Recent Posts
Posts
PARTEA I. Subterana 1   Sunt un om bolnav. Sunt un om rău. Un om lipsit de farmec. Cred că sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, n­am nici cea mai mică idee despre boala mea şi nu ştiu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez şi nu m­am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori. Pe deasupra, mai sunt şi superstiţios până la exagerare; ei, măcar atât de superstiţios, încât să am respect faţă de medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstiţios, însă sunt superstiţios.) Nu, rogu­vă, răutatea nu mă lasă să mă tratez. Uite, sunt sigur că aşa ceva domniile voastre nu veţi binevoi a pricepe. Asta­i, rogu­vă, dar eu înţeleg. Desigur, n­aş fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu de bine” în cazul de faţă, cu răutatea mea; ştiu prea bine că doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie” dacă nu mă tratez la ei; ştiu mai bine decât oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară şi mai tare!   Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n­o mai am. Am fost un slujbaş răutăcios. Eram grosolan şi îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă proastă, dar n­o s­o şterg. Am scris­o crezând că va ieşi ceva foarte caustic; iar acum, după ce mi­am dat singur seama că n­am vrut decât să­mi dau nişte aere mârşave – nici gând s­o mai şterg!). Când se întâmpla că de biroul la care şedeam eu se apropia câte­un om cu jalba în mână, ca să­mi ceară vreo lămurire, scrâşneam din dinţi la el şi simţeam o desfătare nesăţioasă dacă izbuteam să­l mâhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam de­a face cu oameni timizi: aşa­s cei cu jalbele, ştiţi şi dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu­l puteam înghiţi pe un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şi­şi zornăia oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am purtat război cu el. Până la urmă, l­am biruit. A încetat să şi­o mai zornăie. De altminteri, asta s­a întâmplat pe când eram tânăr. Dar ştiţi dv., domnilor, care era punctul principal al răutăţii mele? Păi toată chestia, mârşăvia cea mai mare era că în fiecare clipă, chiar şi atunci când îmi vărsăm cel mai mult fierea în mine, recunoşteam cu ruşine în sinea mea că nu sunt rău, că nu­s nici măcar un om înrăit, că nu fac decât să sperii vrăbiile degeaba şi cu asta mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceţi­mi o păpuşică acolo, daţi­mi un ceai cu zahăr şi o să vedeţi că mă potolesc. Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi scrâşni din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, câteva luni voi suferi de insomnie. Aşa mi­era obiceiul.   De fapt, mai adineaori m­am vorbit singur de rău spunând că am fost un slujbaş răutăcios. Din răutate m­am vorbit de rău. Pur şi simplu, mă ţineam de ştrengării şi cu cei cu jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate n­am putut fi rău. Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate elemente, total opuse răutăţii. Simţeam cum colcăie elementele astea în mine. Ştiam că toată viaţa au colcăit în mine şi tot mă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de mi se făcea ruşine; mă împingeau până în starea de convulsii – şi, până la urmă, mi s­a urât de ele, ah, ce mi s­a mai urât! Nu cumva vi s­o fi părând, domnilor, că mă căiesc de ceva în faţa dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt sigur că vi se pare. De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi pasă dacă aşa vi se pare. Nu rău, dar nici măcar altcumva n­am izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. Iar acum îmi duc zilele, câte mi­au mai rămas, în ungherul meu, întărâtându­mă cu consolarea răutăcioasă, care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face nimic din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, rogu­vă, un om deştept din veacul al nouăsprezecelea trebuie şi este obligat din punct de vedere moral să fie o fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant – trebuie să fie o fiinţă eminamente mărginită. Asta­i convingerea mea, la cei patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi când te gândeşti că patruzeci de ani înseamnă viaţa întreagă; doar înseamnă bătrâneţea cea mai adâncă. Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la răspundeţi-­mi sincer, cinstit.   Cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să le­o spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb şi parfumaţi! Lumii întregi o să i­o spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc aşa pentru că o să trăiesc până la şaizeci de ani. Până la şaizeci de ani o să trăiesc! O să trăiesc până la optzeci de ani! Staţi puţin! Lăsaţi­mă să­mi trag sufletul. Veţi fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să râdeţi? Şi în privinţa asta aţi greşit. Nu sunt câtuşi de puţin un om vesel cum vi se pare sau cum vi s­ar putea părea; de altfel, dacă, iritaţi fiind de această vorbărie (şi simt deja că sunteţi iritaţi) v­ar trece prin cap să mă întrebaţi: cine sunt eu? – vă voi răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit ca să am ce mânca (dar numai pentru asta) şi când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi­a lăsat şase mii de ruble, m­am retras deîndată de la serviciu şi m­am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum m­am statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea oraşului. Drept servitoare am o ţărancă bătrână, rea de proastă ce­i, care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să­mi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine decât aceşti sfătuitori experimentaţi şi prea înţelepţi, care dau din cap plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu. De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere? Răspuns: despre el însuşi. Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine.   descarcare directă de aici………
Feodor Mihailovici Dostoievski ADOLESCENTUL Roman în trei părţi PARTEA ÎNTÂI. CAPITOLUL ÎNTÂI. M­am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor mei paşi pe drumul vieţii, fiindcă nu m­a răbdat inima să n­o fac, deşi mă puteam lăsa păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaţa mea să­mi scriu autobiografia, chiar de­ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să­ţi dezvălui sufletul fără pic de ruşine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a­mi atrage laudele cititorilor. Dacă într­o bună zi m­am hotărât să­mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci prea m­au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu­mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi până la urmă nici el nu ştie de ce s­a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de a­mi da în vileag toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea meşteşugită a simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât se pare, n­am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi a gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi atunci când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preţ ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e să începi un lucru, oricare ar fi el. II. Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să­mi încep însemnările de la data de septembrie anul trecut şi anume din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe… Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până şi tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m­am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu­i de ajuns să vrei. Şi apoi, după părerea mea, în nici o limbă europeană nu­i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s­o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m­a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii şi mi­a pricinuit multe frământări. Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate şi mie însumi, cele întâmplate. Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând liceul. Mă numesc Dolgoruki şi din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec aşadar drept fiul lui legitim, deşi sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârşie nu poate fi pusă la îndoială. Iată cum s­au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi de ani, moşierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi cinci de ani), venise pentru câtva timp la moşia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrul cel mai ciudat este că omul acesta care m­a uimit nespus încă din copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufleteşti de până acum şi o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas şi astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinţe. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n­ar putea fi lămurit cu una cu două. În orice caz, omul acesta va domina de la început şi până la sfârşit însemnările mele. S­a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci şi cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat şi o fată. Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puţine lucruri şi acestea se pierd acuma într­un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieţii lui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s­a arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis şi dispreţuitor, deşi în anumite momente mă uimea prin umilinţa lui cu totul neaşteptată. Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume că Versilov a tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. Acum a rămas fireşte fără o leţcaie… Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin aşa mi­a spus mie mai târziu. Copiii nu şi­i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la nişte rude; de altfel, aşa a procedat toată viaţa, atât cu copiii legitimi, cât şi cu cei din flori. Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi era şi grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să­mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când mă ştiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m­am putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într­o şcoală sau mă întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să­i dau socoteală numai pentru că era mai în vârstă decât mine – într­un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector şcolar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviinţă să adauge într­o doară: — Prinţul Dolgoruki? Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. Precizarea „pur şi simplu” ajunsese să mă scoată în cele din urmă din sărite. Ţin să menţionez pe deasupra şi faptul ciudat că nici o excepţie de la această regulă nu­mi stăruie în minte: nimeni nu m­a scutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulţi răspunsul nu­i interesa de fel şi apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseşte de una ca asta! Totuşi, fiecare se simţea dator să­mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt „pur şi simplu” Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire absentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că nici el nu ştia de ce mă întrebase, pentru ca apoi să­mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simţeam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de şcoală. Cine oare nu cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou­venit? În ziua când se prezintă prima oară la şcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit şi ruşinat, devine victima tuturor colegilor săi: toţi îi poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un şcolar voinic şi rotofei se proţăpeşte pe neaşteptate în faţa victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi dispreţuitor. Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă­i tare de vârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma: — Cum te cheamă? — Dolgoruki. — Prinţul Dolgoruki? — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. — Aha, pur şi simplu! Dobitocule. Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaţie mai stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu fii prinţ. Această stupiditate, de care nu sunt câtuşi de puţin vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinţ, răspundeam întotdeauna: — Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului. Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m­am înfuriat de­a binelea şi am răspuns tăios: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân – domnul Versilov. Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, deşi m­am convins foarte repede că n­are nici un haz, am continuat totuşi s­o repet multă vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei – de altfel, singurul – găsea că sunt dominat de ideea răzbunării şi a conştiinţei cetăţeneşti şi această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m­a jignit profund. În cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuţită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără să mă privească: — Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără îndoială, te poţi mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m­aş fuduli într­atât că sunt copil din flori… S­ar zice că­ţi faci un merit deosebit din asta! Din ziua aceea am încetat să mă mai laud – cu faptul că sunt un bastard. Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaţa pe numele meu şi tare mi­e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgoruki oarecare. Totuşi consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile şi a mă justifica. Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov şi o fată de vreo optsprezece ani; într­o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s­o ia de nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviinţarea stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La moşia lui Versilov locuia pe vremea aceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; de fapt, nu­mi era mătuşă bună, dar cine ştie de ce, atât eu cât şi întreaga familie Versilov, cu care era pare­mi­se înrudită de departe, ne obişnuiserăm să­i spunem „mătuşă” Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de moşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moşia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obţinea rezultate tot atât de bune ca un administrator cu şcoală. Despre ea n­aş putea spune câtă carte ştie şi nici nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă – deşi e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguşi – că Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit. Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s­a opus intenţiilor matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le­a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câţiva ani orfană de ambii părinţi; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare recunoştinţă, fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în urmă, simţind că i se apropie sfârşitul – unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte de a­şi da sufletul, aşa încât la nevoie se poate susţine că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag – îl chemase pe Makar Dolgoruki şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi ceruse cu limbă de moarte, răspicat şi stăruitor, arătând spre fiică­sa: „Creşte­o şi ia­o de nevastă”…Acest lucru l­au auzit toţi cei de faţă. Cât despre Makar Ivanov, nu ştiu ce l­o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i­a dat inima ghies sau şi­a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care „ştie să se impună”…Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învăţat (deşi ştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de rost, dar le învăţase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înţelept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea sentenţios, judeca fără apel şi în concluzie „trăia cuviincios”, după propria lui expresie cu totul neaşteptată. Ţinând seama de felul lui de­a fi de pe vremea aceea, e firesc să­şi fi câştigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu şi dragostea cuiva. Situaţia s­a schimbat însă când a ieşit din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că aşa s­au petrecut lucrurile. Despre maică­mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut­o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinţelor vechilului de a o trimite la Moscova să înveţe o meserie şi că i­a dat şi o oarecare educaţie, adică a învăţato să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută şi chiar să citească câte puţin. Să scrie ca lumea, maică­mea nu a învăţat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s­a şi dus la cununie cu aerul cel mai liniştit pe care­l poţi aştepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până şi Tatiana Pavlovna i­a spus că vădeşte atâta sânge rece, de parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre firea maică­mi de pe atunci, le­am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moşie tocmai când se împlineau şase luni de la această căsătorie. Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n­am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el şi maică­mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredinţa el însuşi anul trecut, înroşindu­se, deşi povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei şi că totul s­a întâmplat aşa, pe neaşteptate. De crezut cred că s­a întâmplat aşa, iar acest cuvinţel „aşa”, oricât de plin de tâlc ar fi, nu­mi lămureşte câtuşi de puţin ceea ce doresc să aflu de atâta vreme şi anume de unde li s­a tras totul. În ceea ce mă priveşte, am urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireşte că ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică­mea nu am cunoscut­o aproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să­l stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să explic de ce nu­mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică­mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseţe neobişnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr­o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi­a mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neaşteptate la iveală când era strâns cu uşa (de parcă ar fi scos­o din buzunar), că pe atunci mai era „cu caş la gură”, sentimental, dar nu din fire, ci numai aşa, fiindcă abia citise Anton Sărmanul şi Polinka Saks, două cărţi care au avut o covârşitoare influenţă civilizatoare asupra tinerei generaţii din vremea aceea. De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton Sărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s­a apropiat acest tânăr „cu caş la gură” de maică­mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aş avea fie şi un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, socotindu­mă un băieţandru caraghios, un copil naiv şi prost, care se încumetă să judece o situaţie ce­l depăşeşte. Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă depăşeşte şi mărturisesc că acest lucru nu­mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie întratâta de lipsit de experienţă; cu toate acestea trebuie să­i spun pe şleau domnului cititor că în cazul de faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i­o voi dovedi. E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s­o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu – pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n­ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaţie ce le­ar conveni poate multora dintre noi. Deşi n­am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (ştiu că există unul pe undeva), m­am dumerit din spusele altora că n­a fost niciodată o frumuseţe. Aşadar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca „să se distreze”, Versilov ar fi putut să­şi aleagă alta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova şi ea slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să­i fie ruşine de el însuşi să pângărească o căsnicie, fie şi a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales ţinând seama de faptul că – aşa cum am spus – abia acum câteva luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Şi unde mai pui că lui Anton nu i s­a furat decât calul şi nicidecum nevasta! Aşadar, spre ghinionul domnişoarei Sapojkova (eu aş zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neaşteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârşit, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva ori să­mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am observat că, deşi trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplări, Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuşi, nu m­am dat bătut. Îmi amintesc că într­o zi, dându­şi acele ifose aristocratice pe care şi le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică­mea ar fi fost una din acele făpturi – lipsite de apărare, despre care nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar dimpotrivă, dar care îţi inspiră un soi de milă – prin blândeţea, prin sfiala lor şi, fără să­ţi dai prea bine seama de ce, mila asta te urmăreşte multă vreme şi până la urmă te leagă pe nesimţite de ele… „Într­un cuvânt, dragul meu, sentimentul ăsta te prinde într­atât, încât uneori nici nu te mai poţi desprinde.” Iată ce mi­a mărturisit; şi dacă într­adevăr aşa s­au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el ţâncul „cu caş la gură” cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung. Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze că maică­mea l­a îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! Aşadar, minţea ca să facă pe grozavul, minţea, călcându­şi în picioare conştiinţa, onoarea şi demnitatea! După toate câte le­am înşirat până aici s­ar putea de bună seamă crede ca vreau s­o laud pe maică­mea, deşi am arătat de la început că nu ştiu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea mediului şi mentalitatea îngustă care şi­au pus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat­o toată viaţa. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându­mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să­l arăt în primul rând şi anume că la ei totul a început de­a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n­a înţeles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o parte faptul că domnişoara Sapojkova scăpase cu faţa curată. Iar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, ţin să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuşi de puţin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică­mea, chiar dacă presupunem că între ei s­ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălaţi că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării şi nu poate inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de­ar fi vrut, tot n­ar fi izbutit să se apropie altfel de maică­mea. Doar nu era să se apuce să­i explice mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi­a povestit chiar el o dată (când l­a luat gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pe scări, săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajii îmbujoraţi, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu­se şi „tiranul de boier” ajunsese să se teamă şi de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moşier. Chiar dacă totul a pornit după tradiţiile iobăgiei, mai târziu nu le­au mai respectat întocmai, deşi mi­e cu neputinţă să explic de ce şi cum. Cu cât încerc să­mi lămuresc lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până şi proporţiile pe care le­a atins dragostea lor, căci Versilov – după obiceiul celor de teapa lui – ar fi trebuit să o părăsească îndată ce şi­a atins scopul. Totuşi s­a întâmplat altfel. Să­ţi faci mendrele cu o slujnică drăguţă şi uşuratică (deşi maică­mea nu a fost de fel uşuratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar şi inevitabil pentru un ţânc „cu caş la gură” şi destrăbălat (căci destrăbălaţi erau dumnealor cu toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi), mai ales ţinând seama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viaţă de huzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din parte­i. N­aş putea să jur că a continuat să o iubească, deşi, ce­i drept, a târâto toată viaţa după el. Şi pe mama am hărţuit­o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai importantă n­am îndrăznit să i­o pun făţiş, cu toate că în ultimul an m­am apropiat foarte mult de ea şi nu obişnuiesc să mă port cu mănuşi, ci mai degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care­i socoteşte pe ceilalţi vinovaţi faţă de el. Iată întrebarea: cum de­a putut ea, măritată fiind numai de şase luni, ba încă şi strivită de prejudecăţi despre „sfânta taină a căsătoriei”, supusă şi neputincioasă ca o muscă, ea care­l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într­un asemenea păcat, numai după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică­mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă. Ţin să afirm de la început că nici nu­şi poate închipui cineva un suflet mai curat decât al maică­mi, care şi­a păstrat toată viaţa puritatea sufletească. Poate că singura explicaţie ar fi că nu şi­a dat seama ce face – prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconştientă, aşa cum pretind azi avocaţii care încearcă să­şi dezvinovăţească clienţii – hoţi sau ucigaşi – ci numai fiindcă s­a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată şi naivă cum era, trebuia să­i cadă victimă în mod fatal şi tragic. Cine ştie, poate că a făcut­o să­şi piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, deşi ea habar n­avea de limba franceză, ori poate a dat­o gata romanţa pe care a cântat­o, acompaniindu­se la pian, într­un cuvânt s­a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse şi nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeş) şi o dată cu ele a îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi romanţele lui cu tot! Am auzit că multe fete – şi dintre cele mai cinstite – trăind la curţile boiereşti, au păţit la fel pe vremea iobăgiei… Eu unul înţeleg asemenea porniri şi socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei şi a „umilinţei”! De ce n­ar fi putut oare acest tânăr chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el – o fiinţă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat – încât să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus­o la pierzanie, sper că maică­mea a înţeles toată viaţa şi poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu şi­a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii „lipsiţi de apărare”: chiar şi atunci când ştiu că se duc la pierzanie, ei merg orbeşte înainte. De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el mi­a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe care­l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leşinată în cămăruţa ei de slujnică… Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă frământa şi asupra amănuntelor scandaloase. Aşadar, după ce o răscumpără pe maică­mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moşie şi de atunci – după cum am amintit mai sus – o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea intenţia să lipsească vreme mai îndelungată şi când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuşii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rând la moşiile lui, în diferite oraşe, iar în cele din urmă s­au stabilit la Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie. Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s­a despărţit de Makar Ivanovici, m­am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea şi mult mai târziu, peste vreo zece­unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte ştiu, după naşterea grea a ultimului copil, frumuseţea maică­mi s­a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea şubredă şi a început să îmbătrânească repede. În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s­au întrerupt niciodată. Oriunde s­ar fi găsit mama şi Versilov, fie că trăiau într­un loc de câţiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să trimită veşti „familiei”…Se statorniciseră între ei nişte relaţii ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s­a întâmplat în cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des, nici mai rar şi semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori şi eu; nu conţineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente şi la simţăminte cu totul comune – dacă e cu putinţă să afirmi una ca asta despre simţăminte. În primul rând, le trimitea veşti despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne – atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general şi impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere a regulilor de politeţe. „Preaiubitei şi stimatei mele soţii, Sofia Andreevna, plecăciune adâncă”… „Scumpilor noştri copilaşi le trimit binecuvântarea mea părintească, ce­i va ocroti de­a pururi.” Toţi copilaşii, printre care mă număram şi eu, erau amintiţi pe nume, în ordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de „ecelenţa­sa, preacinstitul domn Andrei Petrovici”, să nu­l numească „binefăcătorul său”, deşi îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându­l să­l ocrotească şi implorând la rândul său cerul să­i binecuvânteze stăpânul. Maică­mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici şi totdeauna scrisorile ei erau ticluite după acelaşi tipic ca ale lui. Versilov, fireşte, nu lua parte la această corespondenţă. Makar Ivanovici scria din diferite colţuri ale Rusiei, din oraşe şi mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă şi trăgea la mama, care­şi avea totdeauna locuinţa ei separată de a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obişnuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într­un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o săptămână. Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la numele său de Dolgoruki, care­i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă şi stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepţie: e ca şi cum ai pune carul înaintea boilor! Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m­am născut am fost lăsat printre străini şi aceasta cred că nu dintr­o intenţie precisă, ci numai fiindcă aşa s­a nimerit. Când m­am născut, mama era încă tânără şi frumoasă şi Versilov ţinea desigur s­o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ţie lumea mai dragă, i­ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n­am cunoscut­o pe maică­mea, pe care n­o văzusem decât de două, trei ori şi atunci numai în fugă. Această situaţie nu se datoreşte sentimentelor maică­mi, ci dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni. Acum să trec la cu totul   continuarea o aveti mai jos in format word..........
Feodor Mihailovici Dostoievski AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE. Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici – una înălţându­se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir – aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumăraţi alţi slujbaşi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu­i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe ­bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare. Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de­au putut să se prostească într­atât şi să alerge cale de poşte ca să se îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână acolo, căutând să­şi omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să­şi ceară transferul şi să se întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate. Într­un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască. Şi, cei drept, în Siberia, mulţi se pricep să­l rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe măsură. Într­unu-i dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori sfătoşi, de treabă şi care mi­a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici Goriancikov. Născut într­o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde­şi putea câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi întâlniţi adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt primiţi cu bunăvoinţă, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n­ar avea de unde s­o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici l­am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui îmi atrase luarea­aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să­i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l­ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să­i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într­a­tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei. L­am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce crede despre el; mi­a spus că Goriancikov duce o viaţă austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i­ar fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că­i foarte învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputinţă să­l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susţineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu­se totuşi să adauge că aceasta n­ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi să­i vină în ajutor şi să­l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpăţânare să mai aibă vreo legătură cu cei de acolo, că, într­un cuvânt, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi ştiau că­şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie şi că se autodenunţase, dându­se pe mâna justiţiei (ceea ce­i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecţie. La început nu­mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai târziu, fără să­mi dau seama de ce, l­am privit însă cu mai multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce­i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i­ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum şi­mi era penibil să­mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi istovire. Îmi amintesc că într­o minunată seară de vară am ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin minte să­l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi­ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de­a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînţeles şi, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că­l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m­am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l­aş fi prins asupra cine ştie cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi rămase nemişcat, privindu­mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând tainic. Mi­am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea pesemne de mania persecuției. Cutiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să­mi spună: „Dar nu mai pleci odată?” încercai să intru în vorbă cu el, povestindu­i despre orăşelul nostru, despre ultimele noutăţi, dar el se eschiva cu încăpăţânare de la orice discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu­se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându­se ţintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să­mi fie ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe­aci să­l scot din rezerva lui ostilă, oferindu­i teancul de căiţi şi reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poştă. Le învălui într­o privire lacomă, dar îşi schimbă pe dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n­are vreme să citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte­mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa era, ce­ar fi putut să scrie? Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându­mă acasă abia în iarnă, aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la răposat şimi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută şi n­am izbutit să aflu mare lucra de la ea. N­a fost în stare să­mi spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. Din răspunsurile pe care mi le­a dat cu multă zgârcenie, reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de­a rândul i se întâmpla să nu­şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să­i deretice cât de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă­şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în mâini şi, întorcându­se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un suflet de copil. Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o petrecui cercetându­le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase. Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într­o clipa de nebunie. În schimb, însemnările ocnaşului – „Scene din Casa morţilor” ­ AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR. Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul său, nu miau părut cu totul lipsite de interes. O lume cu desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg pentru început numai două­trei capitole din aceste însemnări şi le supun aprecierii cititorului. continuare o puteti descarca de mai jos...
