Recent Posts
Posts
Harry Potter şi Talismanele Morţii Harry Potter and the Deathly Hallows   O înnăscută patimă, Amară, sângeratică A minţii lovitură Nespusă, jalnică tortură, Fără­ndurare şi fără măsură! Din casă, nu din ţări străine Mântuitorul nostru vine Şi vindecă puroi de rană În luptă sângeros avană. Slăviţi să fie zeii Puternici sub pământ! Auzi­mi cel din urmă strigăt, tată, Priveşte pe copiii tăi de pe mormânt, Îndură­te de fiul tău şi de­a ta fată. Eschil, Hoeforele (Purtătoarele de prinoase)   Capitolul I.   Ascensiunea Lordului Întunecat.   Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, la distanţă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă, fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşi vârâră baghetele sub pelerine, pornind într­un ritm alert în aceeaşi direcţie. — Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi. — Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală. Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi fluturându­le în dreptul gleznelor. — Credeam c­o să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feţei sale fiind când luminate de lună, când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau. A fost ceva mai dificil decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eşti absolut convins că vei fi bine primit? Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră la dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându­se în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers: ridicară amândoi mâna stângă, ca într­un fel de salut, şi trecură direct prin ele, ca şi când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuştii de tisă de pe margine înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, în dreapta lor.   Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptând­o peste capul tovarăşului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba maiestuos de­a lungul gardului viu. — Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni… pufni Yaxley, băgându­şi bagheta înapoi sub pelerină. La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, iar prin ochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau nişte luminiţe. Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărduleţul viu susura o fântână. Pietrişul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley şi Plesneală se grăbeau să ajungă la uşa de la intrare, care începu să se deschidă spre interior pe măsură ce se apropiau, deşi nimeni nu părea s­o fi atins. Holul slab luminat era spaţios şi somptuos decorat, cu un covor splendid acoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereţi îi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor. Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv, care dădea în camera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, apoi, Plesneală învârti mânerul de bronz. Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau într­un şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei, rotindu­se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, şi reflectându­se în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea să­i dea vreo importanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus. — Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul mesei. Nu mai aveaţi mult şi întârziaţi. Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, astfel încât noilor veniţi le fu greu la început să­i distingă altceva decât silueta. Totuşi, în momentul în care ajunseră mai aproape, putură să­i observe chipul spân care îi strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi roşietici scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie. — Severus, aici, zise Cap­de­Mort, arătând spre locul din dreapta sa. Yaxley – lângă Dolohov. Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirile se fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se adresă întâi Cap­de­Mort. — Deci? — Stăpâne, Ordinul Phoenix intenţionează să îl mute pe Harry Porter din locul unde se află acum în siguranţă, sâmbăta viitoare, la căderea nopţii. În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate, alţii începură să se foiască, ochii fiindu­le aţintiţi în direcţia lui Plesneală şi a lui Cap­de­Mort. — Sâmbătă… la căderea nopţii, repetă Cap­de­Mort. Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încât unii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă parte, de teamă să nu fie pârjoliţi de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită calm în ochii lui Cap­de­Mort şi, după câteva clipe, gura lipsită de buze a acestuia se chirci într­un fel de zâmbet. — Bun. Excelent. Şi această informaţie vine… — De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală. — Stăpâne! Yaxley se aplecase în faţă, ca să­i vadă mai bine pe Cap­de­Mort şi pe Plesneală, aflaţi la celălalt capăt al mesei. Toate feţele se întoarseră către el. — Stăpâne, eu am auzit altceva. Yaxley aşteptă, dar Cap­de­Mort nu rosti nici un cuvânt, aşa că îşi luă libertatea să continue: — Aurorului Dawlish i­a scăpat că Potter va fi mutat pe data de treizeci, în noaptea de dinainte ca băiatul să împlinească şaptesprezece ani.   Plesneală zâmbea. — Sursa mea mi­a spus că se pune la cale lansarea unei piste false, despre asta trebuie să fie vorba. Mai mult ca sigur că Dawlish este victima unei Vrăji Confundus. Nu ar fi pentru prima dată, se ştie că este susceptibil de aşa ceva. — Stăpâne te asigur, că Dawlish părea foarte sigur, zise Yaxley — Fireşte că părea sigur, dacă fusese victima unei Vrăji Confundus, spuse Plesneală. Eu te asigur, Yaxley, că Oficiul Aurorilor nu va mai juca nici un rol în protejarea lui Harry Potter. Ordinul crede că avem spioni la minister. — Înseamnă că a nimerit­o şi Ordinul cu ceva, nu? se trezi un bărbat îndesat, care stătea la mică distanţă de Yaxley; el râse pe înfundate şi câţiva dintre cei de la masa lungă îl imitară. Cap­de­Mort nu râse. Îşi plimba privirea de­a lungul corpului care se învârtea încet deasupra şi părea cufundat în gânduri. — Stăpâne, continuă Yaxley, Dawlish este de părere că o întreagă escadrilă de Aurori va fi implicată în transferarea băiatului… Cap­de­Mort ridică o mână mare şi albă şi­l reduse pe Yaxley la tăcere, acesta aruncându­i acum priviri duşmănoase, când îl văzu că se întoarce iar către Plesneală. — Unde vor ascunde băiatul de aici încolo? — La unul dintre membrii Ordinului, zise Plesneală. Conform spuselor sursei, casa beneficiază de toate mijloacele de protecţie ale Ordinului şi Ministerului Magiei la un loc. Stăpâne, cred că nu îl vom putea captura odată ajuns acolo, desigur, în afara cazului în care va cădea ministerul până sâmbăta viitoare, dându­ne poate ocazia să descoperim şi să desfacem destul de multe vrăji, pentru a trece şi de celelalte. — Ei bine, Yaxley? strigă Cap­de­Mort din capul mesei, în timp ce lumina focului sticlea straniu în ochii săi roşii. Spune­mi, va cădea ministerul până sâmbăta viitoare? Toate capetele se mai întoarseră o dată spre Yaxley; el îşi îndreptă umerii şi zise: — Stăpâne, am veşti bune în această privinţă. Am reuşit  cu mare dificultate şi eforturi considerabile – să arunc un blestem Imperius asupra lui Pius Thicknesse. Mulţi dintre cei care stăteau în apropierea lui Yaxley părură impresionaţi. Vecinul său, Dolohov, un bărbat cu faţa prelungă şi schimonosită, îl bătu pe umăr. — Este un început, spuse Cap­de­Mort. Dar Thicknesse este un singur om. Este nevoie ca Scrimgeour să fie înconjurat de oamenii noştri, înainte ca eu să acţionez. Un atentat eşuat la viaţa ministrului m­ar da mult înapoi. — Da, Stăpâne, aşa este, dar ştiţi, ca şef al Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, Thicknesse intră în mod regulat în contact nu numai cu însuşi ministrul, ci şi cu şefii tuturor celorlalte departamente ale ministerului. Acum, că avem sub control un oficial atât de sus­pus, cred că ne va fi uşor să îi subjugăm pe ceilalţi, ca apoi toţi să conlucreze pentru înlăturarea lui Scrimgeour. — Atâta timp cât prietenul nostru Thicknesse nu este descoperit înainte să îi fi atras şi pe ceilalţi de partea lui, zise Cap­de­Mort. În orice caz, este puţin probabil ca ministerul să cadă în mâinile mele până sâmbăta viitoare. Dacă nu ne putem atinge de băiat la destinaţie, atunci va trebui să acţionăm în timp ce călătoreşte. — Aici suntem în avantaj, Stăpâne, spuse Yaxley, care părea hotărât să obţină măcar o fărâmă de aprobare. În momentul de faţă, avem mai mulţi oameni infiltraţi în Departamentul de Transport Magic. Vom afla imediat dacă Potter va Apărea sau va folosi Reţeaua Zvrr. — Nu va face niciuna, nici alta, zise Plesneală. Ordinul evită orice mijloc de transport care este controlat sau reglementat de minister. Nu au încredere în nimic din ce are legătură cu locul acela. — Cu atât mai bine, spuse Cap­de­Mort. Va trebui să călătorească în spaţiu deschis, deci va fi mult mai uşor de capturat.   Cap­de­Mort mai aruncă o privire către corpul care se învârtea încet şi adăugă: — Mă voi ocupa eu însumi de băiat. S­au făcut prea multe greşeli în ceea ce îl priveşte pe Harry Potter. Unele dintre ele au fost ale mele. Faptul că Harry Potter este în viaţă se datorează în mai mare măsură greşelilor mele, decât victoriilor lui. Oamenii din jurul mesei îl priveau pe Cap­de­Mort temători; judecând după expresia lor, fiecare dintre ei părea să­şi facă probleme că ar putea fi învinuit pentru faptul că Harry Potter era încă viu. Însă Cap­de­Mort vorbea mai mult cu sine decât cu ei, adresându­se în continuare corpului inert de deasupra sa. — Am fost neglijent şi, drept urmare, am fost ocolit de noroc şi oportunitate. Asta duce de râpă până şi planurile cele mai bine construite. Dar am învăţat din greşeli. Înţeleg lucruri pe care nu le înţelegeam până acum. Harry Potter trebuie să moară de mâna mea şi aşa va fi! După ce aceste cuvinte fură rostite, aproape ca un răspuns, se auzi brusc un vaiet teribil, izvorât din deznădejde şi durere. Mulţi dintre cei de la masă se uitară în jos, speriaţi, pentru că vaietul părea să fi venit de sub picioarele lor. — Şobo, zise Cap­de­Mort, fără nici o schimbare în tonul său calm şi meditativ, în timp ce nu­şi desprinsese încă ochii de la corpul suspendat. Nu ţiam spus să ai grijă ca prizonierul nostru să păstreze liniştea. — Ba d­da, Stăpâne, zise cu respiraţia întretăiată un omuleţ scund, aşezat pe la jumătatea mesei, care alunecase atât de mult în scaun, încât, la prima vedere, locul părea să fie liber. Se ridică grăbit şi ieşi în fugă, lăsând în urmă doar o bizară sclipire argintie. — După cum spuneam, continuă Cap­de­Mort, uitându­se din nou la chipurile tensionate ale adepţilor săi, acum înţeleg mai bine. De exemplu, va trebui să împrumut bagheta unuia dintre voi înainte de a mă duce să îl omor pe Potter. Cei din jurul lui rămaseră înmărmuriţi, de parcă le­ar fi cerut împrumut vreun braţ sau cine ştie ce. — Nici un voluntar? întrebă Cap­de­Mort. Să vedem… Lucius, nu văd de ce ar trebui să mai ai baghetă.   Lucius Reacredinţă ridică privirea. La lumina focului, pielea îi părea galbenă ca ceara, iar ochii îi erau adânciţi în orbite şi avea cearcăne. Când vorbi, vocea i se auzi răguşită: — Stăpâne? — Bagheta, Lucius. Vreau să­mi dai bagheta ta. — Eu… Reacredinţă se uită cu coada ochiului la soţia sa. Aceasta privea drept înainte, la fel de palidă ca şi el; avea părul lung şi blond dat pe spate, iar sub masă, degetele ei subţiri îl strânseră pentru o clipă de încheietură. La atingerea ei, Reacredinţă îşi vârî mâna în interiorul robei, scoase o baghetă şi i­o dădu lui Cap­de­Mort, care o ridică în faţa ochilor săi roşii, examinând­o cu atenţie. — Din ce este? — Din ulm, Stăpâne, şopti Reacredinţă. — Şi miezul? — Fragment… fragment din inimă de dragon. — Bun, spuse Cap­de­Mort.   