Recent Posts
Posts
                 Doresc să dedic această carte, în semn de omagiu, Majestăţii Sale Elisabeth II a Marii Britanii şi poporului Coloniei Co­roanei Hong Kong – moarte duşmanilor săi.    Ora 23.45. Se numea Ian Dunross şi, pe o ploaie torenţială, conducea cu atenţie vechea lui maşină sport MG, dând colţul spre strada Dirk* care trecea pe lângă Struan Building aşezată pe litoralul Hong Kongului. Era o noapte întune­coasă şi vijelioasă. Pretutindeni în colonie – aici, pe insula Hong Kong, dincolo de port, în Kowloon şi în Noile Teritorii care făceau parte din China – străzile erau aproape complet pustii, toată lumea îşi consolida casele cu scânduri în aşteptarea taifunului Mary. Al nouălea avertisment privind uraganul fusese lansat în amurg şi vijelia care s-a iscat, şi care atinsese deja 80-100 de noduri, s-a extins pe o mie de mile spre sud, aruncând ploaia orizontal pe acoperişuri şi pe pantele dealurilor unde zeci de mii de imigranţi ilegali din China se îngrămădeau, fără apărare, în aşezări improvizate din cocioabe nenorocite. Dunross încetini, orbit, ştergătoarele, nefăcând faţă cantităţii de apă; vântul trăgea de prelata ce acoperea maşina şi de ferestrele din plastic laterale. Apoi parbrizul s-a limpezit pentru moment. La capătul străzii Dirk, drept înainte, era şoseaua Connaught şi cheul, apoi digurile şi terminalul feribotului Golden, ticsit cu materiale. În partea cealaltă, în vastul port bine protejat, toate cele cinci sute de vapoare erau gata pentru orice eventuali­tate, cu ancorele pregătite. În faţă, la cheu, văzu o tarabă părăsită, smulsă com­plet din pământ de o vijelie şi azvârlită pe o maşină par­cată, pe care, o zdrobi. Apoi maşina şi taraba s-au făcut nevăzute. Avea mâini foarte puternice şi ţinea bine vo­lanul în rafalele care zguduiau violent automobilul. Ma­şina era veche, dar bine întreţinută, cu un motor turat şi cu frâne perfecte. Aşteptă. Inima îi bătea normal, îi plă­cea furtuna, urcă apoi încet pe trotuar pentru a parca la adăpost de vânt, chiar în faţa clădirii. Apoi ieşi din maşină. Era blond, cu ochi albaştri, trecut de 40 de ani, suplu şi îngrijit. Purta un imper­mea­bil vechi şi şapcă. Ploaia îl udă până la piele, pentru că trebuise să meargă pe o stradă laterală, să dea apoi colţul şi să se precipite spre intrarea principală a clădirii   *Acest roman constituie continuarea Tai-Panului, numele, denumirile de locuri au cores­pon­­dent sau fac legătura cu perso­naje şi întâmplări din precedenta lucrare, a lui Clavell. Strada Dirk aminteşte de Dirk Struan, Tai-Panul însuşi. (n.t.) de 22 de etaje. Pe imensa uşă se afla stema Struanilor – Leul Roşu al Scoţiei, în jurul căruia era încolăcit Dragonul Verde al Chinei. Adunându-şi forţele, păşi pe treptele largi, intrând în clădire. ― 'Seara, dom'le Dunross, spuse portarul chinez. ― Tai-pan a trimis după mine. ― Da, dom'le. Chemă apoi liftul. Când liftul se opri, Dunross tra­versă coridorul, bătu la uşă şi intră în camera de zi din apartamentul acela particular. ― 'Seara, tai-pan, zise el pe un ton rece, oficial. Alastair Struan stătea rezemat de cămin. Era un scoţian solid, roşcat, care se păstrase bine, cu puţină burtă şi păr alb, cam de 60 de ani şi care conducea Com­pania Struan de 11 ani. ― Bei ceva? Arătă cu mâna spre o sticlă de şampanie Dom Perigon din frapieră. ― Mulţumesc. Dunross nu mai fusese niciodată în locuinţa particu­lară a tai-panului. Camera era spaţioasă şi bine mobilată, lacuri chinezeşti, covoare frumoase, vechi nave cu pânze şi vapoare pictate în ulei pe pereţi. Marile vitralii, care dominau întregul Hong Kong, portul şi Kowloon de partea cealaltă a portului, erau acum întunecate si brăzdate de ploaie. Turnă în pahare. ― Sănătate, spuse ceremonios. Alastair Struan înclină din cap şi, cu acelaşi ton glacial, ridică paharul drept răspuns. ― Ai venit devreme. ― Mai devreme cu cinci minute înseamnă a fi punc­tual, tai-pan. Nu aşa m-a învăţat tata? E atât de im­portant să ne întâlnim la miezul nopţii?! ― Da. Face parte din obiceiurile noastre. Obiceiul lui Dirk. Dunross degustă vinul, aşteptând în linişte. Vechiul ceas de navă se auzi bătând puternic. Emoţia i se amplifică, neştiind la ce să se aştepte. Deasupra căminului se afla o fotografie de nuntă a unei tinere fete. Era Tess Struan care se căsătorise cu Culum, al doilea tai-pan şi fiu al fondatorului companiei lor, Dirk Struan, când fata avea 16 ani. Dunross examină cu atenţie fotografia. O rafală de vânt se izbi în geamuri. ― Scârboasă noapte, zise el. Bătrânul de-abia se uita la el. Îl ura. Liniştea se pre­lungea. Vechiul ceas marcă cele opt lovituri de clopot de pe navă – miezul nopţii. Cineva ciocăni la uşă. ― Intră, răspunse Alastair Struan, cu un sentiment de uşurare, bucuros că de-acum vor putea începe. Lim Chu, servitorul particular al tai-panului, deschise uşa. Se dădu la o parte pentru a permite lui Phillip Chen, compradorul lui Struan, să intre. Închise apoi uşa după el. ― Ah, Phillip, eşti punctual, ca de obicei, zise Alas­tair Struan, încercând să pară jovial. Şampanie? ― Mulţumesc, tai-pan. Da, mulţumesc. Bună seara, Ian Struan Dunross, se adresă Phillip Chen tânărului pe un ton neobişnuit de oficial, într-o engleză pe care o vorbeşte înaltă societate britanică. Era un eurasiatic, spre 70 de ani, slab, mai degrabă chinez decât european, un bărbat foarte frumos, cu părul grizonat şi faţa osoasă, cu pielea albă şi ochi negri, foarte negri, de chinez. ― Groaznică noapte, ce ziceţi? ― Da, într-adevăr, unchiule Chen, replică Dunross, folosind forma de adresare chinezească politicoasă, întrucât pe Phillip îl plăcea şi îl respecta, tot atât de mult pe cât îl dispreţuia pe vărul său Alastair. ― Se spune că viteza acestui taifun ar fi de o am­ploare deosebită. Alastair Struan turnă şampanie în pahare frumoase. Oferi un pahar mai întâi lui Phillip Chen, apoi lui Dunross. ― Sănătate! Băură. O rafală de picături de ploaie făcu să zornăie ferestrele. ― Sunt bucuros că nu mă aflu pe mare în noaptea aceasta, zise gânditor Alastair Struan. Aşadar, Phillip eşti din nou aici. ― Da, tai-pan. Sunt onorat. Da, foarte onorat. El simţi ostilitatea dintre cei doi, dar o ignoră. Osti­litatea este un lucru obişnuit, gândea el, atunci când un tai-pan al Nobilei Case predă puterea. Alastair Struan sorbi din nou, savurând vinul. Într-un târziu zise: ― Ian, obiceiul nostru spune să existe, un martor în momentul în care un tai- pan predă puterea altui tai-pan. Totdeauna acest martor este compradorul nostru în func­ţie – singurul de fapt. Phillip, de câte ori ai fost martor? ― De patru ori, tai-pan. ― Phillip ne-a cunoscut aproape pe toţi. Ştie o mare parte din secretele noastre. Ei, ce zici, vechiul meu prieten? Phillip Chen schiţă un zâmbet. ― Ai încredere în el, Ian. În înţelepciunea sfatului lui. Poţi să ai încredere în el. În măsura în care orice tai-pan poate să aibă încre­dere în cineva, gândi furios Dunross. ― Da, domnule. Alastair Struan îşi scoase ochelarii. ― Mai întâi, Ian Struan Dunross, te întreb în mod oficial, doreşti să fii tai-pan al Companiei Struan? ― Da, domnule. ― Juri în faţa lui Dumnezeu că vei păstra secretul a tot ce întreprindem noi aici şi nu-l vei divulga decât urmaşului tău? ― Da, domnule. ― Jură! ― Jur în faţa lui Dumnezeu că tot ce întreprindem noi aici rămâne secret şi nu va fi divulgat nimănui decât urmaşului meu. ― Uite! Tai-panul îi întinse un pergament îngălbenit de vreme. ― Citeşte-l cu glas tare. Dunross îl luă. Scrisul era mărunt şi fin, dar perfect lizibil. Îşi aruncă privirea la dată – august 30, 1841 – şi emoţia deveni mai puternică. ― Acesta este scrisul lui Dirk Struan? ― Da. Cea mai mare parte – restul a fost adăugat de fiul său, Culum Struan. Evident, avem şi fotocopii în cazul în care s-ar distruge. Citeşte-l! „Dorinţele înscrise în testamentul meu vor fi lege pentru orice tai-pan care va veni după mine şi acesta le va citi cu glas tare şi va jura în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa martorilor în felul în care am hotărât eu, Dirk Struan, întemeietorul firmei Struan şi Compania, că accep­tă aceste principii şi că le va păstra secretul, înainte de a prelua puterea. Cer aceasta pentru a asigura o statornicie netulburată şi pentru a preîntâmpina greutăţile de care, în anii ce vor urma, urmaşii mei vor fi hărţuiţi din cauza sângelui pe care l-am vărsat, din cauza dato­riilor de onoare şi din cauza ciudatelor căi ce le urmează China de care suntem legaţi, şi care sunt, fără îndoială, fără asemănare pe acest pământ. Iată testamentul meu: Unu: Va stăpâni un singur tai-pan la un moment dat, şi el are o neţărmurită, deplină putere asupra companiei are dreptul de a angaja şi concedia pe oricine, are cuvânt hotărâtor asupra tuturor căpitanilor şi nave­lor şi tuturor bunurilor firmei, oriunde s-ar afla. Tai-panul rămâne întotdeauna singur, aceasta fiind bucu­ria şi neajunsul demnităţii lui. Orice ordin pe care îl dă trebuie respectat şi nu se va forma sau nu se va per­mite să se formeze nici un comitet sau instanţă de con­ducere sau grupuri interne care să atingă în vreun fel această putere neîngrădită. Doi: Când tai-panul se află la bordul oricărei nave de-a noastră, el are întâietate faţă de căpitanul acesteia, ordi­nele sale de bătaie sau de navigaţie fiind lege. Înainte de a fi tocmiţi pe oricare din navele noastre, toţi căpi­tanii vor face legământ în faţa lui Dumnezeu pentru toate acestea. Trei: Numai tai-panul îşi alege succesorul, care va fi ales doar dintre cei şase bărbaţi care alcătuiesc Curtea Internă. Dintre aceştia; unul va fi compradorul nostru, care va face parte totdeauna din Casa Chen. Ceilalţi cinci vor trebui să fie demni a deveni tai-pani, oameni buni şi adevăraţi, având cel puţin cinci ani împliniţi de activitate în cadrul Companiei ca neguţători cu China şi vor avea o minte sănătoasă. Trebuie să fie creştini şi să facă parte, prin naştere sau căsătorie, din clanul Struan – linia mea de rudenie şi a fratelui meu, Robb, neavând întâietate, decât în cazul acelora care dovedesc cuget nestrămutat şi însuşiri osebitoare de ceilalţi. Membrii Curţii Interne pot fi consilieri ai tai-panului dacă acesta o doreşte, dar s-o spunem din nou, votul tai-panului va avea valoarea de şapte Ia unu. Patru: Dacă tai-panul piere pe mare sau este ucis în bătălie sau e de negăsit timp de şase luni, înainte de a i se alege un urmaş, Curtea Internă va alege unul dintre membrii săi să-i ia locul, fiecare având dreptul la un singur vot, cu excepţia votului compradorului care va valora patru voturi. Tai-panul se va lega cu jurământ în faţa camarazilor săi aşa cum s-a statornicit. Cei care au votat împotriva alegerii sale prin vot deschis vor fi con­cediaţi imediat şi pentru totdeauna din companie; fără simbria cuvenită. Cinci: Alegerile pentru Curtea Internă sau îndepăr­tarea din aceasta pot fi fără doar şi poate la bunul plac al tai-panului şi odată cu plecarea sa de la putere, care se va întâmpla atunci, când va dori el, nu va lua pentru sine mai mult de zece părţi dintr-o sută din toate valorile companiei, afară numai de toate navele noastre, căpitanii acestora şi echipajele lor care sunt însuşi rostul vieţii noastre şi salvarea noastră pentru timpurile viitoare. Şase: Fiecare tai-pan trebuie să încuviinţeze alegerea compradorului. Acesta va trebui să dea în scris, înainte de alegerea sa, că el poate fi înlăturat în orice clipă, fără dovedire, că se va da deoparte dacă tai-panul voieşte întocmai. Ultimul: Tai-panul va cere moştenitorului său, pe care numai el îl alege, să facă legământul de faţă cu compradorul, folosind cuvintele înscrise de mâna mea în Biblia familiei noastre, aici în Hong Kong în cea de-a 30-a zi a lui august, în anul Domnului nostru 1841. Dunross respiră adânc: ― Este semnat de Dirk Struan, având drept martor pe – nu pot citi semnele acestea, domnule, sunt caractere străvechi. Alastair arunca o privire spre Phillip Chen, care zise: ― Primul martor este tatăl vitreg al bunicului meu, Chen Sheng Arn, primul nostru comprador. Al doilea, bunica mea, T'Chung Jin May-may. ― Înseamnă că legenda este adevărata! spuse