Jane Austen cărți

Epistolar Lady Susan de Jane Austen

Manastirea Northanger de Jane Austen CAPITOLUL I     NICIUNUL DINTRE CEI CARE O VĂZUSERĂ vreodată pe Catherine Mor land când era copilă n-ar fi bănuit c-a fost ursită să fie eroină. Felul ei de trai, firea lui taică-său și a maică-si, propria-i ființă îi stăteau în aceeași măsură împotrivă. Taică-său era preot, dar nu era desconsiderat pentru asta și nici sărman nu era, ba dimpotrivă, părea să fie un personaj onorabil, măcar că-l chema Richard – dar n-avusese noroc să fie un bărbat chipeș. Era, am putea spune, foarte înstărit, având pe deasupra și două parohii – dar nici gând să fi fost stăpânit de patima de a-și ține fiicele sub cheie. Maică-sa era o femeie cu scaun la cap, bună din fire și, ceea ce merită mai ales să fie luat în seamă, se bucura de-un trup sănătos. Avusese trei feciori înainte de-a o naște pe Catherine și în loc să moară când a adus-o pe fetiță pe lume, așa cum orișicine s-ar fi putut aștepta, ea a mai trăit – ba a trăit ca să mai aibă încă șase copii, să-i vadă crescând în jurul ei și să se mai bucure și de-o sănătate de fier. O familie de zece plozi e socotită totdeauna drept o familie grozavă, în care se găsesc capete, brațe și picioare berechet ca număr; dar, în afară de asta, familia Morland nu prea avea de ce să se socotească grozavă, de vreme ce copiii erau în general foarte urâți, iar Catherine la fel de urâtă ca toți ceilalți, timp de mai mulți ani din viața ei. Era uscățivă și stângace, avea o piele gălbejită, părul întunecat și lins și niște trăsături mari și ciolănoase; – și atâta tot despre persoana ei. Cât despre minte nu era deloc hărăzită să fie aceea a unei eroine. Îi plăcea orice joacă băiețească, dar dintre toate prefera crichetul, nu numai înaintea păpușilor ci multor altor desfătări eroice de-ale copilăriei, ca de pildă: să alinte un alunar, să hrănească un canar sau să stropească trandafiri. De fapt n-avea nicio tragere de inimă pentru grădinărit și, de se întâmpla cumva să culeagă flori, n-o făcea decât din plăcerea de-a face rău – cel puțin așa presupunea ea – totdeauna alegând florile pe care n-avea voie să le rupă. Cam către așa ceva era înclinată; cât despre talente nici ele nu-i erau mai grozave. Niciodată nu a putut învăța sau înțelege un lucru până când nu i l-a vârât cineva în cap; ba, uneori, nici măcar atunci, pentru că de cele mai multe ori era neatentă, și din când în când proastă de-a binelea. Maică-sa și-a pierdut trei luni ca s-o învețe să spună pe de rost „Ruga Sărmanului” și până la urmă sora ei mai mică, Sally, a putut s-o spună mai bine decât ea. Nu că ar fi fost Catherine de felul ei o toantă; nici vorbă de așa ceva; de pildă, a învățat fabula „Iepurele și cei mulți Prieteni” tot atât de repede ca oricare fată din Anglia. Maică-sa ar mai fi dorit ca ea să învețe să cânte; și Catherine era sigură că are să-i placă, fiindcă îi era drag să zdrăngănească pe clapele bătrânei și jalnicei spinete; așa că a început să învețe când a împlinit opt ani. A învățat un an, după care n-a mai putut suferi instrumentul; iar doamna Morland, care nu ținea morțiș ca fetele ei să se desăvârșească în lucruri pentru care se vădea că n-au chemare sau tragere de inimă, i-a îngăduit să se lase de cântat. Ziua în care profesorul de muzică fu concediat a fost una din cele mai fericite zile din viața Catherinei. Gustul ei pentru desen nu s-a dovedit a fi mai grozav; totuși, ori de câte ori căpăta de la maică-sa plicul vreunei scrisori, sau punea mâna pe vreo bucată răzleață de hârtie, făcea și ea ce putea, desenând case și copaci, găini și puișori, toate semănând grozav între ele. Scrisul și socotitul le învăța de la taică-său; franceza de la maică-sa; dar îndemânarea ei la oricare din ele nu se arăta a fi cine știe ce și, ori de câte ori putea, le trăgea chiulul cu lecțiile la amândoi părinții. Ce fire ciudată și inexplicabilă! Fiindcă, în ciuda unor porniri atât de libertine la vârsta de zece ani n-avea nici inimă nici fire rea; arareori se arăta încăpățânată și aproape niciodată cârcotașă; altcum era foarte drăguță cu cei mici, afară de unele porniri spre tiranie; și pe lângă toate mai era gălăgioasă și apucată, ura curățenia și pedeapsa cu punere sub cheie; și nimic nu-i era mai drag pe lume decât să se dea de-a rostogolul pe costișa verde din dosul casei. Cam așa era Catherine Morland la zece ani. Când a împlinit cincisprezece, înfățișarea i s-a mai schimbat; a început să-și încrețească părul și să tânjească după baluri; tenul îi căpătă culoare, trăsăturile i se îndulciră pe neașteptate; privirile i se însuflețiră, iar făptura-i dobândi ceva mai multă însemnătate. Înclinarea ei firească spre dezordine cedă locul unei porniri către podoabe și ajunse să fie pe cât de elegantă pe atât de curată; astfel, avu plăcerea ca uneori să-i audă pe taică-său și pe maică-sa luând aminte la progresul ei sporit. „Catherine se face chiar drăguță... azi e aproape frumușică”, vorbe ce-i pătrundeau din când în când în urechi; și ce bine venite erau asemenea cuvinte! Pentru o fată care fusese urâtă primii cincisprezece ani din viață, să audă că arată aproape frumușică e o biruință cu mult mai mare și mai plină de preț decât cea pe care ar dobândi-o una ce-a fost frumoasă încă de pe când era în leagăn. Doamna Morland era o femeie tare bună și ar fi dorit să-și vadă copiii ajunși ceva în viață; dar era atât de prinsă tot timpul cu născutul și dădăcitul celor mici, încât fetele ei mai mari, neavând încotro, erau lăsate să-și poarte singure de grijă; și nu era de mirare că eroina noastră, Catherine, care din fire n-avea nimic de eroină în ea, să fi preferat la vârsta de paisprezece ani crichetul, baseballul, călăritul și cutreieratul prin vecinătate, cărților – sau cel puțin manualelor didactice – cu toate că niciodată nu a avut vreo obiecție împotriva lor cu condiția să nu fi fost dintre cele cu cunoștințe folositoare, și mai ales să fi fost cărți de povești și nu de idei. Dar de la cincisprezece la șaptesprezece ani ea a început să-și facă ucenicia de eroină; și a citit toate operele pe care eroinele trebuie să le citească pentru ca să-și îmbogățească memoria cu citate de felul acelora ce sunt atât de folositoare și atât de mângâietoare în necazurile vieții lor pline de tot felul de întâmplări.   