Threads
-
0Replies
-
160Views
-
0Replies
-
227Views
-
0Replies
-
178Views
Recent playlists
Recent Discussions
Introducere
Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă; dar mediocrii sunt cei care le provoacă.
La începutul secolului al XIV-lea, Franţa este regatul creştin cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat, cel ale cărui intervenţii au devenit de temut, arbitrajele respectate, protecţia căutată. Este limpede, aşadar, că pentru Europa începea un secol francez.
Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, aceeaşi Franţă să fie strivită pe câmpurile de bătaie de către o naţiune de cinci ori mai puţin numeroasă, iar nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se revolte, poporul să cadă sub povara dărilor, provinciile să se desprindă unele de altele, cetele de soldaţi prădători să făptuiască omoruri şi tot soiul de ravagii autoritatea să fie terfelită, banul devalorizat, comerţul paralizat, mizeria şi nesiguranţa pretutindeni instalate? Pentru ce asemenea prăbuşire? Ce anume a inversat destinul?
Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor infatuare, uşurătatea în afaceri, incapacitatea de a se înconjura de oameni valoroşi, nepăsarea, trufia şi neputinţa lor de a concepe planuri măreţe sau, măcar, de a le continua pe cele născute înaintea lor.
Pe tărîm politic, nimic grandios nu poate fi săvârşit şi nimic nu dăinuie fără prezenţa unor oameni al căror geniu, caracter şi voinţă să inspire, să înmănuncheze şi să îndrume energiile unui popor.
Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se perindă personaje insuficient dotate. Unitatea se dizolvă când măreţia se prăbuşeşte.
Franţa este o idee logodită cu Istoria, o idee voluntară care, cu începere de la anul o mie, stăpâneşte asupra unei familii domnitoare şi care se transmite cu atâta cerbicie din tată în fiu, încât primogenitura în ramura primului născut devine grabnic o legitimitate suficientă.
Norocul şi-a avut şi el partea lui, ca şi cum destinul ar fi vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, naţiunea care se năştea. De la alegerea celui dintâi Capet şi până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au succedat în trei veacuri şi un sfert, fiecare având un moştenitor de sex bărbătesc.
Nu toţi suveranii aceştia au fost, fireşte, vulturi. Dar aproape întotdeauna unui incapabil sau unui nefericit i-a urmat, parei din graţie cerească, un monarh destoinic; mii un ministru mare a ştiut guverna în locul câte unui prinţ toarte slab.
Mult prea tânăra Franţă fu cât pe ce să piară sub Filip întâiul, bărbat cu mărunte vicii şi vastă incompetenţă. A apărut alunei trupeşul Ludovic al VI-lea, neobositul, care găsind la venirea sa o putere ameninţată până la cinci leghe de Paris, a lăsat-o ― la moartea sa ― restaurată şi stăpâna până la Pirinei. Şovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII-lea angajează regatul în dezastruoase aventuri dincolo de ocean; dar abatele Suger menţine, în numele Rtonarhului, coeziunea şi activitatea ţării.
Apoi, norocul Franţei, noroc repetat, a fost acela de a m ca, între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIV-lea trei suverani geniali sau de excepţie, fiecare beneficiind de o durată destul de mare la tron ― patruzeci şi trei, patruzeci şi unu şi douăzeci şi nouă ani de domnie; ţelul ei principal a devenit astfel ireversibil. Trei bărbaţi mult diferiţi ca fire şi virtuţi, dar toţi trei aflaţi deasupra unor regi obişnuiţi.
Filip August, făurarul Istoriei, începe, cu adevărat ― în jurul şi dincolo de posesiunile regale ― să pecetluiască Unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să statornicească, în jurul justiţiei regale, unitatea dreptului. Filip cel Frumos, chinuitor de înaltă spiţă, începe a impune, în jurul administraţiei regale, unitatea statală. Nici unul nu a vrut, în primul rând, să placă, ci să fie activ şi ulil. Fiecare s-a văzut silit să bea amara licoare a lipsei fie popularitate. Dar au fost mai regretaţi după moarte, decât ponegriţi, batjocoriţi ori urâţi în timpul vieţii. Iar vrerile lor începură a prinde viaţă.
O patrie, o justiţie, un Stat: fundamentele definitive ale unei naţii: Mulţumită celor trei artizani supremi ai ideii franceze, Franţa ieşise din epoca virtualităţilor. Conştientă de sine, ea se afirmă în lumea occidentală ca o realitate indiscutabilă şi rapid preeminenta.
Douăzeci şi două de milioane de locuitori, frontiere bine păzite, o armată foarte repede mobilizabilă, feudali menţinuţi în supunere, circumscripţii administrative destul de bine controlate, drumuri sigure, un comerţ activ... Ce altă ţară creştină putea, ' pe atunci, să se compare cu Franţa? Şi care, dintre toate, nu o invidiază? Poporul se plânge, desigur, că simte asupra sa o mână pe care o socoteşte mult prea fermă; dar şi mai mult se va căina când va cădea în mâini prea molatice ori prea violente.
Cu moartea lui Filip cel Frumos apare dintr-o dată frângerea. Îndelunga norocire succesorală şi-a pierdut puterile.
Cei trei fii ai Regelui de Fier defilează la tron fără urmaşi pe linie bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite atunci de către Curtea Franţei în jurul unei coroane care a trecut şi răstrecut prin licitaţia ambiţiilor.
În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului; iată o pricină de uluire pentru orice imaginaţie! Franţa nu era învăţată să dea de atâtea ori fuga la Reims. Trunchiul arborelui capeţian este ca şi fulgerat. Iar lunecarea coroanei în ramura Valois, ramură agitată, nu este deloc în măsură să aducă liniştire. Prinţi ostentativi, necugetaţi, de o trufie fără margini, împărţitori de gesturi dar lipsiţi de profunzime, toţi cei din neamul Valois îşi închipuie că este de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintaşii lor îşi confundau propria persoană cu Franţa. Ei, confundă Franţa cu ideea pe care şi-o făuresc despre ei înşişi. După blestemul morţilor rapide, blestemul mediocrităţii.
Cel dinţii Valois, Filip al VI-lea, poreclit "regele găsit", altfel spus parvenitul, nu a ştiut să-şi asigure în zece ani puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său primar, Eduard al III-lea al Angliei, se hotărăşte să redeschidă dinastica ceartă; el se declară în drept regele Franţei, ceea ce îi îngăduie să susţină în Flandra, în Bretania, în Saintonge, în Aquitania oraşele şi seniorii care au a se plânge de domnia cea nouă. În faţa unui monarh mai iscusit, englezul ar fi continuat desigur să şovăie.
Nici primejdiile nu a ştiut Filip de Valois să le respingă; flota sa avea să fie distrusă la Écluse din vina unui amiral ales, pasă-mi-te, tocmai fiindcă nu avea habar de marină; el însuşi, regele, rătăceşte pe câmpii, în seara bătăliei de la Crécy, întrucât şi-a lăsat cavaleria să şarjeze peste propria infanterie.
Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau nemulţumiri, el o făcea pentru a trece Franţa în stare de apărare. Când Filip de Valois pune taxe încă şi mai împovă-rătoare, el o face pentru a-şi plăti înfrângerile.
În ultimii cinci ani de domnie, cursul monezii avea să fie schimbat de o sută şaizeci de ori; banii pierdeau trei sferturi din valoare. Merindele, zadarnic impozate, ating preţuri ameţitoare. O inflaţie fără precedent iscă nemulţumirea oraşelor.
Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra ţării, totul are de suferit, iar calamităţile naturale se adaugă erorilor umane.
Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, loveşte Franţa mai crud decât orice altă regiune din Europa. Străzile oraşelor sunt locuri de sfârşire, mahalalele adevărate osuare. Aici piere un sfert din populaţie, în alte părţi o treime. Sate întregi dispar, din ele nu se vor mai vedea, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate.
Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a ocolit.
Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franţei pentru a coborî deplin în ruină şi deznădejde; va fi această opera lui Jean al II-lea, supranumit din greşeală cel Bun.
Spiţa aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să îndepărteze, încă din Evul mediu, un sistem care încredinţa naturii producerea, în sânul aceleiaşi familii, a deţinătorului puterii suverane. Să fie oare popoarele mai adesea câştigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? Mulţimile, întrunirile, chiar şi colegiile restrânse nu se înşeală mai puţin decât natura; iar providenţa este, oricum, zgârcită cu măreţia.
Partea întâi - Nenorocirile vin de departe
Capitolul I Cardinalul de Périgord îşi zicea că...
Ar fi trebuit să fiu Papă. Cum să nu mă tot gândesc mereu-mereu la asta, când de trei ori până acum am ţinut în mâinile mele mitra papală; de trei ori! Iar când a fost vorba de Benoît al XII-lea, ori de Clement al VI-lea şi chiar de actualul nostru pontif, tot eu am fost cel care, până la urmă, am hotărât pe-al cui cap să fie aşezată mitra. Prietenul Petrarca îmi zice "făcător de Papi"... Nu-s prea bun "făcător", de vreme ce nu pe capul meu am ştiut-o pune. În sfârşit, asta-i vrerea Domnului... Ciudat lucru un conclav! Cred că sunt singurul Cardinal în viaţă care a asistat la trei. Şi poate că-mi va fi dat să fiu de faţă şi la al patrulea, dacă Inocenţiu al VI-lea o fi chiar aşa de bolnav după cum se vaită...
Oare ce acoperişuri să fie cele de colo? A, da, le recunosc, sunt ale mănăstirii Chancelade, în valea apei Beauronne... Prima dată eram prea tânăr, se-nţelege, treizeci şi trei de ani, vârsta lui Christos; lucru care se şoptea ici-colo prin Avignon, de îndată ce s-a ştiut că Jean al XXII-lea ― Dumnezeule, păstrează-i sufletul în sfânta-ţi lumină, căci mi-a fost binefăcător ― nu s-ar împotrivi. Dar cardinalii nu aveau să-l aleagă pe cel mai tinerel dintre fraţii lor; aşa şi trebuie, o pot mărturisi deschis, într-o asemenea funcţie trebuie să ai experienţa pe care am câştigat-o eu de-atunci încoace. Totuşi, aveam şi eu destulă, astfel încât să nu-mi umplu capul cu iluzii... Făcându-i cam mult pe italieni să murmure cum că niciodată, niciodată cardinalii francezi nu l-ar vota pe Jacques Fournier, am izbutit să-i fac să-l voteze, fiind astfel ales în unanimitate. "Aţi ales un prostălău, un măgar!" Acestea au fost cuvintele de mulţumire pe care ni le-a aruncat în faţă, imediat după ce a fost proclamat Papă. Îşi cunoştea mărginirea. Nu tocmai măgar; dar nici leu. Un bun general al Ordinului, care ştiuse destul de bine să se facă ascultat cât timp se aflase în fruntea călugărilor ordinului Sfântului Bruno. Dar de aici şi până la a conduce întreaga creştinătate... e prea tipicar, prea chiţibuşar, prea suspicios. Reformele sale au făcut mai mult rău decât bine. Numai că, avându-l pe el, eram siguri că Sfântul-Scaun nu avea să se reîntoarcă la Roma. Din punctul acesta de vedere, era zid, era stânca... şi ar fi fost esenţialul.
A doua oară, la conclavul din 1342... ah, a doua oară toate şansele ar fi fost de partea mea, dacă... dacă Filip de Valois nu ar fi vrut ca alesul să fie cancelarul său, arhiepiscopul de Rouen. Noi, cei din Périgord, am fost întotdeauna supuşi coroanei Franţei. Şi-apoi, cum aş fi putut continua să fiu şeful partidei franceze, dacă m-aş fi apucat să mă opun regelui? De altfel Pierre Roger a fost un Papă mare, fără îndoială cel mai bun dintre cei pe care i-am slujit. Este suficient, pentru aceasta, să vezi ce a ajuns cetatea Avignon, palatul care a fost construit din porunca lui, afluenţa aceasta mare de literaţi, de savanţi şi de artişti... Apoi, a reuşit să cumpere Avignon-ul. Negocierea aceasta eu am făcut-o, cu regina Neapolelui; pot spune că este, într-adevăr, opera mea. Optzeci de mii de florini, o nimica toată, o pomană, ce mai... Regina Jeanne avea mai puţină nevoie de bani decât de indulgenţe pentru toate căsătoriile ei succesive, fără să-i mai pomenim şi pe amanţi.
Li s-au pus, fireşte, cailor mei de povară hamuri noi. Lectica mea nu este confortabilă. Aşa se întâmpla întotdeauna la început, de drum, aşa se întâmpla... Din clipa aceea vicarul Domnului a încetat de a fi ca un chiriaş, aşezat pe marginea marginilor unui tron nesigur. Şi ce Curte am avut, una care devenise pildă lumii întregi! Toţi regii dădeau buzna într-acolo. Ca să fii papă, nu-i destul să fii preot; trebuie să te pricepi, să fii şi prinţ. Clement al VI-lea a fost un mare om politic; îmi ascultă cu luare-aminte sfaturile. O, liga aceea navală care îi reunea pe latinii din răsărit, pe regele Ciprului, pe veneţieni, pe cel din Ordinul ospitalierilor... Am curăţat arhipelagul Greciei de barbarii din nordul Africii care îl năpădiseră; şi puteam face mai mult. Pe urmă a fost războiul acela absurd dintre regii francezi şi englezi, încât mă şi întreb dacă o să se sfârşească vreodată, război care ne-a împiedicat să ne ducem proiectul până la capăt, adică să readucem biserica răsăriteană la sânul celei romane. După aceea a dat peste noi ciuma... apoi a murit Clement...
A treia oară, la conclavul care a avut loc cu patru ani în urmă, mi-a fost piedică propria-mi obârşie. Eram un senior prea mare, pare-se şi tocmai avusesem unul de felul acesta. Eu, Hélie de Talleyrand, căruia i se zice cardinal de Périgord... ar fi fost o adevărată insultă pentru săracii care m-ar fi ales! Există momente în care Biserica se vede cuprinsă de un neaşteptat acces de umilinţă, de micime. Lucru care nu-i foloseşte la nimic. Dacă ne-am da jos podoabele, dacă ne-am ascunde patrafirele, dacă am vinde anaforniţele de aur şi am oferi trupul Domnului într-o strachină de două parale, dacă ne-am îmbrăca precum vagabonzii, cât mai soios cu putinţă, nu am mai fi respectaţi de nimeni şi, în primul rând, de vagabonzi... Ei, fir-ar să fie, păi dacă ne-am face asemenea lor, pentru ce ne-ar mai aduce cinstire? Ba chiar am ajunge să nu ne mai respectăm nici noi... Când le vorbeşti despre asta habotnicilor într-ale umilinţei, te vira imediat cu nasul în Evanghelie, de parcă numai ei ar cunoaşte-o şi tot vorbesc despre ieslea dintre bou şi măgar, despre magherniţa dulgherului... Fiţi asemenea Domnului nostru Isus... Dar Domnul nostru Isus unde este el acum, vanitoşii mei clericuţi? Nu oare la dreapta Tatălui, contopit în marea sa putere? Nu este oare un Christ majestuos care tronează în lumina aştrilor şi în cânturile cerului? Oare nu este el mai-marele lumii, înconjurat de ostile serafimilor şi de preafericiţi? Cine vă dă dreptul să hotărâţi ce anume imagine se cuvine să oferiţi credincioşilor, prin persoana dumneavoastră. — Imaginea scurtei sale existenţe pământene ori cea a unei eternităţi triumfătoare?
... Dacă trec prin vreo dioceză şi îl văd pe episcop cam prea înclinat să-l coboare pe Dumnezeu, îmbrăţişând idei cu totul noi, iată ce aş propovădui... Nu-i uşor să suporţi douăzeci de livre de aur ţesut şi mitra şi crosa, nu-i uşor să înduri asta în fiecare zi, mai cu seamă când o faci de treizeci de ani. Dar este o necesitate.
Nu cu oţet atragi sufletele. Când un păduchios spune altor păduchioşi "fraţii mei", asta nu are mare efect. Dacă le-o spune un rege, se schimbă treaba. A insufla oamenilor puţină stimă faţă de ei înşişi, iată cea dintâi caritate pe care o ignoră frăţiorii noştri clerici şi acoliţii lor. Tocmai fiindcă oamenii sunt săraci, suferinzi, păcătoşi şi mizerabili trebuie să le dai oarecare speranţă în lumea de apoi. Ei da, cu tămâie, cu aurării, cu muzică. Biserica trebuie să ofere credincioşilor viziunea unei împărăţii cereşti şi, orice preot, începând cu Papa şi cardinalii săi, trebuie să reflecte puţintel imaginea Pantocratorului...
La urma urmei nu-i deloc rău că-mi vorbesc astfel mie însumi; găsesc argumente pentru viitoarele mele predici. Dar prefer să le găsesc în tovărăşia altora... Sper că Brunet nu a uitat să-mi pregătească hapurile. A, nu, iată-le. De altfel, nu uită niciodată...
Eu, care nu sunt un mare teolog, precum cei care cam plouă de pretutindeni în vremurile noastre, dar care am sarcina de a ţine în bună ordine şi curăţie casa lui Dumnezeu, refuz să-mi simplific traiul, să renunţ la bunăstare; de altfel chiar Papa, care ştie cât de mult îmi datorează, nici nu se gândeşte să mă constrângă la asemenea lucru. Dacă are poftă să fie foarte modest pe tronul său, asta-l priveşte. Dar eu, care îi sunt ambasador, veghez în a-i păstra gloria sacerdotală.
Ştiu că unii mă iau peste picior pentru lectica mea purpurie bătută în cuie aurite, pentru caii cu valtrapuri stacojii, pentru cei două sute de lăncieri din escorta mea, ca şi pentru cei trei lei de Périgord brodaţi pe stindardul şi pe livreaua sergenţilor mei. Dar din cauza aceasta, când intra într-un oraş, lumea toată mi se prosternează, îmi sărută poala mantiei şi îi silesc pe regi să îngenuncheze... întru gloria voastră, Seniore, întru gloria voastră.
Numai că toate lucrurile acestea nu pluteau în atmosfera ultimului conclav şi m-au făcut să o simt prea bine. Voiau un om de rând, unul simplu, umil, dezbrăcat. Abia am reuşit să nu fie ales Jean Birel, un bărbat prea cuvios, desigur, prea cuvios, dar care nu avea habar de treburile conducerii şi care s-ar fi dovedit un al doilea Pierre de Morone. Am ştiut arăta cu destulă elocinţă confraţilor mei din conclav cât de primejdioasă ar fi fost, în starea în care se găsea Europa, greşeala de a alege un alt Celestin al V-lea. Ei da, nu l-am menajat deloc pe Birel! L-am elogiat atât de tare, arătând că admirabilele sale virtuţi îl împiedicau să guverneze biserica, încât l-am strivit de-a dreptul. Şi am reuşit să fie proclamat Etienne Aubert, dintr-o obârşie săracă, din neamul Pompadourilor, a cărui carieră, destul de lipsită de strălucire, îi putea aduna pe toţi în jurul numelui său.
Ni se spune mereu că Sfântul Duh ne luminează întru desemnarea celui mai bun dintre toţi; de fapt cel mai adesea noi votăm pentru a îndepărta râul.
Mă decepţionează Sfântul nostru Părinte. Geme, şovăie, hotărăşte, se răzgândeşte. Altfel aş fi condus eu biserica! Şi-apoi ideea asta de a-l trimite cu mine pe cardinalul Capocci, ca şi cum ar fi fost nevoie de doi legaţi, ca şi cum nu aş fi putut fi în stare şi singur să duc. Lucrurile la bun sfârşit! Rezultatul? Ne certăm încă de la sosire, fiindcă îi arăt cât de prost este; atunci Capocci al meu o face pe ofensatul; se retrage; şi în timp ce alerg de la Breteuil la Montbazon, de la Montbazon la Poitiers, de la Poitiers la Bordeaux, de la Bordeaux la Périgueux, el nu face altceva decât să scrie, de la Paris, în toate părţile, ca să-mi dea peste cap negocierile. Sper să nu nimeresc din nou peste el la Metz, la împărat...