Scoase bagheta sa şi le compară lungimea. Lucius Reacredinţă făcu o mişcare involuntară; pentru o fracţiune de secundă, păru că se aştepta să primească în schimb bagheta lui Cap­de­Mort. Cap­de­Mort sesiză gestul şi ochii i se măriră răutăcioşi. — Cum să­ţi dau bagheta mea, Lucius? Bagheta mea? Câţiva râseră batjocoritor. — Te-­am lăsat în libertate, Lucius, şi nu îţi este de ajuns? Dar am observat că tu şi familia ta nu păreţi tocmai fericiţi în ultima vreme… Spunemi, Lucius, ce anume te deranjează la prezenţa mea în casa ta? — Nimic… nimic, Stăpâne! — Lucius… minţi de îngheaţă apele. Vocea calmă părea să se audă ca un şuierat, chiar şi după ce gura necruţătoare încetă să se mai mişte. Unul sau doi vrăjitori abia reuşiră să­şi reprime tremuratul, când şuieratul începu să se audă din ce în ce mai tare; ceva greu se târşâia pe podea, pe sub masă. Un şarpe uriaş ieşi de acolo şi se caţără încet pe scaunul lui Cap­deMort. Se tot înălţa, părând să nu se mai termine, şi, până la urmă, se opri pe umerii Lordului; era gros cât coapsa unui adult, iar ochii cu pupile verticale nu clipeau absolut deloc. Cap­de­Mort mângâie animalul oarecum absent, cu degetele sale lungi şi subţiri, fără să­şi ia ochii de la Lucius Reacredinţă. — De ce este oare familia Reacredinţă atât de nemulţumită de rolul pe care îl are? Nu este revenirea mea, faptul că am ajuns la putere exact ce au susţinut că şi­au dorit cu ardoare în toţi anii ăştia? — Desigur, Stăpâne, spuse Lucius Reacredinţă şi îşi şterse buza de sus de transpiraţie, cu mâna tremurândă. Am dorit­o… Şi o dorim.   În stânga lui Reacredinţă, soţia sa încuviinţă din cap straniu şi cu răceală, evitând să se uite la Cap­de­Mort şi la şarpe. În dreapta sa, Draco, fiul, care se tot holbase până atunci la corpul inert de deasupra îi aruncă pe furiş o privire lui Cap­de­Mort, dar îşi întoarse capul imediat, îngrozit de un posibil contact vizual. — Stăpâne, spuse o femeie brunetă de la jumătatea mesei, cu vocea sugrumată de emoţie, este o onoare să va avem aici, în casa familiei noastre. Nu există plăcere mai mare. Era aşezată alături de sora ei, la fel de diferită ca înfăţişare, cu părul ei brunet şi ochii străjuiţi de pleoape grele, cum era şi în privinţa comportamentului; în timp ce Narcissa stătea dreaptă şi impasibilă, Bellatrix se apleca înspre Cap­de­Mort cât putea de mult, de teamă că nişte simple cuvinte n­o ajutau prea mult să­şi exprime marea dorinţă de apropiere. — Nu există plăcere mai mare de atât, repetă Cap­de­Mort, cu capul aplecat puţin într­o parte, cercetând­o pe Bellatrix. Venind din partea ta, Bellatrix, asta înseamnă foarte mult. Bellatrix roşi şi ochii i se umplură de lacrimi de încântare. — Stăpânul meu ştie că spun doar purul adevăr! — Nu există plăcere mai mare de atât… chiar şi în comparaţie cu fericitul eveniment despre care am auzit că a avut loc în familia ta săptămâna aceasta? Femeia îl privi fix, cu gura întredeschisă, în mod evident nedumerită. — Nu ştiu la ce te referi, Stăpâne. — Mă refer la nepoata ta, Bellatrix. Şi la a voastră, Lucius şi Narcissa. Tocmai s­a căsătorit cu vârcolacul Remus Lupin. Trebuie să fiţi nespus de mândri.   În jurul mesei se auzi o explozie de râsete batjocoritoare. Mulţi se aplecară în faţă, schimbând priviri voioase, câţiva bătură cu pumnul în masă. Şarpele cel gigantic deschise gura larg, şuierând furios, deranjat de zgomote, însă Devoratorii Morţii erau atât de încântaţi de umilirea lui Bellatrix şi a familiei Reacredinţă, încât nici nu îl auziră. Chipul femeii, îmbujorat nu de mult de bucurie, devenise acum de un roşu neuniform, urâţindu­se. — Nu ne este nepoată, Stăpâne, strigă ea peste şuvoiul de râsete. Noi – Narcissa şi cu mine – nu am mai văzut­o deloc pe sora noastră de când s­a măritat cu Sânge­Mâlul. Copila asta n­are nici o legătură cu noi, la fel ca şi dihania cu care s­a măritat. — Tu ce zici Draco! întreba Cap­de­Mort şi, cu toate că vorbea încet, vocea sa reuşi să răzbată prin mulţimea de huiduieli şi batjocuri. O să ai grijă de pui? Amuzamentul crescu; Draco Reacredinţă îşi ridică privirea îngrozit spre tatăl său, dar acesta îşi ţinea ochii fixaţi în poală, apoi întâlni privirea mamei sale. Aceasta clătină din cap imperceptibil, apoi continuă să fixeze cu o privire inexpresivă peretele de vizavi. — Ajunge! spuse Cap­de­Mort, izbind şarpele furios. Ajunge! Râsetele amuţiră numaidecât. — Mulţi dintre arborii noştri genealogici cei mai vechi au fost infestaţi în decursul timpului, zise el, în timp ce Bellatrix îl privea rugător, cu respiraţia tăiată. Pentru a vi­i menţine sănătoşi pe ai voştri, trebuie să retezaţi crengile uscate, nu­i aşa! Să tăiaţi părţile care ameninţă sănătatea celorlalte. — Da, Stăpâne, şopti Bellatrix, iar ochii i se umplură din nou de lacrimi de recunoştinţă. Cu prima ocazie! — O vei avea, spuse Cap­de­Mort. În familia ta, ca şi în toată lumea… vom înlătura parazitul care ne infectează, până când nu vor mai rămâne decât cei cu sânge adevărat…   Cap­de­Mort ridică bagheta lui Lucius Reacredinţă, o îndreptă direct către silueta care se învârtea suspendată deasupra mesei şi o mişcă scurt. Silueta prinse viaţă, scoase un geamăt şi începu să se zbată în nişte legături invizibile. — Severus, îl recunoşti pe oaspetele nostru? întrebă Cap­de­Mort. Plesneală ridică ochii spre chipul răsturnat. Acum, toţi Devoratorii Morţii se uitau la victimă, de parcă li s­ar fi dat voie să îşi manifeste curiozitatea. Când se întoarse cu faţa spre lumina focului, vocea femeii se auzi spartă şi îngrozită: — Severus! Ajută-­mă! — A, da, spuse Plesneală, în timp ce prizoniera se învârti încet, înapoi cu spatele la el. — Dar tu, Draco? întrebă Cap­de­Mort, arătând cu mâna în care nu ţinea bagheta. Draco dădu hotărât din cap. Se părea că nu mai putea să se uita la ea acum, că era trează. Dar tu n­ai avut­o ca profesoară, zise Cap­de­Mort. Pentru aceia dintre voi care nu ştiu, în seara aceasta o avem printre noi pe Charity Burbage, care a predat până de curând la Şcoala Hogwarts de Magie, Farmece şi vrăjitorii. Se auziră câteva sunete în jurul mesei, semn că lumea înţelesese. O femeie masivă şi cocoşată, cu dinţi ascuţiţi, râse pe înfundate. — Da… Doamna profesoară Burbage i­a învăţat pe copiii vrăjitorilor şi vrăjitoarelor totul despre încuiaţi… cum nu sunt ei atât de diferiţi de noi… Unul dintre Devoratorii Morţii scuipă pe podea. Charity Burbage se întoarse din nou cu faţa spre Plesneală. Severus… te rog… te rog… — Linişte! spuse Cap­de­Mort, mişcând iar bagheta lui Reacredinţă, iar Charity tăcu, de parcă i s­ar fi pus un căluş.   Nemulţumită de coruperea şi contaminarea minţilor copiilor cu puteri vrăjitoreşti, doamna profesoară Burbage a scris, săptămâna trecută, o pledoarie înflăcărată în apărarea Sânge­Mâlilor, în Profetul zilei. Vrăjitorii, scrie ea, trebuie să accepte aceşti hoţi care le fură cunoştinţele şi magia. Diluarea sângelui pur este, după părerea doamnei profesoare, o împrejurare foarte dezirabilă… mai mult ca sigur că ar vrea să ne împerechem cu toţii cu încuiaţi… sau cu vârcolaci… Nimeni nu râse de data aceasta – în vocea lui Cap­de­Mort se distingeau clar furia şi dispreţul. Charity Burbage se învârti cu faţa spre Plesneală pentru a treia oară. Lacrimile îi curgeau şiroaie în păr. Plesneală se uită la ea, perfect impasibil, în timp ce aceasta se întorcea încet iar cu spatele la el. — Abracadabra. Scânteia fulgerului verzui lumină fiecare colţ al camerei. Cu un zgomot asurzitor, Charity căzu pe masa de dedesubt, care se cutremură cu un scârţâit îngrozitor. Mai mulţi Devoratori ai Morţii se dădură brusc înapoi cu scaunele. Draco se prăbuşi de pe scaun pe podea. — Cina e servită, Nagini, zise Cap­de­Mort încet şi şarpele uriaş se undui şi coborî de pe umerii săi pe suprafaţa lucioasă a mesei.   descărcați cartea direct de aici:...
CAPITOLUL I BĂIATUL DE ODINIOARĂ   Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli! Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil din lume (după părerea lor). Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!?   Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe micuţul Dudley, care nu mai contenea cu ţipetele. Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa ferestrei. La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de obraz pe doamna Dursley şi încercă să-l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară năbădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi biscuiţi. — Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă. Se urcă în maşină şi plecă. La colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preţ de o secundă nu îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să privească motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuţa străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe hărţi?!? Domnul Dursley ridică din umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot drumul nu se mai gândi decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de burghie.   Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva straniu. Cum de-abia se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia şoselei, nu putu să nu observe oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să sufere oamenii îmbrăcaţi extravagant! Îşi închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos cu degetele pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de… ciudaţi, ca să nu spună altfel! Şuşoteau agitaţi între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii dintre ei nici măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte acele pelerine fistichii, de culoare verde-smarald?!? Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu prin cap că oamenii aceia strângeau probabil fonduri pentru cine ştie ce, de-aia erau îmbrăcaţi aşa bătător la ochi. Da, asta trebuia să fie! Traficul se descongestionă şi, după puţin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea firmei. Gândul lui era din nou la burghie.   În biroul său, la etajul nouă, domnul Dursley se aşeză cu spatele la fereastră. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, cu greu s-ar fi putut concentra în dimineaţa aceea la burghiele lui. Aşa că nu văzu bufniţele care zburau în plină zi, deşi, ceilalţi oameni de pe stradă le văzură. Arătau cu degetul spre ele şi priveau cu gura căscată, în timp ce puzderie de bufniţe treceau pe deasupra capetelor lor. Mulţi dintre ei nu văzuseră o bufniţă nici noaptea, darămite ziua! Domnul Dursley habar n-avea de toate acestea! A urlat la subalterni, a dat telefoane importante şi a mai zbierat un pic. Asta însemna că a fost într-o dispoziţie excelentă până la prânz, când s-a gândit să se mai dezmorţească puţin şi s-a sculat de pe scaun să se ducă să-şi cumpere un covrig de la brutăria de vizavi. Uitase cu totul de oamenii în pelerine, când văzu alt grup, chiar lângă brutărie. Nu-şi putea explica de ce, dar îi dădeau o senzaţie de nelinişte. Oamenii erau foarte agitaţi, şuşoteau între ei şi nu aveau nici un fel de cutie în care să strângă vreo colectă. Intră în brutărie şi îşi luă o gogoaşă, până la urmă. Când trecu pe lângă acei oameni ciudaţi, auzi câteva frânturi din conversaţia lor: — Familia Potter… Da… Aşa am auzit… — Da… Fiul lor, Harry…   Domnul Dursley încremeni locului. Îl năpădi groaza. Vru să le spună ceva acelor oameni, dar renunţă după ce se gândi mai bine. Fugi până în biroul lui, îi spuse secretarei să nu fie deranjat şi puse mâna pe telefon. Aproape că formase tot numărul, când se răzgândi şi lăsă receptorul jos. Căzu pe gânduri, mângâindu-şi mustaţa. Nu, nu… Era cât se poate de stupid din partea lui… Potter era un nume destul de comun prin acele părţi, nu? Probabil că pe mulţi îi chema Potter, iar despre Harry, ce să mai vorbim! Dacă se gândea mai bine, nici măcar nu era sigur că pe nepotul lui îl chema Harry… Nu-l văzuse niciodată… Poate îl chema Harvey, cine ştie? Sau Harold… N-avea nici un rost s-o neliniştească şi pe doamna Dursley! Întotdeauna se indispunea cumplit, când i se amintea despre sora ei. Şi avea şi de ce, biata de ea! Dacă ar fi avut el o asemenea soră… Şi, totuşi, acei oameni cu pelerine… Nu prea i-a mai stat capul la burghie în după-amiaza aceea, iar când părăsi clădirea, la ora cinci, era aşa de îngrijorat, încât dădu peste cineva, din greşeală. — Scuzaţi! mormăi el către omuleţul în care intrase şi care se clătină şi aproape îşi pierdu echilibrul. Trecură câteva secunde bune până ce domnul Dursley îşi dădu seama că omul purta o pelerină violetă. Bărbatul nu părea supărat deloc că fusese aproape trântit la pământ, ba, din contră, faţa i se destinse într-un zâmbet larg şi spuse cu o voce, ca un chiţăit, care îi făcu pe toţi cei din apropiere să întoarcă miraţi capetele: — N-ai de ce să te scuzi, dragă domnule, nimic nu mă poate indispune azi! Să ne bucurăm că am scăpat de Ştim-Noi-Cine! Chiar şi un Încuiat ca tine ar trebui să preamărească această zi deosebit de fericită! Şi omul îl îmbrăţişă pe domnul Dursley şi se îndepărtă. Domnul Dursley rămase ţintuit locului, uimit peste măsură că fusese îmbrăţişat de o persoană complet necunoscută. Era enervat şi fiindcă îl făcuse Încuiat, ce-o fi vrut să spună… Se urcă în maşină şi se grăbi spre casă, sperând că totul fusese numai în imaginaţia lui. Lucru ciudat să spere aşa ceva, fiindcă nu era deloc de acord cu astfel de lucruri stupide, cum ar fi imaginaţia!   