — Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”.   — Aha! bodogăni omul, gânditor. Şi tu pe lângă cine trăieşti acum, dacă cumva te mai las eu cu zile?   — Cu sora-mea, doamna Gargery…, nevasta lui Joe Gargery, fierarul.   — Fierarul, aha! făcu el. Şi-şi privi piciorul.   După ce-şi plimbă de câteva ori privirea întunecată de la picior la mine. Se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă apucă de amândouă mâinile şi mă împinse pe spate, ţinându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau pătrunzători în ai mei şi eu îl priveam cu deznădejde.   — Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia o pilă?   — Ştiu, domnule.   — Dar haleală, ştii ce-i?   — Ştiu.   După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slab şi ca să mă înfricoşeze mai rău.   — Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Şi ai să-mi aduci haleală.   Şi iar mă smuci. Dacă nu îţi scot măruntaiele. Şi mă mai zgâlţâi puţin.   Eram atât de îngrozit şi de ameţit, încât m-am agăţat de el cu amândouă mâinile.   — Dac-aţi fi atât de bun şi m-aţi lăsa să stau drept, poate că n-aş mai fi atât de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăzni eu.   Mi-a dat un ghiont zdravăn şi m-a răsucit din nou şi biserica sări din nou deasupra moriştii de vânt din vârf. Apoi m-a ţinut în poziţia de drepţi, pe marginea pietrei de mormânt şi mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare:             Miniseria de 6 episode o puteti urmari pe siteul video latimp.eu, dând pe linkul de mai jos           https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/          

Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.   Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol. Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor. Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără niciun dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate: — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace! Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, indreptan- du-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el: — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte! — ’Mnezeu s-o binecuvânteze!, se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom’le şi să facă trei’spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor! Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil. Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire. — Gata, madam Cutare, a murit!, spuse doctorul în cele din urmă. — Of, săraca de ea, aşa e!, spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea! — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine? — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea. Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă. — Aceeaşi veche poveste — spuse el dând din cap — văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună! Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil. Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui — copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit —, dispreţuit şi oropsit de toţi. Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   Capitolul 2   În care se vorbeşte despre creşterea şi educaţia lui Oliver Twist, precum şi de consiliul parohial   Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui şir neantrerupt de înşelăciuni şi dezamăgiri. L-au crescut cu biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în permanenţă mai-marilor parohiei situaţia acestui copil orfan, flămând şi sărac. Aceştia, la rândul lor, începuseră să se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i ofere lui Oliver Twist mângâierea şi hrană de care avea atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea fiinţă nu există, mai- marii parohiei au hotărât cu mărinimie şi plini de omenie că Oliver să fie trimis la ţară, într-o altă casă mai mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certaţi cu legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo şapte pence şi jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripăşea acolo pe toţi răii. Şapte pence şi jumătate pe săptămână e o sumă destul de frumuşică: cu şapte pence şi jumătate poţi cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie înţeleaptă şi cu multă experienţă; ea ştia exact ce le trebuia copiilor, dar şi ce era bun pentru ea. Aşa că ei îi revenea cea mai mare parte a câştigului săptămânal, oferind tinerei generaţii parohiale în creştere o porţie şi mai mică decât i se cuvenea, reuşind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar şi de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. Iată cum se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof materialist. Cine nu cunoaşte povestea acelui filosof? El a inventat o teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să mănânce şi pe care a reuşit să o demonstreze atât de bine, încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, transformându-l din nimic într-un animal ager şi focos, care a murit doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic materialist folosit de această femeie hoaţă opera tot la fel şi pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reuşea să-şi ducă zilele cu puţină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc din nebăgare de seamă, ori se înăbuşea din te miri ce; dar oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era chemat în cealaltă lume ca să-şi cunoască părinţii pe care nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta. Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele — cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, dat fiind că acolo la ţară nu se prea spălau rufele —, tocmai atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări stânjenitoare, enoriaşii razvratindu-se şi semnând câte o plângere. Însă aceste obraznicii erau repede muşamalizate de doctor, precum şi de mărturia epitropului; primul deschidea întotdeauna cadavrul şi nu găsea nimic înăuntru (lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau controale regulate la ţară, având întotdeauna grijă să-l trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunţe venirea. Aşa se face că de fiecare dată toţi copiii erau primeniţi şi curaţi. Ce puteai pretinde mai mult? Nu prea era de aşteptat ca un astfel de sistem să dea roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid şi firav, micuţ de statură şi subţire ca o trestioară. Cu toate acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi părinţi au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai faptului că a reuşit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, graţie regimului auster la care fusese supus încă de la naştere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la vârsta de nouă ani, pe care şi-o sărbătorea în pivniţa de cărbuni în compania selecta a doi domnişori, după ce toţi trei fuseseră snopiţi în bătaie şi încuiaţi acolo pentru că îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură zdravănă, vazandu-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii. — Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi, domnule Bumble?, spuse doamna Mann scoţând capul pe geam şi prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada sus pe Oliver şi pe ăilalţi doi plozi şi bagă-i imediat la spălat! Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble! Domnul Bumble era cam grăsuţ şi cam ţâfnos din fire, aşa că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, începu a zgâlţâi portiţa cu furie, ba, îi mai trase şi un şut, cum numai un epitrop o poate face. — Vai de mine! — spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe când cei trei băieţi erau scoşi din ascunzătoare — oare cum de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiţă era încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilaşilor acestora, dragii de ei! Intraţi, domnule! Poftiţi, vă rog, domnule Bumble, dar, vă rog, poftiţi, domnule! Deşi această invitaţie a fost de o politeţe excesivă, putând înmuia chiar şi inima celui mai înţepat staroste de biserică, ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop. — Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este respectuoasă şi cuviincioasă?, se răţoi domnul Bumble, strângându-şi bastonul cu putere. Să-i ţii pe reprezentanţii parohiei să aştepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai parohiei? îţi dai seama, doamna Mann, că eşti, cum să spun eu, doar o biată delegata a parohiei şi o lefegioaica? — Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la vreo doi puişori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-aţi venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă şi cu multă umilinţă. Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de orator şi era foarte mândru de el însuşi. Începu să se calmeze, având în vedere că deja îşi etalase oratoria şi-şi răzbunase orgoliul. — Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva mai potolit, poate că-i aşa cum spui dumneata. Fie! Deci, doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu niscaiva treburi şi am câte ceva să-ţi spun. Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor pardosit cu dale de cărămidă şi îi oferi un scaun, aşezându-i foarte tacticos pe masă bastonul şi pălăria în formă de tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble îşi şterse transpiraţia de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii sunt şi ei oameni, aşa că domnul Bumble zâmbi. — Ei, da’ acum să nu vă supăraţi de ce-am să vă spun, adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, aţi mers ceva pe jos, da’ mai bine-mi văd de treabă. Domnu’ Bumble, ce-aţi zice de o băuturică? — Nicio picătură, dar chiar nicio picătură, spuse domnul Bumble, fluturându-şi liniştit mâna dreaptă cu un semn plin de demnitate. — Ba io tot cred c-o să vreţi puţin, spuse doamna Mann, care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că şi gestul făcut. Numa’ o picătură îndoită cu puţină apă rece şi o bucăţică de zahăr. Domnul Bumble îşi drese glasul. —Acu’ numa’ o picături ca, zise doamna Mann convingătoare. — Ce anume?, întrebă epitropul. — Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i ung pe drăguţii de mititei pe la buric, când nu li-i bine, domnu’ Bumble, îi răspunse doamna Mann scoţând o sticlă şi-un pahar din dulapul din colţ. Gin. Ai să vezi domnu’ Bumble, e-un gin straşnic. — Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor aşa ceva?, întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul. — Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de ei?!, răspunse îngrijitoarea. N-aş putea suferi să-i văd cum se chinuiesc, doar mă cunoaşteţi ’mneavoastra. — Da, desigur, încuviinţă domnul Bumble, n-ai putea. Doamna Mann, eşti o femeie adevărată (la auzul acestor cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să informez consiliul cu prima ocazie. (Trase paharul spre el). Am să spun că pentru copii eşti ca o mamă. (Amesteca bine ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în sănătatea dumitale — şi dădu peste cap jumătate din el. Ei, şi-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoţând din buzunar un carneţel cu coperte din piele. Băiatul acela care a fost botezat aşa, că vai de lume, Oliver Twist, împlineşte azi nouă ani. — Batu-l-ar norocu’ să-l bată!, îl întrerupse doamna Mann ştergându-şi ochiul drept cu colţul sortului, până ce se înroşi. — Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile supraomeneşti, ba, chiar aş putea spune supranaturale din partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, cum o chema şi din ce clasă socială făcea parte. Doamna Mann îşi ridică mâinile a neputinţă, apoi, după o clipă de gândire, spuse: — Atunci cum se face că el totuşi are un nume? Luând o poziţie impozantă şi plin de mândrie, epitropul spuse cu emfază: — Eu l-am inventat. — Dumneata, dom’le Bumble?! — Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume copilaşilor noştri iubiţi în ordine alfabetică. Ultimul pe care l-am numit a fost cu S — Swubble, iar acesta a fost cu T — Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata pregătite până la sfârşitul alfabetului şi iar o pot lua de la A până la Z. — Da’ chiar că sunteţi tare citit, dom’le!, spuse doamna Mann. — Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel de compliment; aşa o fi, dacă spui dumneata. Aşa o fi, doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă şi apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd imediat. — Gata, acu’ vi-l aduc, spuse doamna Mann ieşind iute din cameră. Curăţat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă de jegul întărit pe faţă şi pe mâini, băiatul fu condus în camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoinţă. — Oliver, fă o plecăciune în faţa domnului, spuse doamna Mann. Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către epitropul care era aşezat pe un scaun şi jumătate către tricornul de pe masă. — Vrei să mergi cu mine, Oliver?, spuse domnul Bumble cu emfază. Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, doar că ridicându-şi privirea o întâlni pe cea a doamnei Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea epitropul. Îi arătă pumnul şi avea o fată ameninţătoare, într-o fracţiune de secundă înţelese totul. Prea des încasase pumni ca să-i fi uitat atât de uşor. — Vine şi dansa cu mine?, întrebă sărmanul Oliver. — Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va veni să te vadă doar din când în când. Copilul, chiar dacă era mic, reuşi să se prefacă şi să arate că-i părea tare rău că trebuia să plece. Avea chiar şi ochii plini de lacrimi. Foamea şi bătăile încasate de mai multe ori pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-şi dorea decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine într-o mână şi cu şepcuţa maronie, specifică uniformei parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă bună şi nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i lumineze anii întunecaţi ai copilăriei. În ciuda celor arătate mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiţă grădinii se închise în urma lui. Chiar aşa rai cum erau, micuţii lui tovarăşi de suferinţă, pe care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi avusese vreodată; pentru întâia oară în viaţa lui simţi cu adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare! Domnul Bumble mergea cu paşi mari; tropăind mărunt, Oliver îl ţinea strâns de manşeta bordata cu fireturi aurii şi îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt şi cu ţâfnă — blândeţea temporară pe care ginul amestecat cu apă o trezise în inima lui tocmai se evaporase, aşa că devenise epitropul de mai înainte. Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas şi abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea seară membrii consiliului aveau să se întâlnească şi că el, Oliver, trebuia să apară în faţa lor negreşit. Neştiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era chiar uluit de inteligenta epitropului şi nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu bastonul, aşa, doar ca să-l mai trezească un pic, şi-i mai dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari şi graşi stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, aşezat într-un jilţ, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o faţă rotundă şi tare roşie. — Fă o plecăciune în faţa consiliului, spuse Bumble. Oliver îşi şterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi şi, nevăzând niciun consiliu, ci doar o singură masă se înclină în faţa ei. — Cum te cheamă, băieţaş?, îl întrebă domnul din scaunul cel înalt. La vederea atâtor domni, Oliver se sperie şi începu să tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, lucru care-l făcu să plângă. Aşa că răspunse foarte încet şi parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui. — Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred că ştii foarte bine că eşti orfan. — Ce înseamnă orfan, domnule?, întrebă bietul Oliver. — Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu jiletca albă. — Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că ştii că n-ai nici tata şi nici mama şi că ai fost crescut din milă parohiei, nu? — Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar. — De ce plângi?, întrebă domnul cu jiletca albă. Şi ca să arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar aşa, oare de ce-o plânge acest copil? — Sper că te închini în fiecare seară ca un creştin adevărat — spuse un alt domn cu o voce răguşită — şi că te rogi pentru cei care-ţi dau de mâncare şi care au grijă de tine. — Da, domnule, se bâlbâi băiatul. Chiar dacă nu-şi dădea prea bine seama, domnul care vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost foarte creştineşte şi că el ar fi fost un foarte bun creştin dacă s-ar fi rugat pentru toţi cei care-l hrăniseră şi avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse aşa ceva până acum, pentru că nimeni nu-l învăţase. — Băiete, te-am adus aici ca să te învăţăm carte şi să te dăm la o meserie, spuse omul cu faţa roşie, care stătea pe scaunul cel înalt. — Aşa că ai să te apuci de scărmănat câlţi chiar de mâine dimineaţă, de la ora şase, adăugă domnul cel răguşit, îmbrăcat în jiletcă albă. Mulţumind pentru aceste binefaceri ca şi pentru slujbă cu scărmănatul câlţilor, Oliver se înclină în fata epitropului, după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu o saltea aspră pe el. Doar şi săracii au dreptul la somn, nu?! Oh, minunatele şi blândele legi englezeşti! Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea să-i influenţeze de acum încolo întreaga viaţă. Asta e, hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba. Membrii acestui consiliu parohial erau nişte filosofi cu o judecată profundă; atunci când era vorba de această casa- azil, ei îşi dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar fi putut, că nevoiaşii chiar se simţeau bine aici, unde era un loc public şi de oarecare distracţii pentru oamenii din clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, ceaiul, chiar şi cina; un fel de paradis construit din cărămidă şi mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc şi voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotştiutori, odată şi-odată lucrurile trebuie puse la punct; las’ că vedem noi, una-două. Aşa că stabiliră un regulament cum că toţi săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două posibilităţi: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori mureau repede-re- pede în afara lui. Şi de aceea au vorbit cu cei de la administraţia apelor să le dea apă la discreţie şi cu un morar să le mai dea din când în când câte puţin din faină lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe săptămână câte o ceapă şi duminică o jumătate de chiflă. Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură şi alte regulamente, tot înţelepte şi pline de omenie. Şi tot din milă, hotărâră că familiile sărace care divorţau să nu mai fie puse la plată. Şi în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani familiei, aşa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau de toate belelele. Nimeni nu poate şti câţi săraci ar fi vrut să scape din chingi, graţie acestor două privilegii, dacă n-ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare de acest azil sau casa parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni judecaţi şi prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia întâmplării. În afară de muncă pentru casa şi de fiertura de ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni. După primele şase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, sistemul funcţiona ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam costisitor la început. Se mai punea şi problema strâmtării hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, fluturau lălai pe trupurile lor împuţinate de ovăzul îndoit cu apă. Aşa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă a parohiei se împuţina pe zi ce trece, spre bucuria fără de margini a membrilor consiliului parohial. încăperea unde luau masa copiii era un spaţiu foarte mare, cu dale din piatră pe jos şi într-un colţ cu un cazan din cupru; lângă el, bucătarul, cu un şorţ pe dinainte şi ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un polonic uriaş din fiertura aceea apoasa. Toţi copiii aveau câte o străchinuţă în care primeau din această mâncare aleasă. Nimic mai mult. Excepţia era de sărbători, când primeau în plus încă două linguri şi un sfert de pâine. Castronaşele nu erau spălate niciodată pentru că străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operaţie (care bineanteles nu dură prea mult, deoarece şi lingurile erau tot atât de mari ca şi castroanele), se opreau şi se tot uitau la cazanul din cupru, cu aşa nişte ochi flămânzi de parcă ar fi vrut să devoreze până şi cărămizile pe care era aşezat; totodată, îşi sugeau degetele cu sârg, că nu cumva să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se ştie că, în general, băieţii mănâncă mai mult decât fetele. De mai bine de trei luni, Oliver Twist şi prietenii lui indurau chinurile unei senzaţii permanente de foame. În cele din urmă, au ajuns să fie atât de hămesiţi şi de sălbatici, încât un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui şi care nu era prea obişnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor lui printre dinţi ca, dacă nu primea în plus un castronel din acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce chiar pe băieţelul care dormea noaptea lângă el şi care întâmplător era mai mic şi mai slăbuţ. De atâta foame, avea nişte ochi de fiară, aşa că ei l-au crezut. Chiar în acea după-amiază s-au adunat cu toţii, s-au sfătuit şi au tras la sorţi cine să meargă la bucătar şi să-i mai ceară din acea fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist. Veni seara şi copiii se aşezară fiecare la locurile lor. Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea proţăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminţi în spatele lui; se servi fiertura de ovăz şi apoi se rosti o rugăciune mai lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice peşte. Copiii începură să şuşotească ceva între ei şi să se uite insistent la Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. Se ridică de la masă şi, ţinând castronul şi lingura în mână, se îndrepta către bucătar, speriat chiar şi el de aşa cutezanţă. — Vă rog frumos, domnule, aş mai vrea puţin. Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate; deodată se făcu palid la faţă. Timp de câteva clipe îl privi pe micuţul răzvrătit, cu ochii ieşiţi din orbite, după care se sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele inlemnisera de uimire, copiii de frică. — Ce?, întrebă bucătarul cu glas stins. — Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai daţi o porţie. Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în braţe şi începu să strige după epitrop. Membrii consiliului tocmai participau la o adunare solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel înalt: — Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i dăm mai multă mâncare. Cu toţii au rămas cu gura căscată, în timp ce groază şi uimirea se puteau citi pe feţele lor. —A cerut săi se dea mai mult?, întrebă domnul Limbkins. Bumble, calmează-te şi răspunde-mi clar şi răspicat! Deci să înţeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar şi după ce a mâncat cantitatea prescrisă în raţia zilnică? — Da, domnule, aşa a făcut. — Băiatul ăsta n-o s-o sfârşească prea bine, cu siguranţă că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu că va fi spânzurat. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversaţia asupra acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie închis de îndată. A doua zi dimineaţă a fost lipit un afiş pe dinafară porţii. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel spus, se ofereau Oliver Twist şi pe deasupra încă cinci lire sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de un ucenic la orice fel de negoţ, afacere sau meserie. — Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă şi citea afişul din dimineaţa aceea, niciodată n-am crezut cu atâta tărie că acum că băiatul ăsta va sfârşi sigur la spânzurătoare! întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate şi nici nu vreau să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), mă încumet să vă las să ghiciţi dacă Oliver Twist a murit în acest tragic chip sau nu.