Périguex, Périgord-ul meu... Dumnezeule, să le fi văzut oare pentru ultima dată?
Mama era ca şi încredinţată că voi ajunge Papă. Nu o dată m-a făcut să înţeleg treaba asta. Este şi motivul pentru care m-a supus tonsurii la vârsta de şase ani şi a obţinut de la Clement al V-lea, care-i purta o prietenie mare şi frumoasă, să fiu înscris, ca şcolar papal, apt a primi drepturi ecleziastice. Ce vârstă aveam eu oare când m-a dus mama la el?... "Fie ca fiul dumneavoastră, doamnă Brunissande, pe care îl binecuvântam anume, să dovedească, în cariera ce i-aţi ales-o, virtuţile ce putem aştepta de la el, dată fiind spiţa din care se trage şi să se poată ridica. Grabnic spre cele mai înalte culmi ale sfintei noastre biserici..." Nu, nu aveam mai mult de şapte ani. M-a făcut canonic la Saint-Front; cea dintâi pelerină clericală. Sunt de-atunci aproape cincizeci de ani... Mama mă şi vedea Papă. Să fi fost doar vis născut din ambiţie maternă sau, într-adevăr, viziune profetică, aşa cum îi se întâmpla femeilor să aibă? Cred însă că, din păcate, nu voi fi Papă.
Şi totuşi... totuşi, în zodia mea Jupiter se însoţeşte cu Soarele, în frumoasă culminare, semn de dominaţie şi de stăpânire în bună pace. Nici un alt cardinal nu are o situaţie astrologiei atât de frumoasă. Mult mai bună decât a lui Inocenţiu în ziua alegerii. Dar poftim... domneşte în bună pace, domneşte în bună pace; şi noi ne aflăm în război, în tulburare, furtună. Prea frumoşi sunt aştrii mei pentru asemenea timpuri. Cei ai lui Inocenţiu, care vestesc greutăţi, erori, înfrângeri s-ar fi potrivit mult mai bine cu perioada aceasta întunecată. Dumnezeu realizează o armonie între oameni şi momentele istorice respective, alegându-şi Papii care convin planurilor sale ― cutare menit măreţiei şi gloriei, cutare umbrei şi prăbuşirii...
Dacă nu aş fi urcat treptele bisericeşti, aşa după cum a vrut mama. Aş fi fost conte de Périgord, întrucât fratele meu cel mare s-a stins fără să aibă urmaşi exact în anul primului meu conclav, astfel că, nemaiputându-mi fi destinată, coroana a trecut la fratele mai mic, Roger-Bernard... Nici Papă, nici conte. Ce mai încolo şi încoace, trebuie să acceptăm locul în care ne aşază Providenţa şi apoi Să ne străduim a ne face cât mai bine datoria. Pesemne că mă voi rândui printre bărbaţii care au îndeplinit un rol mare şi au închipuit o figură importantă în secolul nostru, dar care vor fi daţi uitării de îndată ce vor fi dispărut. Memoria popoarelor este leneşă; nu reţine decât numele regilor... E voia ta, Doamne, voia ta...
La urma urmei nu are nici un rost să mă tot gândesc la lucrurile acestea pe care mi le-am repetat de. Sute şi sute de ori... Acum, sunt atât de mişcat mai cu seamă pentru că am revăzut locurile copilăriei, Périgueux-ul şi colegiul clerical de la Saint-Front şi pentru că din nou le-am părăsit. Să privim mai degrabă peisajul acesta pe care poate că-l văd pentru ultima oară. Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai prilejuit asemenea bucurie...
Dar pentru ce mă duc ăştia atât de repede? Am şi trecut de Château-l'Évêque; urmează Bourdeilles, aşa că peste două ore am şi ajuns. În ziua plecării nu trebuie să zăboveşti decât foarte puţin. Luările de rămas-bun, ultimele jalbe ce ţi se aduc şi ultimele binecuvântări care ţi se cer, bagajul uitat... nu pleci niciodată la ora hotărâtă. Dar de data aceasta chiar că etapa a fost scurtă...
Brunet!.. Hei, prietene Brunet! Du-te în faţă şi spune-le să mai încetinească puţin. Cine o ia aşa la goană? Să fie Cunhac sau La Rue? De ce să fiu scuturat atât de tare? Şi-apoi spune-i monseniorului Archambaud, nepotul meu, să coboare de pe cal şi să vină aici lângă mine, în lectică. Îţi mulţumesc, hai, du-te...
La reîntoarcerea de la Avignon îl luasem cu mine pe nepotul meu Robert de Durazzo; s-a dovedit un foarte plăcut tovarăş de drum. Aceleaşi trăsături ale feţei, ca sora mea Agnès, ca mama noastră... De ce s-o fi dus la Poitiers, ca să moară acolo ucis de bădăranii ăia de englezi în bătălia regelui Franţei! O, dar nu-l dezaprob, chiar dacă de ochii lumii am făcut-o. Cine-ar fi crezut că regele Jean o să fie bătut măr! Şi-a aliniat cei treizeci de mii de oameni împotriva a şase mii, iar seara s-a pomenit prizonier. Ce prinţ absurd şi nătâng! Când ar fi putut foarte bine să câştige fără luptă, dacă ar fi acceptat convenţia, pe care i-am prezentat-o ca pe un platou cu ofrande!
Archambaud îmi apare a fi mai puţin vioi şi mai puţin sclipitor decât Robert. N-a cunoscut Italia ― cea care dă aripi tinereţii. În fine, el o să fie conte pe Périgord dacă Cerul o va voi. Faptul că mă însoţeşte în călătorie o să-l formeze pe tânărul ăsta. Are multe de învăţat de la mine... Nu-mi place să rămân singur după ce mi-am încheiat predicile.
Partea întâi - Noii regi
Capitolul I Cununia din ianuarie
Din toate parohiile oraşului, de o parte ca şi de alta a râului, de la Saint‑Denys, Saint‑Cuthbert, şi Saint‑Martin‑cum‑Gregory, Saint‑Mary‑Senior şi Saint‑Mary-Junior, dinspre Shambles, dinspre Tanner Row, de peste tot, poporul din York se îndrepta de două ceasuri în şiruri neîntrerupte către Minster, către uriaşa catedrală cu aripa ei dinspre apus încă neisprăvită, şi care ocupa, înaltă, întinsă, impunătoare, creasta cetăţii.
În Stonegate şi Deangate, cele două uliţe întortocheate care duceau la Yard, mulţimea era oprită. Copilandrii cocoţaţi pe ulucii din faţa caselor nu zăreau decât capete, nimic alta decât capete, o mulţime de capete, acoperind piaţa toată. Burghezi, neguţători, gospodine cu droaia de plozi după ele, betegi pe cârjele lor, slujnice, calfe de meşteşugari, grămătici cu capul vârât sub glugă, oşteni în platoşe uşoare, cerşetori zdrenţăroşi, toţi erau amestecaţi laolaltă ca paiele strânse în snop. Hoţii cu degete agere îşi făceau treburile pentru un an întreg. La ferestrele ieşite în afara se iveau ciorchini de capete.
Dar era oare o lumină de nămiezi această palidă zi fumurie şi umedă, acest abur rece, norii aceştia de vată învăluind uriaşa clădire şi mulţimea care tropăia în noroi? Oamenii se înghesuiau unii într‑alţii ca să‑şi păstreze propria căldură.
24 ianuarie 1328. În faţa monseniorului William de Melton, arhiepiscop de York şi primat al Angliei, regele Eduard al III‑lea, care nu avea încă şaisprezece ani, o lua de soţie pe doamna Filipa de Hainaut, vară‑sa, care abia împlinise paisprezece.
Nu mai era nici un loc în catedrala rezervată marilor dregători ai ţării, înaltelor feţe bisericeşti, membrilor Parlamentului, celor cinci sute de cavaleri invitaţi, celor o sută de nobili scoţieni în fuste cadrilate veniţi să ratifice, cu acest prilej, tratatul de pace. Peste puţin timp va fi celebrată slujba solemnă, cântată de o sută douăzeci de cântăreţi.
Deocamdată însă, întâia parte a ceremoniei, cununia propriu zisă, se desfăşura în faţa uşii de miazăzi, în afara bisericii şi sub ochii norodului, după rânduiala veche şi datinile deosebite ale arhiepiscopiei de York. Pâcla aşternea dâre umede pe catifeaua roşie a baldachinului înălţat lângă portic, se strângea pe mitrele episcopilor, lipea mantiile de blană pe umerii familiei regale adunate în jurul tinerei perechi.
— Bere I take thee, Filipa, to my wedded wife, to have and to hold at bed and at board... Aici, te iau, Filipa, ca să‑mi fi soaţă, ca să te am şi să te păstrez în patul şi în casa mea...
Venind de pe aceste buze fragede, de la acest chip de copilandru, glasul regelui stârni mirarea tuturor prin puterea, limpezimea şi vibraţia sa. Regina‑mamă Isabelle fu uimită, şi dumnealui Jean de Hainaut, unchiul miresei, de asemenea, şi toţi cei de faţă din primele rânduri, printre care conţii Edmond de Kent şi de Norfolk, şi contele de Lancastre zis Gât‑Sucit, capul consiliului de regenţă şi epitropul regelui.
— …for fairer for fouler, for better for worse, in sickness and in health... pentru zile frumoase şi zile urâte, la bine şi la rău, în boală şi în sănătate...
Freamătul de şoapte în mulţime se stingea încetul cu încetul. Tăcerea se aşternea ca o undă circulară şi răsunetul tânărului glas regesc se împrăştia pe deasupra miilor de capete în aşa fel încât era auzit aproape până la marginea pieţei. Regele rostea rar lunga formulă a legământului pe care o învăţase în ajun; dar s‑ar fi zis că o născocea atunci, atât de răspicate îi erau cuvintele, atât de mult le gândea pentru a le da înţelesul lor cel mai adânc şi mai grav. Erau parcă cuvintele unei rugăciuni menită să nu fie spusă decât o dată şi pentru toată viaţa.
Prin gura aceasta de adolescent se exprima un suflet de bărbat în toată puterea, de om pătruns de legământul făcut în faţa Cerului, de prinţ care‑şi cunoaşte rolul ce‑i este sortit între poporul său şi Dumnezeu. Noul rege lua martori ai dragostei pe care o jura doamnei Filipa toate neamurile sale, pe toţi din jurul său, marii dregători, baronii şi înaltele feţe bisericeşti, populaţia Yorkului şi Anglia toată.
Proorocii mistuiţi de râvna întru Domnul, conducătorii de popoare susţinuţi de o singură convingere, ştiu să impună noroadelor propriul lor crez. Dragostea afirmată în auzul şi văzul lumii are şi ea această putere, stârneşte această adeziune a tuturor la emoţia unui singur om.
Nu era femeie în mulţimea din jur, şi oricare i‑ar fi fost vârsta, nici o tânără de curând măritată, nici o soţie înşelată, nici o văduvă, nici o fecioară, nici o bunică, care să nu se fi simţit în clipa aceea în locul miresei; nici un bărbat care să nu se simtă în pielea tânărului rege. Eduard al III‑lea se unea cu tot ce era feminin în poporul său; şi tot regatul său o alegea pe Filipa ca soaţă. Toate visurile tinereţii, toate dezamăgirile anilor de maturitate, toate regretele bătrâneţii se îndreptau spre dânşii ca tot atâtea ofrande ţâşnite din fiecare inimă. În seara aceea, prin uliţele întunecoase ochii logodnicilor aveau să lumineze bezna, şi chiar soţii de multă vreme învrăjbiţi aveau să‑şi caute iar mâinile după cină.
Dacă din cele mai depărtate timpuri noroadele se îmbulzesc la nunţile prinţilor, e pentru că vor să trăiască astfel prin delegaţie o fericire care, fiindcă li se înfăţişează de aşa de sus, pare desăvârşită.
— ...till death us do part... până ce moartea ne va despărţi...
Fiecare simţi un nod în gât; mulţimea din piaţă scăpă un lung suspin de mirată întristare şi parcă de dojană. Nu, nu trebuia să pomenească de moarte în această clipă; nu era cu putinţă ca aceşti doi tineri să aibă soarta oamenilor de rând; nu te puteai împăca cu gândul că ar fi muritori.
— ...and there to I plight thee my troth., şi pentru toate acestea mă leg de tine cu jurământ.
Tânărul rege simţea respirând mulţimea, dar n‑o privea. Ochii lui de un albastru şters, aproape verzui, cu genele lungi ridicate, nu se dezlipeau de pe fetiţa roşcată şi dolofană, încotoşmănită în catifelele şi vălurile ei, căreia îi jura credinţă.
Căci doamna Filipa nu aducea de fel cu o prinţesă de basm, şi nu era nici măcar prea drăguţă. Arăta ca o grăsană, asemenea fetelor din neamul Hainaut, cu un nas cârn, un gât scurt, un obraz acoperit de pistrui. Înfăţişarea ei nu avea vreun farmec deosebit, dar cel puţin era simplă şi nu căuta să‑şi dea un aer de măreţie care nici nu i s‑ar fi potrivit. Să nu fi avut pe dânsa podoabele regeşti, ar fi putut trece drept o fată roşcovană ca oricare alta de aceeaşi vârstă; semenele ei puteau fi întâlnite cu sutele prin toate naţiile de la miazănoapte. Şi tocmai asta făcea să sporească dragostea mulţimii pentru dânsa. Era aleasă de ursită şi de Dumnezeu, dar fără a se deosebi prin fire de femeile asupra cărora avea să domnească. Toate roşcovanele ceva mai durdulii se simţeau ridicate la mare cinste.
Ea însăşi tulburată de nu‑şi putea stăpâni un tremur, îşi încreţea pleoapele de parcă n‑ar fi fost în stare să înfrunte privirea pătrunzătoare a soţului. Prea era frumos ceea ce i se întâmpla. Atâtea coroane în jurul ei, atâtea mitre episcopale, şi doamnele acestea, şi cavalerii aceştia pe care îi zărea înăuntrul catedralei, rânduiţi în dosul lumânărilor aprinse ca aleşii în Paradis, şi tot norodul acesta de jur împrejur... Regină, avea să fie regină, şi aleasă din dragoste!
Ah, cum îl va mai răsfăţa, şi sluji, şi adora pe acest frumos prinţ blond, cu gene lungi şi mâini fine, sosit ca prin minune cu douăzeci de luni înainte la Valenciennes, însoţind o mamă în surghiun care venea să ceară ajutor şi adăpost! Părinţii lor îi trimisese să se joace în livadă, cu ceilalţi copii; se îndrăgostise de dânsa, şi dânsa de el. Acum era rege şi n‑o uitase. Cu ce bucurie îi închina viaţa ei! Se temea doar că nu e deajuns de frumoasă ca să‑i placă mereu, nici destul de învăţată pentru a‑l sprijini cum se cuvine.
— Întinde, doamnă, mâna‑ţi dreaptă, îi spuse arhiepiscopul primat.
Ea îşi ridică o mână plinuţă, şi i‑o înfăţişă hotărât, cu palma înainte şi degetele răşchirate.
Eduard avu o privire încântată pentru această stea trandafirie care i se dăruia.
Arhiepiscopul luă de pe tipsia ţinută de un al doilea prelat inelul de aur încrustat cu rubine, pe care îl binecuvântase, şi‑l întinse regelui. Inelul era umed, ca tot ce atingea mâna pe această ceaţă. Apoi, arhiepiscopul apropie încetişor cele două mâni ale soţilor.
— În numele Tatălui, rosti Eduard punând inelul în vârful policarului Filipei, fără să‑l vâre însă. În numele Fiului... Al Sfântului Duh... continuă el, repetând gestul asupra arătătorului, apoi asupra degetului mijlociu.
În cele din urmă îi lunecă verigheta pe al patrulea deget, zicând:
— Amin!
Era soţia lui.
Ca orice mamă care‑şi însoară fiul, regina Isabelle avea lacrimi în ochi. Se silea să‑l roage pe Dumnezeu să‑i hărăzească fiului ei toate fericirile, dar se gândea mai ales la dânsa, şi suferea. Zilele s‑au scurs una după alta, până au adus‑o aici, la clipa aceasta când înceta să mai fie prima în inima acestui fiu şi în neamul ei. Nu, fără îndoială, nici în ce priveşte trecerea ce‑o avea la curte, nici în privinţa frumuseţii n‑ar fi avut de ce să se teamă de această mică piramidă de catifea şi de broderii pe care soarta i‑o dăduse să‑i fie noră.
Dreaptă, subţire şi blondă, cu frumoasele ei cosiţe aduse pe tâmple de fiecare parte a chipului luminos, la treizeci şi şase de ani Isabelle abia dacă arăta treizeci. Oglinda pe care o consultase multă vreme chiar în dimineaţa asta, pe când îşi punea coroana, îi arătase că poate fi liniştită. Şi totuşi, începând de astăzi, înceta să mai fie pur şi simplu regina pentru a deveni regina‑mamă. Cum de ajunsese aici aşa de repede? Cum trecuseră astfel douăzeci de ani de viaţă, şi încă străbătuţi de atâtea vijelii?
Se gândea la propria ei cununie, erau tocmai douăzeci de ani de atunci, într‑un sfârşit de ianuarie ca astăzi, şi tot pe o asemenea pâclă, la Boulogne, în Franţa. Şi ea se măritase sperând să fie fericită, şi ea rostise jurământul cununiei din adâncul inimii. Ştia oare pe atunci cu cine o măritau pentru a satisface interesele celor două regate? Ştia oare că drept răsplată a dragostei şi devotamentului pe care le aducea, nu va avea parte decât de umilinţă, de ură şi de dispreţ, că se va vedea înlocuită în patul soţului ei nici măcar de nişte ibovnice, ci de bărbaţi nesăţioşi de averi şi lipsiţi de ruşine, că zestrea ei va fi jefuită, avuţiile ei confiscate, că va trebui să ia calea surghiunului ca să‑şi scape viaţa ameninţată şi apoi să ridice o oaste pentru a‑l doborî chiar pe acela care‑i pusese în deget inelul de nuntă?
Ah! copila asta, Filipa, avea într‑adevăr noroc, ea nu era numai luată de soţie, ci şi iubită!
Numai primele iubiri pot fi pe de‑a întregul curate şi pe deplin fericite. Nimic nu le poate înlocui dacă s‑au destrămat. Cea de a doua dragoste nu ajunge niciodată la această desăvârşire luminoasă; chiar dacă e trainică, asemenea unei stânci, vezi în marmura ei nişte vine de altă culoare care sunt ca sângele uscat al trecutului.
Regina Isabelle îşi întoarse ochii la Roger Mortimer, baron de Wigmore, amantul ei, bărbatul care, datorită ei cât şi vredniciei lui, cârmuia ca stăpân Anglia în numele tânărului rege. Cu sprâncenele împreunate şi trăsăturile aspre, ţinându‑şi braţele încrucişate pe mantia somptuoasă, o privea, în aceeaşi clipă, fără bunăvoinţă. "Ghiceşte la ce mă gândesc, îşi spuse dânsa. Dar ce fel de bărbat este oare acest Roger ca să‑ţi arate că păcătuieşti de îndată ce încetezi o clipă de a te gândi numai la el?"
Isabelle îi ştia firea bănuitoare, şi‑i surâse, pentru a‑l potoli. Ce mai vroia după tot ce avea? Trăiau ca şi cum ar fi fost soţ şi soţie, deşi ea era regină, deşi el era căsătorit, şi ţara sta cu ochii la dragostea lor ştiută de toată lumea. Isabelle făcuse în aşa fel încât să aibă în mâna lui toată puterea. Mortimer îşi numea protejaţii în toate slujbele; poruncise ca toate moşiile favoriţilor lui Eduard al II‑lea să‑i fie date lui, iar Consiliul de regenţă nu făcea decât să întărească hotărârile sale. Mortimer izbutise chiar să obţină consimţământul Isabellei la executarea soţului ei detronat. Regina ştia că din pricina lui unii îi ziceau acum Lupoaica Franţei! Putea el s‑o împiedice să se gândească, într‑o zi de nuntă, la soţul ei asasinat, mai ales când făptaşul era acolo, în persoana lui John Maltravers, înălţat de curând la rangul de seneşal al Angliei, şi al cărui obraz prelung apărea, înfiorător, printre acelea ale marilor dregători ai ţării, ca pentru a reaminti crima?