Feodor Mihailovici Dostoievski ETERNUL SOŢ I. Velceaninov. Sosi vara, iar Velceaninov – în ciuda aşteptărilor sale – se văzu reţinut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită şi sfârşitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta – o pricină cu moşia – căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr­o dată totul se schimbă. „Aşa­i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru şi nu se uita la bani. Dar, nerăbdător şi plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia şi scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coş. Alerga pe la autorităţi, culegea informaţii, şi, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să­i facă reproşuri şi să­l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpuşeala, nopţile albe care zdruncină nervii­ iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului Balşoi, într­un apartament închiriat de curând, care nu­i era pe plac, „nimic nu­mi reuşeşte!” spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească. Era un om care trăise intens şi din plin, trecut de mult de prima tinereţe, avea vreo treizeci şi opt sau treizeci şi nouă de ani, iar această „bătrâneţe”, cum îi spunea el, venise „aproape pe neaşteptate”. Singur înţelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci – ca să zicem aşa – prin calitatea acestora şi că, chiar dacă începuseră să­l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfăţişare arăta şi acum chipeş. Era înalt şi bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap şi cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îţi părea stângaci şi delăsat. Dar, privindu­l mai cu luare­aminte, distingeai într­însul un domn, perfect stăpân pe sine şi care primise cândva cea mai aleasă educaţie. Gesturile lui Velceaninov erau şi acum degajate, sigure, chiar graţioase, cu tot aerul său dobândit de om posac şi neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speţă mondenă, pe care nici el însuşi poate n­o bănuia, deşi era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult şi înzestrat cu netăgăduite calităţi. Faţa lui albă şi rumenă se distingea în trecut printr­o gingăşie feminină care atrăgea atenţia femeilor. Ba şi acum câte cineva, privindu­l, exclama: „Ce om sănătos, rumen şi înfloritor la chip!” Totuşi omul acesta „sănătos” fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari şi albaştri fuseseră, cu vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de limpezi, veseli şi lipsiţi de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de­a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea şi bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceştia, împrejurul cărora începuse să se urzească o reţea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit şi nu desăvârşit de moral, o viclenie, adesea o ironie şi încă o nuanţă, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere şi de tristeţe vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristeţe se accentua mai ales când rămânea singur. Şi, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel şi distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz – nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuţi, pe care şi astăzi i­ar fi putut păstra, deşi situaţia lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i­a fost determinată, într­adevăr şi de vanitate. De altfel, neîncrederea şi vanitatea lui n­ar mai fi putut suporta vechile cunoştinţe. Dar, încet­încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, degenera într­o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să­i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaşteptate şi care nici nu putea fi concepute mai demult, nişte cauze „superioare” celor actuale… „dacă există într­adevăr, ca să zicem aşa, cauze superioare şi inferioare…” adăuga el însuşi. Da, ajunsese şi aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s­ar fi gândit. În conştiinţa sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care (spre propria­i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui – lucru care nu se mai întâmplase înainte – da, numai în sinea lui. În societate era altceva! Ştia prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice şi pioase ale conştiinţei sale, ar renega în gura mare aceste „cauze superioare” şi el însuşi, cel dintâi, le­ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într­adevăr aşa, cu toate că avea într­o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independenţă de cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele inferioare” care­l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându­se dimineaţa din pat, se ruşina de gândurile şi de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, şi­n lucruri importante, dar şi­n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puţină încredere într­însul. Totuşi se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima vreme, uneori noaptea, gândurile şi senzaţiile sale se preschimbau aproape cu totul în comparaţie cu cele obişnuite şi îndeobşte nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi şi îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînţeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor şi a senzaţiilor, ba chiar dedublarea lor în nopţile de insomnie şi în genere noaptea este un act curent la oamenii „care gândesc şi simt puternic”; că o seamă de convingeri din întreaga viaţă se modifică uneori brusc sub influenţa melancolică a nopţii şi a insomniei; că dintr­o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînţeles până la o anumită limită şi dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându­i o suferinţă, acesta­i un simptom indiscutabil că maladia s­a declanşat; şi prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viaţă, alimentaţia, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială şi un purgativ. Velceaninov nici nu­l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf şi îndesat. „Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală şi nimic mai mult!” îşi zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord. În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineaţa, atât numai că îl impresionau şi mai puternic, făcându­l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului şi