PERSONAJELE     DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious. SFINŢIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de la catedrala din Cloisterham, om exemplar şi un adevărat creştin. DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb. DEPUTY („WINKS”), un ştrengar în slujba lui Durdles. EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum studiază ingineria. DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de monumente. DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnişoarei Rosa Bud. DOMNUL LUKE HONEYTHUNDER, preşedintele unui Comitet de Filantropie. JOHN JASPER, profesor de muzică şi totodată maestru-corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin Drood. NEVILLE LANDLESS, pupilul sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitaţie, primarul din Cloisterham. LOCOTENENTUL TARTAR, ofiţer în retragere din Marina Regală. DOMNUL TOPE, paracliserul-şef la catedrala din Cloisterham. DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ţine casă cu camere de închiriat, vara domnului Bazzard. DOMNIŞOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), orfană, o fată drăguţă, copilăroasă, pupila domnului Grewgious. DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIŢA DE PORŢELAN”), o cucoană bătrână şi deşteaptă; mama sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. HELENA LANDLESS, pupila domnului Honeythunder. DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul domnişoarei Twinkleton. DOAMNA TOPE, nevasta paracliserului-şef de la catedrala din Cloisterham, DOMNIŞOARA TWINKLETON, conducătoarea unui pension de fete.                             CAPITOLUL  I       ZORILE     Turnul unei străvechi catedrale englezeşti? Cum se face că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn cenuşiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? Dar de unde şi până unde tocmai aici! În văzduh nu există nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ţi răsară dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e ţepuşa care a apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proţăpită la porunca sultanului, pentru a trage în ţeapă, unul câte unul, cine ştie ce bandă de pungaşi turci. Aşa trebuie să fie, căci se aud talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina soarelui, şi, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară flori. Vin apoi elefanţii albi – sumedenie, gătiţi în tot soiul de culori scânteietoare – şi sclavi fără de număr. Totuşi, în fund, se înalţă turnul catedralei, acolo unde nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, iar în ţeapa groaznică nu vezi zvârcolindu-se ţipenie de om. Dar stai! Ţepuşa e atât de joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros. Scuturându-se din creştet până-n tălpi, omul nostru căută să-şi adune în chipul acesta fantastic gândurile risipite; în cele din urmă se trezi, şi proptindu-şi în mâini trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea mai prăpădită şi mai neîncăpătoare odăiţă. Prin perdeaua zdrenţuită de la fereastră, lumina zorilor se furişa dintr-o curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezişul, pe un pat mare, peste tăblia care pur şi simplu cedase din pricina greutăţii. Tot îmbrăcaţi şi de-a curmezişul patului, nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascar[1] şi o femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolenţă, de torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot suflând de zor, cu mâna descărnată streaşină, scânteia roşie se înteţea, slujind, în lumina sură a dimineţii, drept lampă, ca bărbatul acesta să-i poată desluşi cât de cât chipul. — Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreţ şi răstit. Mai vrei una? El se uită în jur, ducând mâna la frunte. — De când ai venit aici la miezu nopţii, cinci ai fumat, nici mai mult, nici mai puţin, continuă femeia, văitându-se într-una. Vai de mine şi de mine, că rău mă mai doare capu. Ăştia doi, a venit după ’mneata. Ah, sărmana de mine, merge treaba prost de tot! Puţini chinezi dă pe la docuri, iar lascari şi mai puţini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, ţi-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, şi n-ai să uiţi că acum opiu e scump al naibi pe piaţă, nu-i aşa? Auzi, trei şilingi şi şase pence degetaru! Să nu uiţi că numa eu… şi Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da’ el nu se pricepe aşa de bine ca mine... numa eu ştiu sicretu cum se amestecă! De-aia ai să plăteşti cumsecade, nu-i aşa, maică? În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când şi când, bolborosind, trăgea zdravăn în piept. — Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii… vai de plămânaşii mei! Uite-aşa, măiculiţă, e aproape gata pipa ’mneatale. Vaai, sărmănuţa de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar vrea să cadă! Când te-am văzut că-ţi vii în fire, mi-am zis, biata de mine, las’ că-i mai pregătesc eu una, că n-are să uite de preţu opiului, şi o să-mi plătească cumsecade. Haram de capu meu. Îmi fac pipele din sticle vechi de cerneală de-o para, vezi, măiculiţă, cum e asta… şi-i pun o ţeavă, uite aşa, şi iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o linguriţă de corn, şi iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei nervi! acum şaişpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, mă-mbătam, nu glumă; da’ opiu nu-mi face rău, nu, nici vorbă. Şi unde mai pui, măiculiţă, alungă foamea şi gândurile negre. Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate şi se răsuci cu faţa în jos. El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, dădu la o parte perdelele numai zdrenţe, uitându-se scârbit la cei trei tovarăşi ai săi. Observă că femeia, din pricina fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau şi pe chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una din sumedenia de zeităţi sau necuraţi, cine ştie, şi rânjea îngrozitor. Lascarul râdea şi-i curgeau balele. Gazda stătea nemişcată. „Ce-ar putea ea oare să viseze?” îşi spuse în sinea lui bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el faţa acesteia şi rămase locului privind-0.  „O fi visând oare măcelării, cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare de clienţi respingători, ca să-şi pună iarăşi pe picioare patul ăsta dărăpănat şi să-şi cureţe curtea mizeră? Ce mai poate să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât aceasta?” — Ia! Îşi plecă urechea, ascultându-i bolboroseala. — Neinteligibil! Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau faţa femeii şi făceau să-i zvâcnească membrele – ca nişte fulgere intermitente pe un cer întunecat – i se părea că are să se molipsească din nou, aşa încât trebui să se retragă într-un jilţ de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice eventualitate, şi stătu, ţinându-se strâns de braţele jilţului, până ce îşi învinse dorinţa aceasta spurcată de a-i imita mişcările. Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului şi înşfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se împotrivi, gâfâind, protestă. — Ce-ai spus? Pauză plină de încordare. — Neinteligibil! Îi dădu drumul încetişor din strânsoare, trăgând cu urechea, atent şi încordat, la vorbirea fără noimă şi se răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târî frumuşel pe duşumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul oaselor şi, mijind ochii, lovea cu braţele în stânga şi în dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se vede că pentru mai multă siguranţă, femeia luase pumnalul, deoarece tresări la rândul ei, şi, după un timp de gâlceavă, pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou pe spate, buimaci, unul lângă altul. Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când vreun cuvânt ajungea să fie pronunţat desluşit, n-avea niciun înţeles, erau vorbe fără şir. De aceea „neinteligibil!” este iarăşi singurul comentariu – al celui care căuta să prindă vorbele din aer – însoţindu-l de o mişcare de încuviinţare din cap şi de un zâmbet mohorât. Apoi el aruncă o monedă de argint pe masă, îşi luă pălăria şi porni pe bâjbâite; coborî treptele dărăpănate, dădu bună ziua unui portar (vânător de şobolani), aflat în pat, într-o cuşcă neagră de sub scară, şi pe-aci ţi-e drumul.   De astă dată, în aceeaşi după-amiază, turnul masiv, cenuşiu, al străvechii catedrale se înălţa aievea dinaintea privirilor unui drumeţ hăituit. Clopotele băteau vestind slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la uşa deschisă a lăcaşului. Tocmai când sosi, coriştii se înveşmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; îşi puse la rându-i sutana şi se alătură procesiunii celor care înaintau, înşiruiţi, în drum, spre locul destinat corului. Apoi paracliserul încuie uşa de la grilajul de fier care separa altarul de restul bisericii şi după aceea coriştii îşi ocupară locurile, grăbiţi, feţele rămânându-le ascunse. Intonară apoi Când omul cel întinat… care răsuna trezind ecourile prin sumedenia de bolţi şi grinzi ale tavanului, ca un clocot surd de tunete.           CAPITOLUL  II       DECANUL ŞI ÎNCĂ UN CAPITOL     Cine a observat acea pasăre blândă şi cu aspect clerical, cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea porneşte bătând din aripi spre cuib, într-o blândă şi clericală companie, că deodată două ciori se detaşează de restul, luându-şi zborul la oarecare depărtare, unde rămân să se odihnească; această ciudată manevră sugerează omului că există o raţiune ocultă în politica stolului, potrivit căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice legătură cu restul semenelor. Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală cu turnul de formă pătrată, când coriştii se învălmăşeau zoriţi să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfăţişare de cioară şi-au luat tălpăşiţa care încotro, doi dintre ultimii se întorc pe urmele paşilor lor şi pornesc laolaltă prin incinta bisericii străbătută de ecouri. Nu numai ziua era pe sfârşite, ci şi anul. Soarele de amurg dogorea şi totuşi dincolo de ruinele mănăstirii se făcuse rece, iar viţa agăţătoare de Virginia de pe zidurile catedralei îşi presărase pe caldarâm jumătate din frunzele ei de un roşu-închis. Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheaţă încreţea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră – numai crăpături, aşezate neregulat –, înfiora ulmii uriaşi, scuturând stropii de ploaie ca nişte lacrimi. Frunzele căzute zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste frunze, într-un zbor timid, îşi căutau loc în biserică, prin uşa joasă şi boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni care tocmai ies şi care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, unul din ei încuie uşa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i la subsuoară o partitură muzicală. — Domnul Jasper era, Tope? — Da, domnule decan. — A rămas până târziu. — Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinţia-voastră. A datără ochii peste cap rău de tot. — Spune „a dat ochii peste cap”, Tope, când vorbeşti cu domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre cei doi cu înfăţişare de cioară, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Poţi vorbi greşit faţă de un laic sau de un cleric mai mărunt, dar nu cu decanul”. Printr-o tăcere semeaţă, domnul Tope, paracliser-şef şi însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de excursionişti, refuză să dea de înţeles că aluzia i s-ar fi adresat lui. — Când şi cum a dat ochii peste cap domnul Jasper — Pentru că, aşa cum a remarcat domnul Crisparkle, e mai bine să spui a dat… a dat… repetă decanul, când şi cum a dat domnul Jasper ochii peste cap… — A dat, domnule, murmură respectuos Tope. — … rău de tot, Tope? — Păi, lu dom’ Jasper i se oprise răsuflarea în bereguş. — Eu n-aş spune, Tope, în bereguş, se amestecă din nou domnul Crisparkle, cu aceeaşi intenţie ca şi mai înainte. Ce vorbă e asta… când te adresezi domnului decan… — Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul (nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), aşa e mai bine. — Lu’ dom’ Jasper i s-a tăiat răsuflarea – căută domnul Tope să iasă discret din încurcătură – şi când a fost să cânte se căznea din rărunchi să ia notele, aşa că de aia, pesemne, a avut un fel de criză, puţin mai pe urmă. S-a întunecat la minte – Tope pronunţase aceste cuvinte cu ochii ţintă la domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor – şi parcă vedea negru în faţa ochilor, l-a cuprins o ameţeală curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva; da’ el nu părea s-o fi luat în serios cine ştie ce. Ei, şi eu puţină bătaie de cap şi un pic de apă s-a pus pe picioare… s-a pus pe picioare. Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea şi cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, şi am să mă descurc tot aşa”. — Şi când a plecat domnul Jasper se simţea absolut bine, da? întrebă decanul. — Preasfinţia-voastră, se simţea absolut bine. Şi mă bucur ştiind că a găsit focu’ aprins, fiindcă vremea s-a răcit după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală şi el a cam tremurat. Cei trei îşi îndreptară privirile către o casă veche de piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliştea cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un zăbranic iedera bogată şi viţa agăţătoare de pe faţada clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe lângă statuile cu chip şters, şi coloanele din preajmă. — Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă decanul. — Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e aşteptat. Nu se vede decât umbra lui singuratică prin cele două ferestre… una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada Mare… acum trage perdelele. — Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie prea absorbită de afecţiunea pentru nepotul său. În această lume trecătoare afecţiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci poate şi pe la domnul Jasper? — Fireşte, domnule decan. Şi am să-i spun că aţi avut bunăvoinţa de a dori să aflaţi cum se simte? — Da, da, aşa să faci, aşa. Fireşte. Vreau să ştiu cum se simte. În orice caz. Vreau să ştiu cum îi mai este. Cu un aer plăcut, protector, decanul îşi ridică pălăria demodată cu condescendenţa oricărui decan bine dispus, îndreptându-şi ghetrele atrăgătoare către sufrageria roşietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde locuia în prezent, împreună cu doamna decan şi domnişoara decan. Domnul Crisparkle, cleric, chipeş şi rozaliu, gata oricând să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil şi este un om de viaţă, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru educaţia bună a fiului său) poziţia creştinească actuală, porni către locuinţa cantorului de lângă catedrală, abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, devreme. — Jasper, am aflat cu părere de rău de la Tope că nu te simţi bine. — Aa, n-a fost nimic… nimic! — Pari puţin obosit. — Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. Am impresia că Tope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, ştii foarte bine, să dea prea mare importanţă la tot ce se leagă de catedrală. — Pot spune decanului – am venit trimis anume de decan – că eşti din nou sănătos? — Fireşte, a fost răspunsul, însoţit de un zâmbet abia schiţat, transmite-i totodată respectele şi mulţumirile mele. — M-am bucurat aflând că-l aştepţi pe tânărul Drood. — Îl aştept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât de drag. — Aa! venirea lui, Jasper, are să-ţi facă mai bine decât un doctor. — Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele doctoriceşti. Domnul Jasper este un bărbat oacheş, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu favoriţi şi un păr negru, bogat, strălucitor şi ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii bruneţi. Are o voce gravă şi puternică, e chipeş şi bine legat, puţin cam posomorât din fire. Odaia lui are ceva trist, poate că şi asta l-a înrâurit în felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată în umbră. Chiar şi pe soare puternic, lumina rareori ajunge până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărţi, fixate în perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră – un chip de o remarcabilă frumuseţe, cu un aer impertinent, de mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, de care părea în mod hazliu conştientă. (Acest tablou, pur şi simplu o mâzgălitură, nu avea niciun merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o manieră comică – s-ar putea spune, aproape ca să se răzbune – aidoma modelului.) — N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la întrunirea muzicală care se ţine din două în două săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simţi mult mai bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze!   