De la Pope[1], învăță să condamne pe cei ce: „...îndură să fie calul de bătaie al nenorocirilor.”   De la Cray[2] că: „Multe flori se nasc ca să roșească nevăzute, Și să-și împrăștie mireasma în pustiul văzduhului.”   De la Thomson[3] că: „...E o menire încântătoare să înveți pe alții cum să răspândească ideile cele noi.”   Iar de la Shakespeare a căpătat un noian de cunoștințe – printre care: „...Fleacuri, ușoare ca vântul Gelosului îi par adevăruri de neclintit, Ca și dovezile din Sfânta Scriptură.”   Că:   „Biata gâză, pe care o călcăm în picioare, Suferă în trupu-i o durere la fel de mare, Ca cea a uriașului ce moare.”   Și că tânăra îndrăgostită totdeauna pare:   „...ca statuia Răbdării Zâmbindu-i Durerii.”   Cât se perfecționase până aici îi era destul – și în multe alte privințe se descurca neașteptat de bine; căci, cu toate că nu știa să scrie sonete, ajunsese să le citească pe ale altora; și, cu toate că părea să n-aibă nicio șansă ca să stârnească entuziasmul invitaților de la o serată cu vreun preludiu pentru pian din propriile-i compoziții, putea asculta cu foarte puțină osteneală interpretările altora. Lipsa ei cea mai mare se statornicise în penel – n-avea idee de desen – nici măcar atât cât să încerce să schițeze profilul iubitului ei, care să poată fi deslușit din puzderia liniilor trase pe hârtie. În privința asta pur și simplu se prăbușise jalnic de pe adevăratul piedestal al eroismului. Pentru moment ea nu-și dădu seama de asemenea lipsă deoarece nu avea niciun iubit căruia să-i facă profilul, împlinise șaptesprezece ani fără să fi văzut măcar un singur tânăr vrednic de dorit sau care să-i fi putut deștepta simțurile, care să-i fi insuflat o pasiune adevărată sau să-i fi trezit o oarecare admirație, fie ea cât de potolită și cât de trecătoare; așa ceva era într-adevăr ciudat! Dar lucrurile cele mai ciudate pot fi lămurite dacă pricina lor este îndeajuns cercetată. Prin vecinătate nu exista niciun nobil domnișor; nu, nici măcar un baronet. Printre cunoștințele lor nu se afla nicio familie care să fi crescut și să fi întreținut un băiat găsit din întâmplare în pragul ușii lor – și niciun tânăr a cărui obârșie să fi fost necunoscută. Tatăl ei n-avea niciun băiat sub tutelă, iar proprietarul din parohia lor n-avea copii deloc. Dar când unei tinere i-e dat să fie eroină, nici născocirile cele mai perfide ale celor patruzeci de familii din vecinătate n-o pot împiedica să devină eroină. Ceva trebuie să se întâmple și, firește, se va întâmpla ca să-i iasă un erou în cale. Domnului Allen, care era stăpânul proprietății celei mai de seamă din preajma satului Fullerton, așezare din districtul Wiltshire în care locuia familia Morland, i s-a prescris să plece la Bath, ca să-și lecuiască trupul de gută; iar soția sa, o femeie jovială, căreia îi era dragă domnișoara Morland și care se vede treaba că-și dădea seama că dacă unei tinere nu-i ies în cale aventurile în propriul ei sat, se cere să le caute în afară, a poftit-o să meargă cu ei. Domnul și doamna Morland au fost întru totul de acord, iar Catherine n-a mai putut de bucurie.         CAPITOLUL II     PENTRU O INFORMARE CÂT MAI PRECISĂ a cititorului, ca nu cumva paginile ce urmează să nu izbutească să dea o oarecare idee despre ceea ce avea să devină persoana ei, la toate cele ce s-au spus despre însușirile trupești și sufletești ale Catherinei Morland mai putem adăuga – tocmai când era pe punctul de a fi azvârlită în vârtejul tuturor greutăților și primejdiilor unei șederi de șase săptămâni la Bath – că avea o inimă duioasă, că era veselă și sinceră din fire, fără să-și dea ifose sau să facă pe înfumurata, că se purta ca o tânără domnișoară ce abia se dezbărase de stângăciile și sfiiciunile de copilă, că ea ca persoană era plăcută, ba chiar drăguță când se dichisea; dar tot atât de neștiutoare și de lipsită de duh cum e de obicei orice femeie la șaptesprezece ani. Când ceasul plecării se apropie, e de presupus că îngrijorarea maternă a doamnei Morland trebuie să fi fost grozav de cumplită. Mii de presimțiri alarmante despre nenorocirile ce-o pândeau pe prea iubita sa Catherine, iscate din asemenea despărțire oribilă, trebuie să-i fi umplut inima de deznădejde și de plâns ultimele două-trei zile cât le mai rămăsese de stat împreună; și fără îndoială că în consfătuirile tăinuite din iatacul mamei, de pe buzele sale înțelepte trebuie să se fi desprins cele mai de seamă și mai potrivite sfaturi. Felurite măsuri împotriva brutalității unor cavaleri de neam nobil ori baroneți, cum ar fi plăcerea de a duce cu forța pe tinerele domnișoare în cine știe ce conac singuratic, trebuiau, în asemenea clipe, să fi vădit îngrijorările sufletului ei. Cine nu s-ar fi gândit la așa ceva? Dar doamna Morland avea prea puțin habar despre seniori și baroneți, încât nu suflă niciun cuvânt despre obișnuitele lor blestemății și nici măcar nu se gândi la primejdia care o putea aștepta pe fiica ei de la uneltirile lor. Sfaturile ei se mărgineau numai la următoarele cazuri: „Bagă de seamă, Catherine, să-ți înfofolești întotdeauna gâtul, ca să-ți fie cald când te întorci seara de la bal și vezi de încearcă să ții oarecare socoteală de banii pe care-i cheltuiești; iată, pentru așa ceva îți dau carnețelul ăsta.” Sally, sau mai curând Sarah (căci ce fată cu pretenții obișnuite ajunge la vârsta de șaisprezece ani fără să-și pocească numele cât poate mai tare?) trebuia, datorită situației, să fie la vremea aceea prietena intimă și confidenta surorii