Isabelle nu era acolo singura pe care această prezenţă o supăra. John Maltravers, ginerele lui Mortimer, fusese paznicul regelui detronat; neaşteptata lui ridicare la demnitatea de seneşal arăta prea limpede pentru ce fel de servicii fusese plătit astfel. În chip oficial, Eduard al II‑lea murise de moarte bună. Dar cine oare, la curte, credea în această născocire?
Contele de Kent, fratele vitreg al mortului, se aplecă la urechea vărului său Enric Gât‑Sucit şi‑i şopti:
— Se pare că astăzi regicidul îţi dă drept să te caţeri cât mai sus în familia noastră.
Edmond de Kent bâţâia de frig. Găsea ceremonia prea lungă, rânduiala slujbei după datina din York prea complicată. De ce să nu se fi celebrat cununia în capela Turnului Londrei sau a vreunui castel regal, în loc de a face din ea un prilej de petrecere populară? Simţea o strângere de inimă privind mulţimea. Şi vederea lui Maltravers, pe deasupra... Nu era oare o necuviinţă ca omul care trimisese tatăl pe lumea cealaltă să fie de faţă, şi aşezat în loc de mare cinste, la nunta fiului?
Gât‑Sucit, cu capul culcat pe umărul drept, beteşug căruia îi datora porecla, murmură:
— Prin păcat intră unii mai lesne în familia noastră. Cel dintâi, prietenul nostru ne dovedeşte asta...
Acest "prietenul nostru" îl arăta pe Mortimer faţă de care sentimentele englezilor se schimbaseră mult de optsprezece luni încoace, de când debarcase în fruntea oştilor reginei şi fusese primit ca liberator.
"La urma urmei mâna care execută nu‑i mai rea decât capul care porunceşte, cugeta Gât‑Sucit. Şi Mortimer e fără îndoială mai vinovat, şi Isabelle cu dânsul, decât Maltravers. Dar suntem toţi oarecum vinovaţi; am apăsat cu toţii pe cuţit când l‑am scos din scaun pe Eduard al II‑lea. Asta nu putea să sfârşească altfel."
Estimp arhiepiscopul îi întindea tânărului rege trei monede de aur bătute pe faţă cu stemele Angliei şi principatului Hainaut, şi având săpat pe dos un mănunchi de trandafiri, florile simbolice ale fericirii conjugale. Monedele acestea erau banii de măritiş, înfăţişând adică veniturile, castelele şi moşiile pe care mirele le făgăduia drept zestre pentru soaţa lui, urmând ca ea s‑o primească după moartea acestuia. Averile acestea de danie fuseseră scrise cu de‑amănuntul, ceea ce făcuse să‑i vină inima la loc lui dumnealui Jean de Hainaut, unchiul, căruia tot i se mai datorau cele cincisprezece mii de livre pentru solda cavalerilor săi de pe vremea războiului din Scoţia.
— Îngenunchează, doamnă, la picioarele soţului tău, pentru a primi banii, îi spuse miresei arhiepiscopul.
Toţi locuitorii din York aşteptau clipa asta, curioşi să vadă dacă datina de prin părţile lor va fi respectată până la capăt, dacă ceea ce se cuvenea pentru oricare supusă credincioasă se cuvenea şi pentru o regină.
Nimeni însă nu prevăzuse că doamna Filipa, nu numai că va îngenunchea, dar, într‑o pornire de dragoste şi recunoştinţă, va cuprinde cu braţele amândouă picioarele soţului ei şi va săruta genunchii aceluia care o făcea regină. Aşadar, sub imboldul inimii, flamanda asta dolofană era în stare să mai adauge ceva la rânduiala străveche.
Mulţimea o răsplăti cu o imensă ovaţie.
— Cred că vor fi foarte fericiţi, îi spuse Gât‑Sucit lui Jean de Hainaut.
— Poporul are s‑o îndrăgească, îi spuse Isabelle lui Mortimer care se apropiase de dânsa.
Regina‑mamă se simţi parcă jignită: această ovaţie nu era pentru dânsa. "Acum Filipa e regina, gândi ea. S‑a dus vremea mea. Da, dar acum, poate că voi avea Franţa..."
Căci, cu o săptămână mai înainte, o ştafetă purtând floarea de crin pe piept, venise în goana calului până la York spre a‑i da de ştire că ultimul el frate, regele Franţei Charles al IV‑lea, trăgea să moară.
Capitolul II Osteneli pentru o coroană
Regele Charles al IV‑lea căzuse la pat în ziua de Crăciun. Pe la Bobotează, vracii şi doftorii se şi rostiseră zicând că nu mai are zile. Pricina acestor friguri care‑l mistuiau, acestei tuse năprasnice care‑i zguduia pieptul slăbit, acestui scuipat cu sânge? Vracii înălţau din umeri, mărturisindu‑şi neputinţa.
Blestemul ― iată pricina ― blestemul care îi dobora pe urmaşii lui Filip cel Frumos. Leacurile nu au putere împotriva blestemului. Iar curtea şi poporul împărtăşeau această certitudine.
Ludovic Aiuritul murise la douăzeci şi şapte de ani, răpus de o uneltire ucigaşă. Filip cel Lung îşi dăduse sufletul la douăzeci şi nouă de ani fiindcă băuse apa otrăvită a fântânilor din Poitou. Charles al IV‑lea ajunsese teafăr până la treizeci şi trei de ani: atingea hotarul peste care n‑avea să treacă. E doar bine ştiut că blestemaţii nu pot depăşi vârsta lui Cristos!
— E ceasul nostru, frate, să apucăm cârma ţării, şi s‑o ţinem cu mână tare, îi spusese contele de Beaumont, Robert d'Artois, vărului său Filip de Valois care‑i era şi cumnat. Iar de data asta, adăogase el, n‑o vom lăsa pe mătuşă‑mea Mahaut să ne‑o ia înainte. De altminteri, nu mai are alt ginere pe care să‑l împingă la tron.
Aceştia doi se bucurau de o sănătate înfloritoare. La patruzeci şi unu de ani, Robert d'Artois rămăsese tot uriaşul care trebuia să se aplece pentru a trece pe sub o uşă sau putea să doboare un bou luându‑l de coarne. Meşter în chichiţe şi urzeli ascunse, punând la cale tot felul de uneltiri, îşi dovedise îndeajuns dibăcia de douăzeci de ani încoace, atât în răzmeriţele din Artois, în dezlănţuirea războiului din Guyana, cât şi în multe alte prilejuri. Descoperirea scandalului din Turnul Nesle era niţeluş rodul lucrăturilor lui. Dacă regina Isabelle şi amantul ei, lordul Mortimer, izbutiseră să strângă o oaste în Hainaut, să răscoale Anglia şi să‑l scoată din tron pe Eduard al II‑lea, acestea i se datorau în parte lui. Şi nu se simţea stânjenit pentru că avea mâinile mânjite de sângele Margueritei de Bourgogne. În Consiliul bicisnicului Charles al IV‑lea glasul său se ridica în anii din urmă mai tare decât cel al suveranului.
Cu şase ani mai tânăr, Filip de Valois nu era aşa de iscusit ca dânsul. Dar înalt şi zdravăn, cu pieptul lat şi portul mândru, părând aproape un uriaş când Robert nu‑i stătea alături, avea o frumoasă ţinută de cavaler care‑l făcea simpatic. Şi mai cu seamă trăgea folos din amintirea lăsată de tătâne‑său, vestitul Charles de Valois, prinţul cel mai zurbagiu şi mai aventuros al vremii sale, ce se ţinuse toată viaţa după tronuri fantomă şi cruciade neizbutite, dar mare căpitan de oşti, şi pe ale cărui urme se silea să calce risipind banii cu nemiluita şi ducând trai măreţ.
Dacă până astăzi Filip de Valois nu uluise încă Europa prin talentele sale, lumea îi arăta totuşi încredere. Strălucea în turniruri, ele fiind pasiunea lui; râvna pe care o punea în aceste întreceri cavalereşti nu era lucru de dispreţuit.
— Filip, tu vei fi regent, lasă‑te pe mine, zicea Robert d'Artois. Regent, şi poate rege, dac‑o vrea Dumnezeu... adică, dacă de aici în două luni, regina, nepoată‑mea, care‑i de pe acuma cu burta până la bărbie, nu va naşte un fiu. Bietul văr Charles! N‑are să apuce să mai vadă copilul ăsta pe care‑l dorea aşa de mult! Şi chiar dacă va fi un băiat, tot tu vei fi regent douăzeci de ani de acum încolo. Ori, în douăzeci de ani multe se pot întâmpla...
Îşi prelungea gândul cu un gest larg al braţului care amintea de toate întâmplările posibile, cum ar fi mortalitatea infantilă, accidentele de vânătoare, ţelurile de nepătruns ale proniei cereşti.
— Iar tu, frate cinstit cum te ştiu, continuă uriaşul, tu vei face în aşa chip ca să mi se înapoieze în sfârşit comitatul meu Artois pe care hoaţa aia, otrăvitoarea de Mahaut, îl ţine pe nedrept, ca şi pairia legată de acest comitat! Când te gândeşti că nu‑s nici măcar pair! Să nu mori de râs? Mi‑e ruşine de soră‑ta care mi‑e soţie!
Filip îşi lăsase de două ori în jos năsoiul său gros, şi închisese pleoapele ca să arate că se învoieşte.
— Robert, îţi voi face dreptate, dacă voi ajunge s‑o împart eu. Te poţi bizui pe sprijinul meu.
Cele mai bune prietenii sunt acelea care se întemeiază pe interese comune şi pe dorinţa de a făuri un viitor comun.
Robert d'Artois, căruia nici o treabă nu‑i făcea scârbă, luă asupra lui să meargă la Vincennes spre a‑l face pe Charles cel Frumos să înţeleagă că zilele îi erau numărate şi că avea nişte porunci de dat, bunăoară aceea de a‑i strânge neîntârziat pe pairii Franţei, şi de a le recomanda ca regent pe Filip de Valois. Ba chiar, pentru a‑i lumina mai bine în alegerea lor, de ce nu ar încredinţa lui Filip, de pe acum, cârmuirea regatului, învestindu‑l cu toate puterile?
— Suntem toţi muritori, bunul meu văr, toţi fără deosebire, zicea Robert, plesnind de sănătate, şi făcând să tremure cu călcătura sa patul muribundului.
Charles al IV‑lea nu prea era în stare să refuze, ba găsea chiar o uşurare în faptul că‑l scăpau de orice grijă. Nu se gândea decât să reţină viaţa care‑i fugea printre dinţi.
Filip de Valois primi deci împuternicirea regală şi dădu porunca de a se aduna pairii ţării.
Robert d'Artois se puse numaidecât pe treabă. Mai întâi, pe lângă nepotu‑său d'Evreux, un copilandru încă, abia douăzeci şi unu de ani, drăguţ la faţă, dar cam molâu. Era însurat cu fiica Margueritei de Bourgogne, Jeana cea Mică, aşa cum continua să‑i zică lumea deşi avea şaptesprezece ani, şi care fusese înlăturată de la moştenirea tronului, la moartea Aiuritului.
De fapt, legea salică fusese născocită pentru dânsa şi înadins ca s‑o îndepărteze de la domnie, aceasta cu atât mai lesne cu cât relele purtări ale mamei sale aruncau o îndoială serioasă în ce priveşte obârşia ei şi deci dreptul de a urma la tron. În schimb, şi pentru a potoli familia de Bourgogne i se recunoscuse prinţesei Jeana cea Mică moştenirea Navarrei. Dar curtea nu s‑a prea grăbit să‑şi ţină această făgăduială, şi ultimii doi regi ai Franţei păstraseră şi titlul de rege al Navarrei.
Era un prilej nimerit pentru Filip d'Evreux, dacă ar fi semănat cât de cât cu unchiu‑său Robert d'Artois, să pornească în privinţa asta o lucrătură straşnică, tăgăduind legea succesorală şi cerând în numele soţiei sale cele două coroane.
Lui Robert însă, cu autoritatea de care se bucura în ochii nepotului, nu‑i fu greu să‑l îmbrobodească pe acest pretendent posibil:
— Navarra asta ce ţi se cuvine o vei avea, dragă nepoate, de îndată ce cumnatu‑meu Valois va fi regent. Fac din aceasta o chestie de familie şi i‑am pus‑o lui Filip ca o condiţie în schimbul sprijinului meu. Vei fi rege al Navarrei! Nu‑i o coroană de dispreţuit şi, în ce mă priveşte, te sfătuiesc să ţi‑o pui pe cap cât de curând, înainte ca unii să‑ţi tăgăduiască dreptul de a o purta, căci, fie vorba între noi, mititica de Jeanne, soţia ta, ar fi mai tare pe moştenirea ei dacă mamă‑sa n‑ar fi fost aşa rea de muscă! În marea încăierare ce se va încinge în jurul acestei coroane, tu trebuie să‑ţi faci rost de aliaţi gata să te ajute: sprijinul nostru îl ai. Şi să nu te bată cumva gândul de a‑l asculta pe unchiu‑tău de Bourgogne; vrând să‑şi facă doar treburile lui, nu te va îndemna decât la prostii. Filip regent, iată pe ce te poţi bizui.
Astfel, în schimbul Navarrei pe care o abandona pentru totdeauna, Filip de Valois avea de pe acum, în afară de propriul său vot, încă două.
Ludovic de Bourbon fusese făcut duce cu câteva săptămâni mai înainte, când primise şi comitatul de la Marche, să‑i fie moşie cât o trăi. Era cel mai vârstnic din familie. În cazul unei prea mari îmbulzeli în jurul regenţei, calitatea sa de nepot al lui Ludovic cel Sfânt putea să‑i slujească spre a strânge mai multe voturi. Într‑un fel sau altul, hotărârea lui va cumpăni în Consiliul pairilor. Prinţul ăsta şchiop era însă laş. A te ridica împotriva puternicei partide care‑l sprijinea pe Valois era o acţiune vrednică de un bărbat mai curajos. Afară de asta, fiu‑său se însurase cu o soră a lui Filip de Valois.
Robert îi dădu să înţeleagă lui Ludovic de Bourbon că, cu cât va trece mai repede de partea lui Filip, cu atât îi vor fi mai repede întărite drepturile asupra moşiilor şi titlurilor pe care le dobândise sub trecuta domnie. Aşadar, trei voturi.
Abia sosit de la Vannes şi înainte de a apuca să‑şi desfacă bagajele, ducele de Bretagne îl văzu pe Robert d'Artois ivindu‑se în palatul său:
— Îl sprijinim pe Filip, nu‑i aşa? Cred că n‑ai nimic împotrivă... În Filip, aşa de cucernic, aşa de cinstit, suntem siguri de a avea un rege bun... vreau să zic, un bun regent.
Jean de Bretagne nu putea decât să fie de partea lui Filip de Valois. Nu luase el de soţie pe o soră a lui Filip, Isabelle? Aceasta murise, ce‑i drept, la vârsta de opt ani, dar sentimentele de dragoste ce‑l legaseră de dânsa erau încă vii.
Ca să dea o mai mare greutate demersului său, Robert o adusese cu el pe maică‑sa, Blanche de Bretagne, consângeană a ducelui, foarte bătrână, foarte mărunţică, foarte zbârcită la faţă, şi habar neavând de politică, dar fiind întotdeauna de părerea mătăhălosului ei fiu. Jean de Bretagne se ocupa însă mai mult de treburile ducatului său decât de acelea ale Franţei. Ei bine, da, să‑l alegem pe Filip, de ce nu, de vreme ce toată lumea părea aşa de zorită să‑l aleagă!
Asta devenea oarecum campania cumnaţilor. Îl chemară într‑ajutor pe Guy de Châtillon, conte de Blois, care nici nu era pair, ba chiar pe contele Guillaume de Hainaut, doar pentru că îşi luaseră de soţii alte două surori ale lui Filip. Toată seminţia de Valois începea să apară de pe acum ca adevărata familie domnitoare a Franţei.
Guillaume de Hainaut şi‑o mărita tocmai atunci pe fiică‑sa cu tânărul rege al Angliei; fie, neamurile nu vedeau nici o piedică la asemenea căsătorie, ba gândeau că într‑o zi s‑ar putea să tragă niscaiva foloase din încuscrirea asta. Dar Guillaume judecase bine cum stau lucrurile, când hotărâse ca frate‑său Jean să‑l reprezinte la nuntă în loc de a se duce el însuşi, căci aici, la Paris, aveau să se petreacă evenimentele cele mai de seamă. Guillaume cel Bun nu râvnea oare de multă vreme ca ţinutul Blaton, patrimoniu al coroanei Franţei, cuprins în statele sale, să‑i fie cedat? I s‑ar da Blatonul, mai pe nimic, o răscumpărare simbolică, dacă Filip ar deveni regent.
Cât despre Guy de Blois, el era unul dintre ultimii baroni care mai păstrau dreptul de a bate monedă. Din nefericire, în pofida acestui drept, nu avea bani şi era înglodat în datorii până‑n gât.
— Iubite vere Guy, dreptul tău de a bate monedă îţi va fi răscumpărat. Asta are să fie cea dintâi grijă a noastră.
În puţine zile Robert făcuse treabă bună.
— Vezi tu, Filip, îi spunea candidatului său, vezi cum căsătoriile puse la cale de tatăl tău ne ajută astăzi. Se zice că puzderia de fete e mare blestem la casa omului; bărbatul acesta înţelept, Dumnezeu să‑l aibă în grija lui, a ştiut să se slujească de toate surorile tale.
— Aşa e, dar va trebui să isprăvim de plătit zestrea lor, răspundea Filip. Câtorva nu li s‑a dat decât pe sfert din ce li se făgăduise...
— Începând cu zestrea cuvenită scumpei mele soţii Jeanne, amintea Robert d'Artois. Dar din clipa în care vom avea pe mâna noastră vistieria...
Mai greu de câştigat fu contele de Flandra, Ludovic de Crécy şi de Nevers. Căci el nu era un cumnat şi cerea altceva decât o moşie sau ceva bănet. Vroia să‑şi recucerească comitatul din care supuşii săi îl izgoniseră. Ca să‑l convingă, d'Artois trebui să‑i promită un război.
— Vere Ludovic, Flandra ţi‑o vom da îndărăt, fii pe pace. O vom cuceri cu armele, pentru asta ne legăm cu jurământ.
Apoi, Robert, care se gândea la toate, dădu iar fuga la Vincennes spre a‑i da zor lui Charles al IV‑lea să‑şi isprăvească testamentul.
Charles nu mai era decât o umbră de rege, scuipându‑şi ce‑i mai rămăsese din plămâni.
Totuşi, aşa muribund cum era, îşi aduse aminte în clipa asta de proiectul cruciadei pe care odinioară unchiu‑său Charles de Valois i‑l vârâse în cap. Proiect amânat din an în an; subsidiile bisericii fuseseră cheltuite în alte scopuri; apoi Charles de Valois murise... Boala care‑l răpunea, se întreba Charles al IV‑lea, nu era oare o pedeapsă pentru această făgăduială călcată, acest legământ neîmplinit? Sângele din piept cu care‑şi mânjea aşternutul îi amintea crucea roşie pe care nu ajunsese să şi‑o coasă pe mantie.
Atunci, în nădejdea că va ademeni Cerul şi că va dobândi o supravieţuire în vreun fel, puse să i se adauge la testament dorinţele sale din urmă privind Ţara Sfântă... "căci gândul meu este de a merge acolo cât mă aflu în viaţă, dictă el, şi dacă asta nu se poate cât mă aflu în viaţă, vreau ca cincizeci de mii de livre să fie date la cea dintâi trecere a toată creştinătatea peste mare, ce se va face".
Nu i se cerea atâta, nici să încarce cu o asemenea ipotecă averea regală de care familia avea nevoie pentru trebuinţi mai urgente. Robert spumega de furie. Zevzecul ăsta de Charles nu se lăsa până‑n ultima clipă de asemenea încăpăţânări prosteşti!