Spu-ne-ţi-mi, păs-tori, spu-ne-ţi-mi Spu-ne-ţi-mi, aţi văzut-o (aţi văzut-o, văzut-o, aţi văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici!   Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, retrăgându-se din uşă cu chipul lui plăcut şi apoi coborând scara. Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamaţii în semn de recunoaştere şi urări de salut între reverendul Septimus Crisparkle şi altcineva. Domnul Jasper, care trăgea cu urechea, sări din jilţ, ieşind în întâmpinarea unui tânăr pe care-l strânge la piept, strigând: — Scumpul meu Edwin! — Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd. — Leapădă pardesiul, băiete dragă, şi așază-te aici, în colţişorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? Scoate-ţi cizmele. Hai, scoate-le. — Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii aşa de bun şi nu mă mai cocoloşi atât. Prefer orice altceva decât să fiu cocoloşit. Încurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase locului cu privirile aţintite asupra tânărului, care îşi scotea haina, pălăria şi mănuşile. Îl privea stăruitor şi atent – privire dezvăluind afecţiunea nestăvilită, plină de încordare şi devotament totodată – mereu, mereu, ori de câte ori Jasper avea faţa îndreptată în această direcţie. Şi când şi-o îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra. — Eh, aşa da, Jack, acum pot să mă duc în colţişorul meu. Cinăm, Jack? Domnul Jasper deschise o uşă de la celălalt capăt al camerei, care dădea într-o odăiţă plăcut luminată, unde totul era pregătit şi unde o doamnă arătoasă tocmai punea farfuriile pe masă. — Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e astăzi? — A ta nu, ştiu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză ca să se gândească. — Nu, nu a mea, ştiu şi eu! E ziua lui Pussy! Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine ştie ce putere ciudată de înrâurire, schiţa aflată deasupra căminului. — Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, urându-i mulţi ani. Vino, unchiule, şi condu-l la masă pe nepotul dumitale respectuos şi mort de foame. Când băiatul (care nu era decât un ţângău) aşeză o mâna pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel şi cu vioiciune, puse şi el o mână pe umărul acestuia şi astfel, ca doi fraţi, se duc să cineze. — Aa, Doamne sfinte, iat-o şi pe doamna Tope! strigă băiatul. Mai drăguţă ca niciodată. — Nu te ocupa de mine, domnişorule Edwin, rosti soţia paracliserului. Am eu grijă de asta. — Ba nu. Eşti mult prea frumuşică. Hai, sărută-mă, pentru că-i aniversarea lui Pussy. — Dacă aş fi în locul ei, tinere, ţi-aş arăta eu „Pussy”, cum o numeşti dumneata, reluă doamna Tope îmbujorându-se, după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ţine prea mult la dumneata, asta este. Prea-ţi caută-n coarne, aşa socot eu; îţi închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca fetele să şi vină cu zecile. — Dumneata uiţi, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, luându-şi locul la masă cu un zâmbet jovial, ca şi tu, Ned, că unchi şi nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înţelegere comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom primi. — Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!… Te rog, Jack, tranşează carnea, nu mai pot de foame. Această replică a slujit drept introducere la cină. În tot timpul mesei s-a vorbit puţin despre subiecte de actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din urmă, faţa de masă a fost ridicată, după care apăru o farfurie cu nuci şi o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat. — Aşa… ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simţi cu adevărat şi sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o barieră între noi? Eu unul nu cred. — Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici faţă de nepoţii lor, încât, instinctiv, simt acelaşi lucru. — De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferenţa de şase ani sau cam aşa ceva? În familiile numeroase există unchi mai tineri ca nepoţii lor. Zău, tare-aş vrea să fie astfel şi cu noi! — De ce? — Deoarece, dacă ar fi aşa, te-aş învăţa eu minte, Jack. Aş alunga grijile, care, deşi tânăr, albesc părul… grijile care-l vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei! — Şi de ce nu? — Mă mai întrebi de ce?… E ziua de naştere a lui Pussy, şi n-ai închinat în sănătatea ei! Mulţi ani trăiască Pussy! Adică mulţi ani fericiţi. Afectuos şi vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a tânărului, ridicând paharul în tăcere. — Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, ura!… Şi acum, Jack, hai să stăm puţin de vorbă despre Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi mie unul şi tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce Pussy? — În privinţa muzicii? Foarte bine. — Ce om teribil de conştiincios eşti, Jack! Dar ştiu, ştiu, Dumnezeu să te binecuvânteze. E puţin cam neatentă, nu-i aşa? — Poate învăţa orice, numai să vrea. — Numai să vrea? Fir-ar să fie. Şi dacă nu? Se auzi un crac dinspre Jasper. — Cum ţi se pare, Jack? — Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schiţa ta, răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra portretului. — Şi eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, înălţându-şi cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un ochi şi fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des. Crac! se auzi dinspre Edwin Drood. Crac! se auzi apoi dinspre Jasper. — De fapt – reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot scotocind prin cojile de nuci, puţin înciudat – regăsesc această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia asta… Ştii foarte bine, domnişoară mofturoasă şi impertinentă. Uf! Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou. Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper. Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood. Tăcere de ambele părţi. — Ţi-ai pierdut graiul, Jack? — L-ai găsit pe-al tău, Ned? — Nu, dar zău… știi, la urma urmelor, nu-i aşa că... Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor. — Nu-i aşa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în această direcţie? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ţi spun eu! Dacă aş avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aş alege-o din toate fetele drăguţe din lume. — Dar n-ai această posibilitate. — Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată şi răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască anticipat căsătoria noastră. De ce… naiba, era cât pe aci să spun, dacă s-ar fi cuvenit, ştiind respectul pe care-l port memoriei lor… nu ne-au lăsat în pace? — Tţ, ţţ, ţţ, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de dezaprobare. — Ţţ, ţţ, ţţ? Da, Jack, pentru tine totul merge strună. Tu n-ai de ce să te perpeleşti. Viaţa ta nu este redusă la scară, trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai presentimentul neplăcut că eşti silit în alegerea ta, nici că o femeie e silită să te aleagă, sau că îi eşti dat cu de-a sila Poţi alege după bunul tău plac. Viaţa, pentru tine, este ca o prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o cureţe pentru tine… — Nu te opri, dragul meu. Continuă. — Te-am jignit cumva, Jack? — Cum să mă fi jignit? — Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la faţă! Ţi s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat. Domnul Jasper, cu un zâmbet forţat, întinse mâna dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, şi între timp să-şi revină. După o vreme îngăimă: — Am luat opiu ca să-mi liniştesc suferinţa… o nelinişte care uneori mă copleşeşte. Efectul acestui medicament se abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor şi trece. Îl vezi cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să treacă numaidecât. Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe faţă, tânărul se supuse, lăsând ochii în jos, spre cenuşa din vatră. Jasper, fără a-şi odihni şi el ochii privind focul, încerca mai degrabă să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de braţul jilţului; rămase câteva clipe împietrit, apoi îşi reveni – pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l prăbuşit cum era în jilţ, nepotul se ocupă grijuliu de el, până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-şi în fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, şi, pe un ton mai puţin tulbure decât tâlcul vorbelor sale – oarecum în zeflemea, sau poate cu intenţia de a-l ocărî – rosti astfel: — Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine. — Pe viaţa mea, Jack, aşa credeam. Totuşi, când mă gândesc că până şi în casa lui Pussy… dacă ar avea… şi în a mea… dacă aş avea… — Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de viaţa mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul meu, nici griji legate de negoţ, de afaceri, nici tu riscuri, nici tu schimbare de casă… îţi apăream devotat artei de care mă ocup şi care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea mea. — Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind despre tine însuţi, laşi la o parte, aproape în mod necesar, multe din lucrurile despre care eu aş fi pomenit. De pildă: aş fi pomenit în primul rând de faptul că eşti atât de respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al acestei catedrale, despre reputaţia de care te bucuri pentru că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îţi alegi societatea şi despre faptul că deţii o poziţie atât de independentă în această localitate veche şi ciudată, despre darul de a preda (păi, până şi Pussy, căreia nu-i place să fie dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca tine!), despre relaţiile tale… — Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea. — Urăşti toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit. — Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă macină, mă zdrobeşte. Cum ţi s-a părut slujba? — Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască! — Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolţile catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă oboseşte mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul ăsta sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca (şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă? — Şi eu, Jack, care credeam că ţi-ai găsit limanul în viaţă, rosti, mirat, Edwin Drood, şi se aplecă înainte în scaun, ca să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, privindu-l cu o expresie plină de nelinişte întipărită pe faţă. — Ştiam că aşa crezi. Toată lumea crede astfel. — Da, îmi închipui, încuviinţă Edwin, căzând pe gânduri. Pussy, în orice caz. — Când ţi-a spus ea asta? — Ultima oară când am fost aici. Îţi aduci aminte, acum trei luni. — Şi cum s-a exprimat? — Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta şi că eşti născut pentru această profesiune. Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea portretul în sinea lui. — Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap cu o bună dispoziţie resemnată, trebuie să mă supun acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidenţă, rămâne între noi. — O voi păstra cu sfinţenie, Jack. — Ţi-am făcut-o pentru că… — Ştiu şi simt. Pentru că suntem prieteni intimi şi pentru că ţii la mine şi ai încredere în mine, aşa cum şi eu ţin la tine şi am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack. Cei doi se ridicară în picioare privindu-se țintă în ochi, unchiul, ţinând mâinile nepotului într-ale sale, rosti: — Ei, acum ştii, nu-i aşa, că până şi un biet cantor anost, care toceşte de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat de vreo ambiţie, aspiraţie, de nelinişte, nemulţumiri, oricum le-am numi. — Da, dragă Jack. — Şi-ai să-ţi aduci aminte? — Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însufleţire? — Atunci, ia-le drept un avertisment. Retrăgându-şi mâinile şi făcând un pas înapoi, Edwin se opri o clipă ca să desluşească tâlcul acestor ultime cuvinte. Apoi spuse, vizibil emoţionat:  — Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr şi poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, sper că am oarecare intuiţie prin care simt – simt profund – caracterul generos şi dezinteresat al destăinuirilor tale dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt ca un avertisment. Chipul şi tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide încât până şi respiraţia îi încetase parcă. — N-aş putea să nu observ, Jack, că această mărturisire te-a costat un mare efort şi că ai fost foarte mişcat, aşa cum nu eşti de obicei. Fireşte, ştiu că ţii extrem de mult la mine, dar de fapt nu mă aşteptam, aş spune, să te sacrifici astfel pentru mine. Recăpătându-şi respiraţia fără nicio tranziţie între cele două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, începu să râdă şi schiţă un gest nedefinit cu mâna dreaptă. — Nu, te rog nu-ţi ascunde sentimentele, Jack, eu vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât de sugestiv n-ar fi însoţită de o suferinţă reală, greu de îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce mă priveşte nu m-ar putea copleşi. Nu cred să fie cazul cu mine. În mai puţin de un an, ştii, o retrag pe Pussy de la şcoală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca inginer în Orient şi o iau şi pe Pusşy cu mine. Dar deşi acum ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit dinainte, nu mă îndoiesc, totuşi, că o s-o ducem minunat când totul se va sfârşi şi nu se va mai putea face nimic. Pe scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l cântam în timpul mesei (şi cine ştie cântece vechi mai bine ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, şi-om trece ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape îndoială… şi când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de bună, micuţa mea impertinentă – din nou apostrofând portretul – voi arde parodia asta şi voi picta un altul pentru profesorul tău de muzică. Domnul Jasper, ţinând bărbia sprijinită în mână şi cu o expresie de visătoare bunăvoinţă întipărită pe chip, urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care fuseseră însoţite aceste cuvinte. Păstră aceeaşi atitudine şi după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de interesul puternic pe care-l nutrea faţă de spiritul acesta tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind molcom: — Aşadar, nu te laşi avertizat? — Nu, Jack. — Nu vrei să fii avertizat? — Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest ton. — Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii? — Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă până la Casa Maicilor să las un pachet?… Nişte mănuşi pentru Pussy… atâtea perechi câţi ani împlineşte astăzi. Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i aşa? Domnul Jasper, în aceeaşi postură, continuă: — Nimic în viaţă, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de frumos ca iubirea! — Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să laşi un pachet… Sunt gata, Jack. Domnul Jasper renunţă la atitudinea sa contemplativă şi plecară împreună.   10-Marinar originar din Indiile de Răsărit(în persană,lashkari-soldat).    