Dunross. ― În parte. Da, parte din ea. Phillip Chen adăugă: ― Vorbiţi cu mătuşa mea Sarah. Pentru că de-acum urmează să fiti tai-pan, ea vă va dezvălui numeroase secrete. În anul acesta face 84 de ani. Ea îşi aduce aminte foarte bine de bunicul Sir Gordon Chen, de Duncan şi Kate T'Chung, copiii lui May-may si ai lui Dirk Struan. Da. Ea îşi aminteşte multe lucruri… Alastair Struan trecu la biroul dat cu lac şi scoase Biblia grea şi jerpelită. Îşi puse ochelarii, iar Dunross simţi cum i se urcă sângele în cap de mânie. ― Repetă după mine: „Eu, Ian Struan Dunross, din neamul Struanilor, creştin, jur în fata lui Dumnezeu, în prezenţa lui Alastair McKenzie Duncan Struan, cel de-al unsprezecelea tai-pan, şi Phillip T'Chung Sheng Chen, cel de-al patrulea comprador, că voi respecta toate dispoziţiile testamentare citite de mine cu voce tare în prezenţa dumnealor aici, în Hong Kong, că voi lega şi mai mult compania de Hong Kong şi de comerţul cu China, că-mi voi desfăşura principala activitate de afa­ceri aici, în Hong Kong, cât timp voi fi tai-pan, că, în faţa lui Dumnezeu, iau asupra mea promisiunile făcute, îmi asum răspunderea şi preiau cuvântul de onoare dat de Dirk Struan prietenului său dintotdeauna, Chen-tse Jin Arn, cunoscut şi sub numele de Jin-qua, sau urmaşilor acestuia; pe lângă aceasta, că eu…” ― Ce promisiuni? ― Juri în faţa lui Dumnezeu orbeşte, aşa cum au făcut toţi tai-panii înaintea ta? Vei afla în curând destule despre moştenirea pe care o preiei. ― Şi dacă n-o voi face? ― Cunoşti răspunsul la aceasta! Ploaia bătea în geamuri şi simţi violenţa ei aseme­nea unei lovituri puternice în piept, pentru că îşi dădea seama de nebunia unui astfel de angajament cu multiple riscuri. Dar ştia că nu poate fi tai-pan fără ca să spună aşa, şi pronunţă cuvintele, luându-şi angajamentul în faţa lui Dumnezeu, continuând să repete ceea ce i se citea: ― „… pe lângă aceasta, că eu voi face uz de toate pu­terile mele, de orice mijloace, pentru a menţine compania la rangul ei, ca Primă Casă, Nobila Casă a Asiei, jur în faţa lui Dumnezeu să întreprind orice acţiune necesară înfrângerii, distrugerii şi alungării din Asia a companiei denumită Brock and Sons şi îndeosebi a duşmanului meu, fondatorul ei Tyler Brock, a fiului său Morgan, a moşteni­torilor şi a oricăror persoane care ar face parte din linia lor de descendenţă, cu singura excepţie a lui Tess Brock, soţia fiului meu Culum şi descendenţilor ei…” Dunross se opri din nou. ― După ce vei fi terminat vei putea pune orice între­bare, zise Alastair Struan. Acum termină! ― Foarte bine. În fine: „Jur în faţa lui Dumnezeu că succesorul meu în calitate de tai-pan va jura şi el, în faţa lui Dumnezeu întru respectarea tuturor dispoziţiilor aces­tui testament, aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Liniştea nu fu întreruptă decât de ploaia care biciuia ferestrele. Dunross simţea în spate o sudoare rece. Alastair Struan puse jos Biblia şi îşi scoase ochelarii. ― S-a făcut. Căutându-i privirea, el îi întinse mâna: ― Vreau să fiu primul care să îţi ureze succes, tai-pan. Dacă voi putea să te ajut cu ceva, o voi face. ― Iar eu sunt onorat să fiu al doilea, tai-pan, zise Phillip Chen, la fel de oficial, cu o uşoară înclinare, a capului. ― Mulţumesc. Dunross era exasperat.                    
JAMES CLAVELL TAI-PAN Pentru Tai-tai, pentru Holly şi pentru Michaela NOTA AUTORULUI Aş vrea să-mi exprim mulţumirile mele oamenilor din Hong Kong, care mi-au oferit atît de mult din timpul şi cunoştinţele lor, şi mi-au permis să pătrund în prezentul şi trecutul lor. Desigur, această carte nu este istorie, ci doar un roman. În el apar bărbaţi şi femei plăsmuite de imaginaţia autorului, şi nu se intenţionează nici o referire la vreo persoană, sau companie, care a existat – sau există – în Hong Kong.   CARTEA ÎNTÎI   Dirk Struan ieşi pe puntea dunetei navei amiral Vengeance şi se îndreptă cu paşi mari spre pasarelă. Nava de linie cu 74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele ce transportaseră trupe ale corpului expediţionar, de nave de comerţ şi cliperele opiului ale negustorilor care făceau negoţ cu China. Era în zori, o zi de marţi, ceţoasă şi rece, 26 ianuarie 1841. În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o privire spre ţărm şi simţi cum îl prinde un fel de emoţie. Războiul cu China decursese aşa cum plănuise el, victoria se desăvîrşise aşa cum prezisese. Fructul victoriei – insula – era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. Iar acum se îndrepta spre ţărm pentru a participa la formalităţile de luare în stăpînire, pentru a fi martor al actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier al coroanei Maiestăţii sale britanice, regina Victoria. Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de ţinut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a estuarului uriaşului fluviu Pearl, din sudul Chinei. La o mie de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, dacă nu se lua în seamă o mică aşezare de pescari pe ţărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor uragane care se năpusteau în fiecare an din largul Pacificului. Mărginită la est şi la vest de primejdioase bancuri de nisip şi recifuri. Nefolositoare chiar şi mandarinului – cum se numea orice reprezentant al împăratului Chinei – în provincia căruia se nimerise. Dar Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Şi era primul pas al lui Struan în China. — Atenţie! strigă tînărul ofiţer de cart către marinarul strîns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului Struan la scara centrală! — ‘Nţeles, sir! Marinarul se aplecă peste copastie şi repetă ordinul. — Într-o secundă, sir! spuse ofiţerul, încercînd să-şi stăpînească teama pe care i-o trezea acest prinţ al negoţului ce devenise legendă în mările Chinei. — Nici o grabă, flăcăule. Struan era un uriaş, cu faţa bătucită de o mie de furtuni. Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar pantalonii albi, bine mulaţi, erau vîrîţi neglijent în nişte cizme marinăreşti. Era înarmat cum se obişnuia: un cuţit într-o teacă la spate şi altul la cizma dreaptă. Avea patruzeci şi trei de ani, părul roşcat şi nişte ochi verzi ca smaraldul. — O zi pe cinste, mai adăugă el. — Da, sir. Struan coborî pasarela, sări la prova bărcii sale şi-i zîmbi mai tînărului său frate vitreg Robb, ce se aşezase la mijlocul ambarcaţiei. — Am cam întîrziat, îi spuse Robb forţînd un zîmbet. — Mda, excelenţa sa şi amiralul cam aveau chef de vorbă. Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn boţmanului: — Mola! Spre ţărm, domnule McKay. — ‘Ţeles, sir. — În fine, am reuşit, Tai-Pan? îi spuse Robb. În chineză Tai-Pan însemna şef suprem. Fiecare companie, sau armată, flotă ori ţară are numai un singur astfel de conducător, cel ce deţine adevărata putere. — Mda! făcu Struan. Era Tai-Pan al Nobilei Case.     Capitolul unu     — Dar-ar frenţia-n insula asta împuţită! izbucni Brock uitîndu-se lung dinspre plajă pînă sus spre piscurile golaşe. S-avem toată China la picioarele noastre şi noi să ne mulţumim doa’ cu insula asta pustie, numa’ stîncă blestemată. Stătea în picioare, pe plaja eliberată de reflux, împreună cu alţi doi comercianţi angajaţi în negoţul cu China, în jurul lor erau şi alte grupuri de neguţători şi ofiţeri din corpul expediţionar. Toţi aşteptau ca ofiţerul marinei regale să înceapă ceremonialul. Lîngă catargul steagului erau aliniaţi pe două rînduri perfecte douăzeci de militari din marină, stacojiul uniformelor aruncînd o pală de culoare. Lîngă ei, neorînduiala marinarilor care tocmai reuşiseră cu greu să înfingă catargul steagului în piatra ţărmului. — La opt bătăi de clopot era vorba să ridicăm steagul! mîrîi Brock, vocea răguşită trădîndu-i nerăbdarea. De-acu’ a şi trecut un ceas. Ce-i cu zăbava asta, fir-ar a naibii să fie! — Marţea e păcat şi joss rău să blestemi, domnule Brock, replică Jeff Cooper. Acesta era un american din Boston, zvelt, cu nasul coroiat, purtînd o redingotă neagră, iar pe cap joben de fetru, aşezat sfidător pe-o sprînceană. — Foarte rău! Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă uşor cînd simţi tonul tăios al vocii nazale, caracteristică mai tînărului său tovarăş. Tillman era un roşcovan bine legat, din Alabama. — Io am să ţ-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă afurisit e joss rău! replică Brock. Joss era un cuvînt chinezesc ce însemna şi şansă, şi soartă, şi Dumnezeu, şi diavol, toate la un loc. — Rău, fir-ar să fie. — Mai bine să nu fie aşa, sir! răspunse Tillman. Viitorul negoţului cu China e aici acum, joss bun sau joss rău. Brock îl privi de sus. — Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre mare ale zonei continentale, de alea avem noi nevoie, şi doar avem habar de asta, Doamne Dumnezeule! — E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc destul şi pentru carenaj şi pentru armarea navelor toate. Loc destul să ne ridicăm locuinţe şi depozite. Şi la urma urmelor scăpăm şi de amestecul chinezilor. — O colonie nezmintit să aibă ogoare şi ţărani care să le lucreze, dom’le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock pierzîndu-şi răbdarea. Am bătut toate coclaurile la fel ca dumneata. Aici n-o să crească niciodată nici o recoltă. Nu-s cîmpuri şi nici rîuri să le ude, nici o păşune. Deci nu o să vedem noi nici carne, nici barabule. Şi toate cele trebuitoare o să fim nevoiţi să le aducem pe mare. Ia gîndeşte-te cît o să coste. Hmm, pînă şi pescuitul o să fie afurisit de nenorocit. Şi cine-o să plătească întreţinerea Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoţul nostru, fir-ar să fie!   — Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? reluă Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic – şi scuipă dibaci în vînt – are destule colonii de felul ăsta. Brock duse mîna spre cuţit. — Scuipi doar ca să-ţi cureţi gîtlejul sau scuipi pe Imperiul Britanic? Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, înalt şi chior, la fel de dur şi rezistent ca şi fierul cu care fusese nevoit să facă negoţ pe vremea cînd umbla ca negustor ambulant la Liverpool, în tinereţe, şi la fel de puternic şi periculos ca şi navele comerciale înarmate, pe puntea cărora îşi găsise refugiu şi pe care acum ajunsese să le conducă în calitate de şef al casei Brock şi Fiii. Veşmintele îi dovedeau bogăţia şi cuţitul de la brîu era bătut în pietre scumpe. Barba ca şi părul începuseră să-i încărunţească. — Azi e destul de rece, domnule Brock, interveni iute Tillman, stăpînindu-şi supărarea provocată de limba ascuţită a mai tînărului său partener. Brock nu era omul pe care să-l provoci, iar ei nu-şi puteau încă permite să fie în relaţii de duşmănie pe faţă cu el. — Vîntul ăsta e cam tăios, aşa-i, Jeff? Cooper dădu scurt din cap afirmativ, dar nu-şi luă ochii de la Brock. El n-avea cuţit, dar păstra în buzunar un pistol scurt de calibru mare. Era cam de aceeaşi înălţime cu Brock, dar mai zvelt şi netemător. — Dom’le Cooper, să-ţi dau o povaţă, reluă Brock. Cînd pomeneşti de Imperiul Britanic, nu mai stuchi atît de des! S-ar putea să nimereşti unul care n-o să mai stea să cumpănească prea mult întrebîndu-se dacă te-a înţeles bine sau nu. — Mulţumesc, domnule Brock, am să ţin minte, îi răspunse Cooper netulburat. Dar am să-ţi dau şi eu un sfat: e joss rău să blestemi marţea!   