De îndată ce intră pe aleea casei sale, văzu ceva care nu avu darul să-l liniştească: motanul de dimineaţă! Acum, stătea aşezat pe gardul grădinii sale. Putea să jure că era acelaşi, după semnele din jurul ochilor. — Zât! şuieră domnul Dursley supărat. Motanul nici nu se clinti din loc şi îi aruncă o privire rece. Era acesta, oare, comportamentul normal al unei pisici? Domnul Dursley încercă să nu dea importanţă incidentului şi intră în casă. Nici acum nu credea că e cazul să-şi îngrijoreze nevasta, aşa că n-avea de gând să amintească nimic din ce i se întâmplase. Doamna Dursley avusese o zi plăcută, cât se poate de obişnuită. La masă, îi povesti soţului ei despre problemele pe care le avea vecina cu fiica ei şi cum Dudley învăţase un nou cuvânt: „Nu!” Domnul Dursley încerca să se poarte cât mai normal. După ce îl duse pe Dudley la culcare, coborî în sufragerie pentru a asculta ultimul buletin de ştiri al zilei: „Şi în final, o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe cu un comportament cât se poate de ciudat! Deşi bufniţele vânează noaptea, iar peste zi sunt văzute extrem de rar, de la răsăritul soarelui şi până acum, au fost văzute sute de bufniţe, zburând în toate direcţiile! Oamenii de ştiinţă nu au găsit încă o explicaţie pentru această schimbare de comportament!” Comentatorul făcu o pauză, apoi reluă: „Mare mister! Şi acum, Jim McGuffin, cu ştirile despre vreme! Ei, Jim, or să mai fie averse de… bufniţe în noaptea asta?” „Ei bine, Ted”, începu meteorologul de serviciu, „nu pot să prevăd aşa ceva, dar nu numai bufniţele s-au purtat ciudat azi! Oameni din Kent, Yorkshire şi Dundee m-au informat că, în loc de ploile pe care le-am promis aseară, a plouat cu… stele căzătoare! Poate că unii au serbat mai devremeNoaptea Artificiilor! Mai e, oameni buni! Săptămâna viitoare! Oricum, vă promit o vreme umedă pentru la noapte!”   Domnul Dursley rămase nemişcat în fotoliul său. Stele căzătoare peste Marea Britanie? Bufniţe ziua? Oameni misterioşi cu pelerine extravagante? Şi acel zvon despre familia Potter… Doamna Dursley apăru cu două ceşti cu ceai. Nu, nu, nu era bine deloc! Trebuia să-i spună şi ei! Tuşi nervos şi începu: — Eh, Petunia, dragă, ai mai auzit ceva despre sora ta… Recent? Aşa cum se aşteptase, doamna Dursley tresări nervoasă şi iritată. Doar stabiliseră că, formal, ea nu avea nici o soră! — Nu! zise ea tăios. De ce? — Au fost nişte ştiri tare ciudate, murmură domnul Dursley. Stele căzătoare, bufniţe… oameni ciudaţi prin oraş… — Şi? izbucni doamna Dursley. — Păi… m-am gândit că, poate, ar avea vreo legătură cu… ştii tu… cu cei de teapa ei! Doamna Dursley sorbi ceaiul cu buzele strânse. Domnul Dursley se întrebă dacă să îndrăznească să-i spună că auzise ceva şi despre numele Potter… Nu, mai bine nu!… Şi aminti în treacăt: — Băiatul lor, ăăă… e cam de vârsta lui Dudley, nu? — Aşa cred! răspunse doamna Dursley, înţepată. — Şi cum îl chema? Harold, cumva? — Harry! Un nume urât, cât se poate de obişnuit, după gustul meu! — Da, dragă, fu de acord domnul Dursley şi inima i se strânse dureros. Nu mai scoase un cuvânt despre acel subiect până se duseră la culcare. În timp ce doamna Dursley era la baie, el se strecură la fereastră şi trase cu ochiul afară, în grădină. Motanul era tot acolo şi privea fix de-a lungul aleii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva sau pe cineva.   Oare îşi imagina toate lucrurile astea? Şi ce amestec avea familia Potter? Dacă avea vreun amestec… dacă se dovedea că erau rude cu nişte… Oh, ce gând înfiorător! Se culcară. Doamna Dursley adormi imediat, dar el răsuci totul în minte, iar şi iar. Singurul gând liniştitor înainte de a adormi a fost că, în cazul în care familia Potter avea vreun amestec, nu vedea de ce ar dori să ia legătura cu el şi cu doamna Dursley. Ştiau, doar, foarte bine că el şi Petunia nu vroiau să ştie de ei… Căscă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu, nu putea să-i afecteze în nici un fel… Dar se înşela amarnic… Poate că domnul Dursley se cufundase într-un somn adânc, dar motanul de pe gard nu dădea nici un semn de oboseală. Stătea tot atât de nemişcat ca o statuie, cu ochii aţintiţi spre capătul cel mai îndepărtat al aleii. Nici măcar nu clipi când se auzi uşa unei maşini trântindu-se sau când pe deasupra capului său zburară două bufniţe. De-abia pe la miezul nopţii, motanul dădu semne de viaţă. La capătul aleii supravegheate de motan îşi făcu apariţia un bărbat. Apăruse atât de neaşteptat, ca şi cum ar fi ieşit din pământ. Coada motanului se mişcă, iar ochii i se îngustară. Nimeni nu mai văzuse un individ aşa ciudat prin acele locuri. Era înalt, subţire şi foarte bătrân, dacă era să te iei după albul părului şi al bărbii, care îi atârnau până la mijloc. Avea o robă lungă şi o pelerină purpurie, care mătura pământul, iar în picioare avea cizme cu catarame şi tocuri înalte. Ochii, de un albastru luminos, îi sclipeau sub ochelari, iar nasul era lung şi părea să fi fost spart de cel puţin două ori! Numele omului era Albus Dumbledore. Albus Dumbledore nu părea să-şi fi dat seama deloc că ajunsese într-un loc unde persoana lui, de la nume la cizme, era nedorită. Umbla prin buzunarele pelerinei, căutând ceva. Brusc, îşi dădu seama că este urmărit şi îşi îndreptă privirile spre motanul de la celălalt capăt al aleii. Dintr-un motiv anume, imaginea motanului păru să-l amuze, fiindcă începu să chicotească, şi murmură: — Trebuia să-mi închipui!   Găsi, în sfârşit, ce căuta. Părea să fie o brichetă argintie. O deschise, o ridică în aer şi o aprinse. Cel mai apropiat bec de pe stradă se stinse cu un mic zgomot. Mai aprinse o dată bricheta şi se stinse următorul bec şi tot aşa, până când aleea se cufundă în beznă, singurele două luminiţe fiind ochii motanului, care nu-şi dezlipea privirea de la noul venit. Dacă cineva ar fi privit pe după perdele, fie şi doamna Dursley, cu privirea ei scrutătoare, nu ar fi desluşit nimic din ce se petrecea atunci pe alee. Albus Dumbledore puse bricheta la loc, în buzunar, şi îşi continuă drumul până la casa de la numărul 4. Se opri la gard, lângă motan. Nu îl privi, dar îi vorbi: — Straniu să vă văd aici, doamnă profesoară McGonagall. Înălţă capul şi îi zâmbi motanului, dar acesta se făcuse nevăzut. În locul lui, stătea o femeie cu înfăţişare severă şi cu nişte ochelari pătraţi, întocmai ca semnele din jurul ochilor motanului. Şi ea purta o pelerină, dar de culoarea smaraldului. Era vizibil tulburată. — De unde ai ştiut că sunt eu? întrebă ea. — Oh… n-am mai văzut o mâţă atât de ţeapănă! — Şi tu ai fi ţeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemişcat pe un gard! zise profesoara McGonagall. — Toată ziua? În loc să sărbătoreşti? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind evenimentul, pe tot drumul până aici! Profesoara McGonagall pufni supărată: — Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenţi? Chiar şi Încuiaţii şi-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la ştirile de seară! Îşi dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întunecate ale sufrageriei familiei Dursley. — Am auzit cu urechile mele! Mulţime de bufniţe… stele căzătoare… Ei bine, nu-s chiar aşa tâmpiţi, şi-au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elementar bun simţ! — Nu-i poţi învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne bucurăm! — Ştiu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem capul! Au fost de-a dreptul neglijenţi, au apărut pe străzi în plină zi şi măcar să fi fost îmbrăcaţi ca Încuiaţii ăştia! Şi zvonurile pe care le-au răspândit peste tot…   Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i spună ceva. El nu zise însă nimic, aşa că ea continuă: — Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Ştim-Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle Încuiaţii ăştia despre noi! A dispărut cu adevărat, nu-i aşa, Dumbledore? — Aşa se pare, slavă Domnului! Vrei cumva puţin şerbet de lămâie? — Ce să vreau? — Şerbet de lămâie! Un desert al Încuiaţilor, care îmi place la nebunie! — Nu, mulţumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca şi cum ar fi zis că nu era momentul pentru şerbet de lămâie. Aşa cum spuneam, chiar dacă Ştim-Noi-Cine a dispărut… — Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun simţ ca tine nu-i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Ştim-Noi-Cine? Spuneţi-i pe nume: Cap-de-Mort! Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu şerbetul, Albus Dumbledore păru să nu observe. — E penibil să spunem Ştim-Noi-Cine, nu văd de ce ne-ar fi teamă să-i pronunţăm numele adevărat. — Da, n-am avea de ce, admise profesoara McGonagall, pe jumătate exasperată, pe jumătate admirativ. Dar e o situaţie diferită. Fiecare dintre noi ştie că Ştim-Noi… Oh, Cap-de-Mort se temea numai de tine! — Sunt măgulit, dar ştii prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodată! zise Albus Dumbledore calm. — Da, numai fiindcă tu eşti prea… nobil, ca să le foloseşti! — Oh, bine că e întuneric, n-am mai roşit aşa, de când Madam Pomfrey mi-a spus cât de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!   Profesoara McGonagall îl privi scurt şi zise: — Bufniţele nu-s nimic, faţă de zvonuri. Ştii ce se zice? De ce ar fi dispărut Cap-de-Mort? Ce l-ar fi oprit în cele din urmă? Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuţiei, motivul pentru care îl aşteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu-l fulgerase cu privirea atât de intens, aşa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi auzit de la alţii, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era adevărat. Dumbledore era însă foarte ocupat cu şerbetul lui de lămâie, aşa că nu răspunse nimic. — Se spune, accentuă ea, că Ştim-Noi… Cap-de-Mort ar fi apărut aseară în Peştera lui Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily şi James Potter sunt… sunt… morţi. Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă: — Nu! Nu, Lily şi James Potter… Nu pot să cred… Nu vreau să cred, Albus! Dumbledore o bătu pe umăr: — Lasă… Ştiu… Nu te necăji! Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă: — Şi asta nu e totul! Se spune că a încercat să-l omoare pe fiul lor, Harry, dar n-a reuşit, n-a putut să-l ucidă pe micuţ. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a încercat să-l omoare pe Harry, puterile l-au părăsit pe Cap-de-Mort şi de aceea a dispărut!   Dumbledore dădu din cap, mohorât. — E.. E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câţi a ucis, să nu fi putut să-l omoare pe băieţel? Este uluitor că, din tot ce s-a încercat, tocmai acest lucru l-a oprit pe Cap-de-Mort… Dar cum de o fi supravieţuit Harry?! — Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n-o să ştim niciodată cu siguranţă. Profesoara McGonagall scoase o batistă şi îşi şterse ochii pe sub ochelari. Dumbledore oftă din rărunchi, în timp ce-şi consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar. Ceasul avea douăsprezece limbi şi nici o cifră. În schimb, pe margine se mişcau planete micuţe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în buzunar şi zise: — Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ţi-a spus că voi fi aici, nu? — Da! răspunse profesoara McGonagall. Şi bănuiesc că o să-mi spui de ce te afli tocmai în acest loc. — Am venit să-l duc pe Harry la casa unchiului şi mătuşii lui. Ei sunt singura familie pe care o mai are copilul. — Doar nu vrei să spui… nu se poate aşa ceva… că e vorba de oamenii care locuiesc aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare şi arătând spre casa cu numărul 4. Dumbledore, nu se poate! I-am urmărit toată ziua, sunt complet diferiţi de noi! Şi copilul ăla al lor… A lovit-o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter să stea aici! Imposibil! — E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătuşa şi unchiul lui îi vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare. — O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu-se de zid. Cum crezi că poţi explica toate astea într-o scrisoare? Dumbledore, mă uimeşti! Oamenii ăştia n-or să-l înţeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărţi despre el şi toţi copii îl vor cunoaşte sau vor dori să-l cunoască! — Exact! replică Dumbledore, uitându-se peste ochelarii lui în formă de semilună. De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos pentru ceva despre care habar n-are! Acum vezi şi tu pentru ce este mai bine să locuiască aici până în clipa în care îşi va da seama despre ce este vorba şi va putea face faţă situaţiei!… Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiţi în sec şi spuse doar: — Da, ai dreptate, fără discuţie, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?   Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu-se că poate îl ascunde acolo. — Îl aduce Hagrid! — Crezi că e înţelept să-i încredinţezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă? — Garantez cu viaţa mea pentru Hagrid! — Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproş, dar trebuie să recunoşti că e imprudent uneori. Are tendinţa să… Ce-a fost asta? Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate şi amândoi se uitară într-o parte şi în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi şi mai tare şi cei doi priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uriaşă coborî din aer şi se opri lângă ei. Dacă se putea spune că motocicleta era uriaşă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal şi cam de cinci ori mai solid. Era enorm şi cu o înfăţişare sălbatică, iar şuviţele lungi de păr încâlcit şi barba îi acopereau cea mai mare parte a feţei. Avea mâinile cât nişte capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele, încălţate cu cizme, păreau nişte pui de delfin! Iar în braţele lui puternice şi musculoase avea o mogâldeaţă, învelită cu o pătură. — Hagrid! strigă Dumbledore uşurat. În sfârşit! De unde ai motocicleta asta? — Am împrumutat-o, domnule profesor Dumbledore, spuse uriaşul, coborând cu grijă de pe motocicletă. De la Sirius Black. — Ai avut vreo problemă? — Nu, domnule, casa era distrusă, dar am reuşit să scot copilul, înainte ca locul să fie împânzit de curioşi. A adormit, în timp ce zburam pe deasupra oraşului Bristol.   Dumbledore şi profesoara McGonagall se aplecară să vadă mai bine. Da, băieţelul dormea dus! Pe fruntea lui, sub ciuful de păr negru, se vedea un semn ciudat, ca zig-zagul unui fulger. — Semnul ăsta e de când…, şopti profesoara McGonagall. — Da, răspunse Dumbledore. O să aibă cicatricea asta toată viaţa. — N-am putea face ceva, Dumbledore? — Chiar dacă aş putea şi tot n-aş face-o! Uneori, şi cicatricele folosesc la ceva. Şi eu am una deasupra genunchiului stâng, care este o hartă perfectă a metroului londonez. Hai, dă-mi-l mie, Hagrid, să ducem lucrurile la bun sfârşit. Dumbledore îl luă pe Harry în braţe şi se întoarse cu faţa spre casa familiei Dursley. — Aş putea… Aş putea să îmi iau rămas bun de la el, domnule? întrebă Hagrid, timid. Şi uriaşul îşi aplecă asupra copilului capul mare şi zbârlit şi îi dădu ceea ce trebuie să fi fost un sărut tare aspru şi ţepos! Apoi, Hagrid începu să scheaune, ca un câine rănit. — Şşşt! îl certă Profesorul Dumbledore. O să scoli toată casa! — Scuzaţi-mă, zise uriaşul, scoţând o batistă mare, în care îşi îngropă faţa, suspinând. Mi-e aşa milă de bietul copilaş, cu părinţii morţi şi obligat să trăiască aici, cu Încuiaţii ăştia… — Da, ai dreptate, e cât se poate de trist, dar stăpâneşte-te, Hagrid, altfel or să ne vadă! zise profesorul Dumbledore şi îl strânse încurajator de mână. Profesorul Dumbledore păşi peste gardul nu prea înalt şi se îndreptă spre casă. Lăsă copilul în prag, scoase din pelerină un plic şi îl puse în scutecele copilului, apoi se întoarse la cei doi. Cei trei mai priviră o clipă copilul. Umerii lui Hagrid se scuturau de plâns, profesoara McGonagall privea furioasă şi neputincioasă, ochii lui Dumbledore, de obicei atât de vii, îşi pierduseră strălucirea. — Asta e! zise profesorul Dumbledore. Nu mai avem ce face aici. Să mergem şi să sărbătorim şi noi momentul, împreună cu ceilalţi! — Da! spuse Hagrid, înfundat. O să-i înapoiez motocicleta lui Sirius. Noapte bună!   Ştergându-şi ochii cu mâneca jachetei, Hagrid se urcă pe motocicletă, ambală motorul şi dispăru cu ea în aer. — Sper să ne vedem curând, McGonagall, spuse Dumbledore. Profesoara McGonagall îşi suflă nasul şi acesta fu singurul răspuns. Dumbledore se întoarse şi se îndepărtă pe strada pustie. La colţul străzii, se opri, îşi scoate bricheta masivă de argint şi aprinse la loc toate luminile de pe stradă. Aleea Boschetelor fu inundată de lumina portocalie şi profesorul Dumbledore putu observa la capătul celălalt al aleii un motan care se strecura pe după colţ. Mai privi o dată la mogâldeaţa de pe prag. — Mult noroc, Harry! murmură el şi, cu o mişcare bruscă a pelerinei, dispăru. Aleea Boschetelor rămase tăcută, sub un cer ca cerneala, mângâiată de o adiere plăcută, un loc obişnuit, unde cu greu te-ai fi putut aştepta să se întâmple lucruri ieşite din comun. Harry Potter se mişcă sub pătură, dar nu se trezi. Dormea cu mânuţa pe scrisoare, fără să ştie că era deosebit, că devenise faimos sau că va fi trezit brusc după câteva ore de ţipătul ascuţit al doamnei Dursley, în clipa în care deschidea uşa ca să pună sticlele goale de lapte, şi nu ştia nici că următoarele săptămâni avea să suporte îmbrâncelile şi ciupiturile vărului său, Dudley… De asemenea, nu ştia că în acele clipe, pretutindeni, se închinau cupe cu şampanie în cinstea lui: „În sănătatea lui Harry Potter, băieţelul care a reuşit să supravieţuiască!”   descarcați cartea direct de aici:...
CAPITOLUL I CEA MAI GROAZNICĂ ZI DE NAŞTERE   Nu era pentru prima oară când se isca o ceartă la micul dejun, în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor. Domnul Vernon Dursley fusese trezit dis-de-dimineaţă de un zgomot asurzitor care venea din camera nepotului său, Harry. — A treia oară pe săptămâna asta! răcni el peste masă. Dacă nu poţi să stăpâneşti bufniţa aia, va trebui să plece din casa mea! Harry încercă din nou să-i explice: — S-a plictisit… Este obişnuită să zboare în aer liber. Dacă aş putea s-o las afară măcar noaptea… — Am eu faţă de prost? se răţoi Unchiul Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară! Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley. — Mai vreau nişte costiţă afumată! — A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem… Nu-mi place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii… — Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule?   Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry: — Dă-mi tigaia! — Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele clocotindu-i la tâmple. — Am vrut să spun acel… te rog! zise Harry repede. N-am vrut să spun… — CE ŢI-AM SPUS EU, tună unchiul lui, răspândind salivă peste masă, DESPRE PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI CU „M” ÎN CASA NOASTRĂ? — Dar eu… — CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L AMENINŢI PE DUDLEY? răcni Unchiul Vernon, bătând cu pumnul în masă. — Eu doar… — TE-AM AVERTIZAT! NU VOI TOLERA MENŢIONAREA ANORMALITĂŢII TALE SUB ACEST ACOPERIŞ! Harry îşi plimbă privirea de la unchiul său, verde-albastru, la mătuşa lui, albă ca varul, care încerca să-l pună pe picioare pe Dudley. — Bine, zise Harry, bine…   Unchiul Vernon se aşeză la loc, respirând ca un rinocer rănit, urmărindu-l îndeaproape pe Harry cu coada ochilor săi mici şi ageri. De când venise Harry acasă, în vacanţa de vară, Unchiul Vernon îl trata ca pe o bombă care era gata să explodeze în orice moment, pentru că Harry nu era un băiat normal. De fapt, era cât se putea de anormal! Harry Potter era vrăjitor, proaspăt absolvent al anului I la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Şi dacă familia Dursley nu era mulţumită să-l aibă la ei, asta era o nimica toată pe lângă felul în care se simţea Harry. Îi era atât de dor de Hogwarts, încât parcă ar fi avut o durere continuă în stomac. Îi era dor de castel, cu fantomele şi culoarele sale secrete, de lecţiile lui (deşi poate nu şi de orele lui Plesneală, stăpânul poţiunilor magice), de poşta via-bufniţe, banchetele din Marea Sală, de somnul în patul său din dormitorul din turn, de vizitele la Hagrid, paznicul vânatului, în baraca acestuia de lângă Pădurea Interzisă şi mai ales de Vâjthaţ, cel mai iubit sport din lumea vrăjitorilor (şase stâlpi de porţi, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători pe mături). Toate cărţile de vrăji ale lui Harry, bagheta, pelerinele, cazanul şi superba lui coadă de mătură, performanta Nimbus 2000, fuseseră închise de Unchiul Vernon în nişa de sub scări, chiar din clipa în care Harry pusese piciorul în casă. Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry şi-ar fi pierdut locul din echipa de Vâjthaţ pentru că nu exersase toată vara? Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry se întorcea la şcoală fără să-şi fi făcut temele? Membrii familiei Dursley erau nişte Încuiaţi (nici un pic de sânge magic în venele lor), iar din punctul lor de vedere, a avea un vrăjitor în familie era cea mai înjositoare ruşine dintre toate. Unchiul Vernon îi pusese şi bufniţa, pe Hedwig, sub lacăt. O încuiase în colivie pentru a o împiedica să transmită mesaje cuiva din lumea vrăjitorilor. Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.   Această cicatrice îl făcea pe Harry aparte, chiar şi pentru un vrăjitor. Cicatricea era singurul indiciu care amintea de trecutul foarte misterios al lui Harry, motiv pentru care fusese lăsat pe pragul casei familiei Dursley, în urmă cu unsprezece ani. La vârsta de un an, Harry supravieţuise — nu se ştia prin ce minune — blestemului unuia dintre cei mai crunţi vrăjitori din toate timpurile, Lordul Cap-de-Mort, al cărui nume se temeau să-l rostească majoritatea vrăjitorilor. Părinţii lui Harry muriseră în timpul atacului lui Cap-de-Mort, dar Harry scăpase numai cu cicatricea aceea în formă de fulger şi — alt mister pentru toţi — puterea lui Cap-de-Mort dispăruse din momentul în care nu reuşise să-l omoare pe Harry. Astfel, Harry fusese crescut de sora mamei lui şi de soţul ei, de familia Dursley. A trăit zece ani cu ei, neînţelegând de ce făcea lucruri stranii, chiar fără voia lui, crezând povestea pe care i-o spuseseră părinţii lui adoptivi, că avea cicatricea aceea în urma accidentului de maşină în care îi muriseră părinţii.   Apoi, exact în urmă cu un an, Harry primise o invitaţie de la Hogwarts şi toată povestea ieşise la iveală. Harry îşi ocupase locul la şcoala de vrăjitori, unde el şi cicatricea lui erau faimoşi… Acum însă anul şcolar se terminase şi el era la familia Dursley pe toată durata verii, să fie iar tratat ca un câine, care se tăvălise în ceva urât mirositor. Familia Dursley nici măcar nu-şi amintise că în acea zi era cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry. Bineînţeles că nu-şi făcuse speranţe prea mari. Nu-i dăduseră niciodată vreun cadou ca lumea, darămite să-i facă un tort… Dar chiar aşa, să-l ignore complet… În acel moment, Unchiul Vernon îşi drese vocea, plin de importanţă şi spuse: — Hm, după cum ştim cu toţii, azi este o zi foarte importantă… Harry îşi ridică privirile, aproape neîndrăznind să creadă că îşi aduseseră aminte de el. — Aceasta s-ar putea să fie ziua în care voi încheia cel mai mare contract din cariera mea! zise Unchiul Vernon.   Harry se concentră iar asupra feliei lui de pâine prăjită. „Desigur”, se gândi el, amărât, „Unchiul Vernon vorbeşte de cina aceea stupidă”. Numai despre asta vorbise în ultimele două săptămâni. Un constructor bogat şi soţia lui veneau la cină şi Unchiul Vernon spera să obţină o comandă uriaşă de la el. (Firma Unchiului Vernon făcea burghie.) — Cred că trebuie să mai parcurgem o dată programul, zise Unchiul Vernon. Vom fi cu toţii pe poziţii la ora opt fix! Petunia, tu o să fii… — Pe verandă, zise Mătuşa Petunia prompt, aşteptând să poftesc musafirii în casă! — Bine, bine… Şi Dudley? — Eu aştept să deschid uşa, zise Dudley şi afişă un zâmbet tâmp şi prostesc. Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason? — O să-l adore! exclamă Mătuşa Petunia impetuos. — Excelent, Dudley, zise Unchiul Vernon şi îşi îndreptă privirea spre Harry. Şi tu? — Voi sta în camera mea, fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse Harry monoton. — Exact, zise Unchiul Vernon, răutăcios. Îi voi conduce pe verandă, te voi prezenta pe tine, Petunia, şi le voi turna ceva de băut. La opt şi un sfert… — Voi anunţa că cina e servită, zise Mătuşa Petunia. — Şi, Dudley, tu o să spui… — Pot să vă conduc în sufragerie, doamnă Mason? zise Dudley, oferindu-şi braţul dolofan unei doamne invizibile. — Micuţul meu, un gentleman perfect! suspină Mătuşa Petunia. — Şi tu? îi zise Unchiul Vernon, ranchiunos, lui Harry. — Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, zise Harry, posomorât. — Întocmai! Acum, ar trebui să încercăm să strecurăm nişte complimente la cină… Petunia, ai vreo idee? — Vernon mi-a spus că sunteţi un excelent jucător de golf, domnule Mason… Ah, vă rog să-mi spuneţi de unde V-aţi cumpărat rochia asta minunată, doamnă Mason… — Perfect… Dudley? — Ce ziceţi de: „Am avut de scris o compunere pentru şcoală despre eroul nostru, domnule Mason, şi eu am scris despre dumneavoastră”.   Era prea mult pentru Mătuşa Petunia şi Harry. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi şi îşi îmbrăţişă fiul, în timp ce Harry se ascundea pe sub masă, pentru a nu fi văzut râzând. — Şi tu, băiete? Harry se lupta să pară serios, în timp ce ieşea de sub masă. — Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse el. — Aşa să faci, accentuă Unchiul Vernon. Familia Mason nu ştie nimic de tine şi aşa va rămâne. Când se va termina cina, tu, Petunia, o vei conduce pe doamna Mason la o cafea şi eu voi aduce în discuţie burghiele. Cu puţin noroc, voi avea contractul semnat, înainte de Ştirile de la zece! Mâine pe vremea asta vom căuta case de vacanţă în Majorca! Harry n-avea de ce să fie prea entuziasmat de asta. Era convins că familia Dursley nu îl va iubi mai mult în Majorca, decât aici, pe Aleea Boschetelor. — Bine, mă duc în oraş să aduc costumul meu şi al lui Dudley. Şi tu, se răţoi la Harry, nu-i sta în cale mătuşii tale, cât face curăţenie! Harry ieşi afară, pe uşa din spate. Era o zi de vară minunată şi însorită. Traversă peluza, se aşeză pe băncuţă şi îşi cântă încet: „Mulţi ani să trăieeesc… Mulţi ani să trăieeesc… La Mulţi Ani!”   Nici o felicitare, nici un cadou, şi în plus, avea să-şi petreacă ziua, prefăcându-se că nu există! Privea posomorât spre gardul viu. Nu se simţise niciodată atât de singur. Când se gândea la Hogwarts, mai mult decât orice altceva, mai mult chiar decât Vâjthaţ, îi era dor de prietenii lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar se părea că ei nu-i duceau dorul deloc… Nici unul dintre ei nu-i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă Ron îi promisese să-l invite la el. De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare. Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui. În primele săptămâni de la întoarcerea sa, Harry se distra bombănind pe înfundate şi privindul pe Dudley cum fugea din cameră cât de repede îl duceau picioarele lui grase. Dar lunga tăcere din partea Hermionei şi a lui Ron îl făceau să se simtă atât de rupt de lumea magiei, încât până şi tachinarea lui Dudley îşi pierduse farmecul… Iar acum, Ron şi Hermione uitaseră şi ei ziua lui de naştere…   Ce nu ar fi dat să primească un mesaj de la Hogwarts! De la oricare vrăjitor sau magician! Ar fi fost mulţumit să fi primit un semn chiar şi de la Draco Reacredinţă, duşmanul său cel de mai temut, doar ca să se asigure că nu a fost totul un vis… Asta nu fiindcă tot anul petrecut la Hogwarts fusese foarte distractiv… Chiar la sfârşitul anului, Harry fusese pus faţă în faţă cu nimeni altul, decât cu însuşi Lordul Capde-Mort! Acesta, chiar dacă nu mai era decât o vagă amintire a ceea ce fusese odată, demult, era încă înfricoşător, viclean, încă hotărât să-şi recapete puterile. Harry scăpase din ghearele lui Cap-de-Mort pentru a doua oară, dar ca prin urechile acului. Chiar şi atunci, după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebându-se unde era Cap-de-Mort în acel moment, amintindu-şi de faţa lui lividă şi de ochii săi holbaţi, plini de răutate…   Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept. Complet absent, fixa gardul viu din faţa lui şi gardul viu… Îi răspundea cu aceeaşi intensitate a privirii! Doi ochi verzi, enormi, apăruseră printre frunze. Harry tresări şi se ridică brusc, când auzi pe deasupra grădinii o voce batjocoritoare. — Ştiu ce zi e azi, cânta Dudley, venind legănat spre el. Ochii mari şi verzi clipiră şi dispărură brusc. — Ce-ai zis? întrebă Harry, concentrându-se în continuare asupra aceluiaşi loc, unde văzuse cei doi ochi. — Ştiu ce zi e azi, repetă Dudley, venind chiar lângă el. — Bravo, zise Harry, deci în sfârşit ai învăţat zilele săptămânii! — Azi e ziua ta, rânji Dudley. Cum de n-ai primit felicitări şi cadouri? N-ai nici un prieten în locul ăla de… ciudaţi? — Ai grijă să nu te audă mama ta vorbind despre şcoala mea, zise Harry cu calm. — De ce te uiţi la gardul ăla viu? întrebă Dudley suspicios. — Încerc să mă hotărăsc ce vrajă să aleg ca să îi dau foc, răspunse Harry. Dudley se dădu înapoi într-o fracţiune de secundă, speriat de moarte. — Nu po-poţi… tata a zis că n-ai v-voie să umbli cu v-vrăji… a zis că te dă afară din casă… şi n-ai unde să te duci… n-ai nici un prieten care să te vrea… — Jiggery pokery! zise Harry, pe un ton serios. Hocus pocus… michi-pichi… — MAAAMIII! urlă Dudley, împiedicându-se în propriile sale picioare, în fuga lui nebună spre casă. MAAMII! Face… ştii-tu-ce! Harry plăti cumplit acest moment de distracţie. Cum nici Dudley şi nici gardul viu nu păţiseră nimic, Mătuşa Petunia îşi dădu seama că nu a fost vorba de vrăji adevărate, dar Harry tot trebui să se ferească de tigaia plină de detergent, aţintită spre capul lui. Apoi îi dădu de lucru, ameninţându-l că nu va primi nimic de mâncare, până nu va termina tot ce avea de făcut. În timp ce Dudley lenevea prin casă şi mânca îngheţată, Harry spălă geamurile, lustrui maşina, tunse peluza, aranjă straturile de flori, îngriji şi udă trandafirii şi vopsi băncuţa din grădină. Soarele dogorea şi îl ardea la ceafă. Harry ştia că nu ar fi trebuit să muşte din momeala lui Dudley, dar se întâmpla ca în acel moment să gândească şi el la fel ca Dudley… Poate că într-adevăr nu avea nici un prieten la Hogwarts… Dacă l-ar fi văzut acum, împrăştiind bălegar pe straturile pregătite pentru însămânţat… Îl durea mijlocul de nu mai putea…   Era şapte jumătate, când, în sfârşit, extenuat, o auzi pe Mătuşa Petunia, chemându-l. — Hai, vino! Şi calcă pe ziar! Harry intră bucuros în umbra bucătăriei care sclipea de curăţenie. Pe frigider se afla prăjitura acelei seri, un morman enorm de frişcă, ornat cu violete din zahăr. O pulpă de porc se rumenea la cuptor. — Mănâncă repede! Familia Mason trebuie să sosească din clipă în clipă, se răsti Mătuşa Petunia, arătându-i două felii de pâine şi o bucată de brânză. Era deja îmbrăcată cu rochia ei de seară, roz-somon. Harry se spălă pe mâini şi se năpusti asupra cinei sale jalnice. În clipa în care termină, Mătuşa Petunia îi şi luă farfuria din faţă. — Sus! Grăbeşte-te! Pe când trecea prin faţa uşii de la sufragerie, Harry îi zări pe Unchiul Vernon şi pe Dudley, în sacou şi cravată. Abia urcase scările, când se auzi soneria şi Unchiul Vernon, furios, apăru în capul scărilor. — Ţine minte băiete, un sunet şi… Harry se duse la el în cameră în vârful picioarelor şi se strecură înăuntru, închise uşa şi dădu să se trântească pe pat. Problema era că patul era deja ocupat de altcineva!…   descarcați cartea direct de aici:....
CAPITOLUL I POŞTA VIA BUFNIŢĂ   Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe deasupra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor. Era aproape miezul nopţii, şi stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca întrun cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Arderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost – discuţii.” Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paragraf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi:   Oamenilor non-magici (cunoscuţi mai degrabă sub numele de Încuiaţi) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reuşeau să prindă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăjitoarea executa o elementară Vrajă de Îngheţare a Flăcării şi apoi se prefăcea că ţipă de durere, bucurându-se între timp de o senzaţie de furnicături şi pişcături blânde. Întradevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de ori, sub diverse deghizări.   Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, întrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă dacă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul verii. Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi, şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley. Ani de zile, Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătura, de îndată ce începea vacanţa de vară, şi să-i interzică să vorbească cu vecinii.   Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşorat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună. Aşadar, Harry a profitat de ocazie în primele săptămâni de vacanţă. Când Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley se duseseră în partea din faţă a grădinii pentru a admira noua maşină dată de la firma la care lucra Unchiul Vernon (în gura mare, desigur, ca să afle şi restul cartierului), Harry se furişase la parter, deschisese lacătul de la nişa de sub scări, înşfăcase nişte cărţi de vrăji şi le ascunsese în camera sa. Atâta timp cât nu păta aşternutul cu cerneală, familia Dursley nu avea de unde să afle că el studia magia în timpul nopţii. Harry era hotărât să nu se certe cu mătuşa şi unchiul lui, deşi se purtau foarte urât cu el, numai din cauză că într-una dintre săptămânile de vacanţă primise un telefon de la un prieten vrăjitor, de la Ron Weasley! Ron Weasley, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Harry, colegi amândoi la Hogwarts, provenea dintr-o familie de vrăjitori cu tradiţie. Asta însemna că ştia o grămadă de lucruri pe care Harry nu le ştia. Cu toate acestea, Ron nu mai folosise telefonul până atunci. Din nefericire, fusese Unchiul Vernon cel care răspunsese la telefon. — Vernon Dursley la telefon! Harry, care se întâmplă să fie şi el în cameră în acel moment, îngheţă când auzi vocea lui Ron în continuare: — ALO? ALO? MĂ AUZIŢI? VREAU SĂ… VORBESC… CU HARRY… POTTER! Ron ţipa atât de tare încât Unchiul Vernon sări în picioare şi ţinu receptorul la jumătate de metru de ureche, privindu-l cu o expresie amestecată, de mânie, indignare şi îngrijorare. — CINE ESTE? răcni la rândul lui în receptor. CINE EŞTI? — RON… WEASLEY! îi răspunse Ron urlând, de parcă el şi Unchiul Vernon vorbeau din capetele opuse ale unui teren de fotbal. SUNT UN… PRIETEN DE LA… ŞCOALĂ…   Ochii mici ai Unchiului Vernon se aţintiseră asupra lui Harry, care înlemnise locului. — AICI NU ESTE NICI UN HARRY POTTER! răcni el, ţinând receptorul la depărtare de un braţ, de parcă îi era teamă că s-ar putea să explodeze. NU ŞTIU DESPRE CE ŞCOALĂ VORBEŞTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! SĂ NU CUMVA SA TE APROPII DE FAMILIA MEA! Şi aruncă receptorul în furcă de parcă ar fi fost un şarpe veninos. Cearta care urmase fusese cea mai groaznică de până atunci. — CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ DAI NUMĂRUL ĂSTA UNORA CA TINE? răcnise Unchiul Vernon, stropindu-l pe Harry cu salivă. Era evident că Ron îşi dăduse seama că îi făcuse probleme lui Harry, pentru că nu a mai revenit. Celălalt bun prieten al lui Harry, de la Hogwarts, Hermione Granger, nu dăduse nici ea nici un semn de viaţă. Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare păcat deoarece Hermione, cea mai isteaţă vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinţi Încuiaţi, ştia foarte bine să folosească telefonul şi ar fi avut bunulsimţ să nu menţioneze că era elevă la Hogwarts. Aşa că Harry nu primise nici o veste de la prietenii săi vrăjitori timp de cinci săptămâni şi vara aceea începuse să pară aproape la fel de nefericită ca şi cea de dinainte. Cu o singură mică îmbunătăţire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permisese să-şi lase liberă bufniţa, pe Hedwig, în timpul nopţii. Unchiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.   