CARTEA ÎNTÂI Capitolul I SOARE ŞI UMBRĂ ODATĂ, acum treizeci de ani, peste Marsilia soarele ardea nemilos. În sudul Franţei, pe o zi toridă de august, un soare învăpăiat nu era atunci un lucru mai rar decât oricând altădată, în trecut sau astăzi. Totul în Marsilia şi prin preajmă zăcea încremenit sub cerul fierbinte, încremenit la rându-i, încât încremenirea aceasta ajunsese să fie o stare generală. Străinii de locurile acelea îşi pierdeau cumpătul, zăpăciţi de albul uluitor al caselor, de albu! Uluitor al zidurilor, de albul uluitor al străzilor, de dârele încremenite ale drumeagurilor sterpe, ale colinelor de unde verdeaţa fusese pustiită. Butucii de vie, cocârjaţi sub povara strugurilor, erau singurele lucruri fără acea fixitate uluitoare; uneori clipeau puţintel, în vreme ce aerul fierbinte abia clătina frunzele amorţite. Nu exista nici pic de vânt care să încreţească apă stătută din port sau marea frumoasă din depărtare. Linia de demarcaţie dintre cele două culori, negru şi albastru, indica punctul pe care marea neîntinată nu voia să-l treacă, dar rămânea la fel de liniştită ca băltoaca dezgustătoare cu care niciodată nu intra în cârdăşie. Bărcile fără tende erau prea încinse ca să te poţi atinge de ele; vopseaua de pe vasele ancorate se scorojise; de luni întregi lespezile cheiului nu se mai răcoriseră, zi şi noapte. Indieni, ruşi, chinezi, spanioli, portughezi, englezi, franţuji, genovezi, napolitani, veneţieni, greci, turci, urmaşii tuturor ziditorilor turnului Babei, veniţi să facă negoţ la Marsilia, căutau cu toţii deopotrivă umbră, refugiindu-se în vreun cotlon, să scape de o mare prea scinieietor de albastră ca s-o poţi privi şi de un cer purpuriu, ca un uriaş giuvaer de foc aprins. Lumina aceasta cumplită îţi făcea rău la ochi; către geana îndepărtată a coastei italiene ea se potolea puţin de pânză negurilor, ridicându-se uşor prin evaporarea mării, dar încolo nicăieri nu se mai domolea. Departe, hăt, dârele încremenite ale drumeagurilor, îngropate în colb, te luau cu asalt dinspre deal, dinspre vale, dinspre şesul nemărginit. Departe, hăt, viţa-de-vie, plină de praf, împodobind de sus până jos căsuţele din marginea drumului, şi copacii pârjoliţi din aleile monotone, fără umbră, se aplecau sub încremenirea cerului şi a pământului; la fel şi caii, cu zurgălăii picotind, în şirul lung de căruţe, tă- bîrcindu-se agale spre oraş. La fel şi cărăuşii tolăniţi pe o rină, când se trezeau, ceea ce rar se întâmpla; la fel şi cu muncitorii istoviţi de pe câmp. Tot ce avea viaţă sau creştea era copleşit de lumină orbitoare, în afară de şopârlele care se strecurau iute peste zidurile zgrunţuroase de piatră şi de ticăia\tot târâind de zor, ascuţit şi uscat, ca o pârâitoare. Până şi praful ajunsese brun din pricina arşiţei, iar văzduhul tremura de parcă şi aerul ar fi gâfâit. Storuri, obloane, perdele, tende erau toate lăsate, închise, pentru că nu cumva să pătrundă înăuntru lumina orbitoare. Dacă dădea de o crăpătură cât de mică sau de vreo gaură de cheie, năvălea numaidecât, săgeată incandescentă. Bisericile erau cele mai ferite. Să te furişezi prin- tr-un amurg de bolţi şi pilaştri — înstelat ca în vis de lămpi licăritoare, populat ca în vis de nişte umbre hide, străvechi, moţăind evlavios, cerşind, scuipând — însemna să te arunci într-un fluviu de foc şi să înoţi, ca să-ţi salvezi viaţa, până la cel mai învecinat petic de umbră. Astfel — cu oameni trândăvi şi zăcând pe oriunde era umbră, fără prea mare zarvă de voci ori lătrat de câini, cu dangăt răzleţ de clopote, dogit, şi răpăit de tobe afurisite — iată Marsilia, prăjindu-se la soare într-o bună zi, cu miasmele ei puternice şi cu gust înţepător. Există pe atunci în Marsilia o temniţă mizerabilă. In- tr-una din celule — atât de respingătoare că până şi soarele nepoftit clipea, lăsând-o pradă doar fărâmelor de lumină răsfrânte pe care le mai putea culege — se aflau doi bărbaţi. Lingă ei, o bancă beteagă şi diformă, fixată în zid, cu o tablă de dame scrijelată grosolan în cuţit şi un set de piese făcute din nasturi vechi şi din oase de la ciorbă, un joc de domino, două rogojini şi două sau trei sticle. Doar atât mai cuprindea încăperea, în afară de şobolani, de cine ştie ce insecte invizibile şi vizibile: doi bărbaţi. Toată lumina care intra în celulă pătrundea printre gratiile de fier alcătuind o fereastră destul de mare, pe unde era posibil, din scara întunecoasă încotro dădea, să fie urmărită celula clipă de clipă; mai jos de gratii, trei- patru picioare deasupra pardoselii, se afla o lespede mare de piatră, fixată în locul unde acestea se îmbucau în zid. Pe lespede se odihnea unul din cei doi bărbaţi, jumătate aşezat, jumătate întins, cu genunchii în aer, iar cu picioarele şi spatele proptite într-o parte şi într-alta a ferestrei. Vergelele de fier erau destul de îndepărtate unele de altele ca să-i permită să-şi petreacă braţul până la cot pe după ele; astfel se agăţa nepăsător de gratii, ca să-i fie mai la îndemână. Stigmatul puşcăriei se făcea simţit pretutindeni. Aerul întemniţat, lumina întemniţată, umezeala întemniţată, oamenii întemniţaţi — totul era vătămat de închisoare. După cum deţinuţii erau livizi şi cu ochii duşi în fundul capului, tot aşa şi fierul ruginise, piatra devenise lipicioasă, lemnul putrezise, aerul se rarefiase, lumina pălise. Ca un puţ, ca o gropniţă, ca un cavou, închisoarea habar nu avea de strălucirea de afară, şi şi-ar fi păstrat întocmai aerul stricat chiar şi pe vreuna din insulele cu plantaţii de mirodenii din Oceanul Indian. Omul aflat pe lespedea de sub gratii părea înmărmurit de frig; cu un gest nervos dintr-un umăr, trase mantaua pe el ca să se acopere mai bine şi mormăi: La naiba cu parşivul ăsta de soare, care niciodată nu răsare şi aici! Aştepta masa, uitându-se pieziş printre gratii ca să poată vedea cât mai departe pe scări în jos, foarte asemănător cu o fiară în aceeaşi situaţie. Dar ochii lui, prea apropiaţi unul de altul, nu aveau nobleţea regelui animalelor, mai mult aspri decât strălucitori — arme ascuţite, cu o mică suprafaţă care să le trădeze. N-aveau nici profunzime, nici expresivitate; luceau şi se deschideau şi se închideau. În aşa fel încât, dacă nu trebuia neapărat să se slujească de ei, un ceasornicar ar fi putut face o pereche şi mai izbutită. Avea nasul coroiat, frumos în genul lui, dar prea sus plasat între ochi, ca şi ochii, parcă prea apropiaţi unul de celălalt. Cât despre rest, era înalt şi robust, buze subţiri atât cât se puteau vedea de sub mustaţa stufoasă. O chică mare de păr aspru, fără o culoare precisă, zbârlit cum era, bătând în roşu. Mina petrecută după gratii (pe dosul ei, numai zgârieturi urâte, proaspăt cicatrizate) era neobişnuit de mică şi cărnoasă, dar fără jegul închisorii ar fi fost neobişnuit de albă. Celălalt bărbat stătea lungit ps pardoseala de piatră, acoperit cu o haină cafenie grosolană. Scoală, porcule! Mormăi primul. Nu dormi când mie mi-e foame. Tot un drac, şefule, zise „porcul", supus şi nu fără oarecare bună dispoziţie. Mă scol când vreau, mă culc când vreau. Totuna e. Spunând aceasta, se ridică în picioare, se scutură, se scărpină, îşi legă neglijent în jurul gâtului mânecile hainei cafenii (pe care mai înainte o folosise ca acoperământ) şi se aşeză căscând, pe dale, cu spatele rezemat de zidul din faţa celui cu gratii. Ia zi, cât e ceasul? Bombăni primul. O să sune de amiaz... peste patruzeci de minute. Făcând această scurtă pauză, îşi roti privirile prin celulă, ca şi cum ar fi vrut să se convingă. Parc-ai fi ceasornic. Cum se face că totdeauna ştii cât e ora? Păi, cum să-ţi spun? Eu totdeauna ştiu cât e ora şi unde mă aflu. M-au adus noaptea, cu barca, dar eu tot ştiu unde mă aflu. Uite ici! Portul Marsilia — îngenun- che pe dale şi trasă o hartă întreagă din arătătorul ars de soare — Toulon (unde sunt galerele), Şpania-i colo, Algerul colo. Aici, spre stânga, se furişează Nisa. Ocoleşti Cor- nice şi dai de Genova. Digul şi portul Genova. Terenul de carantină. Colo-i oraşul, grădini terase împurpurate de beladone. Aici vine Porto Fino. Încoace, spre Livorno. Aici, spre Civita Vecchia. Acum, direct spre... ah! Nu mai e loc pentru Neapole... — Între timp ajunsese până la perete dar totuna-i, Neapole vine pe aici! Rămase îngenuncheat şi ridică privirea spre tovarăşul lui de temniţă, cu un aer destul de vioi pentru un puşcăriaş. Era un omuleţ oacheş, iute şi sprinten, deşi puţin cam rotofei. Cu cercei în urechile brune, cu dinţi albi lu- minându-i chipul ciudat, brun, cu un păr negru ca tăciunele strâns jur împrejurul gâtului bronzat, cu o cămaşă roşie în zdrenţe, descheiată la pieptul brun, pantaloni largi de marinar, pantofi încă destul de buni, tichie roşie de formă alungită, o curea roşie şi un cuţit la brâu. Fii atent, dacă mă-ntorc de la Neapole pe unde am plecat! Uite-aici, şefule! Civita Vecchia, Livorno, Porto Fino, Genova, Cornice, împrejurimile Nişei; colea, Marsilia, dumneata şi cu mine. Locuinţa temnicerului cu chei cu tot e aici unde pun degetul ăsta mare; iar aici, sub încheietura mâinii, este locul unde se ţine în cutia lui briciul de ras naţional... ghilotina, păstrată sub cheie. Celălalt scuipă deodată pe pardoseala de piatră şi scoase un horcăit din gât. Numaidecât după aceea se auzi un alt horcăit, de astă dată al unei clanţe, undeva pe jos, apoi o uşă trântită. Paşi tărăgănaţi începură să urce scările, iar gânguritul unui glăscior dulce se amestecă în zgomotul pe care-1 făceau; apăru temnicerul, ducându-şi fiica, de vreo trei-patru anişori, şi un paner. Cum mai stau lucrurile azi-dimineaţă, domnilor? Fetiţa mea, vedeţi, a venit cu mine să arunce o privire la păsările tatălui ei. Haide, atunci. Uită-te la păsări, scumpa mea, uită-te la păsări. Se uita şi el cu băgare de seamă la „păsări", în timp ce ridica fetiţa pe pervazul gratiilor, îndeosebi la cea mai măruntă, a cărei vioiciune nu prea îi inspira încredere, pare-se. V-am adus pâinea, signor John Baptist, spuse el (toţi vorbeau în franceză, dar omuleţui era italian); şi dacă v-aş putea sfătui să nu mai jucaţi... Nu poţi da sfaturi şefului! Exclamă John Baptist, arătându-şi dinţii când zâmbi. Aa, dar şeful câştiga, reluă temnicerul, cu o privire fugară, nu cine ştie ce prietenoasă, îndreptată către celălalt, iar dumneata pierzi. E cu totul altceva. Dumneata capeţi în felul ăsta bulcă neagră şi o poşircă de vin acru, iar dumnealui, cârnăciori de Lvon, friptură de viţel în- tr-un aspic plin de mirodenii, pâine albă, brânza stra- chino[1] şi un vin bun. Uite-te la păsări, scumpa mea! Eliete păsărele! Zise fetiţa. Obrăjorul frumos, înduioşat de o milă dumnezeiască, în vreme ce privea cu sfială printre gratii, semăna cu chipul unui înger în această închisoare. John Baptist se ridică atras parcă de obrazul ei. Cealaltă „pasăre14 rămase ca mai înainte; atât doar că aruncă nerăbdător o ocheadă spre paner. Aşteptaţi! Exclamă temnicerul, aşezându-şi fetiţa pe partea exterioară a lespezii din dreptul gratiilor, ea are să hrănească păsările. Pâinea asta mare e pentru signor John Baptist. Trebuie s-o rupem, ca să-ncapă în colivie. Aşa, iată o pasăre îmblânzită care sărută mâna micuţă! Cârnăciorii din frunză de viţă sunt pentru musiu Rigaud. La fel... friptura de viţel în aspic cu mirodenii este pentru musiu Rigaud. La fel... pâinişoarele astea albe, trei la număr, sunt pentru musiu Rigaud. În sfârşit, brânza asta... ca şi vinul... şi tutunul ăsta... totul e pentru musiu Rigaud. Norocoasă pasăre! Fetiţa strecură toate aceste lucruri printre gratii în mina delicată, cu pielea moale şi netedă, nu fără o teamă evidentă şi retrăgîndu-şi-o nu numai o dată; privindu-1, fruntea ei frumoasă, încreţită, căpătă o expresie care trăda frică şi totodată iritarea. Între timp ea puse codrul de pâine neagră cu nedezminţită încredere în mâinile arse de soare, crăpate, noduroase, ale lui John Baptist, care abia dacă avea atâtea unghii pe cele zece degete ale sale cât o singură unghie la monsieur Rigaud, iar când acesta îi să Rută minuta, ea şi-o trecu peste faţa lui ca să-i mângâie. Monsieur Rigaud, indiferent dinaintea acestei dovezi de simpatie, căută să-l împace pe tatăl ei, râzând şi încuviin- ţlnd din cap spre fetiţă de fiecare dată când îi înmâna câte ceva, şi, de cum puse toate alimentele în preajmă, pe spaţiul liber al lespedei unde se odihnea, începu să mănânce cu mare poftă. Monsieur Rigaud râdea; pe chipul lui se produse o schimbare care nu-1 avantaja deloc: mustaţa i se sălta chiar sub nas, iar nasul îi cobora peste mustaţă, dându-i astfel un aer sinistru, plin de cruzime. Uite-aşa! Spuse temnicerul, răsturnând panerul ca să deşarte şi firimiturile. Am cheltuit toţi banii primiţi; poftim şi socoteala, şi cu asta, basta. Musiu Rigaud, cum mă aşteptam de ieri, preşedintele tribunalului o să aibă plăcerea să vă primească astăzi, la unu după amiază. Ca să mă judece, nu? Întrebă Rigaud, făcând o pauză, cu cuţitul în mina şi dumicatul în gură. Că bine aţi spus. Să vă judece. Pentru mine nici o veste? Întrebă John Baptist, care începuse resemnat să clefăie, muşcând din pâinea lui. Temnicerul ridică din umeri. Maică Precistă! Sunt eu oare sortit să zac aici toată viaţa, taică? De unde să ştiu?! Strigă temnicerul, întoreîndu-se spre el cu vioiciunea lui meridională şi gesticulând cu amândouă mâinile şi cu toate degetele deodată, de parcă l-ar fi ameninţat să-l sfâşie bucăţi. Prietene, de unde şi până unde să ştiu eu cât timp ai să zaci aici? De unde să ştiu, John Baptist Cavalletto? Să mor eu dacă ştiu! Aici mai sunt şi unii deţinuţi în care n-a dat strechea, zor-ne- voie să fie judecaţi. Făcând această observaţie, se uita parcă pieziş spre monsieur Rigaud, care îşi vedea mai departe de mâncat, deşi nu cu aceeaşi poftă ca înainte. —* Rămas bun, păsările mele! Spuse temnicerul, luîn- du-şi drăgălaşa fetiţă în braţe, căreia îi dicta aceste cuvinte însoţindu-le de o sărutare. Rămas bun, păsările mole! Repetă drăgălaşa fetiţă. Chipul el nevinovat privea vesel îndărăt peste umărul temnicerului, în timp ce se îndepărtară; el îi cânta un cântec din jocurile copilei: Oare cine trece pe drum aşa târziu? Cavalere Măghiran! Oare cine trece pe drum aşa târziu? Vesel, vesel, tot chefliu! Aşa că John Baptist socoti o chestiune de onoare să-i ţină isonul, numaidecât, păstrând ritmul, deşi pe un ton cam răguşit: E floarea cavalerilor, Cavalere Măghiran! E floarea cavalerilor, Vesel, vesel, tot chefliu! Acest cântec îi însoţi de-a lungul celor câteva scări abrupte, în jos, încât temnicerul trebui să se oprească în cele din urmă pentru ca fetiţa să asculte melodia până la capăt şi să repete refrenul cât încă mai puteau fi văzuţi. Apoi căpşorul fetiţei dispăru, dispăru şi capul temnicerului, dar firicelul de glas se mai auzi până când uşa se trânti cu zgomot. Monsieur Rigaud, văzând că John Baptist îi stătea în cale tot ascultând ecoul până ce se stinse (chiar şi ecoul era mai slab în închisoare şi parcă mai tărăgănat), îi aminti printr-o lovitură de picior că ar face mai bine să-şi reia locul în ungherul lui din umbră. Omuleţul se aşeză din nou pe dale cu uşurinţa nepăsătoare a unuia prea obişnuit cu lespezile de piatră; apoi, punând trei hălci de pâine neagră dinainte — se pregătea s-o taie şi pe a patra — începu, resemnat, să le facă să dispară, ca şi cum îndeletnicirea aceasta ar fi fost un soi de joc. Poate că trăgea cu coada ochiului la cârnăciorii de Lyon, sau poate la friptură de viţel în aspic cu mirodenii, dar aceste bunătăţi nu i-a fost dat să le vadă acolo vreme prea îndelungată ca să-i lase gura apă; monsieur Rigaud le făcu repede de petrecanie, în pofida preşedintelui şi a tribunalului, după care îşi curăţă degetele sugându-le, apoi şi le şterse pe frunzele de viţă. Pe urmă, pentru că se oprise să-şi privească tovarăşul de celulă, mustaţa i se ridică, iar nasul coborî. Cum ţi se pare pâinea? Puţin uscată, dar am eu aici vechiul meu sos, replică John Baptist, ridicând cuţitul în aer. Ce fel de sos? Păi, pot tăia pâinea aşa... ca pe un pepene. Sau aşa... ca o omletă, sau aşa... ca pe un peşte prăjit. Sau aşa... ca pe cârnăciorii de Lyon, reluă John Baptist, de- monstrînd diferitele chipuri de tăiere a pâinii pe care o ţinea în mină, mestecând liniştit ce avea în gură. Ţine aici! Strigă monsieur Rigaud. Poţi să bei. Bea tot, până la fund. Nu era cine ştie ce mare chilipir, căci rămăsese foarte puţin vin; dar signor Cavalletto sări în picioare, luă recunoscător sticla, o duse la gură golind-o şi plescăi din limbă. Pune sticla lângă celelalte, spuse Rigaud. Omuleţul ascultă poruncă şi se pregăti să vină cu chibritul aprins, căci monsieur Rigaud îşi răsucea acum tutunul în ţigarăl, slujindu-se de nişte pătrăţele de hârtie aduse deopotrivă. Ţine! Ia una de-aici. Mii de mulţumiri, şefule! John Baptist îi vorbi în limba maternă, pe tonul pripit şi paşnic al compatrioţilor săi. Monsieur Rigaud se ridică, aprinse ţigara, aşeză restul proviziei într-un buzunar de la piept şi se întinse cât era de lung pe bancă. Cavalletto se aşezase pe dalele de piatră, prinzindu-se cu câte o mina de fiecare gleznă, şi fuma în tihnă. Ochii domnului Rigaud păreau a fi neplăcut atraşi de ceva din vecinătatea locului de pe lespezile de piatră unde celălalt îşi plasase degetul cel mare. Îşi în- drentase privirile atât de des în direcţia aceea, încât italianul nu numai o dată i le urmărise nedumerit, înainte şi îndărăt. Ce gaură afurisită o mai fi şi asta! Strigă monsieur Rigaud, destrămând tăcerea care se aşternuse de multă 1 Ţigările (inventate, pare-se, de soldaţii lui Napoleon În timpul asediului de la Acre, în 1799) erau încă prea puţin cunoscute pe vremea când se desfăşoară povestirea, în 1826. Vreme. Ia uite, lumina zilei. A zilei? Lumina de acum o săptămână, lumina de acum şase luni^ lumina de acum şase ani, atât e de ofticoasă, de moartă! .     .       - Se strecura firavă până acolo printr-un luminator pa- trat care astupa o fereastră din zidul scării, pe unde nu se zărea însă nici soarele, darmite altceva. Cavalletto, spuse monsieur Rigaud, retrăgându-şi brusc privirile de la luminător, asupra căruia amândoi, fără să vrea, îşi pironiseră ochii, tu mă ştii pe mine că sunt un domn. Sigur, signor! De când suntem noi aici? Eu împlinesc unsprezece săptămâni mâine la miezul nopţii. Dumneata, de nouă săptămâni şi trei zile, azi după-amiază la cinci. Am făcut eu ceva de când sunt aici? Am atins eu mătura, am întins sau am strâns rogojină, am căutat eu piesele pentru jocul de dame, le-am adunat eu pe cele pentru domino, am pus eu mâna să fac vreo treabă? Niciodată! —< Te-ai gândit vreodată că m-aş putea apuca de vreo treabă? John Baptist răspunse agitând dosul arătătorului ridicat al mâinii drepte, cel mai expresiv mod de a tăgădui în limba italiană. Nu! Ai ştiut din prima clipă când m-ai văzut aici că sunt un domn? ALTRO! Încuviinţă John Baptist, închizând ochii şi clătinând din cap în chipul cel mai vehement. Acest cuvânt — după intonaţia dată de genovezi poate însemna confirmare, contradicţie, afirmaţie, tăgadă, provocare, compliment, zeflemea şi încă cincizeci de alte lucruri — în cazul de faţă căpăta semnificaţia, mai mult decât întreaga forţă a unor slove scrise, a expresiei familiare: „Cred şi eu! “ Ha! Ha! Ai dreptate! Sunt un domn! Ca un domn am să trăiesc şi domn am să mor! Ţin neapărat să fiu domn. Ăsta-i rolul meu. Să mor dacă n-o să-l joc oriunde m-aş duce! Îşi schimbă poziţia ridicându-se în capul oaselor şi strigă pe un ton triumfător: Aicea sunt! Uită-te la mine! Aruncat din cornul de belşug al soartei, m-am pomenit în tovărăşia unui,  Simplu contrabandist... m-am trezit întemniţat alături de un sărman şi mărunt afacerist, trepăduş de bursă neagră, fără acte în regulă, pe care poliţia l-a înhăţat şi pentru că şi-a pus barca la dispoziţia altor trepăduşi amărâţi că să treacă frontieră, tot cu acte în neregulă; ei, şi omul ăsta îmi recunoaşte instinctiv poziţia, chiar şi la asemenea lumină şi într-un asemenea loc. Grozav I Pe dumnezeul meu! Vezi, eu câştig, oricum ar merge jocul. Din nou mustaţa i se repezi în sus, iar nasul se pleoşti. Acum ce oră e? Întrebă, cu obrazul cuprins de o paloare uscată şi febrilă, care nu prea se potrivea cu veselia lui. Vreo douăsprezece şi jumătate. Bun! Curînd, preşedintele are să se găsească în faţa unui domn. Ascultă! Vrei să-ţi spun de ce sunt învinuit? Trebuie s-o fac acum sau niciodată, căci nu mă mai întorc aici. Ori mi se dă drumul, ori mă vor duce să mă pregătească de ras. Ştii unde-şi ţin ei briciul. Signor Cavalletto îşi luă ţigara dintre buzele întredeschise; părea în clipele acelea mai descumpănit decât s-ar fi crezut. Eu sunt — monsieur Rigaud se ridică de jos ca să vorbească — eu sunt un domn cosmopolit. Nu aparţin unei ţări anume. Tata era elveţian... din cantonul Vaud. Mama era de origine franceză, dar născută în Anglia. Eu m-am născut în Belgia. Sunt un cetăţean universal. Aerul teatral adoptat, cum stătea cu o mina proptită în şold sub pulpanele pelerinei, ca şi felul de a nu-1 băga în seamă pe tovarăşul său, adresându-se în schimb peretelui din faţă, păreau o mărturie că repeta rolul ce avea să-l joace dinaintea preşedintelui care urma curînd să-i ia interogatoriul şi nicidecum osteneala de a face lumină în mintea unui ins atât de mărunt ca John Baptist Cavalletto. —< Sunt de treizeci şi cinci de ani. Am văzut lumea. Am trăit când ici, când colo, pretutindeni m-am purtat ca un domn. Peste tot am fost tratat şi respectat ca un domn. Dacă vrei cumva să-mi cauţi nod în papură sus- ţinând că am trăit de pe urma deşteptăciunii mele... ei bine, din ce trăiesc avocaţii tăi... politicienii tăi... intriganţii tăi... bancherii tăi? Îşi folosea tot timpul mâna delicată, cu pielea netedă, ca martor al distincţiei care deseori înainte îi adusese mari servicii. Acum doi ani am venit în Marsilia. Eram sărac, nimic de zis; fusesem bolnav. Când avocaţii tăi, politicienii tăi, intriganţii tăi, bancherii tăi se îmbolnăvesc şi n-au bani puşi deoparte, şi ei ajung la sapă de lemn. Am tras la hanul „Crucea de Aur “— ţinut pe atunci de monsieur Henry Barronneau, de vreo şaizeci şi cinci de ani cel puţin şi cu o sănătate foarte şubredă. Locuiam acolo cam de patru luni când monsieur Henry Barronneau a avut nefericirea să moară... în orice caz o nefericire nu prea rară şi care se întâmpla de cele mai multe ori fără nici un sprijin din partea mea. După ce John Baptist isprăvi de fumat ţigara până la buricul degetelor, domnul Rigaud avu mărinimia să-i arunce încă una. O aprinse pe a doua din cenuşa primei şi reluă fumatul privind pieziş spre tovarăşul lui, care, preocupat de propriul său caz, nu se prea uita la el. Monsieur Barronneau lăsase în urma să o văduvă. Ea avea douăzeci şi doi de ani. Îşi câştigase reputaţie pentru frumuseţea ei şi, cum nu se prea întâmpla de obicei, era într-adevăr frumoasă. Am continuat să locuiesc la „Crucea de Aur “. M-am însurat cu madame Barronneau. Nu eu sunt cel care ar trebui să spună dacă într-o asemenea legătură existau nepotriviri mari. Eu mă aflu aici, pecetluit de stigmatul nefast al temniţei; s-ar putea totuşi ca tu să consideri că eu mă potriveam mai bine cu dânsa decât primul ei soţ. Îşi dădea oarecum aere de bărbat frumos — şi nu era; şi că avea sânge albastru, ceea ce de asemenea nu era cazul. Pur şi simplu fumuri, trufie searbădă; dar în această situaţie, ca în multe altele, jumătate din lume ia fanfaronada drept bună. Ce mai încoace şi încolo, madame Barronneau s-a simţit atrasă de mine. Din pricina asta n-o să am neajunsuri, sper? Cum privirea îi căzu din întâmplare pe chipul lui John Baptist când puse întrebarea, omuleţul scutură din cap cu vioiciune a tăgadă şi repetă la nesfârşit, pe un ton categoric şi în şoaptă: Altro, altro, altro, allro... Apoi s-au ivit greutăţi în căsnicia noastră. Sunt mândru. Nu iau apărarea mândriei, dar sunt mândru. Este, de asemenea, în firea mea să conduc. Nu mă pot supune, trebuie să conduc. Din păcate, averea doamnei Rigaud era toată pe numele ei. Aşa sună actul nesăbuit lăsat de defunctul ei soţ. Şi, lucru şi mai neplăcut, avea şi rubedenii. Când rudele soţiei se amestecă şi sunt împotriva unui bărbat care se poartă ca un domn, care e mândru şi care trebuie să conducă, urmările-s vrăjmaşe tihnei. Între noi mai exista un izvor de ciocniri. Madame Rigaud era din nefericire puţin vulgară. M-am gândit să-i cizelez întrucâtva apucăturile şi s-o fac să fie mai distinsă. Când colo, ea susţinută şi aici de rude — s-a împotrivit strădaniilor mele. Au început certurile între noi, şi, răspândite şi exagerate de bârfelile rudelor doamnei Rigaud, toţi vecinii erau la curent. S-a spus că m-am purtat groaznic cu madame Rigaud. Poate să mă fi văzut cineva dându-i o palmă... nimic mai mult. Eu am o mina uşoară, şi dacă am fost văzut dându-i o lecţie doamnei Rigaud, o făceam aproape în glumă. Dacă zâmbetul domnului Rigaud în clipa aceea exprima modul său obişnuit de a glumi, rudele doamnei Rigaud aveau dreptate să spună că ar fi preferat de mii de ori să i se facă educaţia cu seriozitate acestei biete femei. Sunt sensibil şi curajos. Nu susţin că este un merit Să fii sensibil şi curajos, dar aşa-s eu de felul meu. Dacă rudele pe          linie bărbătească ale doamnei                   Rigaud                                   mi         s-ar Fi adresat  deschis, aş fi ştiut ce am de  făcut. Şi-au    dat Seama de   asta, şi atunci au uneltit pe  ascuns;   de  aici S-au iscat   certuri între madame Rigaud     şi mine.   De  câte Ori aveam nevoie de o sumă mică de bani pentru cheltuieli personale, n-o puteam căpăta fără ceartă... Şi unde mai pui, tocmai eu, obişnuit să comand! Într-o seară, madame Rigaud şi cu mine ne plimbam ca doi prieteni... aş putea spune că doi îndrăgostiţi... pe o faleză înaltă care străjuia marea. Ceasul rău a făcut că madame Rigaud să aducă vorba despre rudele ei. Am întors împreună cu ea pe toate feţele acest subiect şi i-am reproşat lipsa sentimentului datoriei şi al devotamentului pentru mine şi că se lăsa înrâurita de invidia înverşunată a rudelor faţă de soţul ei. Madame Rigaud a ripostat, am ripostat şi eu; madame Rigaud a ridicat tonul, ani ridicat şi eu tonul şi am întărâtat-o, recunosc. Ce. Să fac, eu spun lucrurilor pe nume, aşa mi-e firea. În sfârşit, madame Rigaud, într-un acces de furie pe care veşnic va trebui să-l deplâng, a tă- bârît asupra mea cu ţipete de mânie care s-au auzit până departe, fără îndoială — mi-a rupt hainele, mi-a smuls părul din cap, mi-a zgâriat mâinile, bătea din picioare stârnind praful şi în cele din urmă a sărit de pe faleză şi şi-a găsit moartea prăvălindu-se pe stânci în jos. Astfel s-au petrecut faptele, care, din răutate, au fost răstălmăcite cum că aş fi încercat s-o silesc pe madame Rigaud să renunţe la drepturile ei şi că, refuzând cu neînduplecare să. Cedeze aşa cum îi ceream eu, m-am luptat cu ea şi... am asasinat-o! Înainta lateral până în dreptul lespezii unde frunzele de viţă se mai aflau încă, împrăştiate pe jos, adună vreo două-trei şi începu să-şi şteargă mâinile de ele, cu spatele întors spre lumină. Eh! Exclamă el după câteva clipe de tăcere. N-ai nimic de spus la toate astea? —- Urâta treabă, replică omuleţul, care se ridicase de jos şi, rezemat de zid, îşi ascuţea cuţitul de talpă pantofului. Adică? John Baptist îşi vedea de ascuţit, în tăcere, cuţitul. Adică n-am prezentat corect cazul? Al-tro! Răspunse John Baptist. De astă dată acest cuvânt era o scuză şi însemna: „Aa, nicidecum! “ Şi atunci? Judecătorii şi tribunalele sunt atât de părtinitori. Bine! Strigă celălalt, azvârlindu-şi peste umăr pulpana pelerinei, cu o sudalmă. Lasă-i să-şi facă de cap! „Zău, cred că asta o să şi: fac “, murmură ca pentru sine John Baptist, când îşi înclină capul să-şi vâre cuţitul la cingătoare. Nici unul, nici altul n-au mai rostit o vorbă, deşi amândoi începură să umble încoace şi încolo, întîlnin- du-se, n-aveau încotro, la fiecare ocol al celulei. Monsieur Rigaud se oprea uneori, ca şi cum ar fi vrut să prezinte chestiunea într-o altă lumină, ori să adreseze tovarăşului său cine ştie ce vorbă de ocară, dar deoarece signor Cavalletto continua să măsoare agale, cu ochii în pământ, încăperea, într-un fel de tropăit caraghios, ieşirile acestea n-au dus la nimic grav. Deodată scrâşnetul cheii în broască îi făcu pe amândoi să rămână pironiţi locului. Urmă un zgomot de glasuri şi târşâit de paşi. Uşa zăngăni, vocile şi zgomotul de paşi se auziră mai aproape; temnicerul coborî domol scara, urmat de un pluton de soldaţi. Haideţi, musiu Rigaud, spuse el, oprindu-se o clipă în dreptul gratiilor, cu cheile în mină, aveţi bunătatea şi ieşiţi afară. După cum văd, plec cu mare pompă. Păi, dacă n-ar fi aşa, replică temnicerul, aţi pleca în atât de multe bucăţi, că anevoie aţi mai putea fi strâns iarăşi laolaltă. Colo vă aşteaptă o gloată de oameni, musiu Rigaud, care nu ţin deloc la dumneavoastră. Dispăru din vedere, să descuie; dădu zăvoarele în lături de la o uşă joasă dintr-un ungher al încăperii. Acum, spuse el, deschizând uşiţa şi apropiindu-se, ieşiţi afară. Dintre toate nuanţele de culori existente sub soare, nici una nu aducea cu albul feţei lui monsieur Rigaud din clipele acelea. Nu există, de asemenea, niciunde fizionomie umană cu acea expresie; fiecare cută de pe obraz trăda bătăile unei inimi înspăimântate. Această paloare şi această spaimă se asociază îndeobşte cu ideea de moarte; dar deosebirea între ele două este tocmai prăpastia adâncă dintre luptă dată şi momentul cel mai înverşunat, vecin cu disperarea, al încleştării finale. Mai aprinse o ţigară de la cea a tovarăşului său; o apucă bine îrvtre dinţi, îşi puse pe cap o pălărie moale, cu boruri largi, aruncă din nou capătul pelerinei peste umăr şi ieşi pe coridorul lateral unde dădea uşa, fără să se mai sinchisească de signor Cavalletto. Cât despre omuleţul acesta, el nu făcea altceva decât să se uite afară, şi întocmai ca o fiară, care se apropie de portiera deschisă a cuştii ca să adulmece libertatea de dincolo de gratii, el petrecu acolo câteva clipe ca să stea la pândă, numai ochi, până când uşa i se închise în nas. Escorta de soldaţi era comandată de un ofiţer, un om corpolent, amabil, cu mult sânge rece; ţinea în mina sabia scoasă din teacă şi fuma trabuc. El dădu un ordin foarte scurt ca domnul Rigaud să treacă în mijlocul grupului; se aşeză în frunte cu perfectă indiferenţă, coman- dând: „înainte, marş! “şi coloana porni în jos, făcând să răsune scara. Uşa se trânti cu zgomot — cheia se răsuci în broască — o rază neobişnuită de lumină şi un suflu neobişnuit de aer păreau să fi străbătut temniţa, dispărând în trâmba subţire a fumului de trabuc. Mereu în captivitate, ca un animal de o specie inferioară —* aidoma unei maimuţe neastâmpărate, sau unui urs mai mic stârnit din bârlog — deţinutul, acum rămas singur, sări pe lespedea de lângă gratii, că nu cumva să piardă ceva din această plecare. În timp ce stătea în picioare, încă agăţat cu amândouă mâinile de barele grilajului, îi ajunse la urechi o hărmălaie de glasuri: ţipete, urlete, sudălmi, ameninţări, blesteme, toate laolaltă, şi, ca pe furtună, altceva nu se auzea desluşit, doar tumultul vocilor mânioase. Întărâtat să afle şi mai mult — semăna pe deplin cu un animal sălbatic în cuşcă — puşcăriaşul sări binişor jos, alergă în jurul celulei, sări iarăşi pt lespedea de piatră, se prinse de gratii şi încercă să le zgâlţâie, făcu un salt jos, alergă, reveni dintr-o săritură la barele de fier, ascultă, mereu în neastâmpăr, până când vacarmul, din ce în ce mai îndepărtat, se stinse. Citi deţinuţi, mai buni decât acesta, nu şi-au istovit astfel inimile lor nobile, fără ca cineva să se gândească la asta, nici chiar cei care îi iubeau din toată inima; în vreme ce măriile-lor regii şi stăpânii, care îi întemniţaseră, se zbenguiau nepăsători în soare, iar muritorii de rând îi proslăveau. Da, aceste personaje sus-puse mureau în paturile lor, îşi dădeau duhul în chip exemplar după nişte discursuri răsunătoare, iar istoria, politicoasă, mai servilă decât instrumentele lor, îi îmbălsăma cu grijă: Până la urmă, John Baptist, liber acum să-şi aleagă între cei patru pereţi locşorul cel mai prielnic unde să-şi exercite facultatea de a trage un pui de somn când avea chef, se lungi pe bancă şi, cu braţele nemişcate sub cap, aţipi. Cu felul lui supus de a fi, uşuratic, mereu vesel, cu accesele lui scurte de furie, lesne obişnuit cu pâinea tare şi cu piatra şi mai tare, oricând gata să doarmă cum punea Capul jos, pe apucate, era un adevărat fiu al pământului pe care se născuse. Imensa încremenire se şterse pentru o clipă; soarele pogorî la asfinţit într-o aureolă roşie, verzui-aurie; stelele se iviră pe cer şi licuricii le imitau în văzduhul de aici, aşa cum oamenii copiază cu stângăcie bunătatea unor specii de fiinţe mai alese. Drumurile lungi, prăfoase, şi cîm- piile nesfârşite se odihneau, iar pe mare domnea o tăcere atât de deplină, încât abia dacă se va mai auzi murmurul timpului când îşi va preda morţii. Capitolul II TOVARĂŞI DE DRUM ASTĂZI n-au mai urlat pe acolo ca ieri, nu-i aşa, domnule? -— N-am mai auzit nimic. Atunci poţi fi sigur că nu. Când urlă oamenii ăştia, Urlă ca să fie auziţi. Ca mai toată lumea, presupun. Aa, dar oamenii de aici urlă totdeauna. Altminteri nu sunt fericiţi. Cei din Marsilia, vrei să spui? Vorbesc de francezi. Numai asta fac. Cât despre Marsilia, cunoaştem noi ce-nseamnă Marsilia. A dat lumii cântecul cel mai revoluţionar care a fost creat vreodată. Nici n-ar fi existat fără „Allon. S!... Marclions! “mai ştiu şi eu unde, la victorie sau moarte, la pirjol sau altundeva. Cel care vorbea, tot timpul cu un aer mucalit, privea peste parapet Marsilia cât se poate de dispreţuitor şi, luând O  atitudine fermă — îşi propti mâinile în buzunare, zor- năindu-şi banii — apostrofă oraşul cu un chicotit. — ' Chiar aşa: „Allons! Marchons! “Cred că era mai onorabil pentru tine dacă lăsai oamenii să plece şi să-şi vadă de treburile lor legitime, în