Brock îşi stăpîni mînia. În cele din urmă avea să-i zdrobească pe Cooper şi Tillman, ca şi firma lor, cea mai importantă a unor negustori americani. Dar acum avea nevoie de ei ca aliaţi împotriva lui Dirk şi Robb Struan. Brock blestemă din nou acel joss. Acel joss făcuse din Struan şi Compania cea mai mare casă de comerţ din Asia şi atît de bogată şi puternică încît ceilalţi negustori implicaţi în comerţul cu China, îmboldiţi de spaimă şi invidie, o numiseră Nobila Casă, nobilă pentru că era prima prin bogăţiile ei, prima prin mărimea ei, prima prin comerţul pe care-l făcea, prima prin cliperele sale, dar mai ales pentru că Dirk Struan era Tai-Pan, Tai-Pan înaintea tuturor celorlalţi tai-pani din Asia. Şi acelaşi joss îl costase pe Brock, cu şaptesprezece ani în urmă, un ochi, în anul în care Struan punea bazele imperiului său. Nenorocirea se întîmplase în largul Insulei Chushan. Chushan era exact în sudul imensului port al Shanghai-ului, la gura atotputernicului fluviu Yang-tse. Brock izbutise cu greu să răzbească prin rafalele musonului cu o încărcătură foarte mare de opiu, Dirk Struan fiind la cîteva zile în urma lui, transportînd tot opiu. Brock ajunsese primul la Chushan, îşi vînduse încărcătura şi o pornise înapoi, fericit fiindcă ştia de-acum că Struan trebuia să o ia mai spre nord şi să încerce să-şi plaseze marfa pe o coastă necunoscută, înfruntînd riscuri în plus. Brock se grăbea spre sud, către casă, Macao, cu lăzile pline de lingouri, mînat din spate de un vînt avan. Cînd deodată, din Marea Chinei, s-a ridicat o furtună pe cinste. Chinezii numesc aceste furtuni tai-fung, Vînturi Supreme. Neguţătorii îi spun taifun. Taifunurile sînt spaima însăşi.   Taifunul îi devastase fără milă nava, iar el fusese prins sub arborada şi catargele ce se prăbuşeau pe punte. Fu biciuit de şfichiul unei fungi rupte, ce se zbătea sub furia vîntului, în vreme ce el zăcea neputincios dedesubt. Oamenii lui au reuşit să ajungă pînă la el tăind funii, parîme, dar nu înainte ca cheia de împreunare ruptă de la capătul funiei să-i scoată ochiul stîng. Nava era aplecată primejdios pe-o parte, aşa că, împreună cu ceilalţi oameni al lui, s-au chinuit să taie şarturile şi straiurile ce ţineau catargele, arborada, aruncîndu-le peste bord şi, printr-o minune, cliperul şi-a revenit chilă dreaptă. Abia atunci s-a îngrijit să toarne nişte brandy în găvanul ochiului din care curgea sînge. Încă şi acum îşi mai amintea de durerea care l-a fulgerat atunci. Nu uitase cum se tîrîse pînă la urmă într-un port, cu mult după ce fusese socotit pierdut pentru totdeauna, minunatul său cliper cu trei catarge arătînd doar ca o biată cocă amărîtă, prin încheieturile căreia pătrundea apa, fără nici un catarg, fără arboradă, fără un tun. Şi cînd Brock izbuti pînă la urmă să înlocuiască arborada, catargele şi tunurile, să facă rost de altă pulbere, de oameni şi muniţie, să cumpere altă încărcătură de opium, tot cîştigul primului voiaj se dusese. Struan nimerise în acelaşi taifun cu o mică lorce – navă cu o cocă construită după modelul chinezesc, dar cu arborada împrumutată de la corăbiile englezeşti, folosită pentru contrabandă de-a lungul coastei doar pe vreme frumoasă. Dar Struan ieşi cu bine din taifun şi, elegant şi neatins ca de obicei, îl întîmpină pe cheu pe Brock, cîntărindu-l batjocoritor cu ochi săi mari, ciudaţi şi verzi.   Dirk şi blestematul lui joss, se gîndi Brock. Acelaşi joss i-a îngăduit lui Dirk să facă din lorcea aceea împuţită o flotă întreagă de clipere şi sute de alte lorci, antrepozite şi grămezi de lingouri cîte vrei. Să facă din ea afurisita de Nobilă Casă. Tot acel joss a împins firma Brock şi Fiii pe blestematul de loc secund. Secund! Şi, se gîndi el, tot datorită acelui joss a ajuns Dirk să-i aibă, în toţi anii ăştia, la degetul mic pe afurisitul nostru de plenipotenţiar fără vlagă în el, onorabilul Longstaff, blestemat să fie! Şi acum, mînă-n mînă, ne-au vîndut cu totul. — Dar-ar frenţia-n Hong Kong, frenţia-n Struan. — Dacă n-ar fi fost planul lui Struan, n-aţi fi cîştigat, niciodată aşa de uşor războiul ăsta, replică liniştit Cooper. Războiul izbucnise la Canton, cu doi ani înainte, cînd împăratul Chinei, hotărît să-i îngenuncheze pe europeni, încercase să pună capăt contrabandei cu opiu care forma grosul negoţului englezesc. Viceregele Ling înconjurase zonele rezidenţiale străine de la Canton cu trupele sale şi pretinsese toată marfa, pînă la ultima ladă cu opiu existentă în Asia, drept preţ de răscumpărare pentru viaţa neguţătorilor englezi lipsiţi de apărare. În cele din urmă, au fost predate douăzeci de mii de lăzi pline cu opiu ce au fost distruse, iar englezilor li s-a îngăduit astfel să se retragă în Macao. Dar englezii n-au putut accepta prea uşor nici acest amestec în negoţul lor, nici ameninţarea care a planat asupra concetăţenilor lor. Cu şase luni în urmă, în Orientul îndepărtat sosise o forţă expediţionară britanică pusă sub jurisdicţia lui Longstaff, căpitan superintendent al Camerei de comerţ.     Dar Struan concepuse acel inspirat plan prin care a fost ocolit Cantonul, unde începuse conflictul, şi trimisese forţa expediţionară la nord de Chushan. Struan explicase că nu era mare lucru ca insula să fie ocupată fără nici un fel de pierderi, deoarece chinezii nu erau aproape deloc pregătiţi şi deci neajutoraţi în faţa unei armate sau flote europene. După ce lăsară o forţă neînsemnată de ocupaţie la Chushan şi cîteva nave care să blocheze gurile fluviului Yang-tse, restul forţei expediţionare putu să se îndrepte pe mare mai spre nord, spre gura fluviului Pei Ho, de unde să ameninţe direct Pekin-ul, capitala Chinei, aflată la numai o sută de mile în sudul fluviului. Struan ştia bine că numai o astfel de ameninţare directă l-ar fi putut face pe împărat să ceară de îndată pace. O idee minunată. Şi izbutise în mod strălucit. Forţa expediţionară sosise în China în iunie, anul dinainte. În iulie fusese ocupată insula Chushan. În august flota ancorase la Pei Ho. După două săptămîni, împăratul însărcinase un trimis oficial să negocieze pacea, prima dată în istorie cînd un împărat al Chinei recunoştea oficial o naţiune europeană. Şi războiul se încheiase aproape fără prea multe pierderi nici de-o parte, nici de cealaltă. — Longstaff a fost destul de înţelept să-i pună în aplicare planul, mai adăugă Cooper. — Orice pîrlit de negustor care a făcut negoţ prin părţile astea ştie cum să-i pună pe chinezoi cu botul pe labe, replică Brock cu asprime. Îşi împinse jobenul şi mai mult pe spate şi-şi slăbi bandajul de la ochi. — Da’ ia zi-mi de ce-a îngăduit Longstaff şi Struan să se tîrguie asupra păcii la Canton, ei? Cel din urmă tîmpit ştie că a se tîrgui pentru un chinez înseamnă să cîştige timp. Trebuia să fi stat ţapeni acolo în nord, la Pei Ho, pînă se semna pacea. Da’ nu, am venit cu toata flota înapoi şi de şase luni de zile bune tot aşteptăm şi aşteptăm ca sodomiţii ăştia să pună pana pe hîrtie şi să semneze! scuipă Brock. Prostie, mare prostie de tot. Şi să părăduieşti atîta vreme şi atîţia bani pentru împuţitura asta de stîncărie. Trebuia să păstrăm insula Chushan. Acum am avea o insulă pe care merita s-o păstrăm. Insula Chushan avea douăzeci de mile lungime şi zece lăţime, pămînt fertil, bogat, un port bun şi un oraş mare pe ea, Tinghai. — Aveai loc unde să respiri acolo, cît îţi trebuie. Ei, şi de acolo, cu trei sau patru fregate, puteai bloca Yang-tse-ul cît ai zice peşte. Şi cine stăpîneşte fluviul ăla, stăpîneşte şi inima Chinei. Acolo trebuia noi să ne înfigem, pe Dumnezeu. — Domnule Brock, dar stăpîniţi Chushanul şi aşa. — Da, da’ nu-i trecut şi în tratatul ăla blestemat, aş’ că nu-i a nostru. Izbi înfuriat cu piciorul în pămînt, bombănind împotriva vîntului tot mai rece care se stîrnise. — Poate că ar fi bine să-i spui asta şi lui Longstaff, sugeră Cooper. Ştiu că ştie să asculte un sfat… — Nu de-a meu, de-a meu nu ascultă el. După cum bine cunoşti. Da’ ţine minte ce-ţi zic, cînd a să afle parlamentul de tractatul ăsta, o să se stîrnească zarvă mare că cine-o să plătească, să nu-mi zici mie pe nume. Cooper îşi aprinse un trabuc. — Şi mie îmi vine să cred că aşa se va-ntîmpla. E un tratat tare curios, domnule Brock. Mai ales pentru zilele în care trăim, pentru epoca noastră, cînd orice putere europeană vrea să apuce cu lăcomie orice petec de pămînt şi e ahtiată după putere. — Şi după cîte mi se pare mie, Statele Unite nu se potriveşte la una ca asta, aşa-i? spuse Brock şi chipul i se înăspri. Da’ ce zici de indienii voştri? De tîrgul cu Louisiana? De Florida Spaniolă? Şi acum aţi pus ochii şi pe Alaska, care-i a ruşilor, şi pe Mexic. Din ultimele scrisori se zvoneşte că o să încercaţi să furaţi şi Canada. Ei? — Canada aparţine Americii, nu Angliei. N-o să ne războim pentru Canada. Canada o să se alipească la noi de buna ei voie, adăugă Cooper, încercînd să-şi ascundă temerile.   Se trase gînditor de favoriţi şi-şi strînse mai bine redingota pe el, îmboldit de vîntul tot mai tăios. Ştia că un război cu Imperiul Britanic ar fi fost dezastruos în acest moment şi ar fi dus la ruină firma Cooper-Tillman. Doamne, blestemate fie războaiele. Dar chiar şi aşa, el ştia bine că Statele Unite erau nevoite să pornească război şi pentru Mexic şi pentru Canada, dacă nu se ajungea la un fel de înţelegere. Aşa cum şi Marea Britanie trebuia să se lupte cu China. — Nu va fi război, spuse Tillman, încercînd să mai îndulcească în chip diplomatic vorbele lui Cooper. Oftă din adînc şi îşi dori să fie din nou acasă, în Alabama. Doar acolo omul poate fi gentleman, îi trecu lui prin minte. Acolo nu trebuie să te tîrgui cu blestemaţii ăştia de englezi în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, şi cu nişte blestemaţi ca Brock, gură spurcată ce huleşte tot timpul, sau cu un diavol în carne şi oase cum e Struan, sau chiar cu un tînăr şi nestăpînit partener ca Jefferson Cooper, care-şi închipuie că Boston-ul e buricul lumii! — Şi chiar şi războiul ăsta s-a terminat, de bine de rău. — Ţine minte vorbele mele, dom’le Tillman, replică Brock. Tractatul ăsta afurisit nu-i bun nici pen’ ai noştri nici pen’ ai lor. Trebuia să luăm Chushanul şi să ţinem deschise porturile Chinei continentale. În numa cîteva săptămîni, ai să vezi că pornim iar războiul. În iunie, cînd vîntul o să fie numa potrivit şi vremea la fel, flota o să trebuiască să o ia din nou spre nord, spre Pei Ho. Şi dacă iar pornim război, cum o să mai luăm noi ceaiul,1a vremea lui şi mătăsurile, ei? Anul trecut negoţ deloc din pricina războiului, anul de dinainte iar nici un fel de negoţ, şi ne-au mai şi jefuit de tot opiul pe care-l aveam. Numa de la mine a înşfăcat opt mii de lăzi. Două milioane de taeli de argint, uite asta m-a costat. Bani gheaţă. — Banii aceia nu-s pierduţi, spuse Tillman. Longstaff ne-a poruncit să predăm toată marfa ca să ne răscumpărăm cu viaţa. Ne-a dat şi hîrtii cu acoperirea guvernului britanic. Şi mai există şi în tratat o înţelegere să se plătească şase milioane de taeli. Brock rîse strepezit: — Îţi închipui că parlamentu’ o să încuviinţeze hîrtiile lu’ Longstaff? Păi în clipa cînd o să ceară cumva armata să plătească oalele sparte cu opiu, oricare guvern îşi rupe gîtu’ în clipa aia. Cît priveşte cele şase milioane, astea sînt cheltuieli cu războiul. Ştiu eu parlamentu’ mai bine decît tine. Fă-i semn cu mîna şi la revedere jumătăţii ăleia de milion de taeli, ăsta-i sfatul pe care vi-l dau la amîndoi. Dacă şi anul ăsta iar se stîrneşte război, iar n-o să fie nici o scofală cu negoţul. Şi dacă nici anul ăsta nu facem cît de cît comerţ, o să fim cu toţii faliţi. Voi, eu, toţi cei care fac negoţ cu China. Şi chiar şi afurisita aia de Nobilă Casă.   Cu un gest brusc îşi smulse ceasul din buzunar. Ceremonia trebuia să fi început de o oră. Cam trece timpul, se gîndi el. Dar nu pe seama firmei Brock şi Fiii, fir-ar să fie. Dirk a avut parte vreme de şaptesprezece ani de un joss bun, acu vine şi vremea să se mai schimbe lucrurile. Brock se desfătă gîndindu-se la fiul său Morgan, cel de-al doilea băiat al lui, care, cu pricepere şi fără milă, se ocupa de toate treburile lor în Anglia. Se întrebă dacă Morgan reuşise să sape influenţa lui Struan în parlament şi în cercurile bancare. Dirk, o să te aducem în pragul falimentului, îi trecu lui prin minte, şi Hong Kong-ul o dată cu tine. — Ce naiba mai e cu zăbava asta? spuse el, îndreptîndu-se grăbit spre ofiţerii de marină care băteau ţărmul în sus şi-n jos. — Ce te-a apucat, Jeff? Doar ştii şi tu că în privinţa Hong Kong-ului are dreptate. Doar ştii şi tu bine că nu e sănătos să-l stîrneşti. Cooper zîmbi subţire cum îi era felul: — Brock e al naibii de sigur de el. Nu-l pot suferi. — Dacă Brock are dreptate în privinţa acelei jumătăţi de milion de taeli, să ştii că sîntem ruinaţi. — Da, numai că Struan va pierde de zece ori mai mult dacă nu vor fi plătite daunele. El o să se aranjeze să-şi capete banii, fii fără teamă. Aşa că şi noi o să ni-i dobîndim pe ai noştri. Cooper se uită să vadă unde-i Brock. — Crezi că o fi aflat ceva de înţelegerea noastră cu Struan? Tillman ridică din umeri. — Nu ştiu. Ce ştiu e că Brock are dreptate în privinţa tratatului. E idiot. O să ne coste o mulţime de bani.   