sale. Totuși, merită să luăm aminte că ea n-a stăruit pe lângă Catherine să-i scrie cu fiecare poștă și nici nu i-a smuls făgăduiala de a-i descrie înfățișarea fiecărei persoane pe care avea să o cunoască și nici să-i înfățișeze amănuntele celor mai interesante conversații pe care i le-ar prilejui localitatea balneară Bath. Toate pregătirile privitoare la această importantă călătorie au fost făcute de familia Morland cu un anumit grad de cumpătare și stăpânire ce păreau să se potrivească mai bine cu sentimentele obișnuite ale oamenilor de rând decât cu sensibilitatea rafinată sau cu emoțiile duioase pe care s-ar cuveni să le stârnească totdeauna prima despărțire a unei eroine de familia ei. Taică-său, în loc să-i fi deschis un credit nelimitat la bancherul său, sau măcar să-i fi pus în mână o bancnotă de o sută de lire, i-a dat numai zece guinee, dar i-a făgăduit mai mult la nevoie. Despărțirea avu loc sub aceste auspicii lipsite de perspectivă iar călătoria s-a desfășurat într-o tihnă corespunzătoare și cu o lipsă de riscuri cu totul neinteresantă. Nici tu tâlhari, nici tu furtuni care să le vină într-ajutor și nici măcar vreo fericită răsturnare cu trăsura ca să le facă cunoștință cu eroul. Și nu s-a ivit nimic senzațional, decât doar o spaimă din partea doamnei Allen, cum că și-ar fi uitat saboții într-un han, lucru care s-a dovedit, din fericire, neîntemeiat. Au ajuns la Bath. Catherine era în culmea unei încântări exaltate; privirile îi umblau neastâmpărate peste tot, în timp ce se apropiau de minunatele și extraordinarele suburbii ale localității; iar după aceea străbătură cu trăsura străzile ce le îndrumau spre hotel. Venise aici ca să fie fericită și se și simțea fericită. Se instalară într-un apartament confortabil din strada Pulteney. Acum e cazul să facem o descriere a doamnei Allen, pentru ca cititorul să poată fi în stare să judece în ce fel anume faptele ei vor tinde mai târziu să sprijine catastrofa generală din roman și cum vor contribui ca s-o vâre pe sărmana Catherine în tot soiul de necazuri disperate, – gata să le cuprindă volumul de față – fie din nechibzuință, grosolănie sau pizmă – fie prin faptul că-i desfăcea scrisorile, c-o făcea de rușine sau, pur și simplu, c-o dădea afară din casă. Doamna Allen făcea parte din categoria nenumăratelor femei a căror prezență nu trezește nicio emoție afară doar de uimirea că în lumea aceasta există bărbați în stare să le placă într-atât încât să se căsătorească cu ele. Nu fusese înzestrată nici cu frumusețe, nici cu minte strălucită, nici cu cine știe ce talente și nici măcar cu o educație aleasă. O înfățișare de doamnă, o mare doză de calm, o blândețe indolentă, o banală vocație spre cugetare, iată tot ce-a fost în măsură să facă din ea aleasa unui om practic și inteligent ca domnul Allen. Într-un anume fel era minunat de potrivită ca să scoată o tânără domnișoară în lume, plăcându-i și ei tot atât de mult să meargă pretutindeni și să vadă orice, cât i-ar place oricărei fete. Găteala era marea ei pasiune. Avea nevinovata plăcere de a se împopoțona; iar intrarea în lume a eroinei noastre nu putu să aibă loc până ce nu trecură trei-patru zile în care să învețe ce se poartă mai mult, și până ce însoțitoarea ei nu și-a făcut rost de o rochie de ultima modă. Catherine și-a făcut și ea ceva cumpărături și după ce toate treburile de asemenea soi au fost terminate, a sosit și seara mult așteptată când avea să pătrundă în Cazinoul de Sus. Părul îi fusese scurtat și încârlionțat de cea mai pricepută mână, rochia îmbrăcată cu deosebită grijă, încât doamna Allen și slujnica ei au declarat solemn că arată cât se poate de bine. Cu asemenea încurajare, Catherine nădăjduia să se strecoare prin mulțime nedefăimată. Cât despre admirație, ar fi fost oricând bine venită numai să fi venit, dar Catherine nu se bizuia pe ea. Atâta timp i-a trebuit doamnei Allen să se îmbrace, încât n-au pătruns în sala de dans decât târziu de tot. Sezonul era în toi, sala înțesată de lume încât cele două doamne de-abia s-au putut strecura înăuntru. Cât despre domnul Allen, el se îndreptă țintă spre sala de jocuri și astfel le lăsă să se bucure singure de îmbulzeală. Doamna Allen își croi drum prin gloata de bărbați de lângă ușă cât de repede îi îngăduia precauția necesară, având mai multă grijă de rochia ei cea nouă decât de protejata ei. Totuși Catherine se ținu lipcă de dânsa și se agăță strâns de brațul doamnei Allen ca nu cumva să fie smulsă și răzlețită de ea prin cine știe ce efort comun al gloatei gata de luptă. Dar spre neînchipuita ei uimire, descoperi că pătrunzând în sală, nici gând să găsească o soluție ca să scape de înghesuială; mai curând părea că înghesuiala crește pe măsură ce înaintau, mai ales că ea își închipuise că, odată intrate în sală, lesne vor găsi locuri și vor putea să privească perechile ce dansau, cât mai în voie cu putință. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și cu toate că printr-o trudă fără de preget au izbutit să ajungă chiar până la partea cea mai de sus a amfiteatrului, se aflau exact în aceeași situație; nu vedeau deloc dansatorii, ci numai penajul înalt al câtorva doamne. Au continuat să înainteze – și au început să vadă ceva mai bine; folosindu-se întruna de forță și iscusință, se găsiră în sfârșit în pasajul din spatele băncilor celor mai de sus. Acolo era ceva mai puțină îmbulzeală și domnișoara Morland putea avea o vedere cât cuprindea cu ochii a mulțimii de la picioarele ei și a tuturor primejdiilor ce-au pândit-o la trecere printre dânșii. Era o priveliște minunată și pentru prima oară în seara aceea începu și ea să simtă că se află la un bal; tânjea să danseze dar n-avea nicio cunoștință în sală. Doamna Allen făcea și ea ce se poate face în asemenea caz, zicând din când în când cu foarte mult calm: „Ce bine ar fi să dansezi, draga mea – o, dac-ai putea găsi un partener” bucată de vreme