Jack London cărți

Chemarea Strabunilor de Jack London   În sălbăticie Străvechi şi rătăcitoare dorinţe Rup lanţul obişnuinţei. Se trezesc, din somn hibernal, Strămoşii sălbaticei fiinţe.                 Buck.           Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se zămislea şi că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu muşchi tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.           Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu muşchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare. Locul se numea „Ţinutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clădirea.           De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau printre păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalţi.           Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât cele din faţă. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de băieţi munceau, şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele rânduite ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, straturile cu căpşuni. Se mai afla acolo instalaţia de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se îmbăiau dimineaţa şi se răcoreau în fierbinţile după-amiezii.           Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el şi trăise primii patru ani din viaţă.           Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi plecau, stăteau în coteţele lor supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ.           Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care lătrau ameninţător la Toots şi la Ysabel, care-i priveau prin ferestre, apăraţi de o armată de servitoare înarmate cu mături.           Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparţinea. Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie şi Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoţii judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la fântână, grajduri sau prin alte locuri.           Printre terieri, el păşea cu măreţie. Pe Toots şi pe Ysabel nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mişca, se târa sau zbura din ţinutul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.           Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarăşul de nedespărţit al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoţian.           Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toţi, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza singurătăţii în care vieţuia. Nu devenise însă un câine răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl făceau să nu se îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar Buck nu citea ziarele şi nu ştia că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă nedorită.           Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar nu-i permiteau decât să-şi întreţină nevasta şi numeroşii săi copii.           Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, iar băieţii se ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloşiei lui Manuel. Nimeni nu i-a văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce dulăul credea a fi o plimbare.           Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu Manuel şi i-a dat nişte bani.           — Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.           — Să ţii bine de ea, spuse ajutorul de grădinar şi celalalt îi făcu semn din cap că aşa va face.           Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase aşa ceva, e adevărat, dar se învăţase să aibă încredere în oamenii pe care îi ştia. Îi considera ca fiind mai înţelepţi decât el însuşi. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, Buck mârâi ameninţător.    

Insula canibalilor de Jack London   CAPITOLUL I.           JERRY.           Jerry îşi dădu seama că se petrecea un lucru neobişnuit abia când domnul Haggin îl luă sub braţ destul de brusc şi îl trase către balenieră.           De şase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. Totuşi, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier cu păr roşcat şi lins. În schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea întreaga semnificaţie pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, cel puţin în felul de a înţelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau stăpânului său atât Bob, contabilul, cât şi Derby, cel care supraveghea plantaţia. Jerry îi mai auzise şi pe ceilalţi bipezi, destul de puţini, cum ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot aşa pe stăpân.           Câinii au însă o inteligenţă deosebită şi, datorită pasiunii lor şi afecţiunii nelimitate pe care o manifestă faţă de cei de care ascultă, stăpânul are pentru ei o semnificaţie mai amplă decât ne-o imaginăm. Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca pe un zeu.           Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns şi special al lui Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotenţa binefăcătoare şi suverană.           Astfel că, atunci când omul îl luă sub braţ şi îl urcă în balenieră, câinele deveni neliniştit şi simţi că urma să se întâmple ceva deosebit. Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslaşi, se mărea şi se apropia de ei.           Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantaţie şi cobora pe plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. În scurta lui viaţă, se bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin şi, ghidat cu grijă de Biddy şi Terrence, părinţii lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot?           Să-i fugăreşti pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe negri şi ştia că Biddy, mama lui, ca şi Terrence, tatăl său, îi urau. Negrii erau făcuţi ca să mârâi la ei. Excepţie făceau doar servitorii din casă. Restul negrilor meritau să fie muşcaţi dacă intrau dincolo de zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna aşa, Terrence la fel. Aşa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci situate în locul unde munceau, la o anumită distanţă de casă, pe lângă care nu aveau voie să se aventureze.           