al înduioşării de odinioară. De fapt, unele întâmplări din viaţa lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte „aşa din senin şi Dumnezeu ştie de ce” şi într­o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că­i slăbise memoria: nu­şi mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu-­l. Uita uneori cu desăvârşire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viaţa de odinioară şi ceea ce în decurs de zece­cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie şi încă cu o uimitoare fineţe a impresiilor şi a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conştiinţă fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a şi le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care şi­a trăit viaţa din plin n­are amintiri? La dânsul însă tot ce­i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într­o lumină absolut nouă, neaşteptată, cu neputinţă de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca nişte adevărate crime? Şi doar nu era vorba numai de sentinţele emise de mintea lui, de altfel nici n­avea încredere în mintea­i tenebroasă, singuratică şi bolnavă. Dar reprobările luau uneori formă deblesteme şi ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puţin lăuntrice. Într­adevăr, dacă i s­ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n­ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu­şi aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Îşi reamintea unele insuccese sau înjosiri din viaţa mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie primit într­o anumită casă… Cum nu de mult fusese de­a dreptul ofensat în mod public fără să­şi fi provocat adversarul la duel… Cum fusese o dată luat în râs printr­o epigramă foarte spirituală într­un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n­avusese prezenţa de spirit să răspundă ceva. Îşi mai aducea aminte de două­trei datorii pe care nu le plătise, într­adevăr, o nimica toată, totuşi datorii de onoare, faţă de nişte persoane cu care încetase să se mai vadă şi pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf şi pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile­aminte se refereau şi la unele lucruri „superioare”. Astfel Velceaninov îşi aminti „netam­nesam” figura uitată – ştearsă de mult din memorie – a unui funcţionar blând şi bătrânel, caraghios şi cu puţină cărunteţe, pe care­l jignise odinioară în public dintr­o fanfaronadă, numai şi numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reuşit, care­i adusese glorie şi care a fost apoi repetat din gură în gură – faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu­şi mai aducea aminte de numele bătrânului, deşi împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Îşi aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputaţia fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraş fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase şi căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr­o dată lacrimile faţă de toată lumea – ceea ce făcuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea îl îmbătase cu şampanie pe moşneguţ şi tot societatea se tăvălise de râs. Aducându­şi acum aminte aşa „netam­nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu­şi obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele – şi anume acoperirea feţei cu palmele. Îşi mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soţie a unui institutor şi cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târguşorul acela şi nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De­abia acum începu să­şi închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu ştie unde l­ar fi dus imaginaţia, dacă nu i­ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr­o familie de târgoveţi, care nici nu­i plăcuse cel puţin şi cu care, trebuie să mărturisim, nici nu ştie cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără să­şi fi luat măcar rămas bun de la dânşii, plecând din Petersburg (nici n­avusese timp, ce­i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n­o mai putu descoperi. Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci şi zeci. Încet­încet, începu să sufere şi propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într­un sentiment cu totul deosebit. Într­adevăr, aşa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simţea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorităţi, că ţinuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuţi l­ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau nar fi avut chef să­l recunoască, atunci el ar fi avut, ce­i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într­adevăr şi nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînţeles, în momentele de iritare şi uitare de sine. Totuşi vanitatea lui se dezinteresa îndeobşte, treptat­treptat, de pricinile de altădată şi se concentra asupra unei singure chestiuni, veşnic prezentă în mintea lui. „Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate şi «lacrimi de căinţă»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanţe oarbe. Ştiu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n­am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoţită de căinţe înlăcrămate şi ca toţi cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aş fi ispitit de o întâmplare şi de împrejurări convenabile ca să­mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aş face­o sigur şi fără ezitare, iar fapta ar fi încă şi mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m­ar jigni iarăşi acel prinţişor, fiul unic al unei mame, căruia i­am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l­aş provoca numaidecât din nou la duel şi i­aş hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanţe oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu ştiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?” Deşi întâmplarea cu nevasta institutorului nu s­a repetat, cu toate că eroul n­a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s­ar repeta neapărat dacă s­ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea… Uneori. Doar nu­i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poţi şi odihni sau petrece puţin – în pauze… Aşa şi făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, şederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar şi procesul şi de a pleca aşa dintr­o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare – să zicem în Crimeea, de pildă… De obicei, nu trecea mai mult de un ceas şi Velceaninov îşi detesta gândul acesta, de care începea să­şi bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine şi dacă sunt un om cât de cât onest – or asta înseamnă că n­am nici cum şi nici de ce să fug de ele”. „Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbuşitor! Casa­i aşa de murdară. La autorităţile unde îmi pierd vremea între aceşti oameni foarte ocupaţi – e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe faţa tuturor oamenilor rămaşi în oraş, care se perindă din zori până­n seară, vezi întipărit aşa de naiv şi de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, laşitatea sufletelor lor mici şi nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în ţară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerităţii şi simplităţii. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc…!”. continuarea o descarcati de mai jos....