tânăra-i prietenă se simți îndatorată pentru toate cele pe care i le dorea; dar i le repeta prea des și dorințele ei se dovediră fără efect, încât până la urmă Catherine obosi și nu-i mai mulțumi deloc. Totuși nu au putut să se bucure prea mult timp de locul tihnit de-acolo de sus pe care-l cuceriseră cu-atâta trudă. Toată lumea începu să se îndrepte către camera unde se servea ceaiul și ele trebuiră de asemenea să se strecoare prin îmbulzeală ca toți ceilalți, ca să iasă. Catherine începu să se simtă oarecum dezamăgită – obosise de atâta cât fusese înghesuită de niște oameni, a căror figuri, în majoritatea lor, nu-i spunea nimic și dintre care nu cunoștea pe niciunul, nici cât să poată alina amărăciunea unei asemenea întemnițări, sau măcar să schimbe o vorbă cu unul dintre tovarășii captivi; și când, în sfârșit, se văzu în încăperea în care se servea ceaiul, biata fată simți încă și mai mult cât era de penibil, căci n-aveau niciun grup căruia să li se alăture, pe nimeni pe care să-l strige, niciun bărbat care să le însoțească. Nu văzură nici urmă de domnul Allen; și după ce-au căutat zadarnic cu ochii în jurul lor, doar vor găsi un loc mai potrivit, fură silite să se așeze la coada unei mese la care se așezase mai înainte un grup mare de persoane, fără ca să aibă ce căuta acolo, sau pe cineva cu care să schimbe o vorbă, afară doar de ele între ele. De îndată ce se văzură așezate, doamna Allen se felicită că reușise să-și apere rochia de stricăciuni. — Ar fi fost tare rușinos să mi se fi rupt, nu-i așa? – o muselină atât de fină. Să știi că n-am văzut alta care să-mi placă tot atât de mult în toată sala, crede-mă. — Cât e de penibil, șopti Catherine, să nu ai aici măcar o cunoștință. — Da, draga mea, răspunse doamna Allen cu un calm deplin, e foarte penibil, într-adevăr. — Ce să facem? Domnii și doamnele de la masa asta se uită la noi de parcă s-ar întreba de ce am venit aici – parcă ne-am vârât cu sila în grupul lor. — Vai, așa părem – e foarte neplăcut. Ce bine-ar fi dacă am avea multe cunoștințe aici. — Ce bine-ar fi dac-am avea măcar una; ar fi cineva cu care să vorbim. — Foarte adevărat, draga mea; și dac-am cunoaște pe cineva, ne-am duce de-a dreptul la el. Familia Skinner era aici anul trecut; ce păcat că nu-i și-acum. — N-ar fi mai bine să plecăm? Aici nici măcar nu sunt: puse cești de ceai pentru noi, nu vedeți? — Nu sunt, într-adevăr. Ce neplăcut! Dar cred că e mai bine să stăm liniștite, căci în asemenea îmbulzeală ajungi așa de ciufulită și boțită. Ia spune-mi, cum îmi arată pieptănătura, draga mea? Cineva m-a îmbrâncit, și mă tem că mi-a stricat coafura. — Nu, zău, arată foarte bine. Dar, dragă doamnă Allen, sunteți sigură că în toată mulțimea asta nu-i nimeni pe care să-l cunoașteți? Cred că trebuie să cunoașteți pe cineva. — Nu, pe cuvântul meu! Ce păcat că nu cunosc! O, aș vrea din toată inima să am multe cunoștințe aici, și-apoi ce pereche ți-aș mai alege. Aș fi așa de bucuroasă să te văd dansând. Uite, acolo trece o femeie atât de caraghioasă! Ce rochie nepotrivită a pus pe ea! Cât e de demodată! Privește-o din spate. După o bucată de vreme au primit câte o ceașcă de ceai oferită de unul dintre vecinii lor; a fost primită cu mulțumiri și, datorită ceaiului, s-a înfiripat un schimb de câteva cuvinte cu domnul ce l-a oferit, dealtfel singura ocazie în care cineva a vorbit cu ele în toată seara aceea până ce le-a descoperit și li s-a alăturat domnul Allen, dar tocmai după ce se sfârșise dansul. — Ei, domnișoară Morland, îi spuse el de îndată ce-o văzu, nădăjduiesc c-a fost un bal plăcut. — Într-adevăr, foarte plăcut, răspunse ea trudindu-se zadarnic să-și ascundă un căscat ușor. — Ce păcat că n-a putut să danseze, zise soția lui. De-am fi putut să-i găsim un partener. Tocmai îi spuneam ce bucuroasă aș fi dacă familia Skinner ar fi fost aici iarna asta în loc de cea trecută sau dacă ar fi venit familia Parry, așa cum au spus ei odată; ar fi putut dansa cu George Parry. Îmi pare-atât de rău că n-a avut niciun partener! — Sper să ne descurcăm mai bine într-altă seară, încercă să o mângâie domnul Allen. După ce dansul luă sfârșit, lumea începu să se împrăștie. Sala era acum destul de goală ca să lase loc celor ce rămăseseră să se poată plimba oarecum în voie; și iată că venise vremea pentru eroina noastră, care încă nu jucase un rol important în cadrul evenimentelor din cursul serii, ca să fie băgată în seamă și admirată. La fiecare cinci minute, prin plecarea câtorva din mulțimea de oameni, se iveau prilejuri pentru ca farmecele ei să fie puse în valoare. Acum era văzută de mulți tineri care nu fuseseră lângă ea mai înainte. Cu toate acestea niciunul dintre ei nu tresări de vreo frenetică uimire zărind-o, nicio întrebare febrilă în privința ei nu umbla de jur împrejurul încăperii și nici măcar o dată nu a fost numită zeiță. Cu toate acestea, Catherine arăta foarte bine și dacă lumea ar fi văzut-o măcar cu trei ani mai înainte, ar fi găsit-o acum neînchipuit de frumoasă. Totuși a fost cercetată cu privirea și chiar cu oarecare admirație; căci auzise ea cu urechile ei pe doi domni spunând că e drăguță. Asemenea vorbe își au efectul meritat; numaidecât Catherine a găsit că seara e mai plăcută decât i se păruse înainte – modesta-i vanitate îi fusese satisfăcută – se simți mai îndatorată celor doi tineri pentru asemenea neînsemnată laudă, decât ar fi fost o eroină veritabilă pentru cincisprezece sonete închinate farmecelor ei, și se duse la locul ei bine dispusă față de toată lumea și pe deplin mulțumită de atenția publică cu care se alesese.     [1] Alexander Pope (1688–1744), poet și gânditor iluminist englez, cel mai de seamă reprezentant al neoclasicismului englez din secolul XVIII-lea. [2] Thomas Gray (1716–1771), poet sentimentalist englez. [3] James Thomson (1700–1748), poet englez, reprezentant de seamă al sentimentalismului în poezia secolului al XVIII-lea.