I se cerea numai să‑i lase trei mii de livre cancelarului Jean de Cherchemont, tot atâta mareşalului de Trye şi dumnealui Miles de Noyers, preşedintele Curţii de conturi, pentru râvna credincioasă cu care au slujit coroana... şi pentru că dregătoriile lor îi îndreptăţeau să ia parte la Consiliul pairilor.
— Şi conetabilul? murmură regele pe moarte.
Robert înălţă din umeri. Conetabilul Gaucher de Châtillon trecuse de şaptezeci şi opt de ani, era surd ca o oală şi avea bogăţii de nu mai ştia ce să facă cu ele. Nu la o vârstă ca a lui te năpădeşte pofta de aur! Îl tăiară din pomelnic pe conetabil.
În schimb, cu mare luare aminte, Robert îl ajută pe Charles al IV‑lea să întocmească lista executorilor testamentari, căci această listă constituia un fel de ordin de precădere printre mărimile regatului: contele Filip de Valois în cap, contele Filip d'Evreux, apoi el însuşi, Robert d'Artois, conte de Beaumont‑le‑Roger.
Odată asta făcută, se gândiră cum să câştige de partea lor înaltele feţe bisericeşti care erau pairi ai coroanei.
Guillaume de Trye, duce‑arhiepiscop de Reims, fusese dascălul lui Filip de Valois, şi apoi, Robert îl trecuse pe frate‑său, mareşalul, în testamentul regal cu trei mii de livre, aur care suna convingător. Dinspre partea asta, candidatul nu va fi dezamăgit.
Ducele‑arhiepiscop de Langres era câştigat de mult pentru cauza familiei Valois; şi la fel de devotaţi îi erau contele‑episcop de Beauvais, Jean de Marigny, ultimul frate în viaţă al marelui Enguerrand. Vechi trădări şi căinţe vechi îi uneau, iar serviciile pe care şi le făcuseră ţesuseră legături trainice.
Mai rămâneau episcopii de Châlons, de Laon şi de Noyon; se ştia că aceştia din urmă îl vor urma pe ducele Eudes de Bourgogne.
— A, în ce‑l priveşte pe burgund, izbucni Robert d'Artois desfăcând braţele într‑un gest de neputinţă, asta‑i treaba ta, Filip. Nu pot face nimic pe lângă el, suntem la cuţite. Tu însă ai luat‑o de nevastă pe soră‑sa; trebuie să ai oarecare putere asupra lui.
Eudes al IV‑lea nu era prea iscusit într‑ale politicii. Îşi amintea totuşi învăţăturile primite de la răposata maică‑sa, ducesa Agnès, ultima fată a lui Ludovic cel Sfânt şi cum el însuşi pentru a recunoaşte regenţa lui Filip cel Lung dobândise unirea comitatului Bourgogne la ducatul Bourgogne. Cu acest prilej Eudes o luase de soţie pe nepoata contesei Mahaut d'Artois, cu paisprezece ani mai tânără ca el, lucru de care nu se plângea astăzi când ea ajunsese la vârsta de a fi femeie.
Cea dintâi întrebare pe care o puse când, sosind de la Dijon, se închise într‑o încăpere cu Filip de Valois, privea moştenirea comitatului Artois.
— E de la sine înţeles că în ziua când are să moară Mahaut, comitatul Artois va fi moştenit de fiică‑sa, regina‑văduvă Jeanne, pentru ca mai pe urmă să revină ducesei, soţia‑mea? Ţin mult, dragă vere, să fiu lămurit asupra acestui lucru, căci cunosc pretenţiile lui Robert asupra comitatului Artois; şi le‑a zbierat de ajuns până acum!
În apărarea drepturilor lor de moştenire asupra unor bucăţi de ţară, prinţii ăştia măreţi nu puneau mai puţină dârzenie ca nişte nurori care se ceartă pe moştenirea calică a câtorva pahare şi cearşafuri.
— De două ori judecata a hotărât ca Artoisul să rămână al contesei Mahaut, răspunse Filip de Valois. Dacă nici un fapt nou nu vine să întărească pretenţiile lui Robert, comitatul va trece în stăpânirea soţiei tale, frate dragă.
— Nu vezi nici o piedică în asta?
— Nu văd nici una.
Astfel, viteazul cavaler Valois, omul de bună credinţă, eroul turnirurilor, dăduse celor doi veri, celor doi cumnaţi ai săi, două făgăduieli care se băteau cap în cap.
Cinstit totuşi în jocul său viclean, îl înştiinţa pe Robert d'Artois asupra celor vorbite cu Eudes, şi Robert nu avu nimic împotrivă.
— Mai întâi de toate, zise acesta, trebuie să câştigăm votul burgundu-lui, şi puţin ne pasă dacă el îşi vâră în cap un drept pe care nu‑l are. Fapte noi, aşa i‑ai spus? Ei, bine, vom aduce fapte noi, frăţioare, şi nu voi face să‑ţi calci cuvântul. Fii pe pace, totul merge ca pe roate.
Nu le mai rămânea decât să aştepte ultima formalitate, decesul rege-lui, sperând că sfârşitul va veni destul de repede, câtă vreme această mândră adunare de prinţi mai era strânsă în jurul lui Filip de Valois.
Ultimul fiu al Regelui de Fier îşi dădu sufletul în ajunul întâmpinării Domnului, şi vestea morţii regelui se răspândi în Paris, a doua zi dimineaţa, o dată cu mirosul clătitelor calde.
Totul părea să se desfăşoare după planul urzit cu de‑amănuntul de Robert d'Artois, când, chiar în zorii zilei hotărâte pentru Consiliul pairilor, sosi un episcop englez cu chip viclean şi ochii obosiţi, dându‑se jos dintr‑o litieră acoperită de noroi, şi care venea să reprezinte drepturile reginei Isabelle.
Capitolul I " Nimeni nu scapă din Turnul Londrei..."
Un corb uriaş, negru, lucios, înfricoşător, aproape cât o gâscă, ţopăia în faţa răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-şi aripa în jos şi închizând viclean pleoapa peste ochiul său mic şi rotund, de parcă era gata să doarmă. Apoi, pe neaşteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii scânteietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii aceştia gri ca silexul păreau să atragă pasărea. Dar prizonierul era iute şi îşi ferea obrazul la timp. Corbul îşi relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte şi greoaie.
Omul îşi scotea acum mâna prin răsuflătoare, o mână frumoasă, mare, cu degete lungi, nervoase, o întindea pe nesimţite, lăsând-o nemişcată ca o creangă în ţărână, aşteptând clipa prielnică pentru a înşfăca pasărea de gât.
Corbul era şi el sprinten în ciuda trupului greoi; se depărta dintr-o săritură, croncănind răguşit.
— Ia seama, Eduard, ia seama, spuse omul din dosul gratiilor. Într-o zi tot am să-ţi sucesc gâtul.
Căci prizonierul îi dăduse acestui corb şiret, numele vrăjmaşului său, regele Angliei.
Erau optsprezece luni de când ţinea joaca asta, optsprezece luni de când corbul ţintea ochii deţinutului, optsprezece luni de când deţinutul avea poftă să sugrume pasărea neagră, optsprezece luni de când Roger Mortimer, al optulea coborâtor din neamul baronilor de Wigmore, mare senior peste ţinuturile de margine ale Ţării Galilor şi fost locţiitor al regelui în Irlanda, se afla întemniţat într-o celulă din turnul Londrei, împreună cu unchiu-său Roger Mortimer de Chirk, fost mare judecător al Ţării Galilor. Datina ar fi cerut ca nişte prizonieri de asemenea rang, aparţinând celei mai vechi nobilimi a regatului, să fie ţinuţi într-o închisoare mai ca lumea. Dar, după bătălia câştigată la Shrewsbury împotriva baronilor săi răzvrătiţi, când pusese mâna pe cei doi Mortimer, în ianuarie 1322, regele Eduard al II-lea le hotărâse această celulă strâmtă şi scundă, unde lumina pătrundea prin ochiul de geam la un nivel cu pământul de afară, sub noile clădiri ridicate din porunca lui în dreapta clopotniţei. Silit de stăruinţele curţii, ale episcopilor şi chiar ale poporului, să schimbe în temniţă pe viaţă pedeapsa cu moartea pe care o decretase la început împotriva celor doi Mortimer, regele trăgea nădejde că această celulă vătămătoare sănătăţii, acest beci în care creştetul omului atingea tavanul, va face până la urmă treaba călăului.
La drept vorbind, dacă cei treizeci şi şase de ani ai lui Roger Mortimer de Wigmore putuseră rezista într-o asemenea temniţă, în schimb cele optsprezece luni de ceaţă groasă pătrunsă prin răsuflătoare, de ploaie prelinsă pe pereţi sau de zăpuşeală grea ce stăruia în fundul văgăunii cât ţinea vara, toate acestea păreau să fi venit de hac bătrânului Lord de Chirk. Pierzându-şi părul, pierzându-şi dinţii, cu picioarele umflate şi mâinile strâmbate de reumatism, cel mai bătrân dintre Mortimeri nu-şi mai părăsea aproape de fel scândura de stejar care-i ţinea loc de pat, în timp ce nepotu-său stătea lângă răsuflătoare, cu ochii la lumina de afară.
Era a doua vară pe care o petreceau în această temniţă.
De mai bine de două ceasuri, soarele se înălţase peste cea mai vestită fortăreaţă a Angliei, inima regatului şi simbolul puterii regilor ei, peste turnul Alb, ridicat de Wilhelm Cuceritorul, şi sprijinit chiar din temelii pe fostul castrum roman, peste uriaşul foişor pătrat, subţirel în pofida proporţiilor sale gigantice, peste turnurile cetăţuii şi zidurile cu metereze clădite de Richard Inimă de Leu, peste casa regelui, peste paraclisul Sfântului Petru, peste poarta Trădătorilor. Ziua se arăta călduroasă, zăpuşitoare chiar, cum fusese şi cea din ajun; asta se ghicea după soarele care înroşea pietrele ca şi după mirosul de nămol, cam greţos, venind din canalurile de scurgere şi din Tamisa foarte apropiată a cărei apă uda movilele de pământ de-a lungul şanţurilor.
Corbul Eduard se amestecase printre ceilalţi corbi uriaşi pe pajiştea de tristă faimă, Green, unde se instala butucul călăului în zilele când se tăia capul vreunui osândit; păsările ciuguleau o iarbă hrănită cu sângele patrioţilor scoţieni, al criminalilor de stat, al favoriţilor căzuţi în dizgraţie.
Se grebla iarba din Green, se măturau potecile pietruite fără ca păsările să se sperie; căci nimeni n-ar fi cutezat să se atingă de corbii aceştia care trăiau acolo, din vremuri depărtate, apăraţi de o superstiţie a cărei obârşie se pierduse.
Oştenii gărzii ieşeau din odăile lor, încătărămându-şi în grabă centiroanele sau ghetrele, punându-şi chivăra de fier, şi se încolonau pentru parada de toate zilele care, în dimineaţa aceea căpăta o însemnătate deosebită, căci ne aflam la întâi august, hramul Sfântului Petru-în-Lanţuri căruia îi era închinată bisericuţa ― şi aniversarea turnului. Zăvoarele scârţâiră la uşa scundă a celulei. Temnicerul cu lanţul de chei în mână deschise, aruncă o privire înăuntru şi-l lăsă să intre pe bărbier. Acesta, un om cu ochii mici, nasul mare şi o gură rotundă, venea o dată pe săptămână să radă barba lui Roger Mortimer cel tânăr. În lunile de iarnă, operaţia asta era un chin pentru prizonier, căci comandantul Stephen Seagrave, guvernatorul turnului, declarase:
— Dacă lordul Mortimer, tot mai ţine să fie bărbierit, îi voi trimite bărbierul, dar nu sunt obligat să-i fac rost de apă caldă.
Şi lordul Mortimer rezistase la această caznă, mai întâi pentru a-l sfida pe comandant, apoi fiindcă vrăjmaşul său de moarte, regele Eduard, se purta cu o frumoasă barbă blondă şi, în sfârşit, mai ales pentru el însuşi, ştiind că dacă cedează asupra acestui punct, s-ar lăsa încetul cu încetul pradă decăderii trupeşti. Avea sub ochi pilda unchiului care nu se mai îngrijea de fel. Cu bărbia năpădită de un păr încâlcit, cu şuviţele rare împrăştiate pe cap, după optsprezece luni de temniţă lordul de Chirk avea înfăţişarea unui bătrân sihastru şi se plângea necontenit de beteşugurile care-l copleşeau.
— Doar durerile bietului meu trup, zicea el, îmi dovedesc că mai sunt încă viu.
Aşadar, Mortimer cel tânăr primise în fiece săptămână pe bărbierul Ogle, chiar atunci când trebuia spartă gheaţa în lighean, iar briciul îi lăsa obrajii însângeraţi. Răbdarea lui îşi găsise răsplata, căci băgase de seamă după câteva luni că acest Ogle putea să-i slujească drept om de legătură cu lumea de afară. Bărbierul avea un suflet ciudat; era lacom de câştig şi totodată în stare să-ţi facă un bine; suferea văzându-se într-o situaţie subalternă pe care o socotea mai prejos de meritele lui; intriga îi oferea prilejul unei tainice revanşe şi un mijloc de a câştiga, împărtăşind secretele celor mari, o oarecare importanţă în propriii săi ochi. Baronul de Wigmore era negreşit bărbatul cel mai nobil, deopotrivă prin obârşie şi prin felul de a fi, din câţi cunoscuse vreodată. Şi apoi, un prizonier care se încăpăţânează, chiar şi pe vreme de ger, să fie bărbierit, asta îţi stârneşte admiraţia!
Datorită bărbierului, Mortimer stabilise deci o legătură, vagă dar regulată, cu partizanii săi, şi mai ales cu Adam Orleton, episcopul de Hereford; prin bărbier; aflase că locotenentul comandant al gărzii turnului, Gérard de Alspaye, putea fi câştigat pentru cauza sa; şi tot prin bărbier urzise pe îndelete iţele unei evadări. Episcopul îi trimitea vorbă că la vară va fi scăpat. Şi iată că vara sosise...
Prin ferestruica anume făcută în uşă, temnicerul arunca din când în când o uitătură, fără vreo bănuială deosebită, doar din nărav profesional.
Întemniţatul, cu un castronaş de lemn sub bărbie ― regăsi-va el vreodată ligheanul de argint cizelat de care se slujea odinioară? ― asculta cuvintele obişnuite ale bărbierului, rostite înadins cu glas foarte tare pentru a-l amăgi pe temnicer. Soarele, vara, căldura... Era ceva vrednic de luare aminte, zicea el, că în ziua de sfântul Petru se nimerise întotdeauna vreme frumoasă...
Aplecându-se mai mult peste briciul său, Olge suflă la urechea prizonierului:
— Be ready tonight, my Lord.[1]
Mortimer nici nu tresări. Doar ochii de culoarea silexului, sub sprâncenele stufoase, se întoarseră spre ochii mici şi negri ai bărbierului. Acesta îşi întări spusele, clipind:
— Alspaye?... Întrebă în şoaptă Mortimer.
— He'll go with us[2], răspunse bărbierul trecând la cealaltă parte a obrazului.
— The Bishop?[3]... mai întrebă Mortimer.
—He'll be waiting for you outside, after dark[4], spuse bărbierul, şi începu iar să vorbească foarte tare de dogoarea soarelui, de parada ce se pregătea, de jocurile ce vor avea loc după-amiază...
Odată bărbierit, Mortimer îşi spălă faţa şi se şterse cu o pânză, fără să-i simtă măcar asprimea.
Iar după ce Ogle ieşi, însoţit de temnicerul şef, întemniţatul îşi prinse pieptul cu amândouă mâinile şi răsuflă adânc. Se stăpânea să nu ţipe. "Fii gata pentru astă-seară." Cuvintele îi vâjâiau în cap. Se putea oare să fie, în sfârşit, pentru seara asta?
Se apropie de culcuşul în care moţăia tovarăşul său de temniţă.
— Unchiule, spuse el, treaba e hotărâtă pentru astă-seară.
Bătrânul lord de Chirk se întoarse gemând, îşi ridică spre nepotu-său ochii spălăciţi, care străluceau cu un licăr verzui în întunericul celulei, şi răspunse a lehamite:
— Nu scapă nimeni din turnul Londrei, fătul meu. Nimeni... Nici astă-seară şi niciodată.
Mortimer cel tânăr avu un gest de enervare. Pentru ce această împotrivire încăpăţânată, acest refuz de a înfrunta riscul din partea unui om care, oricum, nu mai avea mult de trăit? Se ţinu să nu răspundă ca să nu-şi iasă din sărite. Deşi vorbeau franţuzeşte între dânşii, ca toată curtea şi nobilimea, pe când slugile, soldaţii şi poporul de rând vorbeau englezeşte, se temeau întotdeauna să nu-i audă cineva.
Mortimer se întoarse la răsuflătoare şi privi parada de jos în sus, cu sentimentul bucuriei nestăpânite că o vede de acolo poate pentru ultima oară.
În dreptul ochilor săi treceau necontenit ghetrele oştenilor; bocancii groşi de piele băteau pietrele. Şi lordul de Wigmore nu se putea opri să nu admire mişcările precise ale arcaşilor, minunaţii arcaşi englezi, cei mai iscusiţi din Europa, care trăgeau până la douăsprezece săgeţi pe minut.
În mijlocul pajiştii, locotenentul Alspaye, ţeapăn ca un par, îşi răcnea comenzile şi prezenta garda guvernatorului fortăreţei. Nu puteai pricepe cum de acest tânăr înalt şi blond, trandafiriu la faţă, arătând atâta râvnă în slujba lui, punând atâta suflet în dorinţa de a-şi face pe deplin datoria, putuse accepta să trădeze. Trebuie să-l fi împins la asta alte motive decât pofta de câştig. Ca mulţi ofiţeri, şerifi, episcopi şi seniori, Gérard de Alspaye, locotenent al gărzii turnului Londrei, dorea să vadă Anglia scăpată de miniştrii ticăloşi care-l înconjurau pe rege; tinereţea lui visa să joace un rol eroic; afară de asta nutrea ură şi dispreţ pentru şeful său, guvernatorul Seagrave.
Acesta din urmă, un chior cu obrajii fleşcăiţi, beţiv şi leneş, nu-şi datora înalta dregătorie decât protecţiei unor miniştri ticăloşi. Adoptând în văzul lumii năravurile pe care regele Eduard şi le arăta în faţa curţii, guvernatorul se slujea, după poftă, de garnizoana lui ca de un harem. Iar gusturile îl împingeau mai cu seamă spre flăcăii înalţi şi blonzi; de aceea viaţa locotenentului Alspaye, tânăr foarte cucernic şi străin de tot ce-i stricăciune, ajunsese un iad. Fiindcă mai de mult respinsese drăgăstoasele asalturi ale guvernatorului, Alspaye trebuia să îndure acum necontenitele persecuţii ale acestuia. Nu era sâcâială, nici ocară, pe care Seagrave să nu i-o facă. Chiorul avea bucuria cruzimii. Chiar acum, trecând în revistă oştenii, îşi batjocorea locotenentul cu glume grosolane pentru tot felul de fleacuri, pentru o aliniere greşită, pentru o pată de rugină pe lama unui cuţit, pentru o găurică neînsemnată în pielea vreunei tolbe de săgeţi. Singurul său ochi nu căuta decât cusurul.
Deşi era sărbătoare, zi în care nu se dădeau pedepse, guvernatorul porunci ca trei oşteni să fie biciuiţi de îndată, din pricina echipamentului lor neîngrijit cum se cuvine. Un sergent se duse să aducă vergile. Oamenii pedepsiţi trebuiră să-şi lase jos nădragii în faţa camarazilor aliniaţi. Guvernatorul păru să facă mare haz de privelişte.
— Dacă garda nu se înfăţişează mai bine, spuse el, rândul viitor o vei păţi tu, Alspaye.
Apoi, toată garnizoana, în afară de sentinele, porni spre bisericuţă să asculte slujba şi să cânte psalmi.
Vocile aspre şi false ajungeau până la prizonierul care pândea în dosul răsuflătorii.