Jerry era mic atunci când aflase la Ce pericole te expui când urmăreşti un negru. Trebuia să ştie momentul în care să facă aşa ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii nu se mulţumeau doar să strige şi să mârâie. Atacau câinii cu pietre şi ciomege.           Jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe jumătate ameţit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta la gât un nasture de porţelan prins de un fir din fibră de cocos. Îşi mai amintea căţelul şi o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei urmăriţi, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotiţe luate dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită şi de atunci aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură ascuţită.           Se mai întâmplaseră şi alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, Patsy, şi sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a căutat peste tot. A scotocit şi tufişurile şi a biciuit câţiva negri, dar n-a descoperit misterul. Numai Biddy şi Terrence ştiau ce se întâmplase, dar nici Michael şi Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiţi, Patsy şi Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry ştia ceva despre asta, la fel ca părinţii şi fratele său, pentru că simţise mirosul de carne friptă. Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost pedepsit cu severitate şi legat de către domnul Haggin, care nu a simţit mirosul acela şi deci nu a aflat nimic despre tragedie.           Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-şi încheiaseră orele de muncă, ducându-şi pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugăreşti fără a risca prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile poliţe. Ba chiar te puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, nu se întorceau aşa repede, ba uneori deloc.           De exemplu, în dimineaţa aceea, Biddy şi-a amintit de câteva lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea şi-a înfipt colţii în pulpa piciorului lui, iar acesta s-a prăbuşit în apă cu lada ce conţinea toată averea lui. Apoi, sigură de protecţia oferită de domnul Haggin, mulţumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el.      De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din tufişuri, cu care Jerry şi Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal şi avea un curaj ieşit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure, şi i-a tras o bătaie la care Jerry, Michael, Patsy şi Kathleen, care mai trăiau încă, au luat parte. Jerry n-a uitat senzaţia delicioasă pe care a trăit-o când ţinea între colţi bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii vagabonzi erau la fel ca el, din aceeaşi specie, recunoştea acest lucru, dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca negrii faţă de domnul Haggin, de Derby sau Bob.    

MONTANA KID.           I.           Din două motive temeinice, Montana Kid îşi pusese deoparte pintenii mexicani şi acei chaperajos1, scuturându-şi praful de pe încălţări cu cât se îndepărta de munţii Idaho. Unul era că o natură aspră impune anumite reguli de convieţuire şi modelează firea păstorilor din Munţii de Vest. Ca atare, lumea civilizată îi privea, pe el şi pe alţii ca el, cu destulă răceală, ba chiar dispreţ. Al doilea motiv era că neamul său se retrăseseră multe mii de leghe faţă de hotarele sale vechi. Fără îndoială, noile pământuri, destul de sărace, nu-i îmbogăţeau, dar, cel puţin pe o suprafaţă de multe sute de mile pătrate, puteau trăi liber toţi cei care altfel s-ar fi sufocat.           Iată de ce se bucura Montana Kid. Fugise din ţinutul său natal cu o grabă pe care numai şerifii din regiune şi-o explicau, deşi adevărul era că tânărul avea mai mult energie decât bani. Reuşise să se îmbarce într-un mic port din apropiere de Puget şi să reziste atât suferinţelor produse de răul de mare, cât şi celor cauzate de hrana proastă, trăind în condiţiile groaznice ale oricărui emigrant.           Slăbise mult şi era tare palid la chip atunci când debarcase într-o zi de primăvară, în golful Dyea. Hotărârea lui era însă de neclintit. Preţul ridicat al proviziilor şi echipamentului, drepturile băneşti cerute de două guverne rivale îl făcuseră însă pe Montana Kid să înţeleagă foarte repede că ţinutul Northland putea fi fatal pentru un om sărac.           De aceea începuse ca să caute căi rapide spre a face bani. Între golf şi trecătoarea din munţi umblau zilnic sute de emigranţi. Tânărul încercase ca să câştige de pe urma lor. Mai întâi îşi ridicase o baracă unde se jucau cărţi pe bani grei. Din nefericire, fusese obligat să-l împuşte pe unul dintre clienţii săi şi se văzuse silit să o ia din loc spre nord, cât mai departe, pe drumul străbătut de atâţia alţi călători.           Se apucase apoi să vândă cuie pentru potcovit caii. Le cumpăra, apoi le revindea cu un câştig de sută la sută, dându-le câte patru la un dolar.           Totul mersese bine, legea nu avea nimic cu el, dar, într-o zi, altul scosese la vânzare o cantitate uriaşă de cuie cu un preţ mult mai mic decât al lui, aşa că se grăbise ca să-şi lichideze stocul şi încă în pierdere!           După eşecul acela, se stabilise la Sheep Camp şi îşi făcuse un atelier de ambalaje. Preţul acestora crescuse brusc şi afacerea devenise foarte prosperă. Spre a-şi arăta recunoştinţa, lucrătorii din atelier jucară cărţi cu el, pierzând o grămadă de bani şi, fiindcă el câştiga mereu, iar ei nu, într-o zi se năpustiră asupra lui, îl bătură, îi arseră cabana, îşi împărţiră banii lui şi-l lăsară în drum, cu buzunarele goale.           