Harry termină de scris despre Wendelin cea Ciudată şi mai făcu o pauză, ciulind bine urechile. Liniştea din casa întunecată nu era întreruptă decât de sforăiturile îndepărtate ale imensului său văr, Dudley. Trebuie să fi fost foarte târziu. Pe Harry îl usturau ochii de oboseală. Decise să termine lucrarea noaptea următoare… Închise călimara, scoase de sub pat o faţă de pernă veche, în care puse lanterna, „Scurtă istorie a magiei”, pana şi călimara şi cât scrisese din eseul pentru şcoală, după care se dădu jos din pat şi ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său. Apoi se ridică, se întinse, şi se uită la ceasul luminos de pe noptieră. Era unu dimineaţa. Stomacul lui Harry tresăltă. De o oră întreagă, avea treisprezece ani şi nici măcar nu-şi dăduse seama! Şi ăsta era un alt lucru neobişnuit la Harry: cu cât de puţin entuziasm îşi aştepta zilele de naştere. Nu primise niciodată o felicitare de ziua lui. Familia Dursley îi ignorase complet ultimele două aniversări şi prin urmare nu avea de ce să presupună că îşi vor aminti de aceasta…   Harry traversă camera întunecată, pe lângă uriaşa colivie a lui Hedwig, pentru a deschide fereastra. Se aplecă peste pervaz şi simţi aerul plăcut şi răcoros atingându-i faţa, fierbinte după atâta stat sub pătură. Hedwig lipsise deja de două nopţi. Harry nu era îngrijorat pentru ea – se mai întâmplase să plece – însă spera să se întoarcă repede. Era singura fiinţă din casa aceea care se bucura la vederea lui. Harry, deşi destul de mic şi slăbuţ pentru vârsta lui, crescuse câţiva centimetri de anul trecut. Părul său negru-cărbune, era însă neschimbat: ciufulit rebel, indiferent ce i-ar fi făcut. Din spatele ochelarilor, i se vedeau ochii de un verde strălucitor, iar pe frunte, uşor de observat cu toată claia de păr, avea o cicatrice subţire, de forma unui fulger. Dintre toate lucrurile neobişnuite la Harry, această cicatrice era cea mai extraordinară. Nu era, aşa cum pretinsese familia Dursley timp de zece ani, o urmare a accidentului de maşină în care muriseră părinţii lui Harry, pentru că Lily şi James Potter nu muriseră întrun accident de maşină. Fuseseră omorâţi cu cruzime de cel mai temut vrăjitor al Întunericului din ultima sută de ani, de Cap-de-Mort. Harry scăpase din acelaşi atac doar cu cicatricea de pe frunte, când blestemul Lordului Întunericului, în loc să-l omoare pe Harry, se întorsese asupra celui care îl proferase. Aproape mort, Cap-de-Mort dispăruse…   Dar de atunci Harry se mai înfruntase cu el, la Hogwarts. Amintindu-şi de ultima lor întâlnire, în timp ce stătea tot la fereastra întunecată, Harry fu nevoit să recunoască că era un mare norocos că reuşise să împlinească treisprezece ani de viaţă. Cercetă cerul în căutarea lui Hedwig, care probabil se întorcea zburând la el cu un şoarece mort în cioc, aşteptându-se să fie lăudată. Privind în gol peste acoperişuri, trecură câteva secunde bune, până ca Harry să îşi dea seama ce vedea. În dreptul lunii aurii, mărindu-se cu fiecare secundă care trecea, se profila silueta unei creaturi asimetrice, care se îndrepta către Harry. Rămase aproape nemişcat, privind-o cum se apropia din ce în ce mai mult. Pentru o fracţiune de secundă, ezită, cu mâna pe mânerul ferestrei, întrebându-se dacă să o închidă sau nu, dar atunci ciudata creatură plană deasupra felinarelor de pe Aleea Boschetelor, şi Harry, dându-şi seama ce era, se dădu la o parte dintr-o săritură. Pe fereastră intrară trei bufniţe, două dintre ele susţinând-o pe o cea de-a treia, care părea inconştientă. Aterizară cu o uşoară bufnitură pe patul lui Harry, iar bufniţa din mijloc, care era mare şi gri, căzu pe o parte şi rămase nemişcată. De picioarele sale era legat un pachet mare.   Harry recunoscu de îndată bufniţa aflată în stare de inconştienţă. Era Errol şi aparţinea familiei Weasley. Harry se repezi imediat spre pat, desfăcu sforile de la picioarele lui Errol, luă pachetul şi apoi îl duse pe Errol în colivia lui Hedwig. Errol deschise un ochi înceţoşat, scoase un mic ţipăt de mulţumire şi începu să bea apă. Harry se întoarse către celelalte două bufniţe. Una dintre ele, mare şi albă ca zăpada, era Hedwig. Şi ea aducea un pachet şi părea extrem de mulţumită de ea însăşi. Îl ciupi uşor pe Harry, cu multă afecţiune, în timp ce el îi îndepărtă povara, apoi traversă camera în zbor pentru a i se alătura lui Errol. Harry nu recunoscu a treia bufniţă, tânără şi de culoare roşiatică, însă ştia de la cine venea, pentru că în afară de un al treilea pachet, aducea şi o scrisoare cu antetul „Hogwarts”. Când Harry o eliberă şi pe ea de greutate, bufniţa îşi umflă penele cu importanţă, îşi întinse aripile şi zbură pe fereastră în noapte. Harry se aşeză pe pat, înşfăcă pachetul lui Errol, rupse hârtia maro şi descoperi un cadou, împachetat în hârtie aurie, şi prima sa felicitare aniversară. Cu degetele tremurândui uşor, deschise plicul. Din el căzură două coli de hârtie: o scrisoare şi o tăietură dintr-un ziar. Fragmentul decupat era evident că provenea din ziarul vrăjitorilor, „Profetul zilei”, deoarece toţi oamenii din poza alb-negru se mişcau. Harry luă foaia, o netezi şi citi:   ANGAJATUL MINISTERULUI MAGIEI PUNE MÂNA PE MARELE PREMIU!   Arthur Weasley, Şeful Oficiului de „Folosire neregulamentară a obiectelor făcute de Încuiaţi”, din Ministerul Magiei, a câştigat Marele Premiu anual oferit de „Profetul zilei”. Încântat, domnul Weasley a declarat ziarului nostru, „Vom cheltui galeonii primiţi pe o vacanţă de vară în Egipt, unde lucrează fiul nostru cel mai mare, Bill, angajat de Banca ca distrugător de blesteme.” Familia Weasley va petrece o lună în Egipt, întorcându-se abia la începutul noului an şcolar la Hogwarts, unde învaţă cinci dintre copiii Weasley.   Harry se uită la fotografia mişcătoare şi un zâmbet larg i se aşternu pe chip, văzându-i pe toţi cei nouă Weasley făcându-i entuziasmaţi cu mâna, din faţa unei piramide mari. Micuţa şi dolofana doamnă Weasley, înaltul şi cheliosul domn Weasley, cei şase fii ai lor şi Ginny, singura lor fiică, toţi (deşi poza alb-negru nu o arăta) cu păr roşu-aprins. Chiar în mijlocul pozei se afla Ron, înalt şi deşirat, cu Pungaşul, şobolanul său, pe umăr şi ţinând-o de după umeri pe sora lui mai mică, Ginny. Harry nu putea să se gândească la altcineva care să fi meritat într-o mai mare măsură premiul, fiindcă membrii familiei Weasley erau tare săritori şi de treabă, dar extrem de săraci. Dragă Harry, La Mulţi Ani! Ştii, îmi pare tare rău de telefonul ăla. Sper că nu ţi-au făcut zile fripte Încuiaţii ăia. L-am întrebat pe tata şi el a zis că probabil că nu ar fi trebuit să strig la telefon… Este minunat aici, în Egipt. Bill ne-a făcut turul tuturor mormintelor faraonilor şi n-o să-ţi vină să crezi ce blesteme au pus vrăjitorii egipteni din antichitate asupra lor. Mama nu a lăsat-o pe Ginny să intre în ultima piramidă. Erau o grămadă de schelete mutante pe acolo, a unor Încuiaţi care forţaseră intrarea în piramidă şi cărora le crescuseră capete în plus şi fel de fel de alte chestii. Nu mi-a venit să cred când tata a câştigat premiul oferit de „Profetul zilei”. Şapte sute de galeoni! Cea mai mare parte din ei s-au dus pe vacanţă, dar o să-mi cumpere şi mie o baghetă nouă pentru anul care vine.   Harry îşi amintea prea bine cum se rupsese bagheta lui Ron. Se întâmplase când maşina cu care zburaseră ei doi până la Hogwarts se lovise de Salcia Bătăuşă, plantată pe terenul din jurul castelului Hogwarts.   Ne întoarcem cu aproximativ o săptămână înainte să înceapă primul trimestru şi o să mergem la Londra ca să-mi cumpăr bagheta şi cărţile pentru noul an şcolar. E vreo şansă să ne întâlnim acolo? Nu-i lăsa pe Încuiaţi să te supere! Încearcă să vii la Londra, Ron PS: Percy e Şef de Promoţie. A primit vestea săptămâna trecută.   Harry privi iar fotografia. Percy, care era în al şaptelea – şi ultimul – an la Hogwarts, părea extrem de plin de importanţă. Îşi pusese insigna de Şef de Promoţie pe fesul aşezat într-o parte peste părul îngrijit, iar ochelarii săi cu rame de bagă luceau în soarele egiptean. Harry se întoarse acum către cadoul său şi îl despachetă. Înăuntru era ceea ce părea a fi un titirez luminos. Sub el mai găsi încă un bilet de la Ron. Harry, acesta este un Spionoscop de buzunar. Dacă se află cineva necinstit prin preajmă, se pare că începe să lumineze şi să se învârtească. Bill spune că este o aiureală vândută vrăjitorilor turişti şi că nu te poţi baza pe el, fiindcă ni se tot aprindea ieri seară, la cină. Dar Bill nu şi-a dat seama că Fred şi George îi puseseră cărăbuşi în supă! Pe curând, Ron Harry puse Spionoscopul pe noptieră, unde stătea destul de nemişcat, echilibrat în vârf, lăsând să se vadă limbile luminoase de pe cadranul său. Îl privi mulţumit câteva secunde, apoi ridică pachetul pe care i-l adusese Hedwig. Şi în acesta era un cadou împachetat frumos, o felicitare şi o scrisoare, de data aceasta de la Hermione.     Dragă Harry, Mi-a scris Ron şi mi-a povestit despre conversaţia telefonică pe care a avut-o cu Unchiul Vernon. Sper că eşti bine. Eu eram în vacanţă, în Franţa, şi nu ştiam cum să-ţi trimit cadoul… Ce s-ar fi întâmplat dacă îl verificau la Vamă? Dar a apărut Hedwig! Cred că vroia să se asigure că vei primi ceva de ziua ta, nu ca în anii trecuţi. Ţi-am luat cadoul prin comandă via bufniţă! Am văzut o reclamă în „Profetul zilei” (mi-am făcut abonament, este tare bine să fii la curent cu ce se întâmplă în lumea magiei). Ai văzut poza aceea cu Ron şi familia lui de acum o săptămână? Sunt convinsă că învaţă atâtea lucruri noi! Sunt chiar geloasă! Vrăjitorii Egiptului Antic erau fascinanţi. Şi aici există o istorie locală interesantă despre vrăjitorie. Mi-am rescris întregul eseu la „Istoria magiei” ca să includă şi lucrurile pe care le-am aflat aici. Sper că nu este prea lung… Este cu două suluri de pergament mai lung decât ne-a cerut Profesorul Binns… Ron mi-a zis că o să fie la Londra în ultima săptămână de vacanţă. Tu poţi să vii? Te lasă unchiul şi mătuşa ta? Dacă nu, ne vedem în Expresul de Hogwarts pe întâi septembrie! Cu drag, Hermione P.S. Ron mi-a spus că Percy este Şef de Promoţie. Pun pariu că Percy este tare mulţumit. Ron nu pare prea fericit.   Harry râse iar, punând deoparte scrisoarea Hermionei, ridicând cadoul de la ea. Era foarte greu. După cum o ştia pe Hermione, era convins că îi trimisese o carte mare plină cu tot felul de vrăji dificile… Însă nu era aşa! Inima îi tresăltă puternic când rupse ambalajul şi descoperi o cutie de piele neagră, lustruită, cu litere argintii încrustate de-a curmezişul: „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”. — Uau, Hermione! şopti Harry, desfăcând cutia pentru a se uita înăuntru.   În pachet, era un borcan mare cu Super-Cremă pentru lustruit mânere, un foarfece pentru tuns rămurelele argintii de la coada măturii, o mică busolă de aramă, prinsă pe mătură pentru călătoriile lungi, şi un ghid intitulat „întreţine-ţi tu singur mătura!”. În afară de prietenii săi, lui Harry îi lipseau cel mai tare meciurile de Vâjthaţ, cel mai popular sport din lumea magiei – extrem de periculos, foarte interesant şi care se juca pe mături. Harry era un foarte bun jucător de Vâjthaţ, deşi era cel mai tânăr care fusese selecţionat vreodată pentru vreuna dintre echipele caselor de la Hogwarts, în ultimii o sută de ani. Unul dintre cele mai preţuite obiecte ale lui Harry era mătura lui, marca „Nimbus 2000”. Harry puse deoparte cutia de piele şi ridică ultimul pachet. Recunoscu imediat scrijelitul de pe hârtia maro: era al lui Hagrid, păstrătorul cheilor şi paznicul vânatului de la Hogwarts. Rupse primul strat de ambalaj şi zări ceva verde din piele, dar înainte de a-l despacheta cum trebuie, pachetul tremură într-un mod straniu, şi ceea ce se afla în el scoase un clănţănit puternic, de parcă ar fi avut fălci.   