În ultimele trei luni, firma Cooper-Tillman funcţionase ca o casă de agenţi secreţi ai Nobilei Case. Navele de război britanice blocaseră Canton-ul şi fluviul Pearl, aşa că negustorilor britanici li se interzisese dreptul de a face comerţ. Longstaff, la imboldurile lui Struan, impusese acest embargo ca un mijloc în plus de a forţa obţinerea tratatului de pace, ştiind bine că depozitele din Canton pleznesc de ceai şi mătăsuri. Dar cum America nu declarase război Chinei, navele americane puteau trece prin blocadă nestingherite, dîndu-le cu tifla navelor de război. Aşa că firma Cooper-Tillman cumpărase patru milioane de livre de ceai de la Chen-tse Jin Arn, sau Jin-qua, cum era poreclit, cel mai bogat dintre negustorii chinezi, pe care le transportase la Manila, în aparenţă pentru nişte negustori spanioli. Oficialităţile spaniole, pentru o mită substanţială, eliberaseră permisele de import export necesare şi ceaiul a fost transferat, fără nici o taxă, în cliperele lui Struan şi expediat în grabă în Anglia. Drept plată, lui Jin-qua i s-a furnizat o navă plină cu opiu, în mare taină, de către Struan, undeva în susul coastei. Un plan perfect, se gîndi Cooper. Toată lumea s-a îmbogăţit de pe urma lui şi fiecare s-a ales cu marfa de care avea nevoie. Dar ne-am fi ales cu o adevărată avere dacă navele noastre aveau voie să ducă ceaiul direct în Anglia. Şi blestemă în gînd Regulamentul britanic de navigaţie care interzicea oricărei nave străine, ci doar celor britanice să transporte mărfuri în porturile englezeşti. Fir-ar să fie, ei stăpînesc lumea.   — Jeff! Cooper urmări încotro privea partenerul său. O vreme nu fu în stare să distingă ce voia să-i arate tovarăşul său în portul acela foind de mişcare. Apoi zări barca cea lungă dezlipindu-se de nava amiral, şi în ea silueta înaltă, capul roşcovan al scoţianului care era atît de puternic încît putea suci hotărîrile parlamentului în aşa fel încît să fie în favoarea lui şi să determine cea mai puternică naţiune de pe faţa pămîntului să se angajeze în război. — Ar trebui să fii prea optimist să speri că Struan s-a înecat, spuse Tillman. Cooper rîse: — Nu ai dreptate în ceea ce-l priveşte, Wilf. Oricum marea n-o să îndrăznească niciodată una ca asta. — Ba poate că da, Jeff. Şi avem timp înainte berechet. Pe ce am mai sfînt. Dirk Struan stătea în picioare la prova bărcii celei mari lăsîndu-se săltat de ritmul valurilor. Deşi întîrziase la ceremonia stabilită, nu-şi îmboldi oamenii de la rame să se grăbească. Ştia că oricum, pînă cînd nu soseşte şi el, nu va începe nimic…..   descărcați cartea de aici…
JAMES CLAVELL GAI-JIN Volumul 1   Cititorule această carte este dedicată ţie; indiferent cine ai fi, cu adîncă recunoştinţă fiindcă fără tine, scriitorul din mine n-ar putea exista. Acţiunea romanului Gai-Jin, cuvînt care înseamnă venetic în japoneză, se desfăşoară în Japonia, in 1862 şi este cel de-al treilea din tetralogia SHOGUNULUI. Este un roman de ficţiune, nu un roman istoric. Multe evenimente au avut loc aşa cum ne spun istoricii şi cărţile de istorie, ceea ce nu înseamnă neapărat că relatează exact ceea ce s-a întâmplat în realitate. De asemenea, cartea nu se referă la personaje reale, care să fi existat, după cum nu se referă nici la vreo companie reală. Numele regilor, reginelor şi împăraţilor au fost păstrate, la fel ca şi cele ale unor generali şi ale altor persoane sus-puse. Dar in afară de aceste cazuri, mi-am permis să mă joc de-a istoria, fabulind cum. de ce şi când s-au petrecut toate, ce rol au avut unii oameni, pentru a se potrivi cu propria realitate şi, poate, pentru a spune adevărata istorie a ceea ce a fost şi a trecut. PRINCIPALELE PERSONAJE   MALCOLM STRUAN, 20 de ani, fiul cel mai mare şi moştenitorul lui Culum Struan CULUM STRUAN. 39 de ani, tai-panul actual al Companiei Struan, Nobila Casa, fiul lui Dirk Struan ; DIRK STRUAN, fondatorul companiei TESS STRUAN, 36 de ani, soţia lui Culum. fiica lui Tyler Brock; GORDON CHEN. 48 de ani, preailustrul Chen, comprador al Companiei Struan din Hong Kong, fiu nelegitim al lui Dirk Struan ; JAMIE MOAY, 39 de ani, director al Companiei Struan din Japonia ; Dr. RONALD HOAG, 46 de ani, medicul familiei Struan ; TYLER BROCK, 72 de ani, tai-pan şi fondator al Companiei Brock şi Fiii ; Sir MORGAN BROCK, 48 de ani, fiul sau, fratele vitreg al lui Tess ; NORBERT GREYFORTH, 39 de ani, şeful Companiei Brock in Japonia ; Sir WILLIAM AYLESBURY, 47 de ani, ministrul ambasador al Marii Britanii in Japonia ; Dr. GEORGE BABCOTT, 28 de ani. adjunct al ministrului şi chirurg PHILLIP TYRER, 20 de ani. diplomat, ucenic interpret de japoneză Amiralul CHARLES KETTERER. 46 de ani, comandantul flotei britanice în Japonia ; Lt. JOHN MARLOWE, 28 de ani, căpitanul fregatei cu aburi, 21 de tunuri Pear, în momentul de faţă aghiotant al amiralului Ketterer; SETTRY PALLIDAR, 27 de ani, căpitan de dragoni ; DIMITRI SYBORODIN, negustor american, de origine cazacă ; EDWARD GORNT, 28 de ani, negustor în Shanghai, din Virginia ; HEATHERLY SKYE, 41 de ani, singurul avocat din Japonia ; HENRY BONAPARTE SERATARD. 41 de ani, ministrul ambasador al Franţei în Japonia ; ANDRE PONCIN, 38 de ani, negustor, spion al legaţiei franceze ; Contele ALEXI SERGHEIEV, 35 de ani, ministrul ambasador al Rusiei ţariste ; ANGELIQUE RICHAUD, 18 ani, iubita lui Malcolm Struan, fiica lui Guy Richaud comerciant francez în China, copila ambasadorului francez : Seniorul TORANAGA YOSHI, 26 de ani, descendent al Shogunului Toranaga, membru al Consiliului Bătrânilor, tutore al moştenitorului, shogunul minor; KOIKO, 26 de ani, Tayu – gheişă cu cel mai înalt rang în ierarhia respectivă, ai-jin (preaiubita) seniorului Yoshi ; Doamna HISAKO. 29 de ani, soţia seniorului ; INEJIN, 42 de ani, hangiu, cel mai mare spion al seniorului ; MISAMOTO, 31 de ani, pescar, condamnat de justiţia Japoneză, deghizat în samurai, interpret tainic de engleză americană. SHOGUNUL NOBUSADA, 16 ani, al paisprezecelea shogun ; Prinţesa YAZU, 16 ani, soră vitregă a împăratului Komei : Seniorul ANJO, 47 de ani, daimyo al provinciei Kii, şeful Consiliului Bătrânilor ; Seniorul SANJlRO, 46 de ani, daimyo al provinciei Sotsima ; KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al seniorului ; Seniorul OGAMA, 28 de ani, daimyo al provinciei Choshu; Seniorul HIRO, 28 de ani, daimyo al provinciei Tosa ; WAKURA, 46 de ani, Lord şambelan al curţii Imperiale ‘din Kyoto ; MEIKIN, 44 de ani, marna-san a gheişei Koiko, în Casa Wisteria din Yedo ; RAIKO. 42 de ani, marna-san a Casei La Trei Crapi, din .Yokohama ; FUJIKO, curtezană la casa La Trei Crapi, vizitată de Phillip Tyrer ; NEMI, curtezană, iubita ai-jin a lui Jamie McFay ; HINODEH, curtezană, iubita ai-jin a lui André Poncin ; SHISHI (oameni bravi), celule revoluţionare ale samurailor idealişti, xenofobi fanatici, conduşi în taina de KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al seniorului Sanjiro din Satsuma, numit şi Corbul HIRAGA, 22 de ani, poreclit şi Uklya, Nakama, Otami. conducător al shishilor din Choshu ; AKIMOTO, 24 de ani, din Choshu, vărul celui de dinainte: ORI, 17 ani, din Satsuma ; SHORIN. 19 ani. din Satsuma ; SUMOMO, 17 ani, sora lui Shorin, viitoarea soţie a lui Hirugo. Yokohama   14 septembrie 1862   Tânăra cuprinsa de panica galopa in cea mai mare viteză înapoi, spre coasta, până la care mai avea o jumătate de milă. străbătând potecile înguste dintre mlaştini şi câmpurile de orez. Soarele după-amiezii cobora spre apus. Fata călărea femeieşte, într-o parte, şi, deşi era o adevărată expertă, de astă dată reuşea cu greu să-şi menţină echilibrul în şa. Pălăria îi zburase demult din cap, costumul ei verde de călărie, o adevărată mindrie a croitorilor parizieni, era sfîşiat de mărăcini şi pătat de sânge, iar părul blond roşcat flutura în vînt. Cravaşa poneiul să alerge mai -repede. Acum vedea cocioabele mărunte ale satului de pescari Yokohama, care se îngrămădeau în jurul gardului înalt şi al canalelor ce înconjurau colonia străinilor şi turnurile celor două mici biserici din interiorul incintei. Se gândea cu recunoştinţă că acolo, în golf, erau o mulţime de negustori englezi, francezi, americani şi ruşi, precum şi o duzină de nave de război, cu aburi şi cu pânze. Mai repede. Peste podeţele înguste de lemn, peste canale, şanţurile de Irigaţie care brăzdau străzile în cruciş şi-n curmeziş. Poneiul ei era lac de sudoare, avea o rană adâncă pe greabăn şi dădea semne de oboseală. Se poticni puţin, dar fata îl strânse mai tare şi îl conduse ferm pe poteca ce ducea prin sat spre podul de lemn de deasupra canalului circular, făcu un ocol spre poarta centrala, spre casa de garda a samurailor şi spre Casa japoneză a Vămilor. Samuraii înarmaţi cu cele două săbii ale lor o văzură apropiindu-se şi încercară s-o oprească, dar fata ţişni printre ei şi pătrunse pe strada principală a coloniei, de pe faleză. Unul dintre samurai se repezi după un ofiţer. Fata struni scurt frâul calului şi începu să strige gîfiind : – Au secours… Aidez moi , ajutor ! Promenada era aproape pustie, cei mai mulţi locuitori îşi făceau siesta, căscau în birourile lor, sau se amuzau în Casa Plăcerii care se afla în afara incintei. – Ajutooor! strigă ea din nou, iar cei câţiva bărbaţi împrăştiaţi de-a lungul străzii, negustori englezi, soldaţi în permisie şi mai ales marinari, precum şi câţiva servitori chinezi se uitară buimăciţi la ea. – Dumnezeule mare, ia te uită ! Asta e franţuzoaica aia..; – Ce s-a întâmplat ? Cristoase, priveşte la hainele ei! – Da, ea e, aia mişto, Ţîţă de Angel, care a venit acum câteva săptămâni… – Aşa e, Angélique… Angélique Beecho sau Reecho, un nume de-ăsta ciudat… – Dumnezeule, priveşte, e plina de sânge ! Toţi începură să se apropie de ea, cu excepţia chinezilor, care se făcură imediat nevăzuţi. – Charlie, adu-l pe Sir William ! – Isuse Cristoase, uitaţi-vă la poneiul ei, o să moară dacă mai sângerează în halul ăsta, chemaţi veterinarul, striga un negustor corpolent. Ei, tu, soldatule, dă fuga la general, caută Broscoiul, e tutorele ei, o, pentru Dumnezeu, la ambasadorul francez, mai repede strigă el nerăbdător, arătând cu mina spre o clădire cu un singur etaj pe care flutura drapelul francez. Mai repede ordonă el şi soldatul porni în goană în timp ce el se îndrepta cât putea de repede spre fată (ca toţi negustorii, purta joben, o haină largă, de stofă, peste pantalonii strimţi, ghete în picioare şi transpira abundent in soare). Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat, domnişoară Angélique ? strigă el, apucând frâul, înspăimântat la vederea noroiului şi a sângelui care îi acopereau chipul, hainele şi părul. Sunteţi rănită ? Ajutor… Ajutaţi-mă (în franceză în original), – Moi, non., nu, nu cred. dar am fost atacaţi. Ne-au atacat japonezii.Fata încerca să-şi recapete suflul şi să-şi stăpânească tremurul corpului, fiind încă sub impresia groazei şi îşi dădu părul de pe faţă. Făcu un semn nerăbdător cu mâna spre interiorul ţinutului, spre vest oarecum, unde, în depărtare, se desena silueta Muntelui Fujii. – Repede, acolo… au nevoie de ajutor ! Cei aflaţi în apropierea ei repetau îngroziţi celor aflaţi mai departe ceea ce tocmai auziseră, într-un vacarm din ce în ce mai mare în care se puneau o mulţime de întrebări : – Cine? Cine a fost atacat? Sunt francezi sau englezi?. Atacaţi ? Unde ? Iar ticăloşii ăştia cu două săbii! Unde naiba s-a întâmplat asta… întrebările se suprapuneau una peste alta, şi fata nu reuşea să răspundă, dar nici n-ar fi putut vorbi coerent, abia respira in timp ce toată lumea o asalta din toate părţile, înghesuind-o. Tot mai mulţi bărbaţi se apropiau in fugă, punându-şi hainele şi pălăriile din mers, mulţi dintre ei erau deja înarmaţi cu pistoale şi muschete, câţiva aveau chiar ultimul model de armă cu repetiţie. Unul dintre aceşti bărbaţi, un Scoţian bărbos, lat In umeri, cobori în fugă treptele unei clădiri impunătoare cu două etaje, pe frontispiciul căreia stătea Scris : Struan A Company Bărbatul îşi croi cu greu drum spre ea. – Linişte, pentru Dumnezeu! striga el şi în tăcerea care se lăsă brusc, continuă : Repede, spuneţi-ne ce s-a întâmplat! Unde este domnul Struan cel tânăr ? – O, Jamie, e… eu, eu.,., fata făcu un efort disperat să-şi adune puterile, buimăcită şi dezorientată cum era. O, mon Dieu ! Bărbatul întinse mâna spre ea, o bătu uşurel pe umăr, ca pe un copil, ca s-o facă să se liniştească pentru că, la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi din colonie, o adora. – Liniştiţi-vă, nu mai sunteţi in primejdie, domnişoară Angélique. Calmaţi-vă. Dar lăsaţi-i loc să respire, pentru Dumnezeu! spuse Jamie McFay, bărbat la treizeci şi nouă de ani, directorul general al Companiei Struan în Japonia. Acum, spuneţi-ne, ce s-a întâmplat ? Fata îşi şterse lacrimile şi îşi dădu părul blond roşcat într-o parte. Aşa Am.;: am fost atacaţi.;, atacaţi de samurai, zise ea cu o voce subţirica cu accent plăcut ; toţi se întinseră ca să audă mai bine. Eram… eram pe… eram pe drumul mare…, fata arătă din nou spre interiorul Insulei. Acolo ! – Pe drumul Tokaido ? – Da, asta este. Tokaido… Era vorba de marele drum de coastă pentru călători, aflat cam la o milă şi ceva la vest de colonie şi care unea capitala shogunului, Yedo, cu restul Japoniei. Atât în capitală, cât şi în restul teritoriului japonez, accesul străinilor era interzis. – Călăream… pe acolo, fata făcu o pauză, apoi cuvintele începură să curgă normal. Domnul Canterbury, Philiip Tyrer, Malcolm, adică domnul Struan şi cu mine călăream pe drum şi dintr-odată a apărut un şir lung de samurai cu steaguri, noi i-am lăsat să treacă şi apoi… apoi doi dintre ei s-au repezit la noi, l-au rănit pe domnul Canterbury, s-au repezit la Malcolm – domnul Struan – care scosese pistolul şi Philiip a ţipat la mine să fug să aduc ajutoare, fata începu din nou să tremure. Repede, au nevoie de ajutor!   descărcați cartea direct de aici…
JAMES CLAVELL VÂRTEJUL NOTA AUTORULUI   Aceste întâmplări se petrec între 9 februarie şi 3 martie 1979, în Iranul cuprins de revoluţie, cu mult înainte de a începe criza ostaticilor. Am încercat să prezint lucrurile cât mai real cu putinţă, deşi totul e doar ficţiune, populată cu multe personaje şi locuri imaginare. Nici o persoană sau firmă despre care se vorbeşte în cartea de faţă nu a luat parte sau nu a existat în această perioadă în zona de conflict şi nici nu a stat în intenţia mea să fac vreo legătură sau aluzie la vreuna dintre ele. Desigur, există umbrele celor doi giganţi care se înfruntă: Alteţa Sa imperială, Şahul Mohamed Pahlavi – şi tatăl său, Reza Şah – şi imamul Khomeini, umbre care planează asupra personajelor imaginate şi care constituie un element vital al acestei istorii. Ei nu figurează printre personajele cărţii, deşi am încercat să prezint o imagine – fictivă, dar corectă – a acelor vremuri, a diferitelor feluri de oameni care le-au străbătut, multiplele opinii care au existat şi ar fi putut fi exprimate, dar nimic din toate acestea nu este prezentat de mine, intenţionat, cu lipsă de respect. VINERI 9 februarie 1979 CAPITOLUL 1   În munţii Zagros; pe înserat. Soarele atinse orizontul şi bărbatul trase obosit de hăţurile calului, bucuros că sosise vremea pentru rugăciune. Se numea Hussain Kowissi şi era un iranian de treizeci şi patru de ani, masiv, cu pielea albă, iar ochii şi barba foarte întunecate. Pe umăr îi atârna o armă automată sovietică AK47. Era bine înfăşurat în haine, ca să se apere de frig – purta un turban alb şi un halat de culoare închisă, murdar şi prăfuit, iar pe deasupra lor un cojoc grosolan din piele de oaie, după obiceiul tribului nomad Kash’kai, legat cu o curea, şi cizme foarte uzate. Pentru că avea urechile acoperite, nu auzise vuietul îndepărtat al turbinelor motoarelor elicopterului ce se apropia. În urma lui, cămila de povară, istovită, smuci de funie, nerăbdătoare să mănânce şi să se odihnească. Fără s-o bage în seamă o blestemă şi descăleca. Se afla la aproape două mii cinci sute de metri altitudine şi aerul era rarefiat şi rece, foarte rece. Pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă pe care vântul o spulbera în rafale, făcând drumurile alunecoase şi înşelătoare. Dedesubt, poteca prea puţin umblată se încolăcea înapoi către văi îndepărtate şi, în cele din urmă, către Isfahan, de unde venea. Înainte, drumul se răsucea primejdios în sus, printre colţurile de stâncă, apoi către celelalte văile care se deschideau către Golful Persic şi către oraşul Kowiss, unde se născuse, unde locuia acum şi de la care îşi luase numele când devenise mullah. Nu-i păsa de primejdii sau de frig. Primejdiile îi apăreau la fel de limpezi ca şi aerul.   E aproape ca şi cum aş fi din nou nomad, alături de bunicul, care ne conducea pe vremuri când toate triburile Kash’kai puteau să hălăduiască de la păşunile de iarnă către cele de vară – un cal şi-o puşcă pentru fiecare bărbat şi cirezi îndeajuns, turme de oi şi capre şi cămile nenumărate, cu femeile noastre neacoperindu-şi faţa cu văluri, triburile trăind libere, aşa cum au trăit înaintaşii noştri zeci de secole, nesupuşi nimănui altcuiva decât Voinţei lui Allah – aceste vremuri care s-au sfârşit abia cu şaizeci de ani în urmă, îşi spuse, simţind mânia ridicându-se în el, şi cărora le-a pus capăt Reza Han, soldatul ridicat de jos, care, cu ajutorul viclenilor de englezi, a uzurpat tronul, s-a proclamat Reza Şah, primul dintre Şahii Pahlavi şi, apoi, cu sprijinul regimentului său de cazaci, nea supus şi a încercat să ne şteargă de pe faţa pământului. A fost Voia lui Allah ca, cu timpul, Reza Şah să fie umilit şi exilat de împuţiţii stăpâni englezi şi să moară uitat; Voia lui Allah ca Mohamed Şah să fie obligat să scape cu fuga cu câteva zile în urmă; Voia lui Allah ca Khomeini să se întoarcă să continue revoluţia Lui, Voia lui Allah ca mâine sau poimâine să îmi primesc martiriul, Voia lui Allah ca să fim luaţi de Vârtejul Său şi ca acum să fie dată o ultimă lovitură tuturor lacheilor Şahului şi tuturor străinilor.   Elicopterul era mai aproape acum, dar tot nu-l auzi, şuierul vântului care lovea în rafale acoperind zgomotul. Mulţumit, îşi scoase covorul de rugăciune şi-l întinse pe zăpadă. Spatele încă-l durea din pricina rănilor provocate de bici. Îşi umplu palmele de zăpadă, îşi spălă mâinile şi chipul după ritual, pregătindu-se pentru cea de-a patra rugăciune a zilei, apoi se întoarse cu faţa către sudvest, spre oraşul sfânt, Mecca, aflat la două mii de kilometri depărtare, în Arabia Saudită, şi îşi îndreptă gândurile către Allah. – Allah-u Akbar, Allah-u Akbar, la illah illa Allah… Se prosternă repetând Shahada, lăsând cuvintele arabe să-l învăluie: – Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. Vântul se întări, suflând şi mai rece. Prin pâsla care-i acoperea urechile prinse zgomotul turbinelor. Acesta crescu şi crescu, îi pătrunse în creier alungându-i pacea şi abătându-i gândurile de la rugăciune. Deschise furios ochii. Elicopterul se apropia, abia la şaizeci de metri deasupra pământului, urcând drept către el. La început îi trecu prin gând că ar putea fi un aparat militar şi brusc îl năpădi teama că veneau după el. Apoi recunoscu pe fuzelaj culorile roşu, alb, albastru ale Marii Britanii şi cunoscutele însemne S-G împrejurul leului roşu al Scoţiei: compania de elicoptere care opera de la baza aeriană de la Kowiss deasupra întregului Iran, şi teama îl părăsi – dar nu şi mânia. Privi aparatul de zbor urând ceea ce reprezenta. Avea să treacă exact pe deasupra capului său, dar nu prezenta nici o primejdie pentru el. Se îndoia că cei de la bord îl vor băga în seamă, aici, în umbra unui stei de piatră, dar resimţea cu toată fiinţa pacea sa interioară tulburată de aceşti intruşi şi rugile sale zădărnicite. Şi pe măsură ce urletul asurzitor se înteţea, furia lui se ridica odată cu el. – La illah illa Allah… încercă să se întoarcă la rugăciune, dar curentul de aer produs de palele elicopterului îi aruncă zăpada în faţă. În spatele lui, calul necheză şi se ridică înspăimântat în două picioare, priponul făcându-l să se împiedice şi să alunece. Cămila de povară, la fel de înspăimântată, smuci de funia legată de şaua calului, se ridică în picioare, răgi şi încercă să pornească împleticit într-o parte sau în cealaltă, numai pe trei picioare, răsturnându-şi povara şi încurcând legăturile.   Explodă mânios: – Necredincioşilor! urlă către aparatul care se afla acum aproape deasupra buzei văii. Ţâşni în picioare, înşfacă arma, trase piedica şi slobozi o rafală, apoi ochi şi goli încărcătorul. – SATAN! ţipă iarăşi în tăcerea ce se lăsase brusc. Când primele gloanţe împroşcară elicopterul, tânărul pilot Scot Gavallan rămase pentru o clipă paralizat şi se holbă prosteşte la găurile din parbrizul de plastic. – Sfinte Christoase! şopti cu răsuflarea tăiată, căci nu se mai trăsese asupra lui niciodată până atunci, dar cuvintele îi fură acoperite de bărbatul aşezat lângă el pe scaunul din faţă, care reacţiona iute şi hotărât, ca un militar: – Pune-l jos! Comanda bubui în căşti. – Pune-l jos! strigă Tom Lochart din nou în laringofon, apoi, pentru că nu avea comenzile proprii, întinse braţul peste mâna stângă a pilotului şi împinse în jos maneta de comandă, reducând brusc puterea motorului şi înălţimea. Elicopterul se legănă ca un beţiv, pierzând brusc din înălţime. În clipa aceea îi împroşcă cea de-a doua rafală. Deasupra şi spre coadă se auzi un trosnet ameninţător, în altă parte un glonţ chiui, ricoşând de metal, turbinele ţiuiră şi elicopterul se prăbuşi din înălţimi. Era un Jet Ranger 206, cu un singur pilot şi patru pasageri – unul în faţă, trei în spate – şi era plin. Cu o oră în urmă, Scot îi luase pe ceilalţi, care se întorceau dintr-un concediu de o lună, ca de obicei, de la aeroportul Shiraz, aflat la optzeci de kilometri sud-est. Acum, obişnuitul se transformase în coşmar, iar muntele năvălea către ei; o muchie de piatră se rostogoli miraculos pealături, la un fir de păr distanţă, şi elicopterul se cufundă într-o depresiune, dându-le o fracţiune de secundă posibilitatea să-şi tragă sufletul, şi să-şi recapete în parte controlul şi ceva din puterea motorului. – Ai grijă, pentru Dumnezeu! spuse Lochart. Scot văzuse pericolul, dar nu reacţionase atât de iute. Acum, mâinile şi picioarele făceau aparatul să gliseze în salturi smucite în jurul colţului de stâncă. Patina stângă a trenului de aterizare atinse piatra cu o lovitură laterală, metalul protestă zgomotos şi încă o dată plonjară într-o parte, abia la câţiva metri de suprafaţa neregulată a stâncilor şi de coroanele copacilor, care se apropiau şi se depărtau în salturi de ei. – Jos şi repede, spuse Lochart. Aşa, acolo, Scot! Nu, dincolo! Colo, în josul crestei, spre ravine… Eşti rănit? – Nu, nu cred! Tu? – Acum e bine! Coboară în ravină! Hai, grăbeşte-te! Ascultător, Scot Gavallan aplecă aparatul, depărtându-se prea jos şi prea iute, cu mintea încă răvăşită. Mai simţea în gură gustul de fiere, iar inima îi bătea nebuneşte. Din spatele peretelui care-l despărţea de cabină, peste zgomotul motoarelor, se făceau auzite strigătele şi blestemele celorlalţi, dar nu putea să rişte să se-ntoarcă şi întrebă neliniştit prin interfon: – E careva rănit acolo, Tom? – Lasă asta, concentrează-te! Ai grijă la coasta muntelui! Mă ocup eu de ei.   