"Fii gata pentru astă-seară, stăpâne..."
Fostul împuternicit al regelui în Irlanda nu înceta să cugete că diseară va fi, poate, liber. Avea o zi întreagă de aşteptare, de speranţă şi de teamă. Teamă ca Ogle să nu facă vreo prostie în executarea planului pregătit, teamă ca Alspaye să nu se răzgândească în ultima clipă, îmboldit iar de simţul datoriei... Să-şi frământe mintea o zi întreagă ca să prevadă toate piedicile neaşteptate, tot ceea ce întâmplarea poate scoate în cale pentru ca o evadare să dea greş.
"Mai bine, îşi spuse el, să nu mă gândesc la asta, şi să cred că totul va merge bine. Lucrurile se întâmplă întotdeauna alminteri de cum ni le putem închipui." Dar gândul i se întorcea la aceleaşi griji. "Vor fi oşteni de veghe pe drumurile dimprejur..."
Deodată, dintr-o săritură, se trase îndărăt. Corbul se apropiase tiptil, de-a lungul zidului, şi de data asta era cât pe ce să-şi înfigă ciocul în ochiul întemniţatului.
— A! Eduard, Eduard, acum te-ai cam întrecut cu gluma, scrâşni Mortimer între dinţi. Azi, unul din noi doi trebuie să învingă.
Trupa ieşise tocmai din biserică şi intrase în sala de mese, pentru ospăţul tradiţional.
Temnicerul se ivi iar în pragul celulei, urmat de paznicul însărcinat să împartă hrana deţinuţilor. Fiertura de bob era, ca la zile mari, îngrăşată cu un pic de carne de berbec.
— Încearcă de te scoală în picioare, unchiule, spuse Mortimer.
— Şi nu ne duce nici la liturghie de parcă am fi nişte afurisiţi! se plânse bătrânul lord fără să se mişte de pe scândura lui.
Temnicerul şef se depărtase. Deţinuţii nu vor mai vedea pe nimeni până seara.
— Aşadar, unchiule, eşti într-adevăr hotărât să nu mă însoţeşti? întrebă Mortimer.
— Să te însoţesc unde, fătul meu? răspunse lordul de Chirk. Nimeni nu evadează din turn, ţi-am mai spus-o. Nimeni n-a izbutit vreodată să scape de aici. Şi nici nu se cade să te răzvrăteşti împotriva regelui tău. Eduard nu e cel mai bun rege din câţi a avut Anglia, fără îndoială, iar cei doi Despenser ai săi ar merita foarte bine să fie în locul nostru. Dar nu-ţi alegi regele, îl slujeşti şi atât. Niciodată n-ar fi trebuit să vă ascult, pe tine şi pe Thomas de Lancastre, când aţi ridicat armele. Căci Thomas a fost decapitat, iar noi, uite unde am ajuns...
Era ceasul când, după câteva înghiţituri de mâncare, consimţea să vorbească, cu o voce monotonă şi obosită, repetând de altfel aceleaşi cuvinte pe care nepotu-său le auzea mereu de optsprezece luni.
La şaizeci şi şapte de ani, Mortimer bătrânul nu mai avea nimic din bărbatul chipeş, nici din marele senior ce fusese, vestit pentru turnirurile minunate pe care le dădea la castelul din Kenilworth şi despre care trei generaţii mai vorbeau încă. Nepotu-său se silea zadarnic să aţâţe jarul stins din inima acestui moşneag istovit.
— Mai întâi că nu mă vor ţine picioarele, adăogă el.
— De ce nu încerci niţel? Dă-te jos din pat. Şi apoi, ţi-am mai spus-o, te voi duce eu în cârcă.
— Ai spus-o! Ai să mă duci pe deasupra zidurilor şi apoi în apă unde eu nu ştiu să înot. Ai să-mi duci capul pe butucul călăului, asta e, şi pe al tău o dată cu el. Poate că Dumnezeu e pe cale să lucreze acum la mântuirea noastră, iar tu vei strica totul cu încăpăţânarea ta smintită. Aşa s-a întâmplat întotdeauna: răzvrătirea e în sângele neamului Mortimer. Adu-ţi aminte de întâiul Roger din spiţa noastră, fiul episcopului şi al fiicei regelui Herfast. Bătuse oastea regelui Franţei sub zidurile castelului său de la Mortemer-en-Bray. Şi cu toate acestea, i-a adus atât de mare ocara lui Wilhelm Cuceritorul, văru-său, încât moşiile şi averile i-au fost luate...
Aşezat pe scaunul fără spetează, Roger Mortimer de Wigmore îşi încrucişă braţele pe piept, închise ochii şi se lăsă puţin pe spate ca să-şi sprijine umerii de pereţi. Trebuia să îndure în fiecare zi pomenirea străbunilor, să-l asculte pe Roger Mortimer de Chirk povestind pentru a suta oară cum Ralph Bărbosul, fiul întâiului Roger, debarcase în Anglia alături de ducele Wilhelm şi cum primise ţinutul Wigmore drept feudă şi de ce lorzii Mortimer îşi întindeau de atunci încoace puterea peste patru comitate.
Din sala de mese răzbeau cântecele de beţie pe care le răgeau oştenii la sfârşitul ospăţului.
— Te rog, unchiule, izbucni Mortimer cel tânăr, lasă-i pentru o clipă pe strămoşii noştri. Nu-s aşa de grăbit ca tine să-i întâlnesc. Da, ştiu bine că ne tragem dintr-un rege. Dar sângele regilor n-are preţ mare într-o temniţă. Nu cumva paloşul lui Herfast al Danemarcii ne va scăpa de aici? Unde ni-s moşiile? Şi unde ni-s veniturile? Ni le aduce oare cineva în această celulă? Şi chiar dacă-mi vei pomeni iar numele străbunelor noastre: Hadewige, Melisinde, Mathilde la Mesquine, Walcheline de Ferrers, Madousa de Braose, sunt oare acestea singurele femei la care aş putea visa până la ultima mea suflare?
Mortimer de Chirk rămase o clipă buimăcit, cercetându-şi distrat mâna umflată cu unghiile peste măsură de lungi, rupte pe alocuri. Apoi spuse:
— Fiecare îşi umple temniţa cum poate, bătrânii cu trecutul apus pentru totdeauna, tinerii cu ziua de mâine pe care n-o vor apuca. Tu, fătul meu, îţi închipui că toată Anglia te îndrăgeşte şi se zbate pentru tine, că episcopul Orleton ţi-e prieten credincios, că regina însăşi luptă să te scoată de aici şi că vei pleca de îndată spre Franţa, spre Aquitania, spre Provenţa, mai ştiu eu unde! Şi că de-a lungul drumului tău clopotele bisericilor îţi vor suna de bun-venit. Dar ai să vezi că astă seară nu va veni nimeni.
Îşi trecu degetele peste pleoape, cu un gest de lehamite, apoi se întoarse la perete.
Mortimer cel tânăr se apropie iar de răsuflătoare, îşi vârî o mână între gratii şi o lăsă, ca moartă, pe pământul acoperit de colb.
"Acuma, gândi el, unchiul va moţăi până diseară. Apoi, în ultima clipă, are să se hotărască. Ce-i drept, nu-mi va fi uşor cu dânsul; nu se va nărui oare tot planul din pricina lui?... A, iată-l pe Eduard!"
Pasărea se oprise la mică distanţă de mâna nemişcată şi-şi ştergea ciocul negru cu laba.
"Dacă o sugrum, evadarea îmi va reuşi. Dacă-mi scapă, nu voi ieşi de aici."
Nu mai era doar o joacă, ci o prinsoare cu destinul. Ca să-şi umple aşteptarea, să-şi amăgească neliniştea, întemniţatul avea nevoie să descopere semne prevestitoare, şi pândea cu un ochi de vânător, corbul uriaş. Acesta însă, ca şi cum ar fi simţit primejdia, se depărtă.
Oştenii ieşeau din sala de mese, cu feţele aprinse. Se împrăştiară în cete mici prin curte, pentru jocurile, alergările şi luptele care ţineau de datina sărbătorii. Vreme de două ceasuri, dezbrăcaţi până la brâu, năduşiră în bătaia soarelui, arătându-şi care mai de care puterea la trântă sau iscusinţa în aruncarea buzduganului într-un par.
Se auzea glasul guvernatorului strigând:
— Premiul regelui! Cine-l va câştiga? Un şiling[5]!
Apoi pe la scăpătatul soarelui, se duseră să se spele la hârdaie şi, mai gălăgioşi de cum erau dimineaţa, tot vorbind între ei despre isprăvile şi înfrângerile lor, se băgară iarăşi în sala de mese pentru a se pune din nou pe mâncat şi pe băut. Care nu era beat în seara de Sân'Petru merita dispreţul camarazilor săi! Prizonierul îi auzea năpustindu-se la ulcelele de vin. Întunericul se lăsa peste curtea temniţii, întunericul albăstriu al serilor de vară, iar mirosul de nămol, ce venea din şanţurile de scurgere şi din fluviu, se făcea tot mai pătrunzător.
Deodată, un croncănit furios, răguşit, prelung, unul din ţipetele acelea de animale care-i tulbură pe oameni, sfâşie aerul în faţa răsuflătorii.
— Ce-i acolo? întrebă bătrânul lord de Chirk din fundul celulei.
— Mi-a scăpat, spuse nepotu-său. I-am prins aripa în loc să-l apuc de gât.
Mai păstra între degete câteva pene negre pe care le privea mâhnit în lumina nehotărâtă a asfinţitului. Corbul dispăruse şi, de data asta, nu se va mai întoarce.
"E o nerozie copilărească să dau vreo importanţă acestui lucru, îşi zicea Mortimer cel tânăr. Haide, ceasul se apropie." Dar era bântuit de presimţiri rele.
Tăcerea stranie care cuprinsese turnul de câteva clipe îl făcu să se gândească la altceva. Nici un zgomot nu mai venea din sala de mese; glasurile chefliilor tăcuseră: clinchetul farfuriilor şi urcioarelor încetase. Nu se mai auzea decât lătratul unui câine dinspre grădini şi strigătul depărtat al unul luntraş pe Tamisa... Să fi mirosit cineva complotul lui Alspaye, şi această tăcere a fortăreţei se datora oare buimăcelii care urmează după descoperirea unei mari trădări?
Cu fruntea lipită de gratiile ferestrei şi ţinându-şi răsuflarea, deţinutul iscodea întunericul şi-şi ciulea urechea la cel mai mic foşnet. Un arcaş străbătu curtea clătinându-se pe picioare şi se duse să verse lângă zid, apoi căzu lat fără să mai mişte. Mortimer îi desluşea trupul, nemişcat în iarbă. Cele dintâi stele se şi iveau pe cer. Noaptea va fi luminoasă.
Din sala de mese mai ieşiră doi oşteni, ţinându-se de burtă şi se prăbuşiră la piciorul unui copac. Asta nu era o beţie obişnuită, de vreme ce dobora oamenii ca o lovitură de ciomag.
Mortimer de Wigmore îşi căută cizmele pe pipăite, într-un ungher al celulei şi le trase în picioare; lunecau uşor căci pulpele i se sfrijiseră.
— Ce faci, Roger? întrebă Mortimer de Chirk.
— Mă pregătesc, unchiule. Clipa se apropie. Prietenul nostru Alspaye pare să fi pus bine la cale lucrurile. Ai putea zice că nu mai mişcă nimic în turn.
— E drept că nu mi-a adus cina, spuse bătrânul lord cu un tremur în glas.
Roger Mortimer îşi vârî cămaşa în nădragi, strânse catarama centurii în jurul tunicii sale de războinic. Hainele îi erau prăpădite şi boţite, căci de optsprezece luni nu voiau să-i dea altele, şi avea pe dânsul vesmintele de luptă, aşa cum se afla când i-au scos armura strâmbată, de i-au sfâşiat buza de jos cu apărătoarea de sub bărbie.
— Dacă izbuteşti, voi rămâne singur aici, şi toată răzbunarea lor va cădea pe capul meu, mai spuse lordul de Chirk
În încăpăţânarea zadarnică cu care moşneagul încerca să-şi abată nepotul de la gândul evadării se simţea mai ales grija de propria lui piele.
— Ascultă, unchiule, iată-i că vin. Acum, scoală-te.
Paşi răsunau pe lespezile de piatră, apropiindu-se de uşă. Se auzi un glas:
— My Lord!
— Tu eşti, Alspaye?
— Da, my Lord, dar nu am cheia. În beţia lui, temnicerul a rătăcit legătura de chei, şi acum, în halul în care se află nu-i chip să scoţi o vorbă de la dânsul. Am căutat peste tot.
De pe priciul unde zăcea lordul de Chirk se auzi un râset scurt.
Mortimer cel tânăr scăpă o înjurătură de ciudă. Minţea oare Alspaye, prins de frică în ultima clipă? Dar dacă-i aşa, de ce mai venise? Sau era numai întâmplarea, întâmplarea absurdă pe care întemniţatul încercase toată ziua să şi-o închipuie, şi acum i se înfăţişa sub acest chip?
— Totul e gata, my Lord, crede-mă, continuă Alspaye. Pulberea episcopului pe care le-am vârât-o în vin a făcut minuni. Şi fără ea erau beţi turtă şi nu-şi dădeau seama de nimic. Acum, zac toţi în neştire, ca morţi. Funiile sunt pregătite, luntrea vă aşteaptă. Dar n-am cheia.
— Câtă vreme mai avem?
— Santinelele n-ar putea să simtă ceva încă o bună jumătate de ceas. Au chefuit şi ele înainte de a intra în schimb.
— Cine te însoţeşte?
— Ogle.
— Trimite-l să aducă un baros, un ic, o pârghie şi apucaţi-vă să scoateţi piatra din zid.
— Mă duc cu dânsul şi mă-ntorc îndată.
Cei doi bărbaţi se depărtară. Roger Mortimer măsura timpul după bătăile inimii sale. Din pricina unei chei rătăcite!... Şi acum ar fi de ajuns ca o santinelă, dintr-o pricină oarecare, să-şi părăsească postul de veghe pentru ca totul să dea greş... Bătrânul lord însuşi tăcea şi i se auzea răsuflarea întretăiată în fundul celulei.
Curând, o rază de lumină răzbi pe sub uşă. Alspaye se întorcea, cu bărbierul care aducea lumânare şi scule. Se apucară să desprindă piatra din peretele în care zăvorul intra de două degete. Se sileau să-şi înăbuşe ciocăniturile; dar chiar şi aşa, li se părea că ecoul răsuna în tot turnul. Sfărâmături de piatră cădeau pe jos. În cele din urmă, lespedea se surpă şi uşa se deschise.
— Dă-i zor, my Lord, spuse Alspaye.
Chipul trandafiriu, în licăreala lumânării, era îmbrobonit de sudoare, şi mâinile îi tremurau.
Roger Mortimer de Wigmore se apropie de unchiu-său şi se aplecă peste dânsul.
— Nu, du-te singur, fiule, spuse Mortimer de Chirk; trebuie să scapi de aici. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Şi nu fi supărat pe mine pentru că-s bătrân.
Îşi apucă nepotul de mânecă şi-l trase spre el, făcându-i somnul crucii pe frunte.
— Tu să ne răzbuni, Roger, mai şopti el.
Şi, îndoindu-şi spinarea, Roger de Wigmore ieşi din celulă.
— Pe unde o luăm? întrebă el.
— Pe la bucătării, răspunse Alspaye.
Locotenentul, bărbierul şi întemniţatul urcară câteva trepte, merseră de-a lungul unui coridor, străbătură mai multe încăperi întunecoase.
— Eşti înarmat, Alspaye? şuşoti deodată Mortimer.
— Am la mine pumnalul.
— E cineva, acolo!
Lângă zid, stătea un om pe care Mortimer îl zărise înaintea celorlalţi. Bărbierul acoperi cu palma flacăra palidă a lumânării, locotenentul îşi trase jungherul din cingătoare, şi tustrei încetiniră pasul.
În întuneric, omul rămânea nemişcat. Cu umerii şi braţele lipite de zid, cu picioarele răscăcărate, părea că abia se poate ţine să nu cadă.
— E Seagrave, spuse locotenentul.
Înţelegând că fusese drogat împreună cu oştenii săi, guvernatorul chior izbutise să se târâie până acolo şi lupta cu o toropeală de neînvins. Vedea cum prizonierul său o şterge; îşi vedea locotenentul care-l trădase: dar gura lui nu reuşea să scoată un sunet, picioarele refuzau cea mai mică mişcare, iar în singurul său ochi, sub o pleoapă ce se lăsa greoaie, puteai citi spaima de moarte. Locotenentul îi trase un pumn drept în obraz; capul guvernatorului se ciocni de piatra zidului, şi trupul căzu mototol.
Cei trei oameni trecură pe lângă uşa deschisă a sălii de mese în care făcliile fumegau; toată garnizoana era acolo, adormită. Lungiţi pe mese, prăbuşiţi pe bănci, întinşi pe jos, arcaşii sforăiau cu gura căscată, în poziţii caraghioase, de parcă un vrăjitor i-ar fi cufundat într-un somn de o sută de ani. Aceeaşi privelişte la bucătăriile luminate de jăratecul ce scânteia roşiatic sub cazanele de mâncare, şi unde plutea un miros greu de untură arsă. Cantinierii gustaseră şi dânşii din vinul de Aquitania în care bărbierul Ogle băgase somniferul; şi zăceau, care sub butucul de tăiat carne, care lângă raftul de pâine, care printre urcioarele golite, cu burta în sus şi braţele desfăcute. Doar un cotoi mai mişca, ghiftuit de carne crudă, călcând cu băgare de seamă printre mese.
— Aici, my Lord, spuse locotenentul ducându-l pe prizonier spre o cămară folosită drept latrină şi totodată hârdău în care se vărsau apele murdare din bucătarii.
Încăperea avea o ferestruică, singura deschizătură în zid dinspre partea asta, prin care ar fi putut trece un om.
Ogle aduse o scară de frânghie pe care o ascunsese într-o ladă, şi trase mai aproape un scaun. Scara fu prinsă de pervazul ferestruicii; locotenentul trecu cel dintâi, apoi Roger Mortimer, apoi bărbierul. Şi după câteva clipe erau tustrei agăţaţi de scară, lunecând de-a lungul zidului, la treizeci de picioare deasupra apei lucioase a şanţurilor. Luna nu se înălţase încă pe cer.
"Într-adevăr, gândi Mortimer, unchiu-meu n-ar fi putut niciodată s-o şteargă astfel."
O mogâldeaţă neagră se mişcă lângă dânsul, cu un foşnet de pene. Cuibărit într-un meterez, era un corb mare sculat din somn. Instinctiv, Mortimer întinse mâna, scotoci prin penele calde şi dădu de gâtul pasării care scoase un ţipăt lung, dureros, aproape omenesc; evadatul strânse din toate puterile, răsucindu-şi mâna până simţi cum trosnesc oasele corbului printre degete.
Stârvul animalului căzu în apă cu un pleoscăit.
— Who goes there[6]? răcni numaidecât o santinelă.
Şi o chivără se aplecă dintr-un meterez, în vârful turnului clopotniţei.
Cei trei fugari, agăţaţi de scara de frânghie, se lipiră de zid.
"De ce am făcut asta? se întrebă Mortimer. Ce ispită neroadă m-a împins? Ne pândeau şi aşa destule primejdii, de ce să mai stârnesc altele?"
Dar santinela, căreia îi venise inima la loc, văzând tăcerea din jur, îşi continuă rondul de noapte, şi o vreme i se auziră paşii depărtându-se în întuneric.
Fugarii începură iar să coboare. În acest anotimp, apa din şanţurile cetăţuii nu era prea adâncă. Cei trei bărbaţi îşi dădură drumul în apă, afundându-se până la umeri, şi o luară de-a lungul temeliilor fortăreţei. Ţinându-se cu mâna de pietrele zidului roman, ocoliră turnul clopotniţei, apoi trecură şanţul silindu-se să nu facă prea mult zgomot. Taluzul era lunecos, acoperit de nămol. Fugarii începură să-l urce căţărându-se de-a buşilea, ajutându-se unul pe altul, apoi, o dată ajunşi sus, alergară, îndoiţi de spate, până la malul fluviului. Acolo, o luntre îi aştepta, pitită în ierburi. Doi luntraşi stăteau gata, cu mâinile pe vâsle; un om înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, purtând pe cap o pălărie cu urechiere, şedea în spatele lor; acesta fluieră încetişor de trei ori; fugarii săriră în luntre.