loc să-i ţii închişi aici în carantină! Destul de neplăcut, interveni şi celălalt. Dar astăzi trebuie să ne dea drumul. • — Să ne dea drumul astăzi! Repetă primul. Asta-i oarecum o agravare a situaţiei scandaloase în care ne aflăm... Auzi, să ne dea drumul astăzi! Să ni se dea drumul! Dar, mă rog, de ce am fost reţinuţi aici? Din motive nu prea grave, trebuie să recunosc. Cum însă noi venim din Orient, iar Orientul este un cuib al ciumei... Al ciumei! Repetă celălalt. Asta-i nenorocirea mea. De când sunt aici tot de ciumă mi-e dat să am parte. Mă simt ca un om teafăr la minte, închis într-o casă de nebuni. Mi s-a făcut lehamite să fiu mereu suspectat de aşa ceva. Am venit aici la fel de sănătos ca totdeauna, dar a fi bănuit de ciumă e pentru mine ca şi cum mi-ar băga-o pe gât. Am avut-o... şi-o mai am încă. 0 suporţi foarte bine, domnule Meagles, zise celălalt, zâmbind. Nu. Dacă ştiai cum stau de fapt lucrurile, asta ar fi fost ultima observaţie pe care te-ai fi gândit să o faci. Mă trezeam noapte de noapte spunându-mi: acum m-am molipsit, acinn evoluează, acum mi-a venit de hac, acum tipii ăştia pun la cale cum să-şi justifice precauţiile. Zău dacă n-aş prefera să fiu prins pe un carton ca un gândac într-un insectar decât să duc viaţa pe care o duc aici. Lasă, domnule Meagles, se auzi o voce veselă de femeie, nu mai vorbi despre asta acum, când totul s-a sfârşit. S-a sfârşit! Repetă domnul Meagles, care, fără a fi fost rău intenţionat, părea într-o stare sufletească deosebită; de aceea, ultimul cuvânt rostit de altcineva era pentru el încă o jignire. S-a sfârşit! Şi de ce, mă rog, n-ar mai trebui să spun nimic pentru că s-a sfârşit? Doamna Meagles fusese cea care vorbise demnului Meagles; ca şi el, era atrăgătoare şi sănătoasă, cu un chip tipic englezesc, şi deoarece timp de cincizeci şi cinci de ani sau mai bine nu se ocupase decât de-ale gospodăriei, păstrase şi acum un soi de reflex al acestei îndeletniciri. Lasă, tată, nu-i nimic! Spuse doamna Meagles. Pentru Dumnezeu, fii mulţumit că o ai pe Pet. Pe Pet? Repetă domnul Meagles, la fel de ofensat. Cum Pet se afla foarte aproape, îndărătul lui, ea îl Atinse pe umăr, şi domnul Meagles iertă Marsilia numai- decât din adâncul inimii. Pet avea vreo douăzeci de ani. Era o fată drăguţă, cu un păr bogat, castaniu, revărsat în bucle naturale, o fată îneîntătoare, cu trăsături deschise şi ochi minunaţi atât de mari, de gingaşi, de luminoşi, într-o desăvârşită armonie cu chipul ei bun şi frumos. Era plinuţă şi de o prospeţime deosebită, numai gropiţe, şi alintată nevoie mare, sfioasă şi totodată docilă, suprema slăbiciune care încununa făptura unei feţe atât de drăgălaşe şi de atrăgătoare cu unicul farmec ce i-ar mai fi putut iipsi. Acum îngăduie-mi să te întreb, reluă domnul Meagles, pe un ton confidenţial şi cât se poate de blând, dîn- du-se un pas înapoi şi îndemnându-şi fiica să înainteze un pas pentru a-şi ilustra remarca. Îngăduie-mi să te întreb doar atât, ca de la om la om, ai mai auzit tu oăre de asemenea neghiobie, şi anume de a o izola pe Pet în carantină? În felul ăsta până şi carantină a fost mai plăcută. Da, da, încuviinţă domnul Meagles, aşa e, ce-i drept! Iţi rănim îndatorat pentru" această observaţie. Acum, Pet, draga mea, ar fi bine să tc duci cu maică-ta S — Mica Dorrit., voi. 1 şi să te pregăteşti pentru barcă. Sanitarul în ţinută de ofiţer şi o droaie de paiaţe cu pălării în trei colţuri vin încoace ca să ne lase, în sfârşit, liberi; cât despre noi, biete lighioane în captivitate, o să putem servi gustarea de dimineaţă împreună, cât de cât creştineşte, înainte de a ne lua zborul care încotro. Tattycoram, ţine-te scai de tânăra dumitale stăpâna. Se adresa unei fete frumoase, cu un păr şi nişte ochi negri, scânteietori, foarte îngrijit îmbrăcată, care răspunse printr-o mică reverenţă înainte de a se rândui în suita doamnei Meagles şi a lui Pet. Traversară tustrele terasă, scăldată în soare, dispărând apoi printr-un portal de un alb orbitor. Tovarăşul de călătorie al domnului Meagles, un bărbat oacheş, posac, de vreo patruzeci de ani, încă se mai uita înspre acest portal, după ce se făcură nevăzute, până în clipa în care domnul Meagles îl lovi uşor peste braţ. Vă rog să mă scuzaţi, spuse el tresărind. Nu văd de c-e, rosti domnul Meagles. Merseră tăcuţi în umbra zidului înainte şi înapoi, pro- fitînd, la înălţimea unde se aflau plasate barăcile pentru carantină, de aerul proaspăt adus de briza mării la şapte dimineaţa. Tovarăşul domnului Meagles reluă firul conversaţiei. Aş putea să vă întreb, spuse el, care este numele... Lui Tattycoram? Îl întrerupse domnul Meagles. N-am nici cea mai mică idee. Credeam, zise celălalt, că... ■— Tattycoram? Îi sugeră din nou domnul Meagles. Mulţumesc... că Tattycoram era un nume, şi de multe ori m-am mirat de ciudăţenia lui. Păi, de fapt, continuă domnul Meagles, doamna Meagles şi cu mine suntem, vedeţi, oameni practici. Aţi amintit deseori acest lucru în timpul agreabilei şl interesantei conversaţii pe care am avut-o împreună, de-a lungul plimbării noastre în sus şi în jos pe aceste dale de piatră, spuse celălalt cu un zâmbet abia schiţat pe chipul său întunecat şi posac. Oameni practici. Astfel, într-o bună zi, acum cinci $au şase ani, când am luat-o pe Pet la Capelă copiilor gă Siţi... aţi auzit de Spitalul pentru copii găsiţi *, de la Londra, care corespunde celui din Paris? L-am şi văzut. Cum zic, într-o bună zi am dus-o pe Pet la biserica aceea ca să asculte orga... pentru că, fiind oameni practici, este de datoria noastră să-i arătăm lui Pet, cât trăim, tot ce ni se pare că ar putea să-i facă plăcere... mama — aşa îi spun eu de obicei doamnei Meagles — începuse să piîngă în aşa hal încât a trebuit s-o scot afară. „Ce s-a-n- tâmplat, mamă? Am întrebat-o când am reuşit s-o fac să se mai liniştească. Are să se sperie Pet, draga mea. “ „Da, ştiu, tată, spuse mama, dar cred că mi s-a năzărit aşa, tocmai fiindcă o iubesc atât de mult. “ „Ce ţi s-a năzărit aşa, mamă? “ „O, Doamne, Doamne! Exclamă mama, podidind-o din nou plânsul. Când vedeam toţi copiii aceia aşezaţi rânduri-rânduri, făcând apel la tatăl pe care nici unul dintre ei nu l-au cunoscut pe pământul ăsta, la marele Tată al nostru din ceruri, mă întrebam în sinea mea dacă vreuna din mamele acelea groaznice a venit oare cândva să caute printre chipurile tinere de aici pe sărmanul micuţ adus pe lumea asta oropsită, căruia toată viaţa nu-i va fi dat să cunoască nici dragostea, nici sărutările, nici glasul şi nici chiar numele mamei sale! “Eh, iată o idee practică demnă de mama, şi i-am spus aşa: „Mamă, asta e ceea ce numesc eu practic în cazul tău, draga mea “. Celălalt călător, destul de mişcat, făcu un semn de încuviinţare. Aşa că ziua următoare i-am spus: „Acum, mamă, am să-ţi fac o propunere pe care cred că ai s-o aprobi. Ce-ar fi să luăm una din fetiţele acelea drept cameristă pentru Pgt? Suntem oameni practici. Şi dacă descoperim unele metehne în firea ei, ori cine ştie ce deosebiri faţă de noi în purtare, vedem noi ce-i de făcut. O să ne dăm seama cât de lipsită a fost de toate înrâuririle şi experienţele care pe noi ne-au ajutat să ne formăm... fără de părinţi, fără vreun frăţior sau surioară, fără un cămin al ei, fără pantofiorul Cenuşăresei, fără zână bună din poveste. “Iată cum am ajuns s-o avem pe Tattycoram. Iar numele... Aa, fir-ar să fie! Exclamă domnul Meagles. Era să-i uit numele. Păi, în spital i se spunea Harriet Paracliser... un nume ales la înfîmplare, desigur. Ei bine, Harriet a fost schimbat în Hattey şi apoi în Tatty, deoarece, oameni cu simţ practic, ne-am gândit, vedeţi dumneavoastră, că şi un nume hazliu ar fi ceva nou pentru ea şi poate o va influenţa să devină mai blândă, mai afectuoasă, nu-i aşa? Cât despre paracliser, inutil să mai spun, nici vorbă de-aşa ceva. Dacă există ceva absolut intolerabil, ceva care să fie prototipul birocratului obraznic şi mărginit, ale cărui tunică, jiletcă şi baston lung să reprezinte felul în care noi, englezii, ne încăpăţinam în păstrarea unor tradiţii neghioabe, deşi tot restul lumii s-a descotorosit de ele, acesta este paracliserul. N-aţi mai văzut paracliser în ultima vreme? Nu, căci deşi englez, am stat mai bine de douăzeci de ani în China... Atunci, adăugă domnul Meagles, apropiindu-şi cu mare însufleţire arătătorul de pieptul tovarăşului său de drum, atunci nici să nu vedeţi, dacă se poate! De câte ori daxi cu ochii de un paracliser în carne şi oase, împopoţo- nat de sărbătoare, trecând pe stradă, duminică, în fruntea unui orfelinat, sunt nevoit să fac calea întoarsă şi să fug de acolo, altminteri aş sări să-l iau la bătaie. Numele de Paracliser fiind inacceptabil, iar fondatorul aşezământului pentru aceşti sărmani copii găsiţi un om bine cunoscut, numit Coram F., am dat acest nume şi micuţei cameriste a lui Pet. Uneori îi spuneam Tatty, altă dată Coram, până când am făcut un fel de amestec din amândouă numele, aşa că acum îi spunem Tattycoram. Fiica dumneavoastră — rosti celălalt când mai făcură o dată ocolul în tăcere şi, după ce rămaseră o clipă lângă zid să privească marea din vale, îşi reluară plimbarea — e singurul dumneavoastră copil, din câte ştiu, domnule Meagles. Îmi daţi voie să vă-ntreb... şi nu fac asta dintr-o curiozitate indiscretă, ci pentru că m-am simţit atât de bine în societatea dumneavoastră, şi s-ar putea ca niciodată să nu mai am prilejul, în acest labirint al lumii, să schimb cu dumneavoastră o vorbă în tihnă, mai ales că vreau să păstrez o amintire precisă despre dumnea- Voastră şi ai dumneavoastră... daţi-mi voie să vă-ntreb dacă nu de la amabila dumneavoastră soţie am auzit că | aţi mai avut şi alţi copii? Nu, nu, se împotrivi domnul Meagles. Nu tocmai ;alţi copii, ci doar un singur copil. Mi-e teamă că fără să-mi dau seama am atins un subiect delicat. Nu face nimic, rosti domnul Meagles. Dacă devin | cumva serios când îmi amintesc... de întristat, nu mă mai întristează deloc. Mă pune pe gânduri o clipă, dar nu sunt nefericit. Pet a avut o soră geamănă care a murit tocmai | când îi puteam vedea ochii — exact ca ai lui Pet — deasupra mesei, sprijinindu-se de ea, când se ridica în vârful degetelor. | ■— Aa, într-adevăr? Da, şi fiind nişte oameni cu simţ practic, încetul cu încetul s-a petrecut ceva în mintea doamnei Meagles şi a mea, ceea ce dumneavoastră veţi înţelege, sau poate nu. Pet şi surioara ei semănau aşa de mult, păreau atât de deplin unul şi acelaşi copil, că de atunci n-am putut să le mai separăm niciodată în gândurile noastre. Ar fi inutil să ne mai spunem că fetiţa care s-a stins din viaţă nu era decât un prunc. Pentru noi, copila aceasta s-a transformat odată cu cea care ne-a rămas şi care e totdeauna alături de noi. Pe măsură ce Pet a crescut, a crescut şi cealaltă; când Pet a ajuns să judece mai matur, să fie mai feminină, surioara ei s-a maturizat exact în acelaşi grad. Nu ştiu de m-ar putea convinge cineva că dacă mâine mi-ar fi dat să ajung pe lumea cealaltă, n-aş fi întâmpinat acolo, slavă Domnului, de o altă fiică, întru totul aidoma lui Pet, ca şi cum s-ar încerca să mi se împuie capul că Pet n-ar exista de fapt lângă mine. Vă înţeleg, rosti celălalt încet. În ce o priveşte, reluă tatăl, dispariţia subită a tovarăşei ei de joacă, a celei cu care semăna ca două pică-;  Turi de apă, cunoaşterea timpurie a unei taine împărtă- I site de noi toţi în egală măsură, dar care adesea nu este dezvăluită atât de brutal unui copil, au avut desigur oare- r care înrâurire asupra caracterului său. Dealtfel, mama ei I şi cu mine nu eram prea tineri când ne-am căsătorit, aşa 1 că Pet a trăit alături de nişte oameni vârstnici, deşi noi Totdeauna ne-am străduit să ne adaptăm mentalităţii ei. De câte ori n-am fost sfătuiţi, când era puţin bolnavă, să-i schimbăm, cât putem de des, clima şi aerul... mai ales în perioada asta... şi să-i facem viaţa plăcută. De aceea, pentru că acum nu mai e nevoie să rămân ţintuit la biroul băncii... deşi am fost destul de sărac în tinereţe, vă asigur, altfel demult m-aş fi însurat cu doamna Meagles... am început şi noi să umblăm prin lume. Iată de ce ne-aţi găsit contemplând Nilul, piramidele, sfincşii, deşertul şi aşa mai departe; iată de ce Tattycoram va ajunge cu timpul o călătoare mai mare decât căpitanul Cook. Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse celălalt, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o. Aa, cu plăcere! Replică domnul Meagles. Pentru nimic. Şi acum, domnule Clennam, poate îmi daţi voie să vă întreb dacă aţi hotărât până acum încotro să vă îndreptăţi plecând de aici? La drept vorbind, încă nu. Mă simt de parcă n-aş avea nici un căpătâi, mereu în primejdie să fiu purtat la tntîmplare de cine ştie ce curent. Mi se pare nemaipomenit... dacă vreţi să mă scuzaţi pentru libertatea de a vă vorbi astfel... că nu vă duceţi direct la Londra, spuse domnul Meagles, pe tonul unui sfătuitor confidenţial. Poate că aşa voi face. Da! Dar cu toată voinţa. Eu nu mai am voinţă. Adică, adăugă el, îmbujorîn- du-se uşor, mi-a rămas prea puţină ca să mă mai poată îndemna să acţionez acum. Instruit cu forţa, frânt, dar nu încovoiat, prins în lanţuri grele de o ocupaţie asupra căreia niciodată n-am fost consultat şi care niciodată nu mi-a plăcut, îmbarcat, ca să ajung la celălalt capăt al lumii, înainte de a fi împlinit vârsta majoratului, unde am rămas în exil până la moartea tatei, acum un an, silit să mă chinui continuu într-o fabrică pe care totdeauna am urât-o, către ce să mai aspir eu acum, după ce mi s-a irosit jumătate din viaţă? Voinţă, ţel, speranţă? Toate aceste lucruri s-au stins înainte de a fi apucat să le rostesc numele. Aprinde-le din nou! Spuse domnul Meagles. • — Aa, uşor de zis, domnule Meagles. Eu sunt fiul unui tată dur şi al unei mame aspre. Unicul copil al unor părinţi care au cântărit, au măsurat şi au evaluat totul; pentru care ceea ce nu se putea cântări. Măsura, evalua nici nu exista. Oameni austeri, cum se zice, adepţii unei doctrine severe, ce consta în tristul sacrificiu al gusturilor şi simpatiilor, care dealtfel nici măcar nu erau ale lor, sacrificiu adus ca parte dintr-o învoială pentru a-şi pune 'averea la adăpost. Chipuri severe, disciplină neînduplecată, cazne în lumea asta şi spaimă pe lumea cealaltă... nimic binevoitor, nimic plăcut nicăieri şi pretutindeni în inima-mi Îngrozită... astfel a fost copilăria mea, dacă-mi este îngăduit să nesocotesc acest cuvânt folosindu-1 pentru un asemenea început de viaţă. Aşa să fie într-adevăr? Se miră domnul Meagles, foarte stingherit din pricina tabloului oferit închipuirii lui. A fost un început anevoios. Dar nu-i nimic. Acum trebuie să vă învăţaţi de a profita, ca un om cu simţ practic, de tot ce se leagă de viitor. Dacă oamenii care sunt îndeobşte recunoscuţi ca având simţ practic ar proceda ca dumneavoastră... Păi, aşa şi procedează! Rosti domnul Meagles. 