Tom Lochart încercă să cuprindă dintr-o singură privire totul. Avea patruzeci şi doi de ani, era canadian, fost ofiţer RAF, fost mercenar şi acum pilot-şef la baza lor, Zagros Trei. – Ai grijă la coastă şi pregăteşte-te să salţi din nou! Ţin-te de bord şi lasă-l jos! Ai grijă! Muchia văii se afla puţin deasupra lor şi se apropia prea iute. Gavallan văzu colţii stâncilor drept în calea lui. Abia avu timp să alunece într-o parte, când un vârtej violent de vânt îi azvârli periculos de aproape de coasta abruptă a prăpastiei. Trase prea mult de manşă şi auzi obscenităţi în căşti, dar recapătă controlul aparatului. Apoi văzu drept înaintea lui copaci şi pietre şi, pe neaşteptate, capătul ravinei şi ştiu că erau pierduţi. Brusc, pentru el totul păru să se desfăşoare cu o viteză mult mai redusă. – Sfinte Dumnezeule… – Mult la dreapta, ai grijă la stânci! Scot simţi că mâinile şi picioarele i se supun şi văzu elicopterul făcând o piruetă la câţiva centimetri deasupra bolovanilor, aproape atingând copacii, sărind pe deasupra lor şi scăpând la loc deschis. – Pune-l acolo cât de repede poţi! – Ce? gâfâi el către Lochart, cu măruntaiele arzîndu-1. – Sigur, mai bine să aruncăm o privire, să verificăm, spuse Lochart grăbit, nemulţumit că nu putea avea controlul aparatului. Am auzit ceva. – Şi eu, da’ cum stăm cu patinele, ar putea fi rupte? – Ţine-l din elice. Am să ies afară să verific şi dacă totul e-n regulă, îl pui jos şi o să arunc iute o privire. E mai sigur, numai Dumnezeu ştie dacă gloanţele n-au rupt conducta de ulei sau vreun cablu. Lochart îl văzu pe Scot luându-şi ochii de la lumini ca să arunce o privire pasagerilor săi. – Dă-i dracului, pentru Dumnezeu! Mă ocup eu de ei, spuse tăios. Concentrează-te la aterizare!   Îl văzu pe celălalt roşind, dar supunându-se, apoi, încercând să-şi stăpânească brusc ameţeala, se întoarse; aşteptându-se să vadă stropi de sânge şi măruntaie împrăştiate peste tot şi pe cineva urlând, urlete înecate de zgomotul motoarelor, ştiind că n-ar fi putut face nimic până când nar fi ajuns la loc sigur şi ar fi aterizat, întotdeauna prima datorie fiind să aterizeze în siguranţă. Spre nemăsurata lui uşurare, cei trei bărbaţi de pe locurile din spate, doi mecanici şi-un alt pilot, păreau neatinşi, deşi erau cu toţii răvăşiţi, iar Jordan, mecanicul aşezat chiar în spatele lui Scot, era alb la faţă şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile. Le întoarse spatele. Se aflau cam la cincisprezece metri acum, apropiin-du-se corect şi repede. Suprafaţa luminişului era curată, albă şi netedă, fără ca vreo tufă de iarbă să-şi arate creştetul prin zăpada groasă, troienită către margini. Părea o alegere bună. Era îndeajuns loc de manevră şi aterizare. Dar cum poţi aprecia adâncimea zăpezii şi forma ascunsă a solului de sub ea? Lochart ştia ce ar fi făcut dacă ar fi avut el comenzile. Dar nu le avea, nu el era căpitanul, deşi era mai în vârstă. – E în regulă acolo, în spate, Scot. – Mulţumesc, Doamne, pentru asta. Eşti gata să ieşi? – Cum ţi se pare suprafaţa? Scot sesiză îngrijorarea din glasul lui Lochart. Abandonă brusc manevrele de coborâre, mări puterea motorului şi rămase suspendat în aer. Christoase, îşi zise, întrând aproape în panică din pricina prostiei lui, dacă Tom nu m-ar fi atenţionat, aş fi coborât acolo şi doar Dumnezeu ştie cât de adâncă poate fi zăpada, sau ce-i sub ea! Stabiliza aparatul la vreo treizeci de metri şi cercetă coasta muntelui. – Mulţumesc, Tom! Ce zici de locul ăla? Noul luminiş, aflat la câteva sute de metri depărtare de partea cealaltă a văii, era mai mic, mai jos, cu o cale bună de scăpare în caz că se ivea nevoia, şi apărat de vânt. Solul era aproape curat de zăpadă, denivelat, dar satisfăcător. – Îmi pare mai bine acolo. – Şi mie! Lochart îşi trase una dintre căşti într-o parte şi privi înapoi. – Hei, Jean-Luc, strigă peste zgomotul motoarelor, e-n regulă? – Da! Am auzit ceva. – Şi noi! Jordan, cu tine cum e? – Sigur că şi io-s întreg, ce Dumnezeu, strigă Jordan acru. Era un australian înalt, vânos şi scutura capul ca un câine. Numa’ că m-am dat al dracului cu capul de pereţi, ce porcărie, nu? Blestemate de gloanţe, ce porcărie! Cică Scot zicea că lucrurile o să meargă afurisit de bine de-acu’, că afurisitu’ de Şah a şters-o şi s-a-ntors afurisim’ de Khomeini. Mai bine? Uite că blestemaţii trag în noi! Asta n-au făcut-o pân’ acu’. Ce porcăria dracului se-ntâmplă?   – De unde dracu’ să ştiu eu? Poate-i vreun ţicnit, fericit că are o puşcă. Ţineţi-vă bine, am de gând să arunc o privire. Dacă patinele-s în regulă, ne aşezăm jos şi tu şi cu Rod puteţi să faceţi o verificare. – Cum stăm cu porcăria aia de presiune la ulei? strigă Jordan.- E pe verde! Lochart se sprijini de spătar, aruncând automat o privire cadranelor, luminişului, cerului, la stânga, la dreapta, în sus şi în jos. Coborau uşor şi mai aveau încă şaizeci de metri. Îl auzi în căşti pe Gavallan fredonând fals. – Te-ai descurcat foarte bine, Scot. – Pe dracu’, spuse bărbatul mai tânăr încercând să păstreze un ton egal. O încurcasem! Am înţepenit ca dracu’ când ne-au lovit gloanţele şi, dacă n-ai fi fost tu, aş fi dat m primire. – În cea mai mare parte-i vina mea, am tras de manşă fără să te previn. Iartă-mă, dar trebuia să ieşim iute din linia de ochire a ticălosului ăla. Am învăţat asta în Malaya. Lochart petrecuse un an acolo, cu armata britanică, în războiul împotriva insurgenţilor comunişti. – N-am avut timp să te previn. Aşează-te cât de iute poţi. Privi aprobator cum Gavallan plană câteva clipe, cercetând cu grijă terenul de dedesubt. – Aţi văzut cine-a tras în noi, Tom? – Nu, da’ atunci nu mă uitam după asta. Unde vrei să aterizezi? – Uite colo, mai departe de copacul ăla căzut. Okay? – Şi mie-mi pare-n regulă. Cât de iute poţi. Ţine-l cam la treizeci de centimetri înălţime. Planau perfect la câţiva centimetri deasupra zăpezii, la fel de nemişcaţi ca şi bolovanii de dedesubt, deşi vântul bătea în rafale. Lochart deschise uşa. Frigul brusc îl înfiora. Îşi trase până la gât fermoarul bluzonului căptuşit, de zbor, şi se lăsă să alunece uşor în afară, ţinându-şi capul foarte jos, mult sub lamelele rotitoare ale elicelor. Partea din faţă a unei patine era lovită şi zdrenţuită rău şi chiar uşor răsucită, dar barele care ţineau trenul de aterizare erau întregi. Verifică la iuţeală şi cealaltă patină, mai aruncă o privire celei lovite, apoi ridică degetul mare în sus. Gavallan slăbi uşor maneta de gaze şi aşeză elicopterul jos ca pe un fulg de păpădie. Într-o clipă, cei trei bărbaţi din spate dădură buzna unul peste celălalt, afară. Jean-Luc Sessonne, pilotul francez, se trase înapoi ca să lase cale liberă celor doi mecanici să-şi înceapă inspecţia, unul de-o parte, celălalt de partea opusă a aparatului, de la cap la coadă. Curentul de aer produs de rotoare le flutura hainele şi le biciuia faţa. Lochart era sub elicopter, căutând urme de ulei sau benzină, dar nu găsi nici una, aşa că se ridică şi se luă după Rodrigues, mecanicul său american, un om foarte priceput, care, de aproape un an, întreţinea aparatul său JR 212 cu care zbura de obicei. Rodrigues deşurubă un panou şi privi cu atenţie înăuntru, în timp ce vârtejul de aer îi flutura smocurile cenuşii de păr şi hainele.   S-G Hellicopters avea cele mai ridicate standarde de siguranţă dintre toate firmele iraniene care foloseau elicoptere, aşa că labirintul de cabluri, ţevi şi conducte de alimentare era bine întreţinut, curat şi îngrijit, dar brusc Rodrigues arătă cu degetul. Pe fuzelajul elicopterului se vedea o urmă adâncă, lăsată de un glonţ care ricoşase. Căutară cu atenţie ca să descopere unde sărise glonţul. Din nou mecanicul arătă undeva în labirint, de data asta folosind o lanternă. Una dintre conductele de ulei era perforată. Când îşi trase mâna, era murdară de ulei. – La dracu’, spuse. – S-o închidem, Rod? strigă Lochart. – Drace, nu! Ar putea să mai fie ticăloşi d-ăştia cu puşcoace prin jur şi ăsta nu-i un loc să-ţi petreci noaptea. Rodrigues scoase de undeva o bucată de cârpă şi-o şurubelniţă. – Vezi în spate, Tom! Lochart îl lăsă să-şi vadă de ale lui, căutând în jur, neliniştit, un posibil adăpost în caz că ar fi trebuit să înnopteze acolo. De partea cealaltă a luminişului, cu o ţigară în gură, Jean-Luc urina fără grabă lângă un copac căzut. – Să nu degeri, Jean-Luc, strigă Lochart şi îl văzu pe celălalt săltând vesel jetul. – Hei, Tom! De data asta era Jordan. Se aplecă să treacă pe sub coadă şi se alătură mecanicului. Inima i se opri. Jordan deschisese şi el un panou. în fuzelaj, chiar deasupra rezervoarelor, erau două găuri de gloanţe. Iisuse! O fracţiune de secundă mai târziu şi rezervoarele ar fi fost lovite, se gândi. Dacă n-aş fi împins manşa în jos, am fi încasat-o cu toţii. Fără îndoială. Ne-am fi împrăştiat măruntaiele pe deasupra munţilor, şi pentru ce? Jordan îl trase de mânecă şi-i arătă ceva înăuntru, urmând linia găurilor. Se mai vedea o lovitură în axul rotorului. – Să fiu al dracului dacă ştiu cum de n-a nimerit nenorocitu’ porcăria asta de elice! strigă el, cu căciulită roşie de lână, pe care o purta întotdeauna, trasă adânc peste urechi. – Nu ne sunase ceasul! – Ce? – Nimic! Ai mai găsit şi altceva? – Nu încă, fir-ar… Tu eşti în regulă, Tom? Un trosnet brusc şi toţi se răsuciră înspăimântaţi, dar era doar o creangă de copac supraîncărcată cu zăpadă care se prăbuşise la pământ. – Espèce de con, spuse Jean-Luc şi privi printre pleoape la cer, foarte îngrijorat de lumina în scădere, apoi ridică din umeri, ca pentru sine, aprinse o altă ţigară şi o porni la întâmplare prin jur, lovindu-şi din când în când picioarele unul de celălalt, ca să şi le încălzească.   De partea lui, Jordan nu mai găsi nimic în neregulă. Minutele treceau. Rodrigues încă mormăia şi blestema, cu un braţ strecurat incomod în măruntaiele compartimentului. Ceilalţi priveau, strânşi în grup în spatele lui, la o distanţă bună de elice. Era mult zgomot şi neplăcut, lumina bună, dar nu pentru mult timp. Mai aveau încă treizeci de kilometri de mers, iar în aceşti munţi nu exista nici un sistem de ghidare în afara micului radioemiţător de la baza lor, care câteodată mergea şi câteodată nu. – Hai, pentru Dumnezeu, murmură cineva. La Shiraz, cei doi piloţi şi doi mecanici din echipa pe care o înlocuiau le făcuseră grăbiţi semn de rămas bun şi alergaseră către 125-ul companiei lor, un avion cu reacţie cu opt locuri şi două reactoare, folosit de pentru transport sau misiuni speciale, acelaşi reactor care îi adusese pe ei din concediu, peste Golf, de la Aeroportul internaţional din Dubai. Lochart şi Jordan veniseră din Anglia, Jean-Luc din Franţa şi Rodrigues de la o vânătoare în Kenya. – De ce dracu’ se grăbesc? întrebase Lochart în timp ce micul bireactor îşi închidea uşile şi pornea către capătul pistei. – Aeroportul e încă numai în parte operaţional. Toţi sunt în grevă, dar nu-ţi face griji, spusese Scot Gavallan. Trebuie să decolez înainte ca scorţosul ăla, piticania aia căpăţânoasă din turnul de control, care-şi închipuie că-i trimisul Domnului la controlul traficului de zbor al Liniilor Aeriene Iraniene, să ne anuleze decolarea. Mai bine s-o-ntindem şi noi înainte să-şi vâre nasul şi peaici. – Cu vama cum rămâne? – Încă în grevă, bătrâne! Dimpreună cu toţi ceilalţi băncile-s tot închise. Nu-ţi face griji, o să ne întoarcem la normal într-o săptămână, cel mult. – Merele! spusese Jean-Luc. Ziarele din Franţa spun că Iranul este une catastrophe, cu Khomeini şi mullahii lui pe de-o parte, armata gata oricând să încerce o lovitură militară, cu comuniştii care se vâră peste tot, guvernul lui Bakhtiar neputincios şi războiul civil inevitabil. – Ce ştiu ăia din Franţa, bătrâne? spusese Scot Gavallan, nepăsător, în timp ce-şi încărcau lucrurile. – Francezii ştiu, mon vieux. Toate ziarele spun că Khomeini n-o să coopereze niciodată cu Bakhtiar pentru că-i numit de Şah şi oricine a avut vreo legătură cu Şahul e terminat. Terminat. Bătrânu’ Scuipă-Foc a zis de cincizeci de ori că n-o să lucreze cu nimeni pus de Şah. Lochart zisese: – L-am văzut pe Andy acum trei-zile la Aberdeen şi băga mâna în foc că Iranul se va întoarce la normal curând, acum, că Khomeini s-a întors şi Şahul a şters-o. Scot se lumină. – Ei, vezi, dacă e cineva care să ştie cum stau lucrurile, ăsta-i Bătrânu’. Ce mai face, Tom?Lochart rânjise. – În mare formă. Plin de energie. “Andy” era Andrew Gavallan, tatăl lui Scot, preşedinte, şi director executiv al S-G. – Andy a zis că Bakhtiar are armata, marina şi aviaţia, poliţia şi SAVAK, aşa că Khomeinitrebuie să ajungă cumva la o înţelegere. Altfel e război civil. – Iisuse, spusese Rodrigues, ce dracu’ căutăm noi aici? – Bani! – Merde! Rahat!   