— My Lord Mortimer, spuse bărbatul în mantie, întinzând mâinile.
— My Lord Bishop, răspunse evadatul făcând acelaşi gest.
Degetele sale atinseră nestemata unui inel spre care îşi plecă buzele.
— Go ahead, quickly![7] porunci prelatul celor doi vâslaşi.
Şi vâslele tăiară apa.
Adam Orleton, episcop de Hereford, numit de papă în scaunul său împotriva voinţei regelui şi cap al opoziţiei clerului, reuşise să înlesnească evadarea celui mai de seamă senior al regatului. Orleton e cel care pusese totul la cale, pregătise totul, îl ademenise pe Alspaye, încredinţându-l că are să-şi câştige dintr-o dată o înaltă situaţie în lumea asta şi un loc în rai dincolo; tot el făcuse rost de narcoticul care cufundase în somn toată garda turnului Londrei.
— Treaba a mers bine, Alspaye? întrebă episcopul.
— Cum nu se poate mai bine, my Lord, răspunse locotenentul. Cât timp au să doarmă ăia?
— Două zile bune, fără îndoială... Am aici ceea ce făgăduisem fiecăruia din voi, spuse prelatul, arătând o pungă grea pe care o ţinea sub mantie. Şi pentru domnia-ta, my Lord, am de asemenea banii de cheltuială, barem cât e nevoie pentru câteva săptămâni.
În clipa aceea se auzi o santinelă răcnind:
— Sound the alarm![8]
Dar luntrea se şi depărtase pe fluviu, şi toate strigătele santinelei nu izbutiră să trezească oştenii din turn.
— Îţi datorez totul, şi mai cu seamă viaţa, îi spuse Mortimer episcopului.
— Stai să te vezi mai întâi în Franţa, răspunse acesta, şi numai atunci vei putea să-mi mulţumeşti. Caii ne aşteaptă pe celălalt mal, la Bermondsey. O corabie e tocmită, lângă Dover, gata să ridice ancora.
— Pleci cu mine?
— Nu, my Lord, n-am nici un motiv să fug. De îndată ce te voi vedea îmbarcat, mă întorc în eparhia mea.
— Nu ţi-e teamă de ce ţi s-ar putea întâmpla, după cele ce ai făcut?...
— Sunt slujitor al bisericii, răspunse episcopul cu un pic de ironie. Regele mă urăşte, dar nu va îndrăzni să se atingă de mine.
Prelatul acesta cu vocea potolită, care flecărea în mijlocul Tamisei, tot aşa de liniştit de parcă ar fi fost în palatul său episcopal, avea un curaj deosebit, şi Mortimer îl admiră sincer.
Vâslaşii stăteau la jumătatea bărcii: Alspaye şi bărbierul se instalaseră în faţă.
— Şi regina? întrebă Mortimer. Văzut-o-ai în ultima vreme? E tot aşa de chinuită?
— Regina se află deocamdată în Yorkshire, unde regele face o călătorie, ceea ce de altminteri ne-a uşurat mult treaba. Soţia domniei tale...
Episcopul rosti ceva mai apăsat ultimele cuvinte.
— ...Soţia domniei tale mi-a trimis deunăzi veşti din partea ei.
Mortimer se simţi roşind şi fu recunoscător întunericului care-i ascundea tulburarea. Îşi arătase îngrijorarea pentru soarta reginei, chiar înainte de a se fi interesat de ai săi şi de propria sa nevastă. În aceste optsprezece luni de temniţă, nu se gândise oare decât la regina Isabelle?
— Regina îţi doreşte tot binele, urmă episcopul. Din banii ei, din puţinii bani pe care bunii noştri prieteni Despenserii consimt să-i lase reginei, mi-a dat ceea ce-ţi voi preda domniei tale ca să poţi trăi în Franţa. Cât despre celelalte, pentru Alspaye, pentru bărbier, pentru caii şi corabia care te aşteaptă, eparhia mea a făcut faţă cheltuielilor.
Îşi pusese mâna pe braţul fugarului.
— Dar eşti ud leoarcă! adăugă el.
— Nu-i nimic, spuse Mortimer, aerul libertăţii are să mă usuce repede.
Se ridică, lepădă tunica şi cămaşa de pe dânsul, şi rămase în picioare, gol până la brâu, în mijlocul bărcii. Avea trupul frumos, bine legat, cu umeri zdraveni, cu spinarea lungă şi vânjoasă; temniţa îl slăbise, fără să scadă însă impresia de vlagă pe care ţi-o dădea făptura lui. Luna care se ivise deodată, îl scălda într-o lumină de aur şi-i scotea în relief pieptul.
— Prielnică îndrăgostiţilor şi funestă pentru fugari, rosti episcopul, arătând luna. Bine că am plecat la timp.
Pe pielea şi în părul său ud, Roger Mortimer simţea cum pătrunde aerul nopţii, plin de mirosul ierburilor şi apei. Netedă şi neagră, Tamisa gonea de-a lungul bărcii, iar vâslele stârneau stropi de aur. Malul celălalt se apropia. Marele senior se întoarse spre a privi pentru ultima oară turnul înalt, uriaş, rezemat de fortificaţiile, de meterezele, de rambleurile sale.
"Nimeni nu evadează din Turn..."
De mai multe veacuri, era întâiul prizonier care scăpase de acolo; îşi dădea seama cât de însemnată îi era fapta şi cât de mare ocara ce-o aducea puterii regilor.
În urma lor, oraşul adormit se profila în întuneric. De-a lungul celor două maluri şi până la podul vegheat de turnurile sale înalte, se legănau încet catargele înghesuite, numeroase, ale corăbiilor Hansei din Londra, Hansei teutonice, Hansei pariziene a negustorilor pe apă, ale corăbiilor venite din toată Europa, care aduceau postavurile fabricate la Bruges, arama, catranul, smoala, cuţitele, vinurile de Aquitania, şi din Saintonge peştele uscat, şi încărcau acolo pentru Flandra, pentru Rouen, pentru Bordeaux, pentru Lisabona grâul, pielea, cositorul, brânzeturile, şi mai cu seamă lâna oilor englezeşti, cea mai bună din lume. Se recunoşteau după forma şi poleiala lor marile galere veneţiene.
Dar de pe acum Roger Mortimer de Wigmore se gândea la Franţa. Se va duce mai întâi să ceară adăpost în Artois, vărului său Jean de Fiennes... Îşi desfăcu larg braţele, cu un gest de om liber.
Iar episcopul de Orleton, căruia îi părea rău că nu se născuse nici frumos, nici mare senior, contempla cu un fel de invidie acest trup voinic, gata să sară-n şa, torsul acesta sculptat, bărbia mândră, straşnicul păr încreţit, toată făptura aceasta care va duce cu dânsa în exil destinul Angliei.
[1] Fii gata pentru astă-seară, stăpâne.
[2] Va pleca cu noi.
[3] Episcopul?
[4] Vă va aştepta afară, după ce s-o înnopta.
[5] Şilingul era pe vremea aceea o unitate de valoare, dar nu o monedă propriu-zisă. La fel lira sau marca. Pentul era cea mai mare monedă în circulaţie. Abia sub domnia lui Eduard al III-lea au apărut banii de aur, florinul şi nobilul. Şilingul de argint nu va fi bătut decât în veacul al XVI-lea.
[6] Cine-i acolo?
[7] Daţi-i drumul, repede.
[8] Sunaţi alarma!
Capitolul I Regina albă
Reginele purtau doliu alb.
Albă era marama de pânză subţire strânsă în jurul gâtului, care prindea bărbia până la buză şi nu lăsa să se vadă decât mijlocul feţei; alb vălul mare care acoperea fruntea şi sprâncenele; albă rochia lungă până la călcâie şi cu mânecile închise la încheietura mâinilor. Era ţinuta, aproape monahală, pe care o îmbrăcase acum, şi fără îndoială pentru tot restul vieţii, regina Clémence a Ungariei, văduvă la douăzeci şi trei de ani, după zece luni de căsnicie, a lui Ludovic al X‑lea.
Nimeni de azi înainte nu‑i va mai vedea minunatul păr de aur, nici ovalul desăvârşit al feţei, nici acea strălucire, acea măreţie liniştită care‑i izbise pe toţi câţi o văzuseră şi adusese atâta faimă frumuseţii sale.
Chipul mic şi înduioşător care ieşea acum la iveală între vălurile de‑un alb fără pată purta urma nopţilor nedormite şi a zilelor înecate în plâns. Chiar şi privirea i se schimbase; nu se mai oprea pe nimic precis şi părea să plutească deasupra fiinţelor şi lucrurilor. Frumoasa regină Clémence îşi şi luase înfăţişarea de pe piatra ei de mormânt.
Totuşi, sub cutele rochiei sale, o nouă viaţa era pe cale să se dezvolte; Clémence aştepta un copil, şi era chinuită de gândul că soţul ei nu‑l va cunoaşte niciodată.
"Dacă Ludovic ar fi trăit ca să‑l vadă măcar născându‑se, spunea ea. Cinci luni, numai cinci luni să fi mai trăit! Ce s‑ar fi bucurat, mai cu seamă dacă ar fi fost băiat... Vai, de ce n‑am prins rod chiar din seara nunţii noastre!"
Regina îşi întorcea încet capul spre contele de Valois care, cu un pas de cocoş gras, umbla încolo şi încoace prin încăpere.
— Dar pentru ce, unchiule, pentru ce să‑l fi otrăvit cu atâta cruzime? întreba ea. Nu făcea oare tot binele pe care‑l putea face? De ce cauţi întotdeauna să vezi mişelia oamenilor acolo unde nu e, fără îndoială, decât vrerea lui Dumnezeu?
— Tu eşti într‑adevăr singura fiinţă care, în aceasta împrejurare, pui în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai curând să fie un vicleşug al diavolului, răspunse Charles de Valois.
Cu pălăria înzorzonată a cărei creastă i se apleca spre umăr, cu nasul mare, faţa lată şi rumenă, cu burta înainte, şi îmbrăcat în aceeaşi haină de catifea neagră cu copci de argint pe care‑o purtase cu optsprezece luni înainte, la înmormântarea fratelui sau Filip cel Frumos, monseniorul de Valois sosea de la Saint‑Denis unde abia îl îngropase pe nepotu‑său Ludovic al X‑lea.
Ceremonia îi pusese de altminteri unele probleme, căci pentru întâia oară de când se înfiinţase ritualul înmormântărilor regale, ofiţerii palatului, după ce strigaseră: "Regele a murit!" nu putuseră să adauge: "Trăiască regele!"; şi nu se ştia în faţa cui urmau să fie îndeplinite gesturile destinate noului suveran.
— Ei bine, îţi vei frânge topuzul în faţa mea, îi spusese Valois marelui şambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în vârstă din familie şi cel mai îndreptăţit să primesc închinarea tuturor.
Dar frate‑său vitreg, contele d'Evreux se ridicase împotriva acestei ciudate inovaţii pe care Charles de Valois n‑ar fi întârziat s‑o folosească pentru a cere să fie recunoscut regent.
— Dacă o luăm aşa, spusese contele d'Evreux, cel mai vârstnic din familie nu eşti tu, Charles. Unchiul nostru Robert de Clérmont e chiar fiul sfântului Ludovic. Ai uitat că mai trăieşte?
— Dar ştii bine că bietul Robert a dat în mintea copiilor şi că nu te poţi bizui pe el, fiindcă‑i lipseşte o doagă, răspunsese Valois înălţând din umeri.
În cele din urmă, când se sfârşi praznicul de înmormântare servit în trapezăria mănăstirii, marele şambelan îşi frânsese topuzul, semn al slujbei sale, în faţa unui jilţ gol.
— Ludovic nu făcea oare pomană săracilor? Nu‑i iertase oare de pedeapsă pe mulţi care zăceau în temniţă? vorbi mai departe Clémence, de parcă ar fi încercat să se convingă singură. Avea inima bună, crede‑mă... Dacă a păcătuit, se căise... Fireşte, nu era clipa potrivită pentru a tăgădui virtuţile cu care regina împodobea amintirea încă proaspătă a soţului ei. Charles de Valois nu‑şi putea stăpâni, totuşi, o pornire de necaz.
— Ştiu, nepoată, răspunse el, ştiu că ai avut asupra lui o foarte cucernică înrâurire, şi că s‑a arătat foarte mărinimos... faţă de tine. Dar o ţară nu se cârmuieşte numai cu rugi şi mătănii, nici copleşindu‑i cu daruri pe cei care ţi‑s dragi. Iar căinţa nu ajunge pentru a potoli ura pe care ai semănat‑o.
Clémence se gândi:
"Iată... Iată‑l pe Charles care se împăuna cu toate meritele cârmuirii când Ludovic trăia şi care, acum, se şi leapădă de el. Cât despre mine, curând mă vor scoate vinovată pentru darurile pe care mi le‑a făcut. Am de venit iar în ochii lor străină..."
Era prea slabă, prea doborâtă de durerea ei ca să mai găsească puterea de a se indigna. Spuse doar atât:
— Nu pot crede că Ludovic a fost urât de unii până într‑atâta, încât să fi vrut să‑l omoare.
— Ei bine, n‑ai decât să n‑o crezi, nepoată, strigă Valois, dar aşa stau lucrurile! Prima dovadă e câinele acela care a lins o cârpă ce fusese întrebuinţată la scoaterea maţelor când s‑a făcut îmbălsămarea, câine care a murit după un ceas. Mai e apoi...
Clémence închise ochii şi‑şi încleştă mâinile pe braţele jilţului ca să nu se clatine în faţa priveliştii pe care Valois i‑o aducea în minte. Despre soţul ei oare, despre regele care dormise lângă ea, despre tatăl pruncului din pântecul ei avea cruzimea să vorbească astfel, silind‑o să‑şi înfăţişeze cadavrul sub cuţitul doftorilor care‑l îmbălsămau?
Monseniorul de Valois continua să‑şi depene concluziile macabre. N‑are să mai tacă oare burtosul acesta neastâmpărat, autoritar, vanitos, care apăruse ba îmbrăcat în albastru, ba în roşu, ba în negru, în toate clipele însemnate sau tragice din viaţa reginei Clémence, de zece luni de când venise în Franţa, pentru a o dojeni, asurzind‑o cu vorbăria lui şi silind‑o să facă ceea ce nu‑i plăcea? Chiar în dimineaţa cununiei, la Saint‑Lyé, unchiul Valois, pe care Clémence nu‑l văzuse niciodată, era cât pe ce să‑i strice bucuria nunţii, apucându‑se să‑i istorisească intrigile de la Curte din care ea nu pricepea nimic... Clémence îl revăzu pe Ludovic venindu‑i în întâmpinare pe drumul dinspre Troyes... biserica de ţară, apoi micul castel cu încăperea aceea transformată în pripă într‑o odaie nupţială...
"Ştiut‑am oare să mă bucur îndeajuns de fericirea mea? Nu, nu vreau să plâng în faţa lui", îşi zise ea.
— Cine e făptaşul acestei groaznice nelegiuiri, urmă Valois, nu ştiu încă; dar îl vom afla, nepoată, asta ţi‑o făgăduiesc solemn... Dacă, bineînţeles, mi se dau mijloacele necesare. Noi, regii...
Valois nu lăsa niciodată să‑i scape prilejul de‑a reaminti că purtase două coroane, numai cu numele, dar care îl aşezau totuşi pe aceeaşi treaptă cu prinţii suverani...
— Noi, regii, avem vrăjmaşi nu atât ai persoanei noastre, cât ai hotărârilor care stau în puterea noastră; şi sunt destui cei ce puteau să aibă interes să te facă văduvă. Sunt templierii, a căror tagmă a fost nimicită, făcându‑se mare greşeală, cum am spus‑o de atâtea ori, şi care au alcătuit o ligă secretă, jurând pieirea fratelui meu şi a fiilor săi. Frate‑meu a murit şi fiul său mai mare îl urmează în mormânt! Mai sunt apoi cardinalii italieni... Adu‑ţi aminte de încercarea făcută de cardinalul Caetani de a aduce moartea prin vrăjitorie asupra lui Ludovic şi a cumnatului tău, Poitiers, pe care vroia să‑i trimită împreună pe lumea cealaltă. Afacerea a fost descoperită, dar Caetani putea foarte bine să fi căutat alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu scoţi un popă din scaunul sfântului Petru, cum a făcut frate‑meu, fără să stârneşti un val de ură! Se prea poate de asemeni ca partizanii ducelui de Burgundia să nu se fi împăcat cu osândirea prinţesei Marguerite şi, mai puţin chiar, cu venirea ta în locul ei...
Clémence îl privi drept în ochi pe Charles de Valois, care se tulbură, împurpurându‑se niţel la faţă. Era şi el amestecat binişor în uciderea Margueritei. Înţelese că regina ştia asta, fără îndoială din destăinuirile nesocotite ale lui Ludovic...
Dar Clémence nu spuse nimic; va ocoli întotdeauna acest subiect. Se simţea împovărată de o vină, fără voia ei. Căci soţul ale cărui virtuţi sufleteşti le lăuda, pusese totuşi să i se sugrume întâia soţie, ca să se poată căsători cu ea, nepoata regelui Neapolei. Trebuia oare să cauţi în altă parte pricina pedepsei lui Dumnezeu?
— Şi apoi, se grăbi Valois să înnoade vorba, mai e şi vecină‑ta, contesa Mahaut, care nu‑i o femeie să se dea în lături de la o nelegiuire, oricât de ticăloasă...
"Şi întrucât e mai rea decât tine? se gândi Clémence, fără a îndrăzni să‑i răspundă. Se pare că la Curtea asta nu staţi mult pe gânduri când e vorba să ucideţi..."
— Or, Ludovic, nu‑i nici o lună de atunci, pentru a o sili pe Mahaut să i se supună, i‑a luat comitatul Artois.
O clipă, Clémence se întrebă dacă, tot născocind atâţia vinovaţi care ar fi putut săvârşi crima, Valois nu era el însuşi făptaşul. Gândul acesta, care de altminteri nu se întemeia pe nimic, o înspăimântă numaidecât. Nu, ea îşi interzisese să bănuiască pe cineva; ţinea ca Ludovic să fi murit de moarte naturală... Fără să vrea însă, Clémence îşi ducea privirea prin fereastra deschisă, peste frunzişul pădurii Vincennes, spre sud, către castelul din Conflans, reşedinţa de vară a contesei Mahaut... Cu câteva zile înainte de moartea lui Ludovic, Mahaut venise, însoţită de fiica‑sa, contesa de Poitiers, să‑i facă o vizită reginei Clémence. O vizită foarte amabilă. Clémence nu le lăsase nici o clipă singure. Admiraseră tapiseriile camerei...
"Nimic nu e mai înjositor, îşi zicea Clémence, decât să‑ţi închipui că în jurul tău se află un trădător, şi să începi a căuta trădarea pe fiecare chip..."
— De aceea, nepoată dragă, urmă Valois, trebuie să te întorci la Paris, aşa cum îţi cer. Ştii cât te iubesc. Eu am pus la cale căsătoria ta. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă‑mă pe mine întocmai cum l‑ai fi ascultat pe dânsul, dacă Dumnezeu l‑ar fi ţinut în viaţă. Mâna care l‑a lovit pe Ludovic poate încerca să‑şi ducă mai departe răzbunarea asupra ta şi a pruncului ce‑l porţi în tine. N‑aş putea să te las aşa, în mijlocul pădurii, pradă vreunui atac ai mişeilor, şi n‑aş avea pace decât ştiindu‑te aşezată cât mai aproape de mine.