1 • — Credeţi, într-adevăr? Ei, da, presupun, replică domnul Meagles, dus pe gânduri. Nici nu se poate să ai simţ practic în alt chip, ci numai ca doamna Meagles şi cu mine. Atunci cursul necunoscut al vieţii mele este mai lesnicios şi mai încurajator decât m-aş fi aşteptat, spuse Clennam, scuturând din cap, cu zîinbetul lui grav. Am vorbit destul despre mine. Iată şi barca. Barca era înţesată de pălării în trei colţuri pentru care domnul Meagles nutrea o repulsie patriotică; purtătorii acestor tricornuri debarcară şi apoi porniră pe scări în sus, iar toţi călătorii sechestraţi se adunară laolaltă. Au fost aduse apoi maldăre de hârtii de către cei cu tricornuri, s-au strigat nume şi a fost multă bătaie de cap cu semnături, sigilii, parafări, cerneală vărsată, nisip împrăştiat, cu extrem de multe pete, ştersături şi rezultate ■indescifrabile. În sfârşit, totul s-a făcut regulamentar şi călătorii erau liberi să plece care încotro, după bunul lor plac. De bucurie că-şi recăpătaseră libertatea, nu s-au prea sinchisit de arşiţă, ci au traversat apele portului lunecând în bărci pitoreşti, pentru a se regăsi apoi la un hotel mare, unde obloanele închise împiedicau soarele să pătrundă şi unde lespezile goale de piatră, tavanele înalte şi culoarele sonore domoleau zăpuşeala. Acolo, într-o încăpere vastă, o masă uriaşă fu neîntârziat acoperită din belşug cu toate bunătăţile, şi, îmbiaţi de mâncărurile alese, fructele meridionale, vinurile frapate, de florile din Genova, de zăpada adusă de pe crestele munţilor şi de toate culorile curcubeului scăpărând în oglinzi, amintirea carantinei li se şterse repede din minte. Drept să-ţi spun, nu mă mai gândesc cu ură la zidurile acelea monotone, spuse domnul Meagles. Totdeauna ierţi neajunsurile unor locuri de îndată ce le părăseşti, îmi vine să cred că până şi un puşcăriaş, după ce e pus în libertate, începe să se mai împace cu temniţa. Se aflau acolo vreo treizeci de comeseni şi toţi discutau, dar în grupuri, forţaţi de împrejurări. Tatăl şi mama Meagles, având pe fiica lor la mijloc, erau aşezaţi de o parte a mesei; dinaintea lor stătea domnul Clennam; un francez înalt, cu părul şi barba de un negru ca pana corbului, sumbrii şi înspăimântător la înfăţişare, pentru a nu spune diabolic de distins, deşi se arăta a fi omul cel mai blând din lume; o englezoaică tânără şi frumoasă, călătorind de una singură, un chip de femeie mândră şi cu spirit de observaţie, care se izolase de ceilalţi sau fusese izolată de ceilalţi, nimeni, în afară de ea însăşi, n-ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile. Restul celor de faţă erau nişte oameni obişnuiţi: călători de afaceri, călători de agrement, funcţionari din India în vacanţă, negustori care făceau comerţ cu mărfuri din Grecia şi Turcia; un pastor englez, într-o modestă redingotă de cleric, încheiată până sus, în voiaj de nuntă cu tinăra lui soţie; un papă şi O maman britanici, maiestuoşi, din categoria patricienilor, cu trei fiice în creştere, care ţineau un jurnal de drum spre nedumerirea semenilor lor, şi o englezoaică bătrână şi surdă, ahtiată după călătorii, însoţită de fiică-sa, care, hotărât lucru, demult încetase să mai crească, şi care fiică umbla să tot schiţeze privelişti din univers, în speranţa că Până la urmă va nimeri peste un soţ cu ajutorul trusei de pictură. Englezoaica retrasă pomeni de ultima observaţie a domnului Meagles. Credeţi oare că un puşcăriaş s-ar putea împăca vreodată cu închisoarea făcută? Zise ea, vorbind pe îndelete, dar răspicat. N-a fost decât o presupunere, domnişoară Wade. N -am pretenţia că ştiu cu precizie ce poate simţi un deţinut. N-am fost niciodată până acum în situaţia asta. Mademoiselle se îndoieşte că ar fi atât de uşor să te-mpaci cu aşa ceva? Spuse francezul în limba lui. Da, într-adevăr. Pet trebui să-i traducă aceste cuvinte domnului Meagles, care niciodată nu învăţase o iotă măcar din limba Iţarii pe unde călătorea. Oh! Exclamă el. Vai de mine! Ce păcat, nu-i aşa? G — Că nu sunt credulă? Întrebă domnişoara Wade. H — Nu chiar aşa. Să zicem altfel... Că nu puteţi crede că ar fi uşor să ierţi. 7      — Expei’ienţa mea, replică ea liniştită, mi-a corectat Convingerile în multe privinţe, cu ani în urmă. E o evoluţie a noastră firească, după cum am auzit. Bine, bine! Dar nu-i firesc, mi se pare, să păstrezi O   ură mocnită, reluă domnul Meagles vesel. Oriunde-aş fi ţinută închisă, la ananghie şi suferinţă, aş ajunge să urăsc totdeauna locul acela şi aş dori să-i dau foc sau să-l fac una cu pământul. Asta-i tot ce ştiu.;         — Straşnic, nu-i aşa, domnule? Îi spuse domnul Mea Gles francezului — obiceiul său de a se adresa tuturor străinilor în engleza lui dialectală, cu convingerea fermă că într-un fel sau altul tot îl înţelegeau ei. Veţi fi de acord cu mine, cred, că frumoasa noastră tovarăşă de drum se exprimă pe un ton cum nu se poate mai categoric? Plait-il? [2]Întrebă politicos francezul. La care domnul Meagles răspunse, foarte satisfăcut i Aveţi dreptate. Asta e părerea mea. Pentru că dejunul, cu timpul, începuse să cam lînce- zească, domnul Meagles ţinu comesenilor un discurs, dacă putea fi numit discurs, destul de scurt, destul de simţit, rostit din inimă. El le spuse pur şi simplu că deoarece întâmplarea făcuse să fie aruncaţi laolaltă şi s-au înţeles bine cu toţii, acum, când erau pe cale să se despartă şi nu se vor mai întâlni poate niciodată cu toţii în acelaşi timp, nimic n-ar putea fi mai nimerit decât să-şi ia rămas bun, urându-şi unii altora călătorie plăcută şi ciocnind împreună un pahar de şampanie rece! Zis şi făcut, iar după O strângere de mina generală, cei adunaţi acolo se risipiră care încotro pentru totdeauna. În tot acest răstimp tinăra solitară nu mai scosese o vorbă. Se ridică odată cu ceilalţi şi se retrase tăcută în- tr-un. Ungher ferit al încăperii spaţioase, unde se aşeză pe O canapea din dreptul ferestrei să contemple parcă reflexele apei ca nişte raze de argint tremurând pe şipcile de la obloane. Rămase acolo, întorcând spatele acelei săli vaste, ca şi cum se izolase numai din orgoliu. Şi totuşi era la fel de greu de spus cu certitudine, acum, ca şi oricând altădată, dacă ea îi ocolea pe ceilalţi sau ceilalţi o ocoleau pe ea. Umbră în care stătea, căzându-i ca un linţoliu peste frunte, se potrivea foarte bine cu genul ei de frumuseţe. Aproape că nu te puteai uita la acest chip, atât de imobil şi de dispreţuitor, împodobit de nişte sprâncene negre arcuite şi de o tufă de păr brun, fără a-ţi pune întrebarea ce expresie ar fi căpătat dacă ar fi avut loc o schimbare pe fizionomia ei. Părea aproape cu neputinţă să se îndulcească sau să se înduioşeze. Că se putea cufunda în mânie sau într-un soi de sfidare dusă până la extrem, că doar în direcţia aceasta se putea schimba dacă s-ar fi pus chestiunea unei schimbări, cât de cât — iată singura impresie anume făcută asupra majorităţii celor care o priveau. Nu se vedea nimic studiat sau ceremonios în această expresie. N^avea un chip deschis, dar nici nu se prefăcea să aibă. Iată ce exprima limpede: „Sunt mulţumită de mine însămi şi nu mă bizui decât pe mine; părerea dumi- tale nu-mi spune nimic; nu mă interesează persoana du- mitale, puţin îmi pasă de dumneata, mă uit la dumneata Şi te ascult cu indiferenţă". Acelaşi lucru exprimau şi ochii mândri, nările sensibile, gura frumoasă, cu buze strânse, în care se citea cruzime chiar. Acoperind dotiă din aceste surse de expresie, a treia ar fi trădat aceleaşi trăsături totuşi. Mascându-le pe toate, simpla întoarcere a capului ar fi dezvăluit o fire de nesubjugat. Pet se apropie de ea — familia Meagles şi domnul Clennam, singurii care mai rămăseseră în încăpere, făcuseră unele observaţii asupra ei — şi acum se afla în picioare în preajmă-i. ^       — Aşteptaţi pe cineva aici, domnişoară Wade? Se Bâlbâi Pet când aceasta întoarse privirile spre ea. Eu? Nu. Tata trimite pe cineva să ridice corespondenţa de la post-restant. I-ar face plăcere să-i ceară comisionarului să întrebe dacă nu cumva şi dumneavoastră aveţi scrisori. Iţi mulţumesc, dar ştiu că nu se poate să am. Ne este teamă, continuă Pet, luând loc alături, sfioasă şi cu oarccare afecţiune, că o să vă simţiţi singură când vom fi plecaţi cu toţii. Într-adevăr! Desigur, rosti Pet, scuzându-se şi puţin încurcată de privirea celeilalte, desigur, nu fiindcă am fi o companie pentru dumneavoastră, sau că am fi făcut ceva să ajungem O   companie pentru dumneavoastră, ori că ne-am gândit că aţi fi dorit acest lucru. Niciodată n-am vrut să dau de înţeles că aş dori aşa ceva. Nu, desigur. Dar... pe scurt, adăugă Pet, atingând uşor mâna întinsă impasibil pe canapeaua dintre ele, n-aţi vrea să-i îngăduiţi tatei să vă ajute cât de cât, să facă ceva pentru dumneavoastră? Ar fi foarte bucuros. Foarte bucuros, interveni domnul Meagles, venind într-acolo împreună cu soţia şi domnul Clennam. Aş fi în- cântat să fac orice pentru dumneavoastră, zău, în afară de a vorbi limba de aici. Vă rămân îndatorată, replică domnişoara Wade, dar totul este pus la punct, şi aş prefera să continui singură, în felul meu. „Chiar aşa?! Îşi spuse în sinea lui domnul Meagles, ui- tindu-se la ea nedumerit. Ei da! Şi asta o face cu schepsis. “ Nu prea sunt obişnuită cu societatea fetelor tinere şi mă tem că n-aş putea s-o apreciez aşa cum fac alţii. Vă urez călătorie plăcută. Cu bine! N-ar fi dat mâna, pare-se, dar cum domnul Meagles i-o întinse pe a sa, n-avu încotro. O întinse şi ea cu aceeaşi indiferenţă cu care o ţinuse pe canapea. Cu bine! Zise domnul Meagles. E ultimul rămas bun de pe listă, căci mama şi cu mine tocmai ne-am despărţit de domnul Clennam, care aşteaptă să-i strângă mâna şi lui Pet. Cu bine! S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. În drumul nostru prin viaţă ne este dat să înt. Îlnim oameni care adesea vin de pe meleaguri stranii şi pe căi stranii, răspunse ea, cu sânge rece; şi ceea ce ne este hărăzit să facem acestor oameni şi ceea ce le este lor hărăzit să ne facă, totul se va întâmpla. Modul cum rostise aceste cuvinte suna puţin supărător în auzul lui Pet, ceva care părea ca o prezicere că ceea ce avea să se întâmple va fi în chip necesar nefast, de aceea spuse în şoaptă: „O, tată! “şi se cuibări ca un copil la pieptul lui, în felul ei răsfăţat. Aceasta nu scăpase însă privirii interlocutoarei. Drăgălaşa dumneavoastră fiică, spuse ea, tresare la gândul unor asemenea lucruri. Totuşi — o privea în faţă — puteţi fi siguri că sunt bărbaţi şi femei care au unele socoteli de încheiat cu dumneavoastră, şi până la urmă le vor încheia. Cu certitudine. S-ar putea să se afle la sute, mii de mile depărtare, peste mări şi ţări; sunt poate foarte aproape de aici; s-ar putea să apară, fără ca dumneavoastră să ştiţi, fără ca dumneavoastră să mai puteţi face ceva pentru a preîntâmpina acest lucru, ivindu-se din cotloanele cele mai spurcate ale acestui oraş chiar. Cu cel mai glacial bun rămas şi cu o anumită expresie de oboseală — care dădea frumuseţii ei, încă în floare, un aspect ofilit — părăsi încăperea. Or, trebuia să străbată multe scări şi coridoare ca să ajungă din acea parte a hotelului spaţios până în odaia pe care şi-o reţinuse. Aproape făcuse drumul până acolo şi trecea pe culoarul unde se găsea camera ei, când auzi zgomotul unui glas mânios, vorbe nedesluşite, un plâns cu suspine. Uşa era deschisă şi, înăuntru, dădu cu ochii de camerista fetei de la care tocmai îşi luase rămas bun, cea cu un nume bizar. Se opri să o privească. Ce fiinţă mânioasă, pătimaşă! Părul negru şi bogat i se răsfirase pe faţă, faţa-i era roşie, înfierbântată, şi, tot plângând în sughiţuri, furioasă, îşi ciupea buzele cu o mina necruţătoare. Brute egoiste! Murmură fata, suspinând şi gâfâind, gâfâind şi suspinând. Puţin le pasă ce se întâmpla cu mine! Mă lasă aici să mor de foame, de sete şi de oboseală şi lor puţin le pasă. Bestiile! Diavolii! Mizerabilii! Sărmana mea fată, ce s-a întâmplat? Înălţă brusc privirile, cu ochii înroşiţi; avea mâinile în aer, vrând să se ciupească de gât, plin numai de pete stacojii, proaspăt făcute. Ce vă pasă ce s-a întâmplat? Asta nu interesează pe nimeni. Ba da, interesează; îmi pare rău că te văd astfel. Nu vă pare rău, spuse fata. Vă pare bine. Ştiţi foarte bine că vă bucuraţi. N-am fost în halul ăsta decât de două ori, acolo, în carantină, şi de fiecare dată aţi dat peste mine. Mi-e teamă de dumneavoastră.   [1] Pregătită în nordul Italiei, din lapte de vacă. [2] Mă rog ? (Fr.)    

ANGLIA ANTICĂ ŞI ROMANII Dacă priviţi o hartă a lumii vechi veţi vedea în colţul de sus din partea stângă a emisferei estice două insule ce se găsesc în larg. Ele sunt Anglia cu Scoţia şi Irlanda. Anglia cu Scoţia formează partea cea mai mare a acestor insule. Irlanda le urmează ca mărime. Insuliţele învecinate, atât de mici încât pc hartă par a fi doar nişte puncte, sunt în genere părticcle din Scoţia, desprinse. cred, în dccursul unei perioade îndelungate de timp, prin forţa apei în continuă mişcare. în timpuri străvechi, cu multă vreme în urmă, înainte ca Mântuitorul nostru să fi venit pe pământ şi să adoarmă cuibărit într-o iesle, aceste insule erau în acelaşi Ioc, iar marca prevestitoare de fur­tună vuia în jurul lor. întocmai cum vuieşte şi acum. Dar pc atunci marea nu era brăzdată de corăbii mari cu marinari viteji ce navigau plecând şi sosind din toate colţurile lumii. Era foarte singuratică. Insulele se situau solitare pe suprafaţa nesfârşită a apei. Valurile înspu­mate se năpusteau asupra ţărmurilor stâncoase ale acestora, iar cum vânturile şi valurile nu aduseseră nici un aventurier care să debarce acolo sălbaticii insulari nu ştiau nimic despre restul lumii, cum nici aceasta nu ştia nimic despre ei. Se presupune că fenicienii, un popor antic celebru pentru comerţul lor. au venit pe aceste insule în corăbii şi au aflat că pro­duceau cositor şi plumb, ambele materii foarte utile, extrase, cum se ştie, de pe ţănnul mării până azi. Cele mai vestite mine de cositor din Cornwall sunt şi acum aproape de ţărm. Una dintre ele e atât de aproape încât, de nu mă înşeală ochii, pare a fi scobită sub nivelul mării, iar minerii spun că pe vreme de furtună, când sunt la lucru în adâncuri, pot auzi de jos de acolo bubuitura valurilor ce se rostogolesc deasupra, peste ci. Deci. navigând pe lângă ţărm, fenicienii ajunseră la locul cu cositor şi plumb Iară nici o greutate.   Făcură negoţ cu insularii dându-le pc minereuri tot felul de lucruri utile. La început, aceştia erau bieţi sălbatici, ce îşi vopseau trupurile cu sucuri de plante şi argile colorate, cum fac şi alţi barbari. Mai târziu. însă. navigând spre ţărmurile învecinate ale Belgiei şi Franţei şi spunându-le oamenilor de acolo: "Noi am fost pe stâncile albe de peste apă. ce se văd pc vreme bună şi din acea ţară numită Britania aducem cositor şi plumb”, fenicienii îi tentară pe nişte francezi şi belgi să vină şi ci încoace. Aceştia se stabiliră pe coasta de Sud a Engliterci. căreia îi zicc Kent. şi din puţina lor ştiinţă - atât cât aveau şi ei pe atunci, când nu erau prea şlefuiţi - îi învăţară pe săl­batici câtev a meşteşuguri utile, ridicând acea parte a insulelor populată de briloni. Alţii, poate, traversară din Spania în Irlanda, spre a se pripăşi pe aici. Treptat, străinii se amestecară cu băştinaşii, iar sălbaticii britoni. mai cu seamă cci din interioml ţării, departe de ţărm, unde coloniştii străini se duceau arareori, deveniră un popor v iteaz, de nesubjugat. Erau robuşti. curajoşi şi puternici. întreaga ţară era înţesată cu păduri şi mlaştini, cea mai mare parte a ei fiind foarte ceţoasă şi rece. Nu exista nici drum. nici pod, nici stradă, ori casă pe care să le poţi socoti demne de aceste nume. Un oraş nu era decât o grămadă de colibe acoperite cu paie. ascunse într-un codru des. împrejmuit cu şanţ şi un zid scund, făcut din noroi sau din trunchiuri de copaci puse unul peste altul. Oamenii nu plantau grânc mai deloc şi se hrăneau cu carne de la propriile lortunne de oi şi cirezi de vile. Nu băteau nici o monedă. însă foloseau inele de metal în loc de bani. Erau îndemânatici la împlctitul nuielelor aşa cum sunt adese­ori sălbaticii; ştiau face un fel de stofă aspră şi nişte vase de lut foarte rele. însă Ia construcţia fortăreţelor erau mult mai pricepuţi. ‘ încropeau ambarcaţiuni din împletituri de nuiele acoperite cu pici de animale, dar rareori se aventurau departe de ţănn. Căleau săbii din cupru în aliaj cu zinc: însă aceste săbii aveau o formă stranie şi erau atât de moi încât o lovitură puternică le îndoia. Făceau scuturi uşoare, pumnale scurte şi ascuţite precum şi lănci, pe care, după ce le azvâr­leau într-un duşman, le smuceau îndărăt ţinând de o lâşie lungă de piele fixată de mâner. Capătul gros era o pârâitoare menită să înspăimânte calul duşmanului. Britonii antici fiind divizaţi în nu mai puţin de treizeci sau patruzeci de triburi, fiecare comandat de propriu-i mic rege. se hărţuiau constant unii pe alţii, cum le stă barbarilor în obi­cei. recurgând mereu la aceste arme. Erau foarte ataşaţi de cai. Drapelul Kentului înfăţişă imaginea unui cal alb. Puteau să-i dreseze şi să-i stăpânească extrem de bine. într-adevăr. caii (pe care îi aveau din abundenţă, deşi cam mici) erau atât de bine dresaţi în acele vremi, încât cu greu se poate spune că ar fi devenit mai breji de atunci, cu toate că stăpânii lor sunt mult mai înţelepţi. înţelegeau orice comandă şi îi dădeau ascultare, obişnuiau să stea liniştiţi de unii singuri în vacarmul încăierării în timp ce stăpânii lor mergeau să lupte pe jos. Britonii n-ar fi putut reuşi în cel mai remarcabil meşteşug al lor. construcţia şi conducerea unor şarete sau care de război pentru care au fost mereu glorificaţi de-a lungul istoriei, fără ajutoml acestor animale sensibile şi credincioase. Fiecare dintre aceste excelente care. în faţă aproape de înălţimea pieptului, iar în spate deschise, purta un om ce îl mâna şi alţi doi sau trei ce luptau, cu toţii în picioare. Caii care le trăgeau erau aşa de bine dresaţi. încât o luau la goană în plin galop pe drumurile cele mai pietroase şi chiar şi prin păduri, striv ind sub copite pe duşmanii stăpânilor lor şi fâcându-i bucăţi cu tăişul săbiilor sau coaselor