Harry încremeni. Ştia că Hagrid nu i-ar trimite niciodată ceva periculos, însă Hagrid avea un fel aparte de a privi lucrurile periculoase. Ştia toată lumea că Hagrid era prieten cu păianjeni uriaşi, că achiziţionase câini cu trei capete de la muşteriii berăriilor şi că adusese ilegal ouă de dragon în coliba sa. Harry atinse rapid pachetul cu un deget. Acesta clănţăni iarăşi puternic. Harry întinse mâna după veioză, o apucă bine şi o ridică deasupra capului, pregătit să contraatace. Apoi apucă restul ambalajului cu cealaltă mână şi trase. Şi din el căzu o carte… Harry abia apucă să vadă frumoasa copertă verde, inscripţionată cu litere aurii, „Cartea monstruoasă despre monştri”, înainte ca aceasta să se întoarcă pe o parte şi să o ia la goană pe pat, asemenea unui crab ciudat. — Oh! se sperie Harry. Cartea sări de pe pat cu o bufnitură puternică şi traversă camera în viteză. Harry o urmă tiptil. Cartea se ascunsese în spaţiul întunecat de dedesubtul biroului. Rugându-se ca familia Dursley să doarmă buştean în continuare, Harry se aşeză în patru labe şi întinse mâna către ea. —Au! Cartea îl muşcase de mână, după care trecuse pe lângă el. Harry se ridică şi se aruncă asupra ei, reuşind să o imobilizeze. Unchiul Vernon sforăi cu putere din camera alăturată. Hedwig şi Errol priviră cu interes cum Harry strângea cartea care i se zbătea în braţe. Harry fugi spre dulap şi scoase o curea dintr-un sertar, cu care legă strâns cartea. „Cartea monstruoasă despre monştri” se zbătea furioasă, însă nu se mai putea deplasa sau clănţăni, aşa că Harry o aruncă pe pat şi luă felicitarea de la Hagrid. Dragă Harry, La Mulţi Ani! Cred că s-ar putea să-ţi folosească la anu’. Mai departe nu mai zic nimic. Îţi spun când te văd. Sper că Încuiaţii nu-ţi fac probleme. Toate cele bune, Hagrid Lui Harry i se păru că această carte muşcătoare de la Hagrid era de rău augur, având în vedere că Hagrid spunea că îi va fi de ajutor, însă puse felicitarea lângă cele primite de la Ron şi de la Hermione, zâmbind mai larg ca niciodată. Acum nu mai rămăsese decât scrisoarea de la Hogwarts. Observând că era mai groasă decât de obicei, Harry deschise plicul, scoase primul sul de pergament şi citi: Dragă Domnule Potter, Vă aducem la cunoştinţă că noul an şcolar începe la întâi septembrie. Expresul de Hogwarts va pleca din Gara „King’s Cross”, la ora unsprezece. Elevii din anul III pot vizita satul Hogsmeade, la fiecare sfârşit de săptămână. Vă rugăm să veniţi cu formularul inclus semnat de părintele sau tutorele dumneavoastră. În plic, găsiţi şi o listă cu cărţile pentru anul viitor. Cu salutări, Profesoara M. McGonagall Director-adjunct   Harry scoase permisul pentru Hogsmeade şi îl privi, fără să mai zâmbească. Ar fi fost minunat să poată merge şi el la Hogsmeade, împreună cu colegii lui. Ştia că era un sat locuit numai de vrăjitori şi vrăjitoare, dar nu pusese niciodată piciorul acolo. Dar cum ar putea să-i convingă pe Unchiul Vernon şi pe Mătuşa Petunia să semneze formularul? Privi ceasul deşteptător. Se făcuse două dimineaţa. Gândindu-se că se va ocupa de permisul pentru Hogsmeade a doua zi, când se va trezi, Harry se băgă la loc în pat, neuitând să bifeze o altă zi de pe tabelul pe care şi-l făcuse, numărând cu nerăbdare zilele care mai rămăseseră până la întoarcerea sa la Hogwarts. Apoi îşi scoase ochelarii şi se întinse în pat, cu ochii deschişi, cu faţa către cele trei felicitări aniversare. Deşi complet neobişnuit pentru el, în acel moment Harry Potter se simţea la fel ca toţi ceilalţi: bucuros pentru prima dată în viaţă că era ziua lui!   descărcați cartea direct de aici:.....
CAPITOLUL I CASA CRUPLUD   Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Cruplud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud locuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi odată un conac impunător, şi de departe cea mai mare şi mai impresionantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, abandonată şi nelocuită. Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”.   Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi adunase în jurul ei câţi oameni putuse. — Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă îmbrăcaţi de cină! le zisese ea. Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia Cruplud, pentru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de săteni. Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului, fiindcă era cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu puteau să moară din cauze naturale, toţi în aceeaşi noapte. În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului, a avut parte de o vânzare nemaiîntâlnită până atunci. Tot satul venise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! Sătenii fuseseră răsplătiţi când bucătăreasa familiei Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank Bryce tocmai fusese arestat. – Frank! exclamară mai mulţi săteni. Niciodată!   Frank Bryce era grădinarul familiei Cruplud. Trăia singur într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. Lucrase pentru familia Cruplud de la început. Urmă o îmbulzeală, care mai de care oferindu-se să-i cumpere bucătăresei de băut, pentru a auzi cât mai multe detalii. – Eu am zis mereu că era ciudat, le spuse ea sătenilor care îi sorbeau fiecare cuvânt, după al patrulea pahar de vişinată. Foarte neprietenos. Sunt sigură că, dacă i-aş fi oferit o ceaşcă de ceai şi de o sută de ori, tot n-ar fi acceptat-o! Niciodată n-a fost dornic de companie, niciodată! – Ei, şi tu, acum, zise o femeie de la bar, omul a trecut printr-un război greu… Lui Frank îi place viaţa liniştită. Nu văd de ce ar fi ăsta un motiv să… – Cine altcineva mai avea cheia de la uşa din spate, poţi sămi spui? răcni bucătăreasa. Dintotdeauna a existat o cheie de rezervă în cabana grădinarului! Uşa din spate n-a fost forţată azi-noapte! Nici o fereastră spartă! Frank n-a avut decât să se strecoare până la casă, în timp ce noi dormeam cu toţii… Localnicii schimbară priviri întunecate. – Întotdeauna am crezut că era ceva cu el, bombăni un om de la bar. – L-a stricat războiul, aşa zic eu, interveni proprietarul localului. – Ţi-am zis eu că nu-i bine să-l superi pe Frank, nu-i aşa, Dot? zise o femeie entuziasmată dintr-un colţ. – Un temperament îngrozitor, întări Dot, dând cu putere din cap. Ţin minte, pe vremea când era copil…   În dimineaţa următoare, aproape toată lumea din Little Hangleton era sigură că Frank Bryce îi omorâse pe membrii familiei Cruplud. Însă în oraşul vecin, Great Hangleton, într-o secţie de poliţie întunecată şi murdară, Frank repeta întruna, cu încăpăţânare, că era nevinovat şi că singura persoană pe care o văzuse pe lângă casă în ziua morţii familiei Cruplud fusese un adolescent, un străin brunet şi palid. Nimeni altcineva din sat nu văzuse un asemenea băiat, iar poliţiştii erau convinşi că era o închipuire de-ale lui Frank. Când lucrurile începură să devină serioase pentru Frank, veni şi raportul despre moartea membrilor familiei Cruplud şi toate se schimbară. Era cel mai ciudat raport primit vreodată în poliţie. O echipă de doctori examinase cadavrele şi ajunsese la concluzia că nici unul nu fusese otrăvit, înjunghiat, împuşcat, strangulat, sufocat sau – după câte şi-au putut da ei seama – rănit în vreun fel, câtuşi de puţin. Mai mult, raportul continua să susţină, cu o nuanţă de perplexitate evidentă, că toţi păreau să fi fost sănătoşi tun (în afară de faptul că erau morţi, bineînţeles!). Doctorii au notat însă (de parcă erau hotărâţi să găsească ceva în neregulă cu cadavrele) că fiecare dintre decedaţi avea întipărită pe chip o expresie de teroare. Dar, după cum au spus şi poliţiştii nedumeriţi, cine a mai auzit ca trei oameni să moară de frică?   Având în vedere că nu exista nici o dovadă că cei trei membri ai familiei Cruplud fuseseră ucişi, poliţiştii au fost nevoiţi să-i dea drumul lui Frank. Decedaţii au fost îngropaţi în cimitirul din Little Hangleton, iar mormintele lor au continuat să fie ţinte ale curiozităţii pentru mult timp. Spre uimirea tuturor şi privit cu suspiciune, Frank Bryce s-a întors la cabana sa de pe proprietatea familiei Cruplud. – Din punctu’ meu de vedere, i-a omorât şi nu-mi pasă ce zic poliţiştii, hotărî Dot în faţa celor adunaţi în localul „La Spânzuratul”. Şi dacă ar avea puţină demnitate, ar pleca de aici, fiindcă ştie prea bine ce credem toţi despre el! Însă Frank nu a plecat. A rămas să aibă grijă de grădină, pentru următoarea familie care a locuit în „Casa Cruplud” şi apoi pentru următoarea, pentru că nici una dintre familii nu a rămas multă vreme. Poate că şi din cauza lui Frank proprietarii spuneau că totul era învăluit într-o atmosferă neprietenoasă, iar casa, în absenţa unor stăpâni care să locuiască în ea, a început să se deterioreze. * Omul bogat care era proprietarul „Casei Cruplud” în prezent, nici nu trăia acolo şi nici nu făcea nimic cu locuinţa. În sat se zvonea că o ţinea din cauza „taxelor”, deşi nimeni nu era lămurit care erau acestea. Totuşi, proprietarul continua să-l plătească pe Frank pentru grădinărit. Frank se apropia de vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, surd de-a binelea, cu piciorul mai ţeapăn ca niciodată, însă putea fi încă văzut grădinărind pe lângă straturile de flori când era vreme bună. Cu toate acestea, buruienile începuseră să-i dea de furcă. Dar buruienile nu erau singura problemă cu care era nevoit să se lupte bietul Frank. Băieţii din sat îşi făcuseră un obicei să azvârle cu pietre în ferestrele „Casei Cruplud”. Treceau cu bicicletele peste peluzele la care Frank muncea din greu să le întreţină. O dată sau de două ori, în urma unui pariu, chiar au intrat în casă. Ştiau că bătrânul Frank era devotat casei şi terenului din jur şi îi amuza când îl vedeau şchiopătând prin grădină, fluturându-şi toiagul şi strigând supărat la ei. Frank credea că băieţii îl chinuiau pentru că şi ei, ca şi părinţii şi bunicii lor, îl credeau un criminal. Aşa că, într-o noapte de august, când s-a trezit şi a observat ceva foarte straniu la vechiul conac, a presupus că era o nouă încercare a băieţilor de a-l pedepsi. Îl trezise piciorul lui bolnav. Îl durea mai rău ca niciodată. Frank s-a trezit şi a coborât în bucătărie, cu gândul de a-şi umple din nou sticla cu apă caldă, pentru a-şi calma durerile de la genunchi.   Fiind în dreptul chiuvetei, pe când umplea ibricul cu apă, a ridicat privirea către „Casa Cruplud” şi a văzut o lumină licărind la etajul superior. Frank şi-a dat seama imediat ce se întâmpla. Băieţii intraseră iar în casă şi, după luminiţa care licărea, făcuseră un foc. Frank nu avea telefon şi, oricum, îşi pierduse încrederea în poliţie, de când fusese interogat pentru uciderea familiei Cruplud. A pus imediat ibricul jos, a urcat în dormitor cât de repede a putut şi s-a întors imediat, îmbrăcat, în bucătărie. A luat cheia veche şi ruginită din cârligul de lângă uşă şi toiagul, care era sprijinit de perete, şi a pornit în noapte. A pătruns în bucătăria întunecată a conacului. Frank nu mai intrase în ea de mulţi ani. Cu toate acestea, deşi era foarte întuneric, şi-a amintit unde era uşa către hol şi a şchiopătat către ea, cu mirosul de igrasie în nări şi cu urechile ciulite, în aşteptarea unui sunet, a unor paşi sau a unor voci de deasupra. Ajunse în hol, unde era puţin mai multă lumină din cauza ferestrelor baricadate, care se aflau de o parte şi de alta a uşii de la intrare, şi începu să urce scările, binecuvântând praful gros de pe treptele de piatră, care îi atenua zgomotul făcut de picioarele şi de toiagul său.   La etaj, Frank o luă la dreapta şi văzu imediat unde erau intruşii: la capătul holului, o uşă era întredeschisă şi o luminiţă răzbătea prin deschizătură, aruncând o rază aurie pe podeaua neagră. Frank se apropie tot mai mult, strângând toiagul cu putere. La câţiva metri de uşă, reuşi să vadă o parte îngustă din camera de după uşă. Vedea şi focul aprins în şemineu, ceea ce îl surprinse foarte tare. Se opri şi ascultă cu atenţie, pentru că din cameră se auzea vocea unui bărbat. I se păru a fi o voce timidă şi temătoare. – A mai rămas puţin în sticlă, Înălţimea Voastră, dacă vă mai este foame… – Mai târziu, spuse o altă voce. Şi aceasta aparţinea unui bărbat, însă era neobişnuit de ascuţită şi rece ca o rafală bruscă de vânt îngheţat. Ceva din vocea aceea îi dădu fiori lui Frank. – Du-mă mai aproape de foc, Şobo! Frank îşi lipi urechea dreaptă de uşă, pentru a auzi mai bine. O sticlă era pusă pe o suprafaţă tare. Apoi auzi cum era împins un scaun greu. Frank zări un omuleţ, cu spatele către uşă, care potrivea scaunul. Purta o pelerină neagră, lungă, iar la spate avea o porţiune de chelie. Apoi dispăru iarăşi din vedere. – Unde este Nagini? spuse vocea îngheţată. – Nu… nu ştiu, Înălţimea Voastră, spuse prima voce neliniştită. A plecat să exploreze casa, presupun… – Să îl mulgi înainte să ne retragem, Şobo, spuse vocea stăpânului. O să am nevoie de hrană pe timpul nopţii. Călătoria asta m-a obosit foarte tare.   