De un ceas se străduia Valois s‑o convingă pe Clémence să se întoarcă în palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se mute el însuşi acolo. Asta făcea parte din planul său de a sili adunarea pairilor regatului să‑l aleagă regent, punând‑o în faţa unui fapt împlinit. Cine poruncea ca stăpân la palat, acela lua chip de rege. Dar mergând singur să se instaleze acolo, asa ar putea să pară o lovitură de forţă şi o uzurpare. Dacă, dimpotrivă, Valois intra în palatul de la Paris în urma nepoatei sale, ca ruda cea mai apropiată şi ca ocrotitor al ei, nimeni n‑ar putea să aibă ceva de spus. Pântecul reginei era în această clipă cea mai bună chezăşie a prestigiului şi cel mai eficace instrument de guvernare.
Clémence întoarse ochii, ca pentru a cere ajutor, către un al treilea personaj care se afla la câţiva paşi de dânsa, urmărind tăcut convorbirea, cu mâinile încrucişate pe mânerul unei săbii lungi.
— Bouville, ce trebuie să fac? întrebă ea în şoaptă.
Hugues de Bouville, fostul mare şambelan al lui Filip cel Frumos, fusese numit de primul consiliu de familie ce se ţinuse după moartea Aiuritului în slujba de epitrop al pruncului regal ce avea să se nască. Acest om de treabă, burduhănos şi încărunţit, dar încă foarte sprinten, slujitor credincios al regalităţii de mai bine de treizeci de ani, îşi luase noua sa dregătorie mai mult decât în serios, chiar în tragic. Înjghebase o strajă de gentilomi aleşi pe sprânceană, care se schimbau în cete de douăzeci şi patru la uşa reginei. El însuşi se îmbrăcase ca de război şi, pe căldura de iunie, asuda grozav sub zaua lui. Zidurile, curţile, împrejurimile castelului din Vincennes, erau împănate cu arcaşi. Fiecare rândaş de la bucătării umbla însoţit de un vătăşel. Până şi doamnele de onoare erau scotocite înainte de a pătrunde în apartamentele reginei. Nicicând o viaţă omenească nu fusese mai straşnic păzită decât aceea care pâlpâia în pântecul reginei Franţei.
În principiu, Bouville îşi împărţea slujba cu bătrânul domn de Joinville care fusese ales ca al doilea epitrop; consiliul de familie se gândise la el fiindcă tocmai atunci se afla la Paris, unde venea să‑şi încaseze, aşa cum făcea de două ori pe an, cu exactitudinea grijulie a unui om bătrân, veniturile proprietăţilor ce‑i fuseseră acordate sub trei regi la rând, şi mai ales cu prilejul canonizării sfântului Ludovic. Dar seneşalul ereditar al provinciei Champagne avea acum nouăzeci şi doi de ani; ajunsese, de fapt, decanul nobilimii franceze. Era pe jumătate orb, şi ultima călătorie, de la castelul său din Wassy de pe Marna de Sus, îl cam obosise. Îşi petrecea mai tot timpul moţăind în tovărăşia scutierilor săi, doi bătrâni cu barbă albă, astfel ca toate îndatoririle slujbei rămâneau în seama lui Bouville.
De regina Clémence, Bouville se simţea legat prin toate amintirile sale fericite. Fusese solul venit s‑o ceară în căsătorie şi care o escortase de la Neapole până la Paris; era confidentul de o neţărmurită credinţă şi, probabil, singurul prieten adevărat pe care îl avea la curtea Franţei. Bouville pricepuse numaidecât ca regina Clémence nu vroia să se mişte din Vincennes.
— Monseniore, îi spuse el lui Valois, pot asigura mai bine paza reginei în acest castel îngrădit de ziduri, decât în marele palat de la Paris, deschis oricui. Iar dacă de vecinătatea contesei Mahaut te temi aici, pot să‑ţi dau de ştire, căci sunt informat despre tot ce se petrece prin împrejurimi, că doamna Mahaut îşi face acum bagajele, gata să plece la Paris.
Valois era cam plictisit de importanţa pe care şi‑o da Bouville de când era epitrop, şi de încăpăţânarea lui de a sta nemişcat acolo, proţăpit în sabie, alături de regină.
— Domnule Hugues, îl luă el de sus, slujba dumitale e să veghezi la pântecul reginei, iar nu să hotărăşti unde să‑şi ia reşedinţa familia regală, nici să aperi de unul singur întreaga ţară.
Fără a‑şi pierde cumpătul, Bouville răspunse:
— Trebuie să‑ţi mai reamintesc, monseniore, că regina nu‑şi poate arăta faţa înainte de a fi trecut patruzeci de zile de când a luat doliu.
— Dar, omule, cunosc tot aşa de bine ca şi dumneata rânduielile! Cine ţi‑a spus că regina va trebui să se arate? Are să călătorească într‑un rădvan închis... În sfârşit, nepoată, izbucni Valois întorcându‑se spre Clémence, dacă m‑ar auzi cineva ar crede că vreau să te trimit la capătul pământului, şi că Vincennes e la două mii de leghe de Paris!
— Înţelege‑mă, unchiule, răspunse încet Clémence, locuinţa aceasta de la Vincennes e cel din urmă dar pe care mi l‑a făcut Ludovic. Mi‑a lăsat moştenire castelul, ştii dumneata, acolo, erai de faţă... (arăta cu mâna spre odaia în care murise regele) ca să locuiesc în el... Mi se pare ca Ludovic n‑a plecat încă de aici... Înţelege‑mă... Aici ne‑am...
Dar monseniorul de Valois nu putea să înţeleagă nimic din imboldurile amintirii, nici din gândurile care răscoleau sufletul reginei.
— Soţul tău, nepoată dragă, pentru care înălţăm rugi, aparţine de acum încolo trecutului acestei ţări. Tu însă, tu porţi în tine viitorul ei. Punându‑ţi în primejdie viaţa, o primejduieşti şi pe aceea a copilului. Ludovic, care te vede de colo sus, nu ţi‑ar ierta‑o niciodată.
Nimerise exact unde trebuie, şi Clémence, fără să mai scoată o vorbă, se lăsă parcă doborâtă în jilţul ei.
Dar Bouville spuse că nu poate hotărî nimic înainte de a cere consimţământul domnului de Joinville, pe care trimiseră să‑l caute prin castel. Aşteptară câteva minute. Apoi uşa se deschise, şi iarăşi aşteptară. În sfârşit, îmbrăcat într‑un caftan lung, cum se purta pe vremea cruciadei, bâţâind din picioare, cu faţa pătată şi zbârcită ca o scoarţă de copac, cu pleoapa lăcrămoasă şi ochiul stins, ultimul tovarăş al sfântului Ludovic se ivi în prag, târându‑şi tălpile, sprijinit de scutierii săi, aproape tot aşa de dărâmaţi ca dânsul. Fu aşezat într‑un scaun, cu toată grija cuvenită, şi Valois se porni să‑i explice planurile sale în privinţa reginei. Moşneagul asculta, dând din cap cu gravitate, vizibil mulţumit că mai are de jucat un rol. După ce Valois isprăvi, seneşalul se cufundă într‑o meditaţie pe care nimeni nu îndrăzni s‑o tulbure; aşteptau toţi sentinţa ce‑avea să iasă din gura lui. Şi deodată, îl auziră întrebând:
— Dar regele unde‑i?
Valois, făcu o mutră deznădăjduită. Atâta trudă risipită de pomană, când vremea dădea zor! Mai înţelegea oare seneşalul ce i se spunea?
— Ascultă‑mă, domnule de Joinville, regele a murit, răspunse el, şi l‑am îngropat azi‑dimineaţă. Ştii bine că ai fost numit epitrop...
Seneşalul îşi încreţi fruntea şi păru să facă o mare sforţare spre a‑şi aduna gândurile. Această slăbiciune a memoriei nu era, dealminteri, nouă la el; pe când îşi dicta vestitele sale Amintiri, cam într‑al optzecilea an al vieţii, nu băgase de seamă că repeta aproape cuvânt cu cuvânt la sfârşitul părţii a doua, ceea ce spusese în partea întâia...
— Da, tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din urmă. A murit... Lui i‑am înfăţişat marea carte ce am scris‑o. Ştii că el e... al patrulea rege pe care‑l văd murind?
Zicea asta de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă.
— Aşa dar, spuse el, dacă regele a murit, regina este regentă.
Monseniorul de Valois se făcu roşu ca sfecla. Se străduise să fie aleşi ca epitropi un ramolit şi un mediocru, gândind că va putea să‑i joace pe degete după plac; socoteala îi ieşea pe dos, şi tocmai de la aceştia îi veneau cele mai mari neajunsuri.
— Regina, domnule seneşal, izbucni el, nu e regentă, e însărcinată. Nu poate fi în niciun caz regentă înainte de a se şti dacă va da naştere unui rege! Şi apoi, vezi‑o în ce hal este, şi dacă‑i în stare să facă faţă greutăţilor cârmuirii.
— Ştii că nu văd de loc, răspunse moşneagul.
Cu fruntea în palmă, Clémence se întreba: "Dar când vor isprăvi odată? Când mă vor lăsa în pace?" Nu se gândea la altceva.
Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea regelui Ludovic al VIII‑lea, regina Blanche de Castille luase asupra ei regenţa, spre marea mulţumire a tuturor.
— Doamna Blanche de Castille... asta se zicea numai în şoaptă... nu era chiar uşă de biserică, aşa cum a fost înfăţişată. Şi se pare că tânărul conte Thibaut de Champagne, căruia dumnealui tată‑meu i‑a fost bun tovarăş, a slujit‑o până şi în patul ei...
Trebuia lăsat să vorbească. Dacă uita lesne întâmplările din ajun, seneşalul ţinea în schimb minte cu de‑amănuntul tot ce i se povestise în anii fragezi ai copilăriei. Găsise aici ascultători şi se folosea de prilej. Mâinile lui, tremurând de bătrâneţe, râcâiau necontenit mătasea caftanului, pe genunchi.
— Şi chiar atunci când sfântul nostru rege porni la cruciadă, unde am fost cu el...
— Regina şedea la Paris în vremea asta, nu‑i aşa? îi tăie vorba Charles de Valois.
— Da... da, făcu seneşalul.
Clémence fu aceea care puse capăt discuţiei, dându‑se bătută.
— Ei bine, fie! rosti ea, voi face după vrerea dumitale, unchiule, şi mă voi întoarce la Paris.
— A, iată ce va să zică o hotărâre cuminte, pe care domnul de Joinville o încuviinţează cu siguranţă.
— Da... da...
— Mă duc să poruncesc tot ce trebuie, spuse Valois. Vei avea o escortă comandată de fiu‑meu, Filip şi de vărul nostru, Robert d'Artois.
— Foarte mulţumesc, unchiule, foarte mulţumesc, îngână Clémence, gata să leşine. Dar acum, fiţi buni şi lăsaţi‑mă să‑mi fac rugăciunea.
După un ceas, în urma poruncilor contelui de Valois, castelul din Vincennes era cu dosul în sus. Se scoteau carele din şoproane; răsunau pocnetele bicelor pe spinarea cailor zdraveni aduşi din ţinutul Perche. Slugi treceau în goană; arcaşii îşi lepădaseră armele pentru a da o mână de ajutor rândaşilor de la grajduri. În vreme ce, de când cu doliul, toţi se simţiseră obligaţi să vorbească în şoaptă, acum fiecare găsea un prilej să zbiere; iar dacă cineva ar fi vrut cu adevărat să curme zilele reginei, nici c‑ar fi aflat ceas mai potrivit.
Înăuntrul castelului, tapiţerii dădeau jos draperiile, demontau mobila, scoteau afară policioarele, etajerele şi cuferele. Dregătorii palatului reginei şi doamnele ei de onoare trebuiau de asemenea să‑şi strângă lucrurile. Era vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri, şi fără îndoială că vor mai trebui făcute pe puţin două drumuri pentru a isprăvi cu mutatul.
Clémence a Ungariei, în lunga ei rochie albă cu care nu era încă deprinsă, umbla din încăpere în încăpere, mereu însoţită de Bouville. Peste tot, praful, sudoarea, forfota şi acea impresie de jaf pe care ţi‑o dau mutările. Cămăraşul, cu inventarul în mână, supraveghea expedierea văsăriei şi a obiectelor de preţ, strânse laolaltă, care acopereau toată pardoseala de piatră a unei săli: farfuriile, acarniţele, cele douăsprezece cupe de argint aurit pe care Ludovic le comandase pentru Clémence, marea raclă de aur cuprinzând un crâmpei din Crucea Adevărată, şi atât de grea, încât omul care o ducea sufla din greu sub apăsarea ei, gâfâind de parcă urca şi el Calvarul.
În iatacul reginei, prima lenjereasă, Eudeline, care fusese ibovnica lui Ludovic al X‑lea pe când acesta nu era încă însurat cu Marguerite, dirija împachetarea veştmintelor.
— La ce bun, la ce bun să iau cu mine toate rochiile acestea, dacă nu‑mi vor mai fi de nici un folos? spuse Clémence.
Şi bijuteriile, de asemenea închise în lăzi grele de fier, toate agrafele, inelele, pietrele preţioase cu care Ludovic o dăruise în timpul scurtei lor căsnicii, erau şi ele de acum încolo nişte obiecte inutile. Chiar şi cele trei coroane încărcate cu smaralde, rubine şi perle, erau prea măreţe şi prea împodobite pentru ca o văduvă să le poată purta. O simplă diademă de aur cu mici flori de crin, prinsă pe vălul alb, va fi singura podoaba la care va avea drept, mai târziu.
"Am devenit o regină albă, aşa cum am văzut‑o devenind pe bunică‑mea, Maria a Ungariei, îşi spuse ea. Dar bunică‑mea trecuse de şaizeci de ani şi adusese pe lume treisprezece copii... Soţul meu nici nu‑l va vedea măcar pe al său..."
— Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să viu cu măria ta la palat? Nimeni nu mi‑a dat porunci...
Clémence o privi pe femeia blondă care, uitând orice gelozie, îi fusese de aşa mare ajutor în lunile acestea din urmă şi mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic.
"A avut o fetiţă de la dânsa şi a îndepărtat‑o, a închis‑o într‑o mănăstire... Să ne fi pedepsit cel de sus şi pentru asta?"
Se simţea copleşită de toate păcatele săvârşite de Ludovic înainte de a o fi cunoscut, şi sortită să le răscumpere cu suferinţa ei. Va avea toată viaţa pentru a plăti lui Dumnezeu, cu lacrimi, rugi şi pomeni, preţul greu al sufletului lui Ludovic.
— Nu, şopti ea, nu, Eudeline; să nu mă însoţeşti. Cineva care l‑a iubit trebuie să rămână aici.
Apoi, îndepărtându‑l până şi pe Bouville, se duse să se ascundă în singura încăpere liniştită, singura care fusese respectată, camera în care murise soţul ei.
Era întuneric acolo, în dosul perdelelor trase. Clémence îngenunchie lângă pat şi îşi puse buzele pe învelitoarea de brocart.
Deodată, auzi un zgomot de unghii răcâind o stofă. Simţi o spaimă care‑i dovedi că mai avea încă poftă de trăit. Rămase o clipă nemişcată, ţinându‑şi răsuflarea. La spatele ei, răcâitul continua mereu. Cu băgare de seamă, Clémence întoarse capul. Era seneşalul de Joinville, pe care‑l aşezaseră acolo, într‑un ungher al odăii, în aşteptarea plecării.
Capitolul II Un cardinal care nu crede în iad
Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit un ciucure de lumină cenuşie se şi ivise la poalele cerului, vestind zorile gata să se reverse peste cetatea Isonului.
Era ceasul când căruţele de prin satele dimprejur porneau la drum spre a duce în oraş legumele şi fructele, ceasul când huhurezii tăceau, iar vrăbiile nu‑şi începuseră încă ciripitul. Era şi ceasul când, în dosul ferestrelor înguste ale unui apartament din mănăstirea Ainay, pregătit pentru oaspeţii de seamă, cardinalul Jacques Duèze se gândea la moarte.
Cardinalul n‑avusese niciodată mare nevoie de somn, dar cu vârsta această nevoie nu înceta să scadă. Trei ceasuri îi ajungeau cu prisosinţă. Puţin după miezul nopţii, se scula şi se aşeza la masa lui de scris. Bărbat de‑o inteligenţă vie şi de‑o ştiinţă foarte întinsă, deprins cu toate disciplinele gândirii, întocmise tratate de teologie, de drept, de medicină şi de alchimie care se bucurau de mare vază printre cărturarii şi învăţaţii de pe vremea lui.
Într‑o epocă în care marea nădejde a săracului ca şi a prinţului era fabricarea aurului, mulţi pomeneau de doctrinele lui Duèze asupra elixirurilor menite transmutării metalelor.
Lucrurile din care se pot face elixiruri sunt trei, puteai citi în cartea intitulată Elixirul Filozofilor; cele şapte metale, cele şapte esenţe, şi cele şapte lucruri... Cele şapte metale sunt: soarele, luna, arama, cositorul, plumbul, fierul şi argintul‑viu; cele şapte esenţe sunt: argintul‑viu, pucioasa, clorura de amoniu, sulfura de arsenic, oxidul de zinc, magneziul, marcasita; iar celelalte lucruri sunt argintul‑viu, sângele de om, sângele din rădăcina părului şi din urină, şi urina omului...
La şaptezeci şi doi de ani, cardinalul mai descoperea nişte domenii asupra cărora nu se rostise şi‑şi întregea opera în timp ce semenii săi dormeau. Ardea de unul singur mai multe lumânări decât o întreagă chinovie.
În lungile sale nopţi lucra şi la uriaşa corespondenţă pe care o întreţinea cu o mulţime de feţe bisericeşti, de pravilişti, de învăţaţi, de cancelari şi prinţi suverani din toată Europa. Secretarul şi copiştii săi găseau dimineaţa truda lor pregătită pentru ziua întreagă.
Sau, alteori, se apleca să cerceteze poziţia aştrilor faţă de vreun rival al său din conclav, o compara cu zodia sa personală şi consulta planetele ca să afle dacă va pune pe capul său tiara. După aşezarea aştrilor, cele mai mari şanse de a ajunge papă le avea între începutul lui august şi începutul lui septembrie ale acestui an. Era însă 10 iunie şi nici un semn nu se arăta încă...
Venea apoi clipa grea dinainte de ivirea zorilor. Ca şi cum ar fi crezut că va părăsi lumea chiar în ceasul acela, cardinalul se simţea atunci cuprins de o spaimă nedesluşită, o nelinişte care‑i cotropea şi trupul şi mintea. În această stare, şi pe deasupra răpus de oboseală, începea să‑şi răscolească faptele din trecut. Amintirile sale puteau să‑i înfăţişeze episoadele unei existenţe stranii... Ieşit dintr‑o familie burgheză din Cahors, şi încă neştiut de nimeni la vârsta când cei mai mulţi dintre oamenii acelor vremi îşi isprăveau cariera, viaţa lui părea să nu fi început decât la patruzeci şi patru de ani, atunci când picase pe neaşteptate la Neapole, însoţind un unchi care se ducea să facă negoţ prin părţile acelea. Călătoria, înstrăinarea, descoperirea Italiei, avuseseră asupra lui o înrâurire ciudată. Câteva zile după ce pusese piciorul acolo, devenea discipolul învăţătorului copiilor regali şi se apuca de nişte studii abstracte cu o patimă, o înfrigurare, o putere de a înţelege orice numaidecât şi o memorie veşnic trează pe care i le‑ar fi putut pizmui copilandrii cei mai ageri la minte. Nu ştia ce‑i foamea, aşa cum nu ştia de somn. Adeseori un codru de pâine îi era de ajuns pentru a se hrăni o zi întreagă, şi la nevoie ar fi putut îndura foarte uşor şi regimul de temniţă, cu condiţia să i se dea cărţi. Peste puţină vreme doctor în dreptul canonic, apoi în dreptul civil, numele său începuse să fie cunoscut. Curtea din Neapole punea mare preţ pe sfaturile cărturarului din Cahors.