CAPITOLUL I   Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moşie mare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în centrul proprietăţii, unde timp de mai multe generaţii dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura de aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moşii era un celibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată şi a cărui soră îi fu vreme îndelungată o credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Dar moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, aduse mari schimbări la conac; căci pentru a nu-i mai simţi lipsa, el invită, să se stabilească la Norland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin testament. Bătrânul domn îşi petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui şi a copiilor lor. Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta atenţie a doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini dorinţele, atenţie ce nu izvora pur şi simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe bătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veselia copiilor dădu savoare existenţei lui. Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie şi trei fete cu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu dare de mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenise jumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi această avere prin căsătoria pe care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, aşadar, moştenirea domeniului Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile lui; căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fi moştenit acea proprietate. Mama lor n-avea niciun ban, iar tatăl lor nu dispunea de mai mult de şapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea primei lui soţii era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei. Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise testamentul, ca aproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, pe atâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept şi nici atât de nerecunoscător să nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă în nişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. Domnul Dashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai mult pentru soţia şi fetele lui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiului acestuia, un copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădea posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi care aveau mai mare nevoie să li se asigure existenţa din venitul moşiei sau din vânzarea preţioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaş care, cu prilejul vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu mama lui, reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălăşenii ce se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlci cuvintele, o dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de şiretlicuri de-ale lor şi foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să şteargă cu buretele toate atenţiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul  domn de către nepoata lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cu ele şi ca semn al afecţiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie de lire la fiecare. La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fire veselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulţi şi, ducând o viaţă chibzuită, să pună de o parte o sumă frumuşică din produsele unei moşii care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziate îmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recenta moştenire, fu tot ce le rămase văduvei şi fetelor lui. De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pe care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistenţa şi urgenţa la care-l obligau boala, să aibă grijă de mama lui vitregă şi de surorile lui. John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri ai familiei; dar fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemenea moment, şi făgădui să-şi dea toată osteneala pentru a le asigura o viaţă confortabilă. Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi John Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putinţă să le ajute în mod rezonabil. Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la suflet înseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în general era un om stimat; căci se comporta cu bună-cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacă s-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încă şi mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuşi un om amabil. Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Dar nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai egoistă şi mai îngustă la minte. Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporească averea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atunci chiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-l avea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-i rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l făcea să fie chiar şi mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos şi generos din partea lui! Şi va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă materială. Trei mii de lire! Se putea dispensa destul de uşor de această sumă frumuşică.”  Se gândi toată ziua la această intenţie a lui, se gândi la ea mai multe zile la şir, şi nu se căi. Abia se terminase înmormântarea tatălui său, că soţia lui John Dashwood sosi împreună cu băiatul şi servitorimea lor fără măcar s-o fi înştiinţat în vreun fel oarecare pe soacra ei. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a o face; casa devenise proprietatea soţului ei din clipa în care tatăl lui decedase; dar tocmai din această pricină, lipsa ei de delicateţe se dovedea a fi şi mai flagrantă, şi unei femei în situaţia doamnei Dashwood, animată de sentimentele fireşti într-o astfel de împrejurare, trebuie să i se fi părut extrem de dezagreabilă; dar doamna Dashwood avea un simţ al onoarei atât de profund, o mărinimie atât de romantică, încât orice astfel de jignire din partea absolut oricui, era doar o sursă de profund dezgust. Soţia lui John Dashwood nu fusese niciodată pe placul celor din familia lui; dar până atunci nu avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea să aibă faţă de alţii, când aşa o cerea situaţia. Bătrâna doamnă Dashwood se simţi atât de jignită de această comportare grosolană şi-şi dispreţui nora atât de mult pentru lipsa ei de bună-cuviinţă, încât ar fi părăsit casa pentru totdeauna la sosirea acesteia, dacă rugăminţile celei mai mari dintre fiicele ei n-ar fi făcut-o să se gândească dacă e cuviincios sau nu să plece, iar după aceea propria ei iubire duioasă faţă de cei trei copii ai ei o determinaseră să rămână şi să evite astfel, de dragul lor, o ruptură cu fratele fetelor ei. Elinor, fata ei cea mai mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înţelegere şi un calm în a judeca lucrurile, ce-i dădeau dreptul, deşi n-avea decât nouăsprezece ani, să fie consilierul mamei ei, permiţându-i adeseori să contracareze, spre avantajul lor, al tuturora, acea pripeală a doamnei Dashwood, care, în general, ar fi făcut-o să acţioneze cu nesăbuinţă. Elinor avea o inimă de aur; era afectuoasă, iar sentimentele îi erau profunde: ştia însă cum să şi le stăpânească: un lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învăţat şi despre care una dintre surorile ei nici nu vroia să audă. Însuşirile Mariannei erau, în bună măsură, cu totul asemănătoare cu cele ale lui Elinor. Era deşteaptă şi sensibilă; dar punea prea multă pasiune în tot ce făcea: nici durerile şi nici bucuriile ei nu cunoşteau moderaţie. Era mărinimoasă, bună la suflet, interesantă: avea toate calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi mama ei era într-adevăr izbitoare. Elinor era îngrijorată de această sensibilitate exagerată a surorii ei, care, pe de altă parte, era foarte mult pe placul doamnei Dashwood. În momentul acesta de mare tristeţe pentru ele, se stimulau una pe alta în a-şi da frâu liber durerii. Chinul suferit la început era cu bună ştiinţă realimentat, împrospătat iarăşi şi iarăşi întreţinut neîncetat. Se lăsară cu totul copleşite de durerea lor, străduindu-se să şi-o sporească cu orice gând ce-o putea redeştepta şi fiind hotărâte să nu accepte ca trecerea timpului să le aducă vreo mângâiere. Elinor era şi ea profund îndurerată; cu toate acestea era în stare să se lupte cu ea însăşi, avea destulă putere să nu se lase copleşită. Se consultă cu fratele ei, îşi primi cumnata când aceasta sosi şi izbuti s-o trateze cu deferenţa cuvenită; se strădui să o facă şi pe mama ei să aibă o comportare asemănătoare, încurajând-o să se înarmeze cu răbdare şi îngăduinţă. Margaret, cea de-a treia soră, era o fată plăcută şi veselă; dar cum era în bună măsură pătrunsă de romantismul Mariannei, fără să posede în egală măsură bunul simţ al acesteia, la treisprezece ani nu prea dădea semne că va ajunge vreodată să fie pe potriva surorilor ei.

JANE AUSTEN MÎNDRIE ŞI PREJUDECATĂ Capitolul l   Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. Oricît de puţin cunoscute ar fi simţămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădăcinat în minţile celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate. ― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrşit închiriat? Domnul Bennet răspunse că nu a aflat. ― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci şi mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr. Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns. ― Nu vrei să ştii cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare soţia sa. ― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui şi eu n-am nimic împotrivă s-o aud. Această invitaţie a fost de ajuns. ― Ei bine, dragul meu, trebuie să ştii că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul şi a fost atît de încîntat, încît a şi căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail şi că vreo cîţiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrşitul săptămînii viitoare. ― Cum se numeşte? ― Bingley. ― E însurat sau burlac? ― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac şi putred de bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru fetele noastre! ― Cum aşa? Ce legătură are asta cu ele? ― Dragul meu Bennet, îi răspunse soţia, cum poţi fi atît de sîcîitor? Ştii, desigur, că mă gîndesc c-o să se însoare cu una dintre ele. ― Cu scopul ăsta se stabileşte oare aici? ― Scopul? Ce absurditate! Cum poţi vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele şi de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi.   ― Nu cred că e cazul. Dumneata şi fetele puteţi merge, sau le poţi trimite singure, ceea ce ar fi încă şi mai bine, deoarece, dat fiind că eşti tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult. ― Dragul meu, mă măguleşti. Desigur am avut şi eu epoca mea de frumuseţe, dar nu pretind că aş mai fi cine ştie ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunţe să se mai gîndească la propria-i frumuseţe. ― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine ştie ce frumuseţe la care să se gîndească. ― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru. ― Este mai mult decît îţi pot promite, crede-mă. ― Dar gîndeşte-te la fiicele dumitale. Gîndeşte-te numai ce situaţie ar fi pentru una dintre ele. Sir William şi Lady Lucas sînt hotărîţi să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, ştii bine, nu fac vizite noilor veniţi. Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită. ― Eşti exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri şi-l voi asigura de consimţămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuşi, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy. ― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte şi sînt convinsă că nu-i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.   ― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude, răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuţe şi ignorante ca şi alte fete! Lizzy e însă mai isteaţă decît surorile ei. ― Domnule Bennet, cum poţi vorbi aşa de urît de copiii dumitale? Îţi face plăcere să mă jigneşti. N-ai nici un pic de milă de bieţii mei nervi. ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud pomenindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani. ― Ah, nu ştii cît sufăr! ― Sper însă că-ţi va trece şi că vei trăi să vezi mulţi tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se prin vecinătate. ― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni şi douăzeci din ăştia, dacă nu vrei să le faci o vizită. ― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toţi, deodată. Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea puţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemulţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.   descărcați cartea direct de aici:...