Râseseră toţi – Jean-Luc era un pesimist înnăscut – apoi Scot spusese: – Ce dracu’ mai contează, Jean-Luc? Nimeni nu s-a legat de noi pe-aici, nu? Orice necazuriau avut ăştia, nimeni nu s-a legat de noi. Noi nu lucrăm decât cu Iran Oil. N-are a face cine e la putere, Bakhtiar, Khomeini sau generalul nu-ştiu-cine, situaţia trebuie să revină curând la normal. Orice guvern are nevoie disperată de petrodolari, aşa că trebuie să aibă elicoptere, trebuie să ne aibă pe noi. Pentru Dumnezeu, ăştia nu-s proşti! – Nu, dar Khomeini e fanatic şi nu-i pasă de altceva decât de Islam – iar petrolul nu-i Islamul. – Şi ce faci cu saudiţii, cu Emiratele, cu OPEC, pentru Dumnezeu? Sunt toţi islamici şi toţi cunosc cât face barilul! La dracu’ cu asta! Ascultă-mă! Scot mustăcise. Guerney Aviation s-a retras din munţii Zagros şi a redus la zero toate operaţiile lor în Iran. La zero! Asta-i făcuse atenţi pe toţi. Guerney Aviation era o mare companie americană de elicoptere şi principalul lor rival. Dacă Guerney pleca de-acolo, aveau de lucru de două ori mai mult, iar tot personalul străin al S-G din Iran era plătit după un sistem de bonificaţii legat de profitul activităţii din Iran. – Eşti sigur, Scot? – Sigur, Tom. S-au circărit al dracului cu Iran OU în privinţa asta. Lovitura a fost că Iran OU a zis: Dacă vreţi să plecaţi, plecaţi, dar toate elicopterele sunt pe licenţa noastră, aşa că astea rămân. Şi toate piesele de rezervă. Aşa că Guerney le-a zis să şi le bage ştii tu unde, au închis baza de la Gash, au pus toate elicopterele la păstrare şi au plecat. – Nu cred asta, spusese Jean-Luc. Guerney trebuie să aibă cincizeci de elicoptere pe contract. Nici chiar ei nu-şi pot îngădui să rezilieze un contract atât de mare. – Şi totuşi am zburat deja săptămâna trecută în trei misiuni care fuseseră toate exclusiv Guerney. Jean-Luc întrerupse strigătele de bucurie. – Şi de ce s-a retras Guerney, Scot? – Şefu’ nostru Făr-de-teamă din Teheran crede că nu mai au zănag, nu mai suportă tensiunea sau nu mai vor. Pe bună dreptate! Cea mai mare parte din vitriolul lui Khomeini e contra Americii şi firmelor americane. McIver crede că încearcă să-şi reducă pierderile şi asta e straşnic pentru noi. – Mon Dieu! Dacă nu-şi pot lua aparatele şi piesele de schimb, sunt în găleată. – Nu ne priveşte pe noi asta, bătrâne! Noi trebuie să ne facem treaba şi să zburăm. Câtă vreme ne ţinem bine, primim toate contractele lor şi sărim de dublul lefii anul ăsta. – Tu en parles a mon cui, ma tete est malade! Râseseră cu toţii. Chiar şi Jordan ştia ce înseamnă asta: “Să i-o spui lu’ Mutu!” – Nu-ţi face griji, flăcăule, spusese Scot. încrezător, Lochart dădu din cap ca pentru el. Frigulmunţilor încă nu-l pătrunsese. Andy şi   Scot au dreptate. Totul o să între în normal curând. Trebuie să fie aşa. Ziarele din Anglia erau la fel de sigure că situaţia din Iran se va normaliza de la o zi la alta. Asta dacă sovieticii n-au să încerce ceva pe ascuns. Şi fuseseră preveniţi. Se înţeleseseră între ei, şi americanii şi sovieticii, să nu se bage nici unul, aşa că acum iranienii puteau să-şi rezolve problemele lor după cum vroiau. E adevărat că oricine ar fi la putere are nevoie urgent de stabilitate şi de venituri. Iar asta înseamnă petrol. Da, totul o să fie în regulă. Ea crede asta şi dacă ea crede că totul o să fie minunat, odată Şahul răsturnat şi Khomeini întors la putere, de ce n-aş crede şi eu? Ah, Şeherezada, ce dor îmi e de tine! Îi fusese cu neputinţă să-i telefoneze din Anglia. în Iran, liniile telefonice nu fuseseră niciodată prea bune datorită supraîncărcării sau industrializării mult prea rapide, dar în ultimele opt luni, de când începuseră necazurile, grevele din sectorul telecomunicaţiilor, care se succedau aproape fără întrerupere, făcuseră comunicaţiile interne şi externe din ce în ce mai dificile, iar acum erau aproape inexistente. Când se aflase la sediul companiei, la Aberdeen, pentru controlul medical semestrial, reuşise să-i trimită un telex după opt ore de încercări repetate. Îl trimisese prin grija lui Duncan McIver la Teheran, unde era acum. Nu prea poţi spune multe într-un telex, în afară de “Ne vom revedea în curând. Mi-e dor. Te iubesc.” Nu mai e mult, draga mea şi… – Tom! – O, salut, Jean-Luc! Ce-i? – O să ningă curând. – Da. Jean-Luc avea o faţă subţire, un nas mare, galic şi ochi căprui, era suplu, ca toţi piloţii care aveau controale medicale severe la fiecare şase luni, când nu era nici o iertare pentru kilogramele în plus. – Cine-a tras în noi, Tom? Lochart ridică din umeri. – N-am văzut nimic. Tu? – Nici eu! Sper c-a fost doar un nebun. Ochii lui Jean-Luc îl sfredeleau. – Pentr-o clipă m-am crezut înapoi în Alger – munţii ăia nu sunt prea diferiţi – la aviaţie, luptându-mă cu fellahii i FLN. Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! Strivi mucul ţigării cu călcâiul. Amș trecut printr-un război civil şi detest treaba asta. Cel puţin atunci aveam bombe şi tunuri. Nu vreau să fiu civilul prins în alt război fără altceva pe care să mă bazez decât fuga. – A fost doar un nebun singuratic. – Cred c-o să avem de-a face cu o mulţime de nebuni, Tom. De când am părăsit Franţa, am avut o presimţire urâtă. E şi mai rău de când am ajuns aici. Noi am fost în război, tu şi cu mine, cei mai mulţi dintre ceilalţi, nu. Noi doi avem un miros special pentru asta şi-ţi spun că am întrat în mare belea. – Nu, eşti doar obosit. – Asta e adevărat. – Andy a făcut pe grozavul? – Foarte tare! Vă trimite salutările lui şi zice s-o ţinem tot aşa. Jean-Luc râse şi-şi înăbuşi un căscat. – Mon Dieu, mor de foame! Ce-a pregătit Scot pentru întoarcerea noastră? – A pus un panou cu “Bine aţi venit!” deasupra hangarului. – La cină, mon vieux, la cină! – Scot a zis că el şi nişte săteni au fost la vânătoare, aşa că are o pulpă de căprioară şi câţiva iepuri pregătiţi, în schimbul mulţumirilor tale călduroase, şi grătarul o să fie gata până ajungem. Ochii lui Jean-Luc se aprinseră. – Bun! Ascultă! Am adus brie, usturoi – un kilogram, şuncă afumată, anşoa, ceapă şi câteva chile de pasta, cutii de bulion şi nevastă-mea mi-a dat o reţetă nouă de matriciana de la Giani din St. Jean, care e de-a dreptul incredibilă. Şi vin.   Lochart simţi că îi lasă gura apă. Pasiunea lui Jean-Luc era gătitul şi, când vroia, era de-a dreptul inspirat. – Am adus de la Fortnums conserve din tot ce mi-a trecut prin cap şi nişte whisky. Hei, am dus dorul mâncărurilor tale! Şi eu ţi-am dus dorul, îşi zise. Când se-ntâlniseră în Dubai îi strânsese mâinile şi îl întrebase: – Cum a fost în concediu? – Am fost în Franţa, se împăunase Jean-Luc. Lochart îi invidiase simplicitatea. Nimic în Anglia nu fusese cum trebuia: nici vremea, nici mâncarea, concediul, copiii, ea, sau sărbătorile Crăciunului, oricât de mult încercase. Şi ce dacă. M-am întors şi curând o să fiu în Teheran. – Găteşti deseară, Jean-Luc? – Desigur! Cum aş putea trăi fără o mâncare ca lumea? Lochart izbucnise în râs. Ca restul lumii! Îl priviră pe Rodrigues care muncea din greu. Motoarele sunau înfundat şi palele elicei îi fluturau hainele. Lochart ridică degetul mare către Scot Gavallan, care aştepta răbdător în cabină. Scot îi răspunse la fel, apoi arătă către cer. Lochart dădu din cap, ridică din umeri, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Rodrigues, ştiind că nu-l putea ajuta altfel decât aşteptând cu stoicism. – Când te duci la Teheran? întrebă Jean-Luc. Inima lui Lochart îşi înteţi bătăile. – Am de trimis un raport lui McIver şi o să-l pun la poştă acolo. O să iau un 206. O să dureze toată ziua de mâine ca să verific totul. Scot a spus că trebuie să fim gata să începem operaţiile la întreaga capacitate. Jean-Luc se holbă la el. – A spus Nasiri “întreaga capacitate”? Nasiri era omul de legătură cu partea, iraniană şi managerul bazei, un angajat al lui Iran Oil, firma guvernamentală care deţinea monopolul şi proprietatea asupra întregului petrol, deasupra şi dedesubtul solului, care urmărea şi autoriza toate zborurile lor. S-G lucra pe bază de contract cu această companie, supraveghind, punând la dispoziţie personal şi aprovizionând cu alimente şi echipament sondele de petrol împrăştiate prin tot ţinutul muntos, şi ocupându-se cu inevitabilele CASEVAC – evacuarea răniţilor, accidente şi situaţii de urgenţă. – Mă îndoiesc c-o să zburăm prea mult în următoarele săptămâni din pricina vremii, dar ar trebui să fiu în stare să scot un 206. – Da. O să ai nevoie de un însoţitor. Vin cu tine. Lochart râse. – Nici gând, bătrâne! Eşti al doilea la comandă şi de serviciu pentru următoarele două săptămâni. – Dar n-o să fie nevoie de mine. Doar trei zile, ei? Trebuie să mă asigur că apartamentul nostru e-n regulă. În vremurile normale, Teheranul era locul unde îşi instalau familiile toţi piloţii care lucrau două săptămâni pentru o săptămână liberă. Mulţi dintre ei, în special englezii, optau pentru două luni de serviciu şi o lună liberă, acasă. – E foarte important să ajung la Teheran. – O să verific eu apartamentul, dacă vrei, şi, dacă îmi promiţi să găteşti trei nopţi pe săptămână, am să te las să tragi o fugă două zile când mă întorc. Abia ai venit dintr-o lună de concediu. – A, dar asta a fost acasă! Acum trebuie să mă gândesc la mon amie. Desigur că e tare tristă fără mine, în Teheran. A stat singură o lună întreagă. Fără îndoială! Jean-Luc îi aruncă o privire lui Rodrigues, apoi se uită din nou la cer. – Mai putem aştepta încă zece minute, Tom, apoi ar trebui să ne pregătim un fel de tabără, cât mai e lumină. – Da. – Dar să ne întoarcem la lucruri mai importante. Tom… – Nu! – Merde! Fii francez şi nu anglo-saxon! O lună întreagă! Gândeşte-te ce simte ea! Rodrigues înşuruba panoul la loc şi-şi şterse mâinile. – Hai să ieşim dracului de-aici! strigă şi se urcă în cabină. Îl urmară grăbiţi. Mecanicul încă mai trăgea de centura de siguranţă când se ridicară în aer ţâşnind pe deasupra primei înălţimi către baza lor. Atunci îl văzu pe Jordan holbându-se la el. – Ce-i Cu tine, Porcărie? – Cum ai reparat porcăria aia de ţeava, frate-meu? Era a dracului de găurită! – Cu gumă! Ce? – Cu gumă de mestecat. Sigur, fir-ar al dracului! A ţinut în blestematul ăla de Vietnam, de ce n-ar ţine şi-aici? Sper! Fiin’că e doar o nenorocită de ciobitură mică, da’ asta a fost tot ce-am avut, aşa că, lua-v-ar dracu, rugaţi-vă! Şi nu mai înjuraţi, pentru Dumnezeu! Aterizară cu bine la baza lor când zăpada începu să se aştearnă. Pentru mai multă siguranţă, personalul de la sol aprinsese luminile de aterizare.   Baza era alcătuită din patru rulote mari pe roţi, o bucătărie, un hangar pentru un 212 – un elicopter cu paisprezece locuri pentru transport de mărfuri sau pasageri – şi două 206, platforme de aterizare, şoproane pentru piesele de schimb, pentru sonde şi pompe şi pentru ţevile de foraj. Se afla la două mii două sute optzeci şi şapte de metri altitudine, pe un platou mic, împădurit şi foarte pitoresc, aşezată într-un fel de depresiune pe jumătate înconjurată de vârfuri acoperite cu zăpadă, care se-nălţau la peste trei mii şase sute şaizeci de metri. La opt sute de metri mai departe se afla satul Yazdek. Sătenii făceau parte dintr-un trib mărunt ăl nomazilor Kash’kai, aşezaţi cu un secol în urmă aici, în preajma acestei încrucişări a două dintre drumurile de caravane mai puţin importante, care traversau Iranul de trei, poate patru mii de ani. S-G avea baza aici de şapte ani, ca urmare a unui contract cu Iran OU, mai întâi pentru a supraveghea o conductă de petrol şi a efectua ridicarea topografică a zonei, mai apoi ca să ajute la ridicarea şi întreţinerea sondelor de pe câmpurile bogate în petrol din apropiere. Era un loc singuratic, sălbatic şi minunat, misiunile de zbor interesante şi plăcute, orele de serviciu uşoare – căci în Iran legile îngăduiau zborurile numai în cursul zilei. Verile erau încântătoare. Cea mai mare parte a iernii erau înzăpeziţi. În apropiere se aflau lacuri cristaline în care se pescuia bine, iar în pădure vânatul era din belşug. Relaţiile cu sătenii din Yazdek erau excelente. În afara scrisorilor, de obicei erau bine aprovizionaţi, şi nu li se cereau altele în schimb. Şi, de mare importanţă pentru toţi, se aflau la o bună bucată de drum de sediul din Teheran al firmei, lipsiţi de legătură radio mai tot timpul şi lăsaţi să se descurce fericiţi cu ceea ce aveau. În clipa în care motorul se opri şi rotorul încetă să se mai învârtească, Rodrigues şi Jordan desfăcură din nou panoul. Rămaseră cu răsuflarea tăiată. Podeaua compartimentului era scăldată în ulei, şi îi izbi mirosul puternic de benzină. Tremurând, Rodrigues cercetă cu atenţie interiorul, apoi făcu un semn cu lanterna: la una dintre îmbinările muchiilor unui rezervor de petrol se formase o mică fisură pe care ar fi fost imposibil s-o detecteze acolo, în munţi. Un firicel de combustibil se scurgea de-acolo, amestecându-se cu uleiul de dedesubt. – Iisuse, Porcărie! Ia uite, împuţită bombă cu ceas! în spatele lui, Jordan aproape leşină. – O scânteie şi… La naiba! Dă-mi un furtun, pentru Dumnezeul O umplu cu apă acum, înainte să sărim în aer! – Ţi-aduc eu, spuse Scot, apoi adăugă gâtuit: Ei bine, cred că s-a dus una dintre vieţile noastre. Mai avem opt. – Cred că te-ai născut cu păr, căpitane, spuse Rodrigues, simţind că-i vine să verse. Da! Cred că te-ai născut cu păr. Jucăria asta… se opri brusc, ascultând cu atenţie. Toţi cei din apropiere îl imitară – Lochart şi Jean-Luc lângă cabana staţiei, împreună cu Nasiri, jumătatea de duzină de iranieni, personal de sol, bucătari şi muncitori. Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi din nou, din direcţia satului, ajunse până la ei o rafală de puşcă mitralieră. – Drace! mormăi Rodrigues, de ce dracu’ ne-am întors înapoi în cloaca asta împuţită?   descărcați cartea direct de aici…