fixate la roţi. spre a lărgi carul de ambele părţi, în acest scop de mare cruzime. Din plină v iteză, caii se puteau opri pe dată la comanda vizitiului. Oamenii ţâşneau din car împărţind în jur lovituri de sabie ca o ploaie cu grindină, săreau pe cai. apoi pe rudă. ajungând fără grijă înapoi în car: şi de îndată ce erau în siguranţă, caii o zbugheau din nou în goană. Britonii aveau o religie stranie şi înfricoşătoare, numită credinţa druizilor. Pare să fi fost adusă în timpuri foarte vechi din ţara de peste mare, Franţa, care pe atunci se numea Galia, şi să se fi îmbinat cu închinarea la şarpe, la soare şi la lună, precum şi cu venerarea unor zeităţi păgâne. Majoritatea ceremoniilor erau ţinute în taină de preoţii dmizi. ce pretindeau că ar fi fost vrăjitori înzestraţi cu baghete de magicieni, purtând fiecare la gât ceea ce ignoranţilor le spuneau că ar fi un ou de şarpe într-o casetă de aur. Cert este însă că ceremoniile druidice includeau sacrificarea unor victime umane, torturarea unor criminali suspecţi şi. în ocazii deosebite, chiar şi arderea de vii a unui număr de oameni laolaltă cu animalele, în imense cuşti de răchită. Preoţii dmizi aveau un fel de veneraţie pentru stejar şi vâsc - acea plantă pe care în zilele noastre o atârnăm în casă de Crăciun - a cărei fructc albe creşteau pe trunchiul copacului. Se adunau împreună în codri întunecaţi, pe care îi numeau crânguri sacre şi acolo instruiau în misterioasele lor meşteşuguri tineri ce veneau ca ucenici, stând uneori la ei câte douăzeci de ani. Aceşti dmizi construiau mari temple şi altare cu deschidere spre cer, ruinele cărora se păstrează până azi. Stonehenge, de pe Câmpia Salisburv, din Wiltshire este cel mai deosebit dintre acestea. Trei pietre ciudate, numite Kits Cotv House[1], de pe Bluebell Hill[2], de lângă Maidstone[3] din Kent constituie ruinele altui monument. Ştim din examinarea marilor blocuri de piatră din care sunt făcute asemenea construcţii că n-ar fi putut fi înălţate fără ajutorul unor maşinării inge­nioase. comune în zilele noastre, dar cu siguranţă neutilizate de vechii britoni la ridicarea propriilor lor colibe lipsite de confort. Nu m-aş mira ca druizii şi ucenicii ce-şi laceau la ei stagiul de două decenii, ajungând astfel să ştie mai mult decât restul britonilor, să-i fi ţinut pe ceilalţi la distanţă în vreme ce faceau aceste construcţii, pretinzând apoi că le-ar fi realizat prin magie. Poate că nu erau străini nici de construcţiile de fortăreţe, căci, în orice caz, erau puternici şi se bucu­rau de mare încredere; şi cum erau alcătuitorii şi executorii legilor şi nu plăteau nici o laxă, nu m-aş mira să le fi plăcut ocupaţia lor. Iar cum îi convinseră pe oameni că, dacă ar fi fost mai mulţi druizi, le-ar fi mers mai bine tuturora, nu m-aş mira ca numărul lor să fi ajuns destul de mare. în orice caz, este plăcut să ne gândim că druizii de acum nu sunt continuatorii modului de viaţă al străv echilor dmizi ce pretindeau că ar fi avut baghete de magicieni şi ouă de şerpi, lucruri care, desigur, nu există nicăieri. Cam asta era situaţia vechilor britoni, cu cincizeci şi cinci de ani înainte de naşterea Mântuitorului nostm, când romanii, sub marele lor general Iulius Cezar, erau stăpâni ai restului lumii ce se cunoştea pe atunci. Iulius Cezar tocmai cucerise Galia şi auzind multe lucruri despre insula cu stânci albe de peste mare şi despre vitejia britonilor, locuitorii ei, dintre care unii fuseseră aduşi să-i ajute pe gali în războiul împotriva lui, se hotărî, cum era atât de aproape, să vină şi să cucerească Brilania. Astfel, Iulius Cezar, navigând cu optezeci de mii de vase şi douăsprezece mii de oameni, se îndreptă spre insula noastră, venind de pe coasta franceză dintre Calais şi Boulogne “întrucât pe acolo era calea cca mai scurtă spre Britaina", motiv pentru care vapoarele urmează şi acum aceeaşi mtă zi de zi. Se aşteptă să cucerească Britania cu uşurinţă, dar nu fu o treabă atât de simplă cum socotise el, căci temerarii britoni luptară cu multă vitejie, iar prin lipsa cavaleriei (împinsă înapoi de furtună) precum şi a unora dintre v asele sale sfărâ­mate de puternica maree după ce trăseseră la ţărm, riscă o înfrângere totală. Totuşi, pentru fiecare eşec suferit din partea vitejilor britoni, reuşi să-i înfrângă de două ori. dar cum victoriile nu fură prea răsună­toare. se bucură să le accepte propunerile de pace şi să se retragă. Reveni însă în primăvara anului unnător. de astă dată cu opt sute de vase şi treizeci de mii de oameni. Triburile britanice îşi aleseră drept conducător de oşti un briton. căruia romanii îi ziceau în latineasca lor. CASSIVELLAUNUS, dar al cănii nume britanic se presupunea că ar fi fost CASWALLON. Era un conducător viteaz care, împreună cu sol­daţii săi, luptă bine împotriva armatei romane. Atât de bine. în acel război încât inima soldaţilor romani tremura în ei de frică ori de câte ori vedeau vreun nor dens de praf şi auzeau huruitul rapidelor care de luptă britanice. Pe lângă câteva lupte mai mici avu loc o bătălie lângă Canterburv. în Kent: se dădu o luptă lângă Chertsey, în Surrey4, se mai dădu o luptă lângă un orăşel mlăştinos dintr-o pădure, capitala acelei părţi a Britaniei care îi aparţinea lui CASSIVELLAUNUS şi care era probabil în apropiere de ceea ce este acum Saint Albans, din Hertfordshire5. Totuşi, bravului CASSIVELLAUNUS îi merse. în ansamblu, din cale-afară de prost, deşi atât el cât şi oamenii lui au tot luptat ca nişte lei. Cum ceilalţi conducători britanici îl invidiau, certân- du-se mereu cu el, precum şi unii cu alţii, se lăsă păgubaş şi propuse pace. Iulius Cezar fu foarte bucuros să o încheie repede şi să plece din nou cu toate corăbiile şi oamenii ce-i mai rămăseseră. Se aşteptase să găsească perle în Britania şi, după câte ştiu. se poate să fi şi găsit câte­va, dar în orice caz află scoici delicioase şi, desigur, britoni încăpăţâ­naţi, de care cred că s-o fi plâns, cum avea să facă şi Napoleon ^ Kent şi Surrey: comitate în sud-estul Angliei. •' Comitat din sud-estul Angliei, situat Ia nord de Londra.   Bonaparte, marele general francez, o mie opt sute de ani după aceea, când îi clasă drept nişte tipi atât de puţin rezonabili încât nici nu îşi dau seama când sunt înfrânţi. Am credinţa că într-adevăr nu-şi dădeau şi nici nu-şi vor da vreodată seama. Se scurseră aproape o mie de ani şi în tot acel timp fu pace în Britania. Britonii îşi refacură oraşele şi modul de viaţă, deyeniră mai civilizaţi, călătoriră şi învăţară multe de la gali şi romani. în cele din urmă, împăratul roman Claudius îl trimise pe AULUS PLAUTIUS. un general abil. cu o puternică armată, iar curând după aceea veni să cucerească insula el însuşi. Nu lacură mare brânză, aşa că veni alt general, unul OSTORIUS SCAPULA. O parte dintre conducătorii triburilor britanice capitulară, alţii se hotărâră să lupte pe viaţă şi pe moarte. Dintre aceştia, cel mai viteaz fu CARACTACUS sau CARADOC. care-i întâmpină pc romani cu oştile sale printre munţii din nordul Ţării Galilor. "Această zi", le spuse el soldaţilor, "hotărăşte soarta Britanici! Libertatea sau sclavia noastră eternă începe din acest moment. Amintiţi-vă de vitejii voştri strămoşi, care îl goniră peste mare pe însuşi vestitul Cezar!" La auzul acestor cuvintc oamenii săi se năpustiră cu mare larmă asupra romanilor. în lupta corp la corp. solidele săbii şi armuri romane fură prea mult pentru mai slabele arme britanice, în acea zi. britonii pierdură lupta. Soţia şi fiica viteazului CARACTACUS fură luate pri­zoniere. fraţii săi se predară. El însuşi fu trădat de prefăcuta şi josnica lui mamă vitregă, care-1 dădu pe mâinile romanilor, ce îl duseră în tri­umf la Roma. împreună cu întreaga lui familie. Dar un mare om rămâne mare şi când soarta îi este potrivnică, şi la temniţă, şi în lanţuri. înfăţişarea lui nobilă şi suferinţa demnă a mizeriei îi mişcară într-atât pe romanii care se îmbulzeau pe străzi să-l vadă. încât fu repus în libertate împreună cu familia sa. Nu se ştie de va fi murit de inimă rea la Roma sau s-o fi reîntors vreodată în patria ce-i era atât de dragă. Stejari englezi crescură din ghinzi şi după sute de ani muriră, iar alţii răsăriră în locul lor murind şi ei la adânci bătrâneţe, de când sfârşitul istoriei lui CARACTACUS cel viteaz fu dat uitării. Şi totuşi, britonii nu voiră să cedeze. Se ridicară la luptă iar şi iar. la fiece prilej ce se ivea. murind pe capete cu sabia în mână. SUETO- NIU, un alt general roman, veni şi luă cu asalt insula Anglesey (numită pe atunci MONA) despre care se credea că ar fi sfântă, şi îi arse pe dmizi în cuşli dc răchită, lângă propriile lor case. BRITONII se ridi­cară chiar în vreme ce acesta mai era în Britania. împreună cu victo­rioasele lui trupe. Pentru că regina britonă. BOAD1CEA. văduva regelui locuitorilor din Norfolk[4] şi SufTolk[5] se împotriv i să-i fie jefuită proprietatea de către romanii colonizaţi în Anglia, fu biciuită din ordinul lui CATUS, ofiţer roman, cele două fiice ale ei fiind insultate ruşinos în prezenţa sa. iar rudele soţului luate în sclavie. Ca să răzbune această jignire, britonii se ridicară cu toată forţa şi mânia lor. îl izgo­niră pe CATUS în Galia. distruseră posesiunile romane. îi obligară pc romani să părăsească Londra, pe atunci un orăşel sărac. în care însă aveau loc schimburi comerciale. Spânzurară, arseră. răstigniră pe cruce şi în câtev a zile tăiară cu sabia şaptezeci de mii dc romani. SUE- TONIU îşi întări oastea şi le ieşi în calc. la luptă. Britonii îşi sporiră oştile şi în disperare de cauză îl atacară pc câmpia unde era bine postat, înainte ca britonii să iasă la primul atac. BOADICEA. într-un car dc război, cu părul blond fluturându-i în vânt şi cu fiicele insultate întinse la picioare, mâna printre trupe cerându-le răzbunare împotriva romanilor, destrăbălaţii lor asupritori. Britonii luptară cu mult curaj până la capăt, dar fură înfrânţi şi măcelăriţi în masă. iar nefericita lor regină recurse la otravă. Şi totuşi, spiritul britonilor nu fu îngenucheat. Când SUETONIU părăsi ţara. aceştia îi atacară trupele şi puseră din nou stăpânire pe insula Angleseys. La cincisprezece sau douăzeci de ani după aceea veni AGRICOLA şi o cuceri din nou. consacrând şapte ani supunerii ţării, mai cu seamă a acelei părţi care acum se numeşte SCOŢIA. Locuitorii acesteia, caledonienii. luptară pentru fiecare palmă de pământ, împotrivindu-i-se cu îndârjire. Se făcu multă vărsare de sânge în acele lupte. îşi uciseră soţiile şi copiii ca să-l împiedice să-i ia pri­zonieri. Căzură luptând în număr atât dc mare, încât se crede că anu­mite dealuri din Scoţia ar fi vaste mormane dc pietre îngrămădite pe mormitele lor. HADR1AN veni la treizeci dc ani după aceea, iar ci i se împotriviră din nou. SEVERUS veni cu aproape o sută de ani mai târziu, iar ei îi hărţuiră marii oşteni ca pe nişte câini şi se bucurară să-i vadă pierind cu miile prin mlaştini şi smârcuri. CARACALLA, fiul şi succesorul lui SEVERUS. facu cel mai mult ca să-i stăpânească o vreme, dar nu prin forţa armelor. Ştia că ar fi fost de prea puţin folos. Le cedă caledonienilor o parte din pământ şi le dădu britonilor privilegii similare cu cele pe care le aveau romanii. După asta fu pace timp de şaptezeci de ani. Apoi apărură noi duşmani. Erau SAXONII, un popor sălbatic de nav igatori ce veneau din ţinuturile de la nord de Rin. marele râu al Germaniei, pe malurile căruia cresc ccle mai bune soiuri dc struguri pentru prepararea vinului nemţesc. începură să vină în corăbii de piraţi spre coastele Galiei şi Britanici ca să le jefuiască. Fură respinşi de CARAUSIUS. un autohton din Belgia sau din Britania, adus la putere de romani şi sub care britonii îşi făcură debutul luptând pe mare. îşi reînnoiră apoi rav agiile. După alţi câţiva ani, scoţii, cum se numeau pe atunci locuitorii Irlandei, şi picţii. un popor nordic, începură să facă dese incursiuni de jaf în sudul Britanici. Toate aceste atacuri se repetară la interv ale, pe parcursul a două sute de ani. de-a lungul unui nesfârşit lanţ de împăraţi, şi conducători romani, răstimp în care britonii se ridicară mereu împotriva romanilor. în cele din urmă, în zilele lui HONORIUS. când stăpânirea romană asupra întregii lumi era în declin şi când Roma voia ca toţi oştenii ei să se întoarcă acasă, romanii abandonară orice speranţă de cucerire a Britanici şi o părăsiră. Şi din nou, la urmă ca şi la început, britonii se ridicară împotriva lor cu străv echea dârzenie ce le stătea în fire, căci cu foarte puţină vreme în urmă îi alungaseră pc magistraţii romani şi se declaraseră popor independent. Trecuseră cinci sute de ani de la prima inv azie a insulei de către Iulius Cezar, când romanii se retraseră de aici pentru totdeauna. în acel răstimp, deşi fuseseră cauza unor înfricoşătoare lupte şi vărsări de sânge, ei făcuseră mult spre a înlesni situaţia britonilor. Duraseră însemnate şosele militare, construiseră forturi şi îi înv ăţaseră cum să se îmbrace şi cum să se înarmeze cu mult mai bine decât ştiuseră s-o facă până atunci. Şlefuiseră întregul mod de v iaţă britonic. AGRICOLA ridicase un mare zid de pământ, lung de peste şaptezeci de mile, ce se întindea de la Newcastle[6] şi până dincolo de Carlisle[7], în scopul de a-i ţine la distanţă pe picţi şi pe scoţi: HADRIAN îl fortificase: SEVERUS. constatând că avea marc nevoie dc reparaţii. îl durase din nou. în piatră. Mai cu seamă, se întâmplă ca în perioada romană şi cu ajutorul corăbiilor romane, religia crcştină să fie adusă pentru prima dată în Britania. iar locuitorilor acesteia să li se predea penlni întâia oară importanta învăţătură că spre a fi buni în ochii DOMNULUI, tre­buie să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe sine şi să facă alto­ra ceea ce ar vrea să li se facă lor. Druizii declarară că e foarte rău să crezi în lucruri de accst fel şi îi blestemară amarnic pc toţi cei ce credeau în ele. Dar când oamenii aflară că nu le mergea cu nimic mai bine graţie binecuvântărilor şi cu nimic mai rău de pe urma blestemelor dniidc. că soarele strălucea, iar ploaia cădea fără să-i consulte defel pc druizi. începură să creadă că aceştia erau muritori de rând, ale căror blesteme sau binecuvântări n-aveau nici o importanţă. Drept urmare, elevii druizilor se împuţinară vizibil ca număr, iar aceştia se apucară dc altfel dc meserii. Astfel, am ajuns la sfârşitul perioadei romane în Anglia. Se ştiu prea puţine despre acei cinci sute de ani. dar unele v estigii ale acelor timpuri sunt încă scoase la iveală. Adeseori când muncitorii sapă solul ca să facă fundaţii pentru case sau biserici dau de bani ruginiţi ce au aparţinut cândva romanilor. Fragmente dc farfurii din care au mâncat, de cupe din care au băut. şi din pavajul pe care au păşit ies la lumină din pământul întors de plug, sau din bulgării mărunţiţi dc hârleţul gră­dinarului. Fântâni săpate dc romani dau încă apă, drumuri făcute dc ci fac parte din şoselele noastre, pe unele vechi câmpuri de bătaie, vâr­furi de lănci britone şi armuri romane în paragină se alia amestecate de-a valma, aşa cum au căzut în toiul luptei. Urme de tabere romane acoperite de iarbă şi movile ce sunt locuri dc înmormântare pentru grămezi de britoni. pot fi văzute în mai toate părţile ţării Peste landele bătute de vânturi din Noitliumbcrland11, zidul lui SEVERUS acoperit de muşchi şi buniicni se înalţă ca o ruină, în întreaga lui amploare, iar ciobanii şi câinii lor dorm vara tolăniţi pe el. Pe câmpia Salisburv se mai înalţă Stonehengc. un monument dintr-o perioadă anterioară, în care numele de roman era necunoscut în Britania şi în care druizii n-ar fi putut să-l scrie cu minunatele lor baghete magice pe nisipurile ţăr­mului sălbatic al mării. Comitat din nord-estul Angliei, învecinat cu Scoţia şi cu Marea Nordului, cunoscut pentru vestigiile sale istorice şi în special pentru zidul roman bine păstrat, ce constituie un obiectiv de marc interes pentru turişti   [1] Tradus din engleză cuvânt de cuvânt, Kit s Cotv Hoţise ar însemna fie casa lui Kit Cotv, sau a Kitei Cotv, fie coliba lui Kit sau a Kitei, dacă interpretăm ultimele cuvinte ca formă arhaică a substantivului compus Cottage House. In limba română înseamnă Colina Zambilelor Sălbatice, sau Dealul Clopoţeilor. ■J ~ In limba română , Piatra Fecioarei. ^ Comitat din Anglia de Est. n ' Comitat pe coasta de est din sud-estul Angliei. Q ° Insulă în Marea Irlandei situată în apropierea Ţării Galilor, pe coasta de nord-vest a acesteia. [6] Oraş port în sudul Ţării Galilor. ^ Oraş în partea de nord-vest a Angliei.