JANE AUSTEN EMMA CAPITOLUL I   EMMA WOODHOUSE, frumoasă, deşteaptă, bogată, cu un cămin minunat şi o fire veselă, părea să facă parte dintre aleşii soartei. Trecuseră douăzeci şi unu de ani de când era pe lume şi puţine lucruri o mâhniseră sau îi răniseră mândria. Era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui tată iubitor, care le răsfăţase mult, şi, ca urmare a căsătoriei surorii ei, devenise stăpâna casei la o vârstă destul de fragedă. Mama îi murise demult, aşa că nu-şi mai amintea decât vag mângâierile ei. Îi luase locul o femeie minunată, care, făcând slujba de guvernantă, îi oferea o dragoste aproape maternă. Domnişoara Taylor locuia la familia Woodhouse de şaisprezece ani, mai degrabă ca prietenă decât ca guvernantă, şi ţinea mult la amândouă fetele, dar mai ales la Emma. Între ele exista acea intimitate care se naşte între surori. Chiar înainte ca domnişoara Taylor să fi demisionat oficial din slujbă, blândeţea firii ei o făcea să se poarte fără asprime şi odată îndepărtată umbra severităţii, ea şi Emma deveniseră prietene foarte apropiate. Emma făcea tot ce-i plăcea, căci, deşi respecta mult părerile domnişoarei Taylor, se conducea după propria ei judecată. Ceea ce era cu adevărat rău în caracterul Emmei, era o tendinţă de a-şi impune prea mult voinţa şi o prea mare încredere în sine; acestea erau neajunsurile care ameninţau să-i umbrească bucuriile. Primejdia însă trecea neobservată deocamdată şi nu putea fi socotită o nenorocire.   Avu şi o mâhnire, uşoară, care nu avea de ce să-i apese sufletul. Domnişoara Taylor se căsători. Pierderea ei îi aduse prima întristare. În ziua nunţii acestei iubite prietene, Emma fu pentru întâia oară cuprinsă de gânduri triste. După nuntă, când mirii plecară, rămase singură cu tatăl ei la masa pregătită pentru cină, fără să poată spera că cineva le va înveseli ceasurile lungi de seară. După masă, tatăl ei se retrase să doarmă şi Emma rămase cu gân-durile ei. Împrejurarea promitea să fie fericită pentru prietena ei. Domnul Weston era un bărbat cu un caracter ireproşabil, avere destulă, vârstă potrivită şi purtare aleasă. Emma simţea chiar o satisfacţie la gândul că, generoasă şi dezinteresată, ea însăşi dorise şi făcuse totul pentru realizarea acestei căsătorii. Dar generozitatea i se întorcea împotrivă. Va simţi lipsa domnişoarei Taylor în fiecare minut al zilei. Îşi aminti de bunătatea ei — bunătatea şi afecţiunea pe care le ştia de şaisprezece ani —, cum o învăţase şi cum se jucase cu ea, de când avea cinci ani, cum, dedicându-i toate puterile, făcea tot ca ea să fie fericită când era sănătoasă şi-i stătea de veghe la căpătâi când era bolnavă. Tributul de recunoştinţă pentru acei ani era mare, dar intimitatea din ultimii şapte ani, egalitatea care se stabilise după căsătoria Isabellei, când rămăseseră numai ele două, era o amintire mai scumpă şi mai gingaşă. Fusese o prietenă şi o tovarăşă cum rar se întâlneşte: inteligentă, cultă, săritoare, blândă, cunoscând toate treburile familiei, arătând interes pentru binele tuturor, dar mai ales pentru Emma; fusese părtaşă la toate plăcerile şi planurile ei. Era fiinţa căreia putea să-i spună tot ce-i trecea prin minte şi care o iubea destul de mult pentru a-i trece cu vederea cusururile. Cum va suporta ea această schimbare ? Ce e drept, prietena ei se muta la numai o jumătate de milă depărtare de ei. Dar Emma ştia ce mare va fi diferenţa între doamna Weston, de care o va despărţi numai o jumătate de milă, şi domnişoara Taylor, care locuia în aceeaşi casă cu ea; şi cu toate avantajele caracterului şi situaţiei ei, Emma era acum în primejdia de a suferi din cauza izolării spirituale. Îl iubea mult pe tatăl ei, dar el nu-i putea fi tovarăş, nu putea să fie partenerul ei într-o conversaţie fie serioasă, fie pe ton de glumă.   Diferenţa de vârstă (domnul Woodhouse nu se căsătorise tocmai tânăr) era accentuată de firea şi obiceiurile lui, căci, fiind toată viaţa cam bolnăvicios, nu-şi obosea nici mintea, nici trupul şi prin purtarea sa era mult mai bătrân decât anii pe care îi avea. Deşi era peste tot iubit pentru sufletul lui bun şi firea lui blândă, nu s-ar fi putut spune că strălucea prin darurile spiritului. Sora ei, care în urma căsătoriei se mutase la Londra, la o distanţă relativ mică, de numai şaisprezece mile, era totuşi prea departe pentru vizite zilnice şi Emma avea să petreacă multe seri lungi şi plictisitoare de octombrie şi noiembrie până când Crăciunul urma să prilejuiască o nouă vizită a Isabellei, cu soţul şi copiii ei, care umpleau casa şi îi ofereau o încântătoare tovărăşie. Highbury, satul acesta mare şi cu o populaţie aproape la fel de numeroasă ca a unui oraş şi din care Hartfield, în ciuda gazonului, propriu boschetelor şi numelui său, făcea parte, nu-i oferea pe nimeni de talia ei. Familia Woodhouse era socotită aici cea mai de frunte. Toţi îi priveau cu respect. Aveau multe cunoştinţe, căci tatăl ei se purta frumos cu toată lumea, dar nar fi acceptat pe nimeni în locul domnişoarei Taylor, nici pentru o jumătate de zi. Schimbarea era tristă şi Emma nu avea decât să ofteze şi să-şi dorească lucruri imposibile, când tatăl ei se trezi şi trebui să devină din nou voioasă. Proasta lui dispoziţie trebuia risipită. Era un om cu nervii slabi, care se întrista uşor; îi iubea pe toţi cei din jurul său şi nu-i plăcea să se despartă de ei; îl supăra orice fel de schimbare. Căsătoria ca motiv de schimbare a situaţiei era pentru el ceva cu totul nesuferit; nu era nici acum împăcat cu faptul că fiica lui se căsătorise şi nu putea vorbi despre ea decât cu multă compătimire, deşi fusese o căsătorie din dragoste, iar acum era nevoit să se despartă şi de domnişoara Taylor. Datorită obiceiurilor sale izvorâte dintr-un uşor egoism, şi pentru că nu putea crede că ceilalţi pot să aibă sentimente diferite de ale sale, era