James Clavel SHŌGUN vol.2 CAPITOLUL 37   Îngrijitorul de la hulubărie ţinea pasărea grijuliu, dar ferm, ca Toranaga să-şi poată scoate hainele ude. Galopase până aici prin ploaie. Naga şi ceilalţi samurai se adunaseră neliniştiţi în uşa scundă, nepăsători la ploaia caldă care încă se revărsa în torente, bătând darabana pe acoperişul de ţiglă. Grijuliu, Toranaga îşi uscă mâinile. Omul îi întinse porumbelul. Doi cilindri subţiri, din argint bătut, erau agăţaţi de fiecare dintre picioarele păsării. De obicei ar fi fost doar unul. Toranaga trebui să se străduiască mult ca să-şi stăpânească tremurul nervos al degetelor. Dezlegă cilindrii şi se duse cu ei în lumina ferestrei ca să le cerceteze minusculele sigilii. Recunoscu semnul secret al lui Kiri. Naga şi ceilalţi îl priveau încordaţi. Faţa lui nu trăda nimic. Toranaga nu rupse sigiliile deîndată, oricât de mult ar fi dorit-o. Răbdător, aşteptă până când fu adus un chimono uscat. Un servitor îi ţinea o umbrelă mare, din hârtie unsă cu ulei şi el se îndreptă către propriile sale încăperi din fortăreaţă. Îl aşteptau supa şi ceaiul. Le sorbi şi ascultă ploaia. Când se simţi liniştit, aşeză străji şi merse într-o încăpere interioară. Rămăsese doar el singur şi atunci rupse sigiliul. Hârtia celor patru suluri era foarte subţire, caracterele mărunte, mesajul lung şi cifrat. Descifrarea dură mult. Când luă sfârşit, citi mesajul şi apoi îl reciti a doua oară. Apoi îşi lăsă mintea să cutreiere. Veni noaptea. Ploaia se opri. O, Buddha, fă ca recolta să fie îmbelşugată, se rugă. Acesta era anotimpul când timpurile de orez erau inundate şi în toată ţara răsadurile de orez, de un verde crud, erau plantate în parcelele aproape lichide, fără urmă de buruiană, ca să fie culese în patru sau cinci luni, după cum avea să fie vremea. Şi în întreaga ţară, sărman şi bogat, eta şi împărat, servitor şi samurai, toţi se rugau pentru doar atâta ploaie câtă trebuia şi soare şi umiditate doar după trebuinţă în acel anotimp. Şi fiecare bărbat, femeie şi copil număra zilele până la recoltă.   Vom avea nevoie de multe grâne anul acesta, gândi Toranaga. — Naga! Naga-san! Fiul său sosi alergând. — Da, tată. — La prima oră după răsăritul soarelui adu-l pe Yabu-san şi pe sfetnicii lui pe platou. De asemeni, pe Buntaro şi cei trei căpitani ai noştri. Şi pe Mariko-san. Adu-i pe toţi pe platou în zori. Mariko-san poate să servească cha. Da. Şi vreau ca Anjin-san să fie gata în tabără. Străjile să ne înconjoare la două sute de paşi. — Da, tată. Naga se întoarse să urmeze porunca. Fără a se putea stăpâni, izbucni: E război? Este? Pentru că Toranaga avea nevoie de o undă de optimism prin cetate, nu îşi mustră fiul pentru obrăznicie şi lipsa lui de disciplină. — Da, spuse. Da. Dar după voia mea. Naga trase panoul după el şi o rupse la fugă. Toranaga ştia că, deşi faţa şi purtările lui Naga aveau să fie cu grijă cumpănite, nimic n-ar fi putut ascunde înfierbântarea mersului său, sau flacăra din adâncul privirii. Aşa că zvonuri peste zvonuri aveau să izbucnească prin Anjiro ca să se răspândească iute prin Izu şi mai departe, dacă aveau să fie aţâţate cum trebuie. S-a hotărât acum, spuse tare către florile care se ridicau senine în takonoma, cu umbrele unduind în lumina plăcută a lumânării. Kiri îi scrisese:   “Alteţă, mă rog lui Buddha să fii bine şi în siguranţă. Acesta este ultimul nostru porumbel călător şi, de asemenea, mă rog lui Buddha ca să-l călăuzească către tine. Trădătorii i-au ucis pe toţi ceilalţi noaptea trecută, dând foc hulubăriei. Doar acesta a scăpat numai pentru că era bolnav şi îl îngrijeam eu însămi. Ieri seară seniorul Sugiyama a demisionat dintr-odată, cum a fost plănuit. Dar înainte de a putea scăpa cu fuga, a fost încolţit la marginea Osakăi de roninii lui Ishido. Din nefericire, o parte din familia lui Sugiyama a fost prinsă odată cu el. Am mai auzit că a fost trădat de unul dintre oamenii lui. Sunt zvonuri că Ishido a propus un compromis. Că dacă seniorul Sugiyama îşi amână demisia până după întâlnirea de mâine a Consiliului Regenţilor, aşa ca să poţi fi acuzat legal, îi va garanta în schimb că Consiliul îi va da oficial lui Sugiyama întreg Kwanto şi, ca o dovadă a bunei credinţe, Ishido îl va elibera pe el şi familia lui de îndată. Sugiyama a refuzat să te trădeze. Imediat Ishido a poruncit unor eta să-l convingă. I-au torturat copiii, apoi concubina, în faţa lui, dar el nu te-a părăsit. Au pierit toţi de o moarte urâtă. A lui, cea din urmă, a fost cea mai rea. Desigur, n-au fost martori la această trădare şi totul e doar din vorbe. Dar eu cred. Desigur, Ishido a negat orice amestec sau participare la omor, spunând că îi va căuta pe ucigaşi. La început, Ishido a susţinut că Sugiyama nu a demisionat niciodată, de fapt, şi deci, după părerea lui, Consiliul poate încă să se întrunească. Am trimis copii după demisia lui Sugiyama celorlalţi regenţi, Kiyama, Ito şi Onoshi, o alta, pe faţă, lui Ishido şi am trimis alte patru copii să treacă pe la toţi daimyo. Cât de înţelept din partea ta, Tora-chan, să ştii că va fi nevoie de copii în plus. Aşa că de ieri, exact cum ai plănuit cu Sugiyama, Consiliul nu mai există legal. Şi în asta ai reuşit pe deplin.   Veşti bune: Seniorul Mogami a reuşit să iasă din oraş cu toată familia şi samuraii săi. Acum este pe faţă aliatul tău, aşa că flancul cel mai îndepărtat din nord este asigurat. Seniorii Maeda, Kukushima, Asano, Ikeda şi Okudiara s-au strecurat cu toţii în tăcere afară din Osaka, noaptea trecută şi, de asemenea, seniorul creştin Oda. Vestea proastă este că familiile Maeda, Ikeda şi Oda, şi o duzină de alţi daimyo de seamă, nu au scăpat şi sunt acum ostateci aici, împreună cu alţi cincizeci sau şaizeci seniori mai mărunţi şi nehotărâţi. Veste proastă este că, ieri, fratele tău vitreg, Zataki, seniorul de Shinano, a declarat public că e alături de moştenitorul Yaemon, acuzându-te că ai complotat cu Sugiyama ca să răstorni Consiliul Regenţilor, creând haos, aşa că hotarul tău din nord-est este descoperit şi Zataki şi cei cincizeci de mii de fanatici ai săi sunt împotriva ta. Vestea proastă este că aproape toţi daimyo au acceptat invitaţia Împăratului.   Vestea proastă este că nu puţini dintre prietenii şi aliaţii tăi de aici sunt nemulţumiţi că nu le-ai dat de ştire dinainte despre strategia ta, aşa încât să-şi poată pregăti o cale de retragere. Vechiul tău prieten, marele senior Shimazu, e unul dintre ei. Am auzit în după amiaza aceasta că a cerut în public ca Împăratul să poruncească tuturor seniorilor să îngenuncheze în faţa băiatului Yaemon acum. Vestea proastă este că doamna Ochiba îşi ţese cu iscusinţă plasa, promiţând feude şi titluri şi ranguri celor nehotărâţi. Tora-chan, e mare păcat că nu e de partea ta. E un duşman demn de luat în seamă. Doamna Yodoko, singură, sfătuieşte pe toţi să se roage şi să fie liniştiţi, dar nimeni n-o asculta, iar doamna Ochiba vrea să grăbească războiul acum, cât timp ea simte că eşti slab şi izolat. Îmi pare rău, stăpâne, dar eşti izolat şi, cred eu, trădat. Cel mai rău dintre toate este că acum regenţii creştini Kiyama şi Onoshi s-au unit pe faţă şi ţi se opun cu înverşunare. În dimineaţa asta au dat împreună o declaraţie prin care deplâng “dezertarea” lui Sugiyama, spunând că gestul său a adus dezordine în împărăţie şi că “trebuie toţi să fim puternici pentru binele împărăţiei. Regenţii au cea mai mare responsabilitate. Trebuie să ne pregătim să strivim împreună orice senior sau grup care doreşte să răstoarne testamentul lui Taikō sau moştenitorul legal!” Înseamnă asta că plănuiesc să se întrunească sub forma unui Consiliu de patru regenţi? Unul dintre spionii noştri creştini de la casa Sutanelor Negre de aici mi-a şoptit că preotul Tsukku-san a părăsit în taină Osaka acum cinci zile, dar nu ştiu dacă s-a îndreptat către Yedo sau Nagasaki, unde e aşteptată Corabia Neagră. Ştiai că va sosi foarte devreme în acest an? Poate peste douăzeci sau treizeci de zile? Alteţă, m-am ferit întotdeauna să-ţi dau sfaturi pripite spijinindu-mă pe vorbe, zvonuri, iscoade sau intuiţia feminină. (Iată, vezi Tora-chan, am învăţat de la tine.) Dar timpul e scurt şi s-ar putea să nu-ţi mai pot vorbi vreodată. Mai întâi, prea multe familii prinse aici, Ishido nu le va lăsa niciodată să plece (aşa cum nu ne va lăsa nici pe noi). Aceşti ostateci sunt un pericol nemăsurat pentru tine. Puţini seniori au tăria sau simţul datoriei pe care l-a avut Sugiyama. Foarte mulţi, cred eu, vor trece acum de partea lui Ishido, deşi fără tragere de inimă, din cauza acestor ostateci. Apoi, cred că Maeda te va trăda. Şi, de asemenea, probabil şi Asano. Am ţinut socoteala tuturor celor două sute şi şaizeci şi patru de daimyo din ţinuturile noastre dintre care numai douăzeci şi patru te vor urma cu siguranţă şi poate încă alţi cincizeci. Asta nu-i de ajuns. Kiyama şi Onoshi vor strânge toţi, sau cea mai mare parte dintre daimyo creştini şi eu cred că nu ţi se vor alătura acum. Seniorul Mori, cel mai bogat şi mai mare dintre toţi, este împotriva ta personal, ca întotdeauna, şi îl va atrage pe Asano, Kobayakawa şi, poate, pe Oda, în plasa sa. Cu fratele tău vitreg, seniorul Zataki, potrivnic, poziţia ta este foarte nesigură. Te sfătuiesc să declari “Cer de Purpură” deîndată şi să te repezi la Kyoto. E singura ta speranţă. Cât despre doamna Sazuko şi despre mine însămi, suntem bine şi mulţumite. Sarcina se desfăşoară bine, şi dacă este karma copilului să se nască, aceasta se va întâmpla. Suntem în siguranţă în colţul nostru din castel, cu uşile bine încuiate şi cu obloanele coborâte. Samuraii noştri îţi sunt devotaţi, ţie şi cauzei tale, şi dacă este karma noastră să părăsim această viaţă, atunci o vom părăsi senini. Doamna ta îţi duce mult dorul, foarte mult. Cât despre mine, Tora-chan, tânjesc să te văd, să râd cu tine şi să-ţi văd zâmbetul. Singurul meu regret în moarte va fi că n-am mai putut să fac aceste lucruri şi să te priveghez. Dacă este o viaţă viitoare şi Dumnezeu, sau Buddha, sau kami există, îţi promit că am să-i fac, cumva, pe toţi, să treacă de partea ta. Deşi mai întâi am să-i fac să mă facă mai subţire şi tânără şi rodnică pentru tine, dar să-mi lase bucuria mâncării. Aceasta ar fi, într-adevăr, paradisul, să fiu în stare să mănânc şi să mănânc şi totuşi să fiu de-a pururi tânără şi subţire. Îţi trimit râsul meu. Fie ca Buddha să te binecuvânteze pe tine şi ai tăi.”   descărcați cartea direct de aici…