Cu fruntea încreţită, Frank îşi apropie urechea bună şi mai tare de uşă, ascultând cu mare atenţie. Urmă o pauză şi apoi omul căruia i se spunea Şobo vorbi din nou. – Înălţimea Voastră, pot să vă întreb cât vom rămâne aici? – O săptămână, spuse vocea glacială. Poate mai mult Locul este destul de confortabil, iar planul meu nu poate fi aplicat încă. Ar fi o prostie să acţionăm înainte să se termine Cupa Mondială la Vâjthaţ. Frank îşi băgă un deget noduros în ureche şi îl roti cu forţă. Avea ceară în ureche, negreşit. Auzise „Vâjthaţ”, care nici măcar nu era un cuvânt! – Cu… Cupa Mondială la Vâjthaţ, Înălţimea Voastră? repetă Şobo. (Frank îşi băgă degetul şi mai tare în ureche.) Iertaţi-mă, dar nu înţeleg… De ce să aşteptăm până se termină Cupa Mondială? – Pentru că, tontule, la acest eveniment vin în ţară mii de vrăjitori din toată lumea şi fiecare netrebnic din Ministerul Magiei va fi la post, cu ochii în patru după lucruri neobişnuite, verificând într-una pe toată lumea. Vor fi întărite măsurile de securitate, pentru ca Încuiaţii să nu observe nimic. Aşa că trebuie să mai aşteptăm.   Frank renunţă, nu mai încercă să-şi cureţe urechea. Auzise cu adevărat cuvintele „Ministerul Magiei”, „vrăjitori” şi „Încuiaţi”. Evident că fiecare dintre aceste expresii însemna ceva secret, iar Frank nu ştia decât două tipuri de oameni care vorbeau cifrat: spionii şi criminalii. Îşi strânse iar toiagul şi ascultă cu o atenţie sporită. – Deci, Înălţimea Voastră, sunteţi hotărât? întrebă Şobo încetişor. – Sigur că sunt hotărât, Şobo! Acum, în vocea glacială apăruse şi un ton ameninţător. Urmă o scurtă pauză şi apoi vorbi Şobo, în mare grabă, de parcă se străduia să deschidă gura înainte de a-şi pierde curajul. – Dar s-ar putea rezolva fără Harry Potter, Înălţimea Voastră… O altă pauză, şi mai lungă, apoi: – Cum? Fără Harry Potter? murmură vocea îngheţată. Am înţeles… – Înălţimea Voastră, nu o spun pentru că mi-ar păsa de băiat! zise Şobo, cu un glas din ce în ce mai ascuţit. Băiatul nu înseamnă nimic pentru mine, absolut nimic! Însă dacă am folosi un alt vrăjitor sau vrăjitoare – oricare ar fi – ar merge mult mai rapid! Dacă mi-aţi permite să vă părăsesc pentru o scurtă perioadă de timp – ştiţi că mă pot deghiza cu măiestrie – m-aş întoarce într-o zi sau două cu persoana potrivită… – Aş putea folosi un alt vrăjitor, zise vocea rea, încet şi rar, este foarte adevărat… – Înălţimea Voastră, este logic, făcu Şobo, de parcă i se luase o piatră de pe inimă. Să punem mâna pe Harry Potter este extrem de dificil, este atât de bine păzit… – Deci, vrei să te duci şi să-mi aduci un înlocuitor? Stau şi mă întreb… Oare sarcina de a mă îngriji n-a devenit mult prea grea pentru tine, Şobo? Oare această sugestie de a ne abate de la planul iniţial nu este cumva o încercare de a mă abandona? – Nu, înălţimea Voastră! Nu… Nici nu mă gândesc să vă părăsesc… – Nu mă minţi! şuieră vocea. Îmi dau întotdeauna seama, Şobo! Regreţi că te-ai întors la mine! Îţi provoc scârbă! Te văd cum tresari când te uiţi la mine, te simt cum te cutremuri când mă atingi! – Nu! Devotamentul meu pentru Înălţimea Voastră… – Devotamentul tău nu este nimic altceva decât laşitate. Nu ai fi aici dacă ai putea să te duci altundeva! Cum să supravieţuiesc fără ţine, când trebuie să fiu hrănit din oră în oră?   Cine să îl mulgă pe Nagini? – Dar păreţi că sunteţi mai întremat, Înălţi… – Mincinosule, murmură vocea. Nu sunt mai puternic, iar câteva zile singur mi-ar distruge şi puţina vigoare pe care miam recăpătat-o, din cauza îngrijirilor tale de nimic! Linişte! Şobo, care se bâlbâise până în acel moment, amuţi. Timp de câteva secunde, Frank nu mai auzi decât sfârâitul focului. Celalalt vorbi iar, într-o şoaptă asemănătoare cu un sâsâit. – Am motivele mele ca să-l folosesc pe băiat, după cum ţiam explicat deja, şi nu voi folosi un altul! Am aşteptat treisprezece ani. Câteva luni nu mai contează! Cât despre paza din jurul lui, cred că planul meu va funcţiona. Nu am nevoie decât de puţin curaj din partea ta, Şobo… Şi îl vei avea, dacă nu vrei să simţi întreaga furie a Lordului Întunericului… – Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vorbesc! zise Şobo, acum cu panică în glas. Pe toată durata călătoriei, am analizat planul în minte, Înălţimea Voastră… Dispariţia Berthei Jorkins nu va rămâne neobservată şi, dacă vom continua, dacă voi mai arunca blesteme… – Dacă? murmură vocea. Dacă? Dacă respecţi planul, Şobo, Ministerul nu trebuie să afle că a mai dispărut cineva. O vei face în linişte şi fără zarvă! Mi-aş dori să o pot face eu însumi, însă în starea mea actuală… Haide, Şobo, mai avem un obstacol de înlăturat şi drumul nostru către Harry Potter este deschis! Nu îţi cer să o faci singur. La acea vreme, credinciosul meu servitor, ni se va alătura… – Chiar sunt un servitor credincios, spuse Şobo, cu o urmă de supărare în glas. – Şobo, am nevoie de cineva care să gândească, de cineva a cărui loialitate nu s-a clătinat niciodată, iar tu, din nefericire, nu întruneşti nici una dintre aceste cerinţe! – V-am găsit, zise Şobo, şi acum în vocea lui se citea disperarea, eu am fost cel care v-a găsit. Eu v-am adus-o pe Bertha Jorkins! – Este adevărat, zise celălalt bărbat, părând amuzat. O sclipire de care nu aş fi crezut că eşti în stare, Şobo… Deşi, să fim sinceri, nu ştiai cât de folositoare va fi când ai prins-o, nui aşa? – Am… Am ştiut că vă va fi de folos, Înălţimea Voastră… – Mincinosule, zise iar prima voce, nuanţa de amuzament cinic fiind mai evidentă ca niciodată. Totuşi, nu pot spune că informaţiile sale nu au fost nepreţuite. Fără ele, nu aş fi putut să întocmesc planul, iar pentru asta vei fi răsplătit, Şobo. Îţi voi da voie să duci la capăt o sarcină pentru mine, una pentru care mulţi dintre adepţii mei şi-ar da chiar şi o mână ca să o poată îndeplini… – În-într-adevăr, Înălţimea Voastră? Cum?   Şobo părea iarăşi îngrozit. – Ah, Şobo, doar nu vrei să stric surpriza? Rolul tău va fi la sfârşit… Însă îţi promit că vei avea onoarea de a fi la fel de folositor ca Bertha Jorkins. – Mă… Mă… Vocea lui Şobo se aspri, de parcă i se uscase brusc cerul gurii. – Mă… veţi… omorî şi pe mine? – Şobo, Şobo, spuse vocea mieros, de ce să te omor? Am omorât-o pe Bertha pentru că am fost nevoit. Nu mai era în stare de nimic după interogatoriul meu, devenise complet inutilă! În orice caz, i-ar fi fost puse întrebări… inoportune, dacă s-ar fi întors la Minister spunând că s-a întâlnit cu tine în vacanţă. Vrăjitorii despre care se crede că au murit ar trebui să evite să întâlnească o vrăjitoare din Ministerul Magiei la acelaşi han… Şobo murmură ceva atât de încet, încât Frank nu îl putu auzi, dar îl făcu pe celălalt bărbat să izbucnească în râs, un râs lipsit complet de voioşie, la fel de rece ca glasul său. – Am fi putut să-i modificăm memoria? Dar Farmecele de Memorie pot fi înlăturate de un vrăjitor puternic, după cum am demonstrat când am interogat-o. Ar fi o insultă pentru amintirea ei să nu folosesc informaţiile pe care le-am obţinut de la ea, Şobo.       Pe hol, Frank realiză brusc că mâna de pe toiag îi devenise alunecoasă din cauza transpiraţiei. Omul cu vocea rece omorâse o femeie. Vorbea despre ea fără nici un fel de remuşcare, ba chiar se distra. Era periculos… Un nebun! Şi mai plănuia şi alte crime… Acel băiat, Harry Potter, oricine ar fi fost, era în pericol… Frank ştia ce avea de făcut. Venise momentul să se ducă la poliţie. Trebuia să se strecoare din casă şi să se ducă direct la cabina telefonică din sat… Vocea glacială începu să vorbească din nou şi Frank rămase locului, cât mai nemişcat, ciulindu-şi – pe cât putea! – urechile. – Încă un blestem… credinciosul meu servitor de la Hogwarts… Harry Potter este al meu, Şobo. Aşa am hotărât, fără nici o discuţie! Însă… Şşşt! Cred că îl aud pe Nagini… Şi vocea bărbatului se schimbă. Începu să scoată nişte sunete cum nu mai auzise Frank în viaţa lui. Şuiera şi scuipa, fără a trage aer în piept. Frank crezu că avea un fel de criză.   Apoi Frank auzi un zgomot în spatele său, în holul întunecat. Se întoarse să vadă ce era şi înţepeni de frică. Ceva se târa spre el pe podeaua întunecată a holului şi, cu cât se apropia de raza de lumină de la şemineu, îşi dădu seama cu o tresărire de groază că era un şarpe gigantic, de cel puţin şapte metri lungime. Îngrozit, înlemnit, Frank privea cum corpul sinuos al şarpelui lăsa o dâră lată prin praful gros de pe podea, venind mai aproape, şi mai aproape… Ce era de făcut? Singura posibilitate de scăpare era să intre în camera în care cei doi bărbaţi plănuiau o crimă… Şi totuşi, dacă ar fi rămas unde era, şarpele l-ar fi omorât, cu siguranţă… Înainte să ia o decizie, şarpele ajunse la el şi, oricât părea de necrezut, ca prin minune, trecu mai departe. Venea ca hipnotizat după sâsâitul şi şuieratul scos de omul de după uşă şi, în numai câteva secunde, vârful cozii sale, ca un diamant, dispăru prin deschizătură. Acum, transpiraţia curgea de pe fruntea lui Frank, iar mâna de pe baston îi tremura. În cameră, vocea rece continua să sâsâie, iar Frank avu un gând ciudat, imposibil… Omul acela putea vorbi cu şerpii!   Frank nu înţelegea ce se întâmplă. Vroia să se întoarcă înapoi în patul său, mai mult decât orice pe lume, cu sticla lui cu apă caldă. Problema era că picioarele nu vroiau să îl asculte şi rămâneau ţintuite locului. În timp ce stătea acolo, tremurând şi încercând să se stăpânească, vocea rece începu să vorbească iar într-o limbă inteligibilă. – Nagini are veşti interesante, Şobo, spuse vocea. – A-Adevărat, Înălţimea Voastră? făcu Şobo. – Da, zise vocea. Nagini spune că există un Încuiat bătrân chiar în faţa acestei camere, care ascultă fiecare cuvânt pe care îl spunem noi… Frank nu mai avu timp să se ascundă. Se auziră nişte paşi grăbiţi şi uşa de la cameră se deschise larg. Un bărbat scund, cu chelie, cărunt, cu nas ascuţit şi ochi mici, înceţoşaţi, stătea în faţa lui Frank, pe chip citindu-i-se o expresie de teamă şi disperare. – Invită-l înăuntru, Şobo. Unde îţi este ospitalitatea?   Vocea rece venea dinspre vechiul fotoliu din faţa şemineului, însă Frank nu vedea cine vorbea. Şarpele, pe de altă parte, era încolăcit pe covorul ros de vreme, un fel de imitaţie sinistră a unui câine credincios. Şobo îl împinse pe Frank în cameră. Deşi speriat la culme, Frank strânse şi mai tare toiagul şi trecu pragul şchiopătând. Focul era singura sursă de lumină din cameră. Arunca umbre lungi, ca un păienjeniş, pe pereţi. Frank nu vedea decât spatele fotoliului. Omul din el părea să fie şi mai scund decât servitorul său, pentru că Frank nu-i vedea nici măcar vârful capului. – Ai auzit totul, Încuiatule, nu? întrebă vocea glacială. – Cum mi-ai spus? spuse Frank, sfidându-l, pentru că acum era în cameră. Venise momentul să facă ceva, se simţea mai curajos. Parcă ar fi fost în război… – Ţi-am zis „Încuiat”, spuse vocea cu calm. Asta înseamnă că nu eşti vrăjitor. – Nu ştiu la ce te referi când spui „vrăjitor”, spuse Frank, cu o voce puţin mai sigură. Tot ce ştiu este că am auzit destul ca să-i fac curioşi pe poliţişti în seara asta. Ai ucis şi plănuieşti o altă crimă! Şi îţi mai spun ceva, adăugă el, venindu-i o idee pe moment, soţia mea ştie că sunt aici şi, dacă nu mă întorc… – N-ai nici o soţie, spuse din nou vocea rece, foarte încet. Nimeni nu ştie că eşti aici. N-ai spus nimănui că vii. Nu îl minţi pe Lordul Întunericului, Încuiatule, pentru că el ştie totul… Întotdeauna… – Zău? spuse Frank scurt. Zici că eşti lord? Ei bine, nu sunt prea impresionat de manierele tale, Sire. întoarce-te şi dă ochii cu mine ca un bărbat, ce zici? – Dar nu sunt bărbat, Încuiatule, spuse vocea rece, abia auzindu-se de sfârâitul flăcărilor. Sunt mult, mult mai mult decât un bărbat.   Totuşi… de ce nu? Te voi privi în faţă, dacă aşa vrei… Şobo, vino şi întoarce-mi scaunul. Servitorul scânci. – Ai auzit doar ce-am spus, Şobo! Încet, cu faţa descompusă, de parcă ar fi vrut să facă orice altceva decât să se apropie de stăpânul său şi de covorul din faţa şemineului, pe care stătea şarpele, omul scund se duse şi începu să întoarcă scaunul. Şarpele îşi înălţă capul mare şi triunghiular şi sâsâi uşor, în timp ce picioarele fotoliului îi mişcau covorul. Fotoliul fu întors către Frank şi el văzu ce se afla în el. Bastonul îi căzu pe podea, cu un zgomot puternic. Deschise gura şi scoase un strigăt. Ţipă atât de tare, încât nu auzi cuvintele pe care le rosti arătarea din fotoliu, în timp ce ridica o baghetă. Urmă o sclipire puternică, o lumină verde şi un zgomot înfiorător, iar Frank Bryce se prăbuşi. Murise înainte să atingă podeaua… La aproape patru kilometri depărtare, numitul Harry Potter se trezi brusc din somn.   descărcați cartea direct de aici:....