Ghinionul îl urmărea deci peste tot. Se apucă de contrabandă cu whisky împreună cu nişte oameni care aveau ceva bani. Drumurile din ţinut erau ascunse şi cunoscute doar de călăuzele indiene. Din păcate, într-o zi se rătăci de călăuze şi transportul lui căzu în mâinile poliţiei.           O mulţime de alte ghinioane îi umplură sufletul de supărare. Se răcori terorizând tabăra de lângă lacul Bennett vreme de o zi întreagă. Căutătorii de aur fură obligaţi să se adune şi să-i hotărască soarta. Îl siliră să părăsească imediat ţinutul acela şi, fiindcă Montana Kid avea destul respect pentru astfel de adunări, plecă imediat cu un atelaj de câini care nu-i aparţinea. Fapta lui echivala cu furtul de cai dintr-un ţinut sudic, ceea ce îl condamna la spânzurătoare.           De aceea Montana Kid avu grijă ca să nu se oprească prea repede din cursă şi o făcu doar pe înălţimile dintre Bennett şi Tagish, unde îşi instala noua tabără.           Primăvara se apropia şi un mare număr de locuitori din Dawson se grăbeau să profite de gheaţa care încă nu se topise ca să călătorească în sud. Montana Kid se întâlni cu ei, le vorbi, le ţinu minte numele şi proprietăţile şi îşi continuă drumul. Era dotat cu o memorie foarte bună şi cu o mare fantezie, iar sinceritatea îi lipsea cu totul.    

Martin Eden de Jack London   CAPITOLUL I                       Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face cu şapca şi tocmai şi-o îndesa în buzunarul hainei, când celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. „Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”.           Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa lui, şi pentru prima oară şi-a dat seama că mersul său era deosebit de-al celorlalţi oameni. O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el s-a oprit şi şi-a şters cu batista faţa bronzată.           — Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-şi ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puţintel să-m’ mai viu în fire. Ţii minte că eu n-am vrut să viu, ş-apăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morţii ca să mă vadă.           — Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nu-ţi fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine.           S-a întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-şi vina în fire. Iar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze.           Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, îşi zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.           Privi către prietenul lui care citea scrisoarea şi văzu cărţile de pe masă. În ochi îi ţâşni deodată o dorinţă şi o jinduire, tot aşa de iute cum ţâşneşte dorinţa şi jindul în ochii unui om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, îl duse lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie. Se uită la titluri şi la numele autorilor şi citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii şi cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o citise. Celelalte erau pentru el cărţi străine şi autori necunoscuţi. Luă la întâmplare un volum de Swinburne şi, uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat de lumină. De două ori a închis cartea, ţinând arătătorul drept semn, şi s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O să-i ţină minte numele. Avusese ochi omul acela şi fără îndoială că văzuse culorile şi strălucirea luminii. Dar cine era Swinburne? Oare murise şi el acum vreo sută de ani, ca mai toţi poeţii? Ori mai trăia şi mai scria încă? S-a uitat pe prima pagina… da, mai scrisese şi alte cărţi; bine, atunci primul lucru pe care îl va face mâine dimineaţă va fi să se ducă la biblioteca publică şi să încerce, poate mai găseşte şi alte cărţi de Swinburne. Deschise din nou cartea şi se cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere a intrat o tânără fată. Şi-a revenit de-abia când a auzit cuvintele lui Arthur:           — Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.           Cartea se închise peste degetul lui arătător şi, înainte ca el să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o senzaţie nouă, pricinuită nu atât de apariţia fetei, cât de vorbele fratelui ei. Sub învelişul trupului musculos, întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră vorbele acestea: „Domnul Eden’, vorbele acestea adresate lui, căruia toată viaţa nu i se spusese decât,Eden’, sau „Martin Eden’, ori pur şi simplu „Martin’. Iar acum – Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva’, îşi zice el în gând. Mintea păru că i se transformă în aceeaşi clipă într-o imensă cameră obscură şi văzu cum de jur-împrejurul conştiinţei se rânduiesc nesfârşite imagini din viaţa sa: fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în teugă, tabere de corturi prin prerii şi pe ţărmul mării, puşcării şi taverne infecte, spitale şi străzi murdare prin cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum fusese strigat în fiecare loc.           Apoi se întoarse şi dădu cu ochii de fată. La vederea ei toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o fiinţă palidă, vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi albaştri. Nu-şi putea da seama cum anume este îmbrăcată, dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puţin minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o gingaşă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumuseţe atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele scrise prin cărţi erau adevărate, şi printre oamenii de sus se aflau multe frumuseţi asemenea fetei din faţa lui. O astfel de frumuseţe ar putea foarte bine fi cântată de acel Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, simţăminte şi gânduri l-a copleşit deodată. În jocul realităţilor ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, şi fata îl privi drept în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbăteşte. Femeile pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian de asociaţii, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse femeile, i se revărsă deodată în cuget şi simţi că e gata să-şi piardă minţile. Dar le alungă pe toate şi se uită la fată. Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe oare le cunoscuse el! În aceeaşi secundă, alături de fata din faţa lui se înşiruiră, la dreapta şi în stânga, femeile pe care le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veşnicie rămase în mijlocul unei galerii de portrete în care fata din faţa lui ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înşiruite mulţime de femei, şi toate urmau să fie cântărite şi preţuite dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutăţii şi a preţului. Văzu chipurile trase şi bolnăvicioase ale lucrătoarelor din fabrici, înfăţişarea fetelor zâmbăreţe şi gălăgioase de prin mahalalele oraşului San Francisco. Îi apărură în faţa ochilor femeile păzitorilor de vite şi chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu ţigara în gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfăţişare de păpuşi care calcă afectate pe încălţările de lemn; apoi eurasiaticele. cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul degenerării; trupeşele femei de prin insulele mărilor Sudului, cu piele întunecată şi coroniţe de flori în jurul capului. Şi toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, de-o cumplită viziune de coşmar – căzăturile împuţite care-şi târâie paşii pe trotuarele din Whitechapel, baborniţele buhăite de beţie şi de boli şi toată liota nesfârşită de harpii ale infernului, jegoase şi spurcate la gură, scursura porturilor, drojdia şi scârboşenia celei mai înfiorătoare decăderi umane, care sub masca unei monstruoase înfăţişări de femelă tabăra asupra marinarilor.           — Luaţi loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră…    

Patrula de pescuit de Jack London                  Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean decât oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În apele golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa încât faţa-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja peştele de toată această pestriţă populaţie ce vântură apele, au fost votate multe legi înţelepte şi a apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari morţi peste plasele lor de braconieri.           Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiţi pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când găseşte zonele cu apă dulce, după care face stânga împrejur şi se târăşte înapoi către apele sărate. Iar unde apele mareei coboară şi urcă mai cu sârg, acolo îşi scufundă şi pescarii aceştia cuştile mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveţii şi de unde sunt transferaţi în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunţi creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro şi Pablo, unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sunt groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în putrefacţie, şi menirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri.           Pe când mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus şi de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au şi ieşit la iveală cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decât după ce s-au trezit cu o ţeavă, de revolver sub nas, am salutat cu entuziasm ideea unei expediţii în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de creveţi.           Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strâns bine briza de dimineaţă, tăind golful pieziş către Capul Pedro. Ceaţa dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei aşa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu nişte cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm şi cu mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reuşise să se căpătuiască şi cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu mutarea balastului şi cercetarea harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe brânci în cocpit şi am continuat să dăm apa afară.           După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, o barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat evaporaţia aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră flota de creveţi, într-o larg desfăşurată semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanţă unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei cuşti de creveţi. Dar nu se vedea nici o mişcare, nici un semn de viaţă.           Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea momentului când se liniştesc apele între flux şi reflux, pentru a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam şi iute ne-am făcut şi planul de bătaie.           — Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi şopti Le Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel puţin şase jonci.           După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat randa să fluture în vânt, am pierdut viteză şi am şters pupa joncii atât de aproape şi de încet încât unul dintre oamenii patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, am strâns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua joncă.           Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de somoni s-au auzit urlete. Ţâşni mai întâi un strigăt, cum numai orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi alte strigăte apoi.           — S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse George, poliţistul care rămăsese şi stătea lângă mine în cocpit.           Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o viteză de necrezut. Pe punţi începu viermuiala pescarilor încă pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezând cu un topor parâma cu care era legat la geamandură, după care sări să-şi ajute oamenii să ridice imensa şi ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele căpăţâni, şi am cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca George să poată sări la bord.           Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful era acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat uluitor în direcţia vântului. Reuşea să urce pe vânt cu cel puţin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorţi de izbândă, am făcut voltă, am largat randa, şi am pornit cu vântul din spate spre joncile din direcţia aceea, unde avantajul nu mai era de partea lor.           Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blând, dar deodată a prins şi asta vântul şi a zbughit-o, creveţarii aceia pârliţi apucându-se să urle un cântec sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit pentru o şmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în aşa fel încât barca să-şi păstreze toată forţa. Cele două vâsle din tribord s-au făcut arşice şi cele două bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, bompresul lui Reindeer a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii şi vela imensă. A ţâşnit o salvă de urlete de furie. Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, şi exact în clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în mână şi am legat-o. Individul cu basmaua galbenă şi mutra ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la şold şi omul începu să şovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învăţaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă în faţa buzunarului de la şoldul unui american sadea, şi pe treaba asta mă bizuisem şi eu ca să-l ţin pe el şi echipajul lui de zurbagii la respect.           I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care individul îmi răspunse:           — No sabbe!           Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am dezlegat parâma cu mâna mea şi am dat drumul ancorei.           — Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine şi al cincilea urma să rămână la bordul joncii.           Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decât aş fi vrut eu – ducându-mi în acelaşi timp mâna la şold. Şi din nou Basma Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorâtă, o luă înainte şi alţi trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. Aici, ca şi în cazul joncii mele, patru chinezi au fost transferaţi pe slup, şi unul, a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca.           Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri din cea de-a treia joncă. În timpul acesta şi barca de somoni şi-a strâns cei doisprezece prizonieri şi a venit lângă noi, arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie şi mai nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii lor stăteau atât de înghesuiţi unii în alţii încât primii ar fi avut doar foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit balamucul.           — Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant.           M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină şi pe capacul acesteia.           — Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu.           — Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill cu mine – Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici unde să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noştri cu doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită.           Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu spetează şi o porni în josul golfului, spre smârcurile de la San Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un canal lung şi încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux şi flux şi, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiţi a aştepta o jumătate de zi până la fluxul următor.           Însă briza ţărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul soarelui, şi acum se simţea doar câte o uşoară adiere. Cei din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas departe, în pupa lor. Câţiva chinezi stăteau în picioare în partea dinainte a cocpitului, lângă uşa cabinei şi la un moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai strânge puţin şcota focului, am simţit că cineva mă şterge uşor peste buzunarul de la şold. N-am făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se temuse atât.           Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu emoţiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se uitară la mine întrebători.           — Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, dacă nu apă afară. Pricipit?           Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul ăsta, deşi au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos vreo două găleţi dintr-o ladă şi, prin neechivocă limbă a semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de treabă. Dar au început să râdă, vreo câţiva s-au înghesuit în cabină şi alţii s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna a bine. Se simţea un fel de ameninţare, o răutate subliniată şi de privirile lor întunecate. De când descoperise că buzunarul de la şold mi-e gol, Basma Galbenă devenise şi mai îndrăzneţ, acum se foia printre ceilalţi prizonieri spunându-le ceva cu multă convingere.           Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt şi Reindeer se bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la ispol şi să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre munţii înalţi din spatele lui, şi din cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie şi s-o lase fluturând alene.           Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era şi bolnav de plămâni, şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cereveţarilor să pună mâna pe găleţi. Dar mi-au râs în nas, iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ţinea gura la cei de deasupra şi vice versa.           — Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să dea apa afară, i-am sugerat eu lui George.           Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine cât de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos să le ţină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse cu pâinea şi conservele noastre.           — Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfârşit.           Eu turbam de furie şi neputinţă.           — Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne mai pese. Nu-ţi rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi să te asculte chiar în clipa asta.           Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe o săptămână, începură să se înghesuie cu toţii când într-un bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătându-mi satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că dacă îl întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe ţărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta apa în cabină ajunsese până la cuşete, şi aşternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, şi am văzut după mutra lui George că era dezamăgit.           — Dacă nu te arăţi cât de cât bărbat, o să se dea la noi şi o să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie revolverul, dacă vrei să scapi.           — Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la ţărm, se aprinse el. Eu unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn de creveţari împuţiţi.           — Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns eu furios.           — În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu tot. Şi nu văd ce câştigi.           — Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu.           Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minţi. Dar mai mult decât de pescari şi de apă, eu mă temeam de el şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuţa care venea legată după noi la pupa, aşa că, la următorul interval de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de speranţă, dar înainte de a-mi putea ghici intenţiile, i-am găurit bărcuţei fundul cu o toporişcă, şi aceasta se umplu iute cu apă până la copastie.           — Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din Reindeer cât ai zice peşte.           — Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne putem pune cu toţi.           I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea nu mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul acela îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă ascundea un gând necurat. I-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat.           — Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti să te mai apropii!           — Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun.           — Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de-acum ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa?           Zâmbi într-un fel care-mi făcea greaţă.           — Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită.           — În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia stam vorbă şi noi.           Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătând cu degetul peste umăr spre camrazii săi.           — Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege…           — Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că mâna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, pregătindu-se să se arunce asupra mea.           Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cât se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un buştean. Pe mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, venea dinspre ţărm şi abia dacă stârnea o încreţitură pe faţa golfului…           — Cred că mai bine ai lua-o spre ţărm, rupse deodată George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl împinse să se gândească la un mod de a acţiona.           — Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt.           — Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar.           — Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu.           Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe chinezi să iasă din cabină.           — Ei bine, acum ai de gând să te îndrepţi spre ţărm? Şi asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit că priveam gura ţevii revolverului sau – a revolverului pe care îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se înfăţişa limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: ruşinea de a pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant şi ceilalţi oameni din patrulă şi explicaţiile boante pe care aveam să le dau. Şi apoi mai era şi confruntarea asta în care luptasem din greu, şi părerea de rău că izbânda îmi scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mâna mea. Iar cu coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în uşa cabinei şi rânjind triumfători.   Nu puteam înghiţi una ca asta. Braţul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut ţeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţâna din calea glontelui care trecu şuierând pe deasupra. O mână mi s-a încleştat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe revolver. Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste atacatori şi la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, făcându-l astfel să-şi piardă echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste el, şi amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. În secunda următoare îi ţineam în raza revolverului, şi creveţarii dezlănţuiţi se făcură mici, trăgându-se înapoi.