F. M. Dostoievski Demonii Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne­a ajuns vreun drac din urmă Şi ne­a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamnă­n vânt, Încotro li­i drumul oare? Zbiară parcă­s la aman… Se mărit­o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan? A. PUŞKIN Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L­au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le­a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s­a aruncat de pe ţărm în lac şi s­a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s­a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s­a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s­au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le­au spus cum a fost izbăvit demonizatul. SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32­36 Partea întâi. Capitolul întâi. În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. I. Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într­un trecut mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi­o propun şi care abia urmează. Trebuie s­o spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n­ar fi fost în stare să renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n­ar fi putut trăi fără să­l joace. Departe de mine gândul de a­l compara cu un actor – ferit­a sfântul! ­, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa într­o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, într­o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l­au captivat o dată pentru totdeauna şi, înălţându­l treptat în propriii săi ochi, l­au făcut de­a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într­un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într­atât a se considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându­se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să­i strivească, continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s­a întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într­o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, în fond, un om minunat. Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l­a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s­ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într­o anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr­o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s­a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s­a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde­l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus­puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori care s­au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să­i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n­are a se teme de nimic! Ei bine, omul s­ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s­ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant… în sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n­a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlneşti la tot pasul. Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea cu cele câteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să­şi susţină în mod strălucit teza despre importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s­o dobândească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu totul nelămurite care l­au împiedicat să capete o asemenea importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să­i atingă în mod abil şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creându­i în rândurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai târziu – după ce fusese nevoit să renunţe la catedră – el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare­mi­se asupra genezei extraordinarei nobleţe morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n­aş putea spune precis, dar ceva în acest gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S­a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate! Câte nu ne­a fost dat să vedem pe atunci întâmplându­se?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi că autorul însuşi pur şi simplu din lene renunţase să­şi termine studiul. Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident, unul dintre inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” şi, drept urmare, de undeva, de către cineva, i sar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi statale cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în copie între doi amatori de versuri şi un student. Îl am şi eu acum în sertarul mesei. Mi­a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă recentă, cu dedicaţia autorului şi îmbrăcat într­o superbă copertă de marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele calităţi poetice şi chiar e scris cu oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi­ar fi peste putinţă a­i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l­am înţeles. E un fel de alegorie tratată într­o formă lirico­dramatică şi care aminteşte partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează un cor al elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se bucure de viaţă. Toate corurile acestea cântă ceva foarte confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de detaşare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de „Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, apare o broască­ţestoasă ce rosteşte nişte formule sacramentale latineşti şi, dacă nu mă înşel, până şi un mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria respectivă, în general toţi cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într­un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest loc rătăceşte un tânăr civilizat, care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, tânărul răspunde că, simţind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a­şi pierde cât mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală răsare subit Turnul Babel şi nişte atleţi se zoresc să termine ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranţei noi. Când zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod caraghios, iar omenirea, înţelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenţei lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. I­am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să­i public imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios i­a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte răceala cu care m­a tratat timp de două luni încheiate. Printr­o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a­i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi­o citi de două ori, dar n­o mai expedie, neştiind cui s­o adreseze, întrun cuvânt, trăi într­o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile sufletului se simţea extrem de flatat. Obţinând un exemplar al culegerii, nu se despărţea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându­i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să­i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine de orice ranchiună.   Demonii – F.M.Dostoievski – carte pdf download....