de părere că domnişoara Taylor săvârşise o faptă la fel de păgubitoare pentru ea ca şi pentru ei, şi ar fi folosit cu mult mai bine dacă ea şi-ar fi petrecut tot restul zilelor la Hartfield. Emma zâmbea şi flecărea cât se poate de veselă pentru a-l abate de la asemenea gânduri, dar, când se servi ceaiul, domnul Woodhouse nu se putu abţine de la a-şi repeta exclamaţia de la cină:   — Biata domnişoară Taylor, tare aş vrea s-o văd din nou aici. Ce păcat că domnului Weston i-a venit ideea s-o ia de nevastă! — Nu pot să fiu de acord cu dumneata, tată, ştii prea bine! Domnul Weston e un bărbat atât de manierat, de vesel, de minunat, încât merită din plin o soţie bună. Şi doar nu voiai ca domnişoara Taylor să stea la noi toată viaţa şi să ssuporte toanele mele, când poate să aibă casa ei ? — Casa ei! Care-i, mă rog, avantajul că are casa ei ? Casa asta e de trei ori mai mare şi tu nai niciodată toane, draga mea! — Dar ne vom duce foarte des pe la ei şi ei vor veni pe la noi. Ne vom întâlni mereu. Noi trebuie să facem începutul. Trebuie să le facem vizita cuvenită după nuntă cât mai repede. — Draga mea, cum o să mergem până acolo ? Randalls e aşa de departe. Nu pot merge pe jos nici jumătate de drum. — Nu tată, nimeni nu zice să mergi pe jos. Vom merge, bineînţeles, cu trăsura. — Trăsura! Dar lui James n-o să-i convină să înhame caii pentru o distanţă atât de mică. Şi unde o să ţină caii în timpul vizitei ? — O să-i ţină în grajdul domnului Weston, tată. Ştii bine că am stabilit deja. Am discutat cu domnul Weston aseară. În ce-l priveşte pe James, poţi să fii sigur că o să-i facă plăcere să meargă la Randalls iiindcă fata lui e servitoare acolo. Cred chiar că va fi bucuros să ne ducă numai acolo. Şi asta datorită dumitale tată! I-ai făcut rost Hannei de o slujbă bună. Nimeni nu s-a gândit la Hannah până nu i-ai pomenit dumneata numele — şi James îţi e foarte îndatorat. — Îmi pare foarte bine că m-am gândit la ea. A fost un noroc. Nu vreau ca James să se creadă nedreptăţit, sub nici un motiv. Sunt sigur că va fi o servitoare excelentă; e politicoasă şi vorbeşte frumos. Am o părere minunată despre ea. De câte ori mă vede îmi face o reverenţă şi mă întreabă ce mai fac într-un fel foarte drăguţ, şi când ai adus-o aici să coasă, am observat că totdeauna întorcea cheia aşa cum trebuie şi nu trântea uşa. Sunt sigur că va fi o servitoare minunată. Şi pentru domnişoara Taylor va fi o mingâiere să aibă în preajmă pe cineva cunoscut. De câte ori James se va duce să-şi vadă fata, va primi veşti de la noi. El îi va spune cum o ducem. Emma făcu totul să îndrepte gândurile tatălui ei în această mai fericită direcţie şi spera că, ajutată de jocul de table, va reuşi să-l facă să suporte seara iar ea să aibă de luptat numai cu propriile ei regrete. Aşezară masa pentru table, dar îndată după aceea sosi un musafir şi tablele deveniră inutile. Domnul Knightley, un bărbat inteligent, de vreo treizeci şi şapte — treizeci şi opt de ani, era nu numai un foarte vechi şi intim prieten al familiei, dar şi legat în mod special de ei, fiind fratele mai mare al soţului Isiabellei. Locuia cam la o milă distanţă de Highbury şi venea foarte des în casă, primit cu multă plăcere, iar acum fu întâmpinat cu şi mai multă căldură, căci venea de la rudele comune din Londra. Se întorsese târziu, la ora cinei, după o absenţă de câteva zile, şi acum sosea la Hartfield să aducă vestea că în Brunswick Square toate sunt bune. Această împrejurare fericită îl învioră un timp pe domnul Woodhouse. Domnul Knightley era un om vesel, care îi plăcea, şi nenumăratele lui întrebări despre „biata Isabella şi copiii ei” primiră un răspuns mulţumitor. Când toate acestea se sfârşiră, domnul Woodhouse observă plin de recunoştinţă:   — Foarte drăguţ din partea dumitale, domnule Knightley, să ieşi din casă la vremea asta, ca să vii la noi. Mi-e teamă că n-a fost o plimbare prea plăcută. — Da de unde, domnule. E o noapte frumoasă, cu lună, şi e aşa de cald că nu mă pot apropia de foc. — Dar trebuie să fie foarte umed şi mult noroi pe jos. N-aş vrea să răceşti. — Noroi, domnule ? Uitaţi-vă la pantofii mei! Nici un strop. — Cam ciudat, ştii, a plouat foarte mult zilele astea. A plouat îngrozitor de tare, cam jumătate de oră, când eram la micul dejun. Eu chiar voiam să se amâne nunta. — Apropo, nu v-am urat fericire. Ştiu foarte bine ce fel de fericire simţiţi şi nu m-am grăbit cu felicitările. Dar cred că totul a mers destul de bine. Cum a fost ? Cine-a plâns mai mult ? — Ah, biata domnişoară Taylor, tristă întâmplare! — Bietul domn şi biata domnişoară Woodhouse, dacă vreţi; dar n-aş zice „biata domnişoară Taylor”. Am multă consideraţie pentru dumneavoastră şi pentru Emma, dar când vine vorba de a depinde sau nu de cineva! în orice caz, cred că e mai bine să trebuiască să faci pe plac la unul, decât la doi. — Mai ales când unul din cei doi e o fiinţă aşa de năzuroasă şi mofturoasă, zise Emma în glumă. Asta voiai să spui, domnule, nu ? Şi ai fi spus-o, dacă tata n-ar fi fost de faţă. — Cred că e adevărat, draga mea, într-adevăr, zise domnul Woodhouse cu un oftat. Mi-e teamă că uneori sunt foarte năzuros şi mofturos. — Dragă tată, doar nu crezi că mă gândeam la dumneata, sau presupuneam că domnul Knightley s-ar gândi la dumneata. Ce idee îngrozitoare! Nu, eu mă gândeam la mine. Domnului Knightley îi place să-mi caute pricină, ştii, aşa în glumă. E numai o glumă. Totdeauna ne spunem orice unul altuia. Domnul Knightley era de fapt unul dintre puţinii oameni care îi puteau găsi cusururi Emmei şi singurul care i le spunea. Şi, deşi asta nu-i plăcea în mod deosebit nici Emmei, îi era teamă că tatăl ei va fi şi mai puţin încântat să afle că există persoane care nu o găsesc perfectă. — Emma ştie că nu o flatez niciodată, zise domnul Knightley, dar nu mă refeream la nimeni în special. Domnişoara Taylor era obişnuită să facă pe plac la doi, acum nu va avea decât unul. Se pare că e spre câştigul ei. — Da, zise Emma, dorind să încheie subiectul, voiai să ştii cum a fost la nuntă. Am plăcerea să-ţi spun că ne-am purtat cu toţii minunat. Toţi au fost punctuali, toţi arătau bine, nici o lacrimă, nici o mutră plouată. Ştiam cu toţii că ne va despărţi numai o jumătate de milă şi că ne vom vedea cu siguranţă în fiecare zi.   — Emma, draga de ea, suportă totul aşa de bine, zise tatăl ei, dar, domnule Knightley, zău, îi pare rău c-a pierdut-o pe biata domnişoară Taylor, şi sunt sigur că îi va fi foarte dor de ea. Emma întoarse capul ca să-şi ascundă faţa răvăşită de zâmbete şi lacrimi. — Ar fi imposibil ca Emmei să nu-i fie dor de o asemenea tovarăşă, zise domnul Knightley. N-am iubi-o atât dacă am crede aşa ceva. Dar ea ştie că această căsătorie e spre binele domnişoarei Taylor. Ştie cât de avantajos este, la vârstă domnişoarei Taylor, să se aşeze la casa ei şi ce important e pentru ea să-şi asigure bătrâneţile şi deci nu se poate lăsa copleşită de durere când trebuie să se bucure. Toţi prietenii trebuie să fie bucuroşi că domnişoara Taylor sa măritat aşa de bine. — Şi aţi uitat că mai am un motiv să fiu fericită, zise Emma, şi încă unul foarte serios — acela că eu am pus la cale această căsătorie. Eu am pus-o la cale, după cum ştiţi, de acum patru ani. Şi acum, satisfacţia că a avut loc şi că am avut dreptate, când atâţia spuneau că domnul Weston nu se mai însoară, mă poate consola pentru orice. Domnul Knightley clătină din cap. Tatăl ei răspunse drăgăstos: — Draga mea, tare mult aş vrea să nu mai pui la cale căsătorii şi să nu mai ghiceşti viitorul, căci tot ce spui se adevereşte. Te rog, nu mai pune la cale căsătorii! — Promit să nu pun nici una la cale pentru mine, tată, dar pentru alţii, trebuie! E extrem de hazliu. Şi după un asemenea succes… Ştiţi, toată lumea spunea că domnul Weston nu se mai însoară, da, zău! Domnul Weston, care era de atâta vreme văduv şi părea aşa de mulţumit fără soţie, aşa de ocupat mereu cu afacerile de la oraş şi cu prietenii lui de aici, totdeauna bine primit oriunde se ducea, totdeauna vesel, domnul Weston n-ar fi fost nevoit să petreacă nici o seară de unul singur, dacă nu voia. O, nu, domnul Weston nu se va mai căsători. Unii vorbeau chiar de o făgăduială făcută soţiei pe patul de moarte, iar alţii ziceau că fiul şi cumnatul nu-l lasă. Se spuneau tot felul de tâmpenii pe seama lui, pe tonul cel mai serios, dar eu n-am crezut nimic. Din ziua când, acum vreo patru ani, domnişoara Taylor şi cu mine l-am întălnit pe Broadway Lane, şi a fost atât de amabil să se repeadă la magazinul lui Mitchell să împrumute două umbrele pentru noi, pentru că începuse să burniţeze, mi-am pus în gând să-i căsătoresc. Am început să pun la cale căsătoria chiar din acel moment şi acum, când sunt răsplătită cu un asemenea succes, dragă tată, cum vrei să renunţ la a pune la cale căsătorii ?   — Nu înţeleg ce înseamnă pentru tine succes, zise domnul Knightley. Succesul presupune strădanie. Ţi-ai petrecut timpul cu destul folos dacă de patru ani te străduieşti să faci căsătoria asta. E o ocupaţie frumoasă pentru mintea unei domnişoare, dar dacă, ceea ce cred că e mai degrabă adevărat, ceea ce numeşti tu „a pune la cale căsătoria”, înseamnă a-ţi face planuri numai, şi a-ţi zice într-o doară „Ce bine ar fi dacă domnul Weston ar lua-o de soţie pe domnişoara Taylor”, şi a-ţi repeta fraza din când în când, de ce vorbeşti despre succes ? Care e meritul tău, de ce eşti mândră ? Ai avut norocul să ghiceşti şi atâta tot! — Şi dumneata, n-ai cunoscut niciodată plăcerea şi triumful norocului de a ghici adevărul ? îmi pare rău pentru dumneata, te socoteam mai inteligent, căci, crede-mă, norocul de a ghici nu e noroc pur şi simplu, trebuie să ai har. Cât despre cuvântul succes, care nu-ţi place, nu înţeleg de ce nu aş avea nici un drept la el. Ai făcut două presupuneri interesante, dar nu crezi că se poate face şi o a treia, că există ceva între a face totul şi a nu face nimic ? Dacă n-aş fi încurajat vizitele domnului Weston aici, n-aş fi făcut unele aluzii, n-aş fi rezolvat micile probleme, putea să nu iasă nimic. Cred că ştii foarte bine casa noastră ca să înţelegi despre ce vorbesc. — Un bărbat cinstit şi cu inima deschisă ca domnul Weston şi o femeie înţeleaptă şi modestă ca domnişoara Taylor pot să-şi vadă şi singuri de treburi. E posibil ca, pentru că te-ai amestecat, să-ţi fi făcut mai degrabă ţie un rău decât lor un bine. — Emma nu se gândeşte niciodată la ea dacă poate face un bine altora, interveni domnul Woodhouse, înţelegând numai pe jumătate. Dar, draga mea, te rog, nu mai pune la cale căsătorii, astea sunt nişte prostii care strică armonia familiei. — Numai una tată, numai pentru domnul Elton. Bietul domn Elton! îţi place domnul Elton, tată, nu-i aşa ? Trebuie să-i caut o nevastă! Nimeni din Highbury nu-l merită şi e aici aproape de un an, şi şi-a aranjat casa aşa de frumos, ar fi o ruşine să rămână burlac. Şi azi, când le-a împreunat mâinile la miri, mă gândeam că şi-ar dori să i se oficieze şi lui o asemenea slujbă. Îl simpatizez mult pe domnul Elton şi cred că e singurul mod de a-i face un serviciu. — Domnul Elton e un tânăr foarte drăguţ, desigur, şi foarte bun băiat, şi am multă stimă pentru el. Dar dacă vrei să-i acorzi atenţie, invită-l într-o zi la masă. E mult mai bine aşa. Şi poate că domnului Knightley îi va face plăcere să-l cunoască. — Cu multă plăcere, oricând, zise domnul Knightley, râzând, şi sunt întru totul de acord că e mult mai bine aşa. Invită-l la masă, Emma, şi serveşte-l cu peştele şi puiul cel mai bun, dar lasă-l să-şi aleagă singur nevasta! Crede-mă, un bărbat de douăzeci şi şase, sau douăzeci şi şapte de ani, poate să-şi poarte singur de grijă!   descărcați cartea direct de aici:...