După pofta de învăţătură, îi venise pofta de putere. Sfetnic al regelui Carol al II‑lea de Anjou‑Sicile (bunicul reginei Clémence), apoi secretar al consiliilor secrete şi chivernisit cu numeroase venituri ecleziastice, se vedea numit, zece ani după sosirea sa acolo, episcop de Fréjus, şi, ceva mai târziu, apuca dregătoria de cancelar al regatului Neapolei, adică prim‑ministru al unui stat care cuprindea deopotrivă Italia meridională şi comitatul Provence.
O ascensiune atât de fabuloasă, printre intrigile curţilor, nu se putea întemeia numai pe talente de jurist şi teolog. O faptă a lui, ştiută de foarte puţini oameni, căci rămânea o taină a bisericii, arăta îndeajuns îndrăzneala şi viclenia de care era în stare Duèze.
Câteva luni după moartea lui Carol al II‑lea, fusese trimis în misiune la curtea papală, pe când episcopia de la Avignon ― cea mai însemnată din toată creştinătatea pentru că era reşedinţa Sfântului Scaun ― se afla fără episcop. Cancelar cum era şi deci deţinător al sigiliilor, întocmi liniştit o scrisoare prin care noul rege al Neapolei, Robert, cerea pentru dânsul, Jacques Duèze, scaunul episcopal de la Avignon. Asta se petrecea pe la 1310. Clément al V‑lea, grijuliu de a‑şi câştiga sprijinul curţii din Neapole, într‑o vreme când raporturile sale cu Filip cel Frumos erau destul de anevoioase, se învoise numaidecât cu această cerere. Înşelătoria ieşi la iveală în ziua când papa Clément şi regele Robert, găsindu‑se faţă în faţă, se arătară deopotrivă de miraţi, primul că nu primise mulţumiri pentru hatârul mare ce‑l făcuse, iar regele pentru că socotea cam sfruntată această numire neprevăzută care‑l lipsea de cancelarul său. Era prea târziu. În locul unui scandal inutil, regele închisese ochii, găsind că‑i mai bine să‑l aibă la mână pe un om care ocupa de aici încolo una din cele mai înalte poziţii eclesiastice. Şi toată lumea a fost mulţumită. Acum Duèze ajunsese cardinal al curiei papale, şi lucrările sale erau studiate în toate universităţile.
Dar, oricât de uluitoare ar fi o viaţă de om, ea nu apare astfel decât în ochii celor care o privesc din afară. Zilele trăite, de au fost pline sau goale, zbuciumate sau liniştite, sunt toate deopotrivă nişte zile îngropate, şi cenuşa trecutului are aceeaşi greutate în mâna oricui.
Atâta patimă, atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viaţă întreagă, aveau oare vreo noimă când totul trebuia fără doar şi poate să sfârşească în acel "dincolo" de unde cele mai luminate minţi şi cele mai anevoioase cercetări omeneşti nu reuşeau să întrevadă decât crâmpeie de nedesluşit? Pentru ce să vrei s‑ajungi papă? N‑ar fi oare mai cuminte să te închizi în fundul unei mănăstiri departe de toate? Să te lepezi în acelaşi timp de trufia cunoaşterii şi de deşertăciunea puterii... să dobândeşti umilinţa credinţii celei mai naive... să te găteşti de moarte... Dar, la cardinalul Duèze, până şi meditaţiile de acest fel luau întorsătura unor speculaţii abstracte, iar neliniştea stârnită de gândul morţii se prefăcea într‑o dezbatere juridică cu divinitatea.
"Părinţii bisericii ne încredinţează, se gândea el în dimineaţa aceea, că după moarte, sufletele celor drepţi se bucură numaidecât de fericirea de a vedea faţa lui Dumnezeu, care este răsplata lor. Fie, fie... Dar după sfârşitul lumii, când trupurile înviate îşi vor redobândi sufletele, va trebui să ne înfăţişăm la judecata de apoi. Dumnezeu însă, care este desăvârşit, nu poate să judece în apel propriile sale sentinţe. Dumnezeu nu poate comite erori, spre a fi nevoit să îndepărteze din rai pe aleşii cărora el însuşi le‑a admis intrarea acolo. De altminteri, nu s‑ar cuveni oare ca sufletul să nu se împărtăşească din bucuria Domnului decât în clipa când, unit iar cu trupul său, va fi el însuşi desăvârşit în natura lui? Aşadar... aşadar, părinţii bisericii se înşeală. Aşadar, nu poate fi vorba de fericirea cerească în adevăratul înţeles al cuvântului şi nici de bucuria de‑a vedea pe Dumnezeu înainte de sfârşitul veacurilor, iar Dumnezeu nu‑şi va arăta faţa decât după judecata de apoi. Până atunci însă, unde oare se află sufletul morţilor? Nu cumva ne vom duce să aşteptam sub altare dei, sub acel altar al lui Dumnezeu de care vorbeşte sfântul Ioan în Apocalips?..."
Tropotul unui cal, lucru foarte neobişnuit la asemenea ceas, răsună de‑a lungul zidurilor mănăstirii, pe caldarâmul din piatră de râu care acoperea cele mai frumoase străzi ale Lyonului. Gardianul ciuli urechea o clipă, apoi se întoarse la gândurile lui cu concluzii neaşteptate.
"...Căci dacă raiul e gol, îşi zicea, aceasta schimbă foarte mult situaţia acelora pe care noi îi decretăm sfinţi sau preafericiţi... Dar ceea ce este adevărat pentru sufletele drepţilor, este neapărat la fel şi pentru sufletul păcătoşilor. Dumnezeu nu ar putea să‑i pedepsească pe cei răi înainte de a fi răsplătit pe cei buni. La sfârşitul zilei îşi primeşte muncitorul simbria; la sfârşitul lumii se va alege pentru totdeauna grâul de neghină. Nici sufletul nu locuieşte acuma în iad, deoarece osânda n‑a fost rostită. Cu alte cuvinte, până atunci, iadul nu există..."
Această teorie era mai curând liniştitoare pentru oricine se gândea la moarte; ea amâna ziua judecăţii din urmă, fără a închide perspectiva vieţii veşnice, şi se împăca destul de bine cu intuiţia, comună celor mai mulţi oameni, după care moartea e o cădere într‑o tăcere obscură, un somn în care nu mai ştii de nimic...
Fireşte, o asemenea doctrină, dacă ar fi mărturisită cu glas tare n‑ar putea decât să stârnească aprige împotriviri printre părinţii bisericii şi în norodul credincios, iar clipa nu era potrivită pentru un candidat la Sfântul Scaun să se apuce să propovăduiască inexistenţa raiului şi a iadului sau să afirme că ele ar fi nelocuite.
"Să aşteptăm până va lua sfârşit conclavul", îşi zicea cardinalul.
Fu întrerupt de un călugăr de serviciu la poarta mănăstirii, care bătu în uşă şi îi vesti sosirea unei ştafete de la Paris.
— Din partea cui vine? întrebă cardinalul.
Duèze avea un glas înfundat, vătuit, fără nici un timbru, deşi foarte limpede.
— Din partea contelui de Bouville, răspunse călugărul. Trebuie să fi venit în goana mare, căci pare frânt de oboseală; până să‑i deschid, l‑am găsit pe jumătate adormit, cu fruntea lipită de canatul porţii.
— Adu‑mi‑l aici de îndată.
Şi cardinalul, care cu câteva clipe mai înainte cugeta la deşertăciunea ambiţiilor lumii acesteia, se gândi numaidecât:
"Să fie oare în legătură cu alegerea? Curtea Franţei să fi trecut făţiş de partea mea? Mi se va propune oare un târg?..."
Se simţea foarte tulburat, plin de curiozitate şi de speranţă, şi străbătea încăperea cu paşi mărunţi şi iuţi. Duèze avea statura unui copil de cincisprezece ani, o mutră de şoarece sub nişte sprâncene albe stufoase, un trup şubred. În dosul geamurilor, cerul începea să se înroşească; nu era încă vremea să sufle în lumânări, dar se crăpa de ziuă. Ceasul rău trecuse...
Călăreţul intră; dintr‑o uitătură, cardinalul înţelese că nu avea înaintea lui o ştafetă obişnuită. Mai întâi, un olăcar de meserie şi‑ar fi pus numaidecât un genunchi la pământ, şi ar fi întins sulul cu scrisoarea, în loc să stea în picioare plecându‑şi capul şi zicând "Monseniore..." Şi apoi, curtea Franţei se slujea pentru a‑şi trimite scrisorile de călăreţi zdraveni şi spătoşi, foarte oţeliţi, ca voinicul acela de Robin‑Cuisse‑Maria care făcea adeseori drumul între Paris şi Avignon, iar nu de un asemenea băieţandru cu nas subţire, care abia îşi ţinea pleoapele deschise şi cădea din picioare de obosit ce era.
"Iată ce‑l dă în vileag, se simte cale de o poştă că nu‑i o ştafetă de meserie, îşi spuse Duèze... De altminteri, am mai văzut eu pe undeva obrazul ăsta."
Cu mâna sa scurtă şi subţirică rupse peceţile scrisorii, şi fu dezamăgit de îndată ce‑şi aruncă ochii pe ea. Nu era vorba de alegere, ci i se cerea să dea ocrotire ştafetei. Totuşi Duèze vru să vadă în asta un semn bun; când cei de la Paris aveau de cerut ceva autorităţilor ecleziastice, acuma i se adresau lui.
— Allora, lei è i signore Guccio Baglioni?[1] vorbi el după ce isprăvi de citit.
Tânărul tresări auzind că‑l întreabă în italieneşte.
— Da, monseniore...
— Contele de Bouville mi te recomandă, ca să te iau sub ocrotirea mea, şi să te scap de vrăjmaşii care te urmăresc...
— Dacă vrei, monseniore, să‑mi faci acest bine!
— Se pare că te‑ai băgat într‑o încurcătură urâtă care te‑a silit să fugi îmbrăcat în livreaua asta de ştafetă a contelui de Bouville, urmă cardinalul cu vorbirea lui repede şi înăbuşită. Povesteşte‑mi ce s‑a întâmplat. Bouville îmi spune că făceai parte din escorta lui când o însoţea pe regina Clémence în drumul ei spre Franţa. Într‑adevăr, acum îmi aduc aminte. Te‑am văzut pe lângă dânsul. Şi eşti nepotul jupânului Tolomei, căpetenia lombarzilor din Paris. Foarte bine, foarte bine. Povesteşte‑mi păţania dumitale.
Se aşezase şi, cu gândul la altceva, se juca, învârtind un pupitru mare făcut anume să se rotească, pe care zăceau cărţile ce‑i serveau la lucrările lui. Era acum bine dispus, liniştit şi gata să‑şi întoarcă gândurile la treburile altora.
Guccio Baglioni avea în pulpele sale cele o sută douăzeci de leghe străbătute călare în mai puţin de patru zile. Nu‑şi mai simţea picioarele; o pâclă deasă îi împânzise capul şi ar fi dat orice ca să se poată lungi, colea, chiar pe pardoseală, şi să doarmă... să doarmă...
Izbuti să‑şi vină în fire; viaţa lui, dragostea lui, viitorul lui, toate îi porunceau să‑şi biruie pentru încă o clipă oboseala.
— Iată, monseniore, spuse el; m‑am căsătorit cu o fată din nobilime.
I se păru ca aceste cuvinte ieşiseră din gura altcuiva. Nu erau cele pe care voia să le rostească. Ar fi vrut să‑i explice cardinalului că o nenorocire fără seamăn se abătuse asupra lui, că era omul cel mai năpăstuit, cel mai îndurerat din univers, că viaţa îi era ameninţată, că era despărţit poate pentru totdeauna de soţia lui fără de care nu putea trăi, că soţia avea să‑i fie închisă, că de o săptămână întâmplările se rostogoliseră peste dânşii atât de vijelios, atât de năpraznic, încât timpul părea să‑şi fi pierdut dimensiunile obişnuite şi el însuşi se simţea parcă pe altă lume... Din toate drama lui însă, când trebuia să‑i dea glas, nu găsea decât aceste câteva cuvinte: "Monseniore, m‑am căsătorit cu o fată din nobilime..."
— Aha, făcu cardinalul. Cum îi zice?
— Marie de Cressay.
— Hm... Cressay... nu cunosc.
— Dar a trebuit să mă cunun cu ea în taină, monseniore; familia ei se împotrivea.
— Fiindcă eşti un lombard? Bineînţeles. Ăştia din Franţa sunt încă niţel cam înapoiaţi. În Italia e altfel, fireşte... Şi vrei să obţii desfacerea căsătoriei? Nu‑i mare lucru... Dacă cununia s‑a făcut în taină...
— Dar, nu, monseniore, o iubesc şi ea mă iubeşte, spuse Guccio. Familia a aflat însă că e însărcinată, şi fraţii ei m‑au urmărit ca să mă omoare.
— Pot s‑o facă, au legea după datină de partea lor. Te‑ai pus în situaţia unuia care a răpit o fată... Cine v‑a cununat?
— Fratele Vicento.
— Fratele Vicento... nu‑l cunosc.
— Ce e mai rău, monseniore, e că preotul acesta a murit. Aşa că nici nu pot dovedi că suntem căsătoriţi... Dar să nu‑ţi închipui, monseniore, că aş fi un fricos. Vroiam să mă bat în duel. Unchiul meu s‑a adresat însă contelui de Bouville...
— ...care te‑a sfătuit foarte cuminte să te depărtezi pentru o bucată de vreme.
— Dar Maria va fi închisă într‑o mănăstire! Crezi, monseniore, că vei putea‑o scoate de acolo? Crezi c‑am s‑o mai văd?
— Ho! Nu mă lua aşa de repede, fiule, răspunse cardinalul, continuând să învârtească pupitrul. La o mănăstire? Ei şi? Unde s‑ar putea simţi mai bine deocamdată? Pune‑ţi nădejdea în nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu, de care avem toţi mare nevoie...
Guccio îşi plecă fruntea, istovit. Părul său negru era plin de praf.
— Unchiul dumitale se află în bune raporturi comerciale cu fraţii Bardi? mai întrebă cardinalul.
— Fireşte, monseniore, fireşte. Fraţii Bardi sunt bancherii sfinţiei tale, aşa cred, răspunse Guccio cu o politeţe necăutată.
— Da, sunt bancherii mei. Dar îi găsesc în ultima vreme mai puţin... mai puţin înţelegători ca în trecut. Banca lor e aşa de mare! Au sucursale peste tot. Şi pentru cea mai neînsemnată cerere de bani, trebuie să raporteze la Florenţa... Lucrează tot aşa de încet ca un tribunal al bisericii... Unchiul dumitale are multe feţe bisericeşti printre clienţii săi?
Guccio avea destule alte griji ca să se mai gândească la treburile băncii. Sub fruntea lui, ceaţa se făcea mai deasă; pleoapele îi ardeau.
— Nu, spuse el. Clienţii noştri sunt mai cu seamă marii baroni... Contele de Valois, contele d'Artois... Ar fi o mare cinste pentru noi dacă sfinţia ta...
— Vom vorbi mai târziu despre asta. Deocamdată, iată‑te la adăpost în această mănăstire. Vei trece în ochii tuturora drept un om în slujba mea; poate că‑ţi vor da să îmbraci un caftan de diac. Voi vorbi despre asta cu capelanul meu. Acum poţi să‑ţi lepezi livreaua şi să te duci să dormi liniştit, lucru de care mi se pare că ai mare nevoie.
Guccio salută, bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi făcu un pas spre uşă. Apoi, oprindu‑se, spuse:
— Nu pot încă dezbrăca livreaua, monseniore, mai am de predat şi o altă scrisoare.
— Cui? întrebă Duèze, bănuitor.
— Contelui de Poitiers.
— Dă‑o încoace; o voi trimite de îndată cu un călugăr.
— Vezi însă, monseniore, domnul de Bouville ţinea mult...
— Ştii cumva dacă această scrisoare e în legătura cu conclavul?
— O, nu, monseniore, e vorba în ea de moartea regelui.
Cardinalul sări de pe scaun.
— Regele Ludovic a murit? De ce n‑ai spus‑o mai devreme!
— Vestea n‑a ajuns încă aici? Gândeam că sfinţia ta ai fost înştiinţat despre aceasta.
Adevărul este că nu se gândea la nimic. Nenorocirile sale, oboseala sa, îl făcuseră să uite acest eveniment de mare însemnătate. Galopase drept înaintea lui de la Paris, schimbând caii la mănăstirile ce‑i fuseseră indicate, mâncând în grabă, vorbind cât mai puţin cu putinţă, şi ajunsese, fără să ştie, înaintea ştafetelor cârmuirii.
— Din ce i s‑a tras moartea?
— E tocmai ceea ce domnul de Bouville vrea să‑i dea de ştire contelui de Poitiers.
— Crimă? şopti Duèze.
— Se pare că regele a fost otrăvit.
Cardinalul chibzui o clipă.
— Iată ce poate să aducă mari schimbări, murmură el. A fost ales un regent?
— Nu ştiu, monseniore... Când am plecat eu, se vorbea mult de contele de Valois...
— Bine, fiule, du‑te de te odihneşte.
— Dar, monseniore... şi scrisoarea pentru contele de Poitiers?
Pe buzele subţiri ale prelatului se ivi un surâs fugar, care putea fi luat drept o expresie de bunăvoinţă.
— Nu ar fi cuminte să te arăţi, şi afară de asta abia te mai ţii pe picioare, vorbi el. Dă‑mi plicul acela; ca să nu ai de suferit vreo dojană, mă voi duce să‑l duc eu însumi.
După câteva minute, însoţit de un masalagiu cu facla în mână care‑i deschidea drumul, aşa cum se cuvenea pentru o înaltă faţă bisericească, şi urmat de un secretar, cardinalul curiei papale părăsea mănăstirea Ainay, dintre Rhône şi Saône, şi apuca pe ulicioarele întunecoase, adeseori strâmtate de mormane de gunoaie. Pirpiriu, subţirel, călca cu pas sprinten, ducându‑şi parcă în fugă cei şaptezeci şi doi de ani ai săi. Rasa‑i purpurie părea că dansează printre ziduri.
Clopotele celor douăzeci de biserici şi celor patruzeci şi două de mănăstiri ale Lyonului băteau de utrenii. Distanţele erau scurte în acest oraş ai cărui locuitori nu treceau încă de douăzeci de mii, din care jumătate făcea comerţ cu religia, iar cealaltă jumătate avea religia comerţului. Cardinalul ajunse curând la locuinţa consulului[2], unde era găzduit contele de Poitiers.
[1] Aşadar, dumneata eşti domnul Guccio Baglioni?
[2] Dregător din Evul Mediu, în sudul Franţei, îndeplinind o funcţie echivalentă cu aceea de şoltuz sau pârcălab în ţările româneşti.
Capitolul I Adio, Neapole
În picioare, la una din ferestrele uriaşului Castelnuovo, de unde vederea cuprindea portul şi golful Neapole, bătrâna regină mamă Maria a Ungariei privea corabia gata să-şi întindă pânzele. După ce se încredinţă că nimeni nu poate s-o vadă, duse la ochi un deget uscăţiv şi-şi şterse lacrimile care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene.
"Ei, murmură dânsa, acum pot să mor."
Îşi împlinise bine viaţa. Fiică de rege, soţie de rege, mamă şi bunică de regi, îşi aşezase o parte din urmaşi pe tronul Italiei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă parte, prin lupte şi uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l socotea ca o moştenire personală. Fiii săi mai mici erau prinţi sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, una la Majorca, cealaltă în Aragon. Pântecul ei roditor fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, această ramură mai tânără ieşită din arborele capetin, care începea să se întindă peste Europa toată şi ameninţa să devină tot aşa de mare ca trunchiul.
Dacă i se prăpădiseră până atunci şase dintre copii, Maria a Ungariei avea cel puţin mângâierea că muriseră ca nişte creştini cucernici, aşa cum îi crescuse, ba chiar unul dintre dânşii, cel care renunţase la drepturile dinastice pentru a se călugări, urma să fie peste puţină vreme pus în rândul sfinţilor. Ca şi cum împărăţiile lumii acesteia ar fi devenit prea strâmte pentru această familie tentaculară, bătrâna regină îşi împinsese odrasla până în împărăţia cerurilor. Era mama unui sfânt.
Trecută de şaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să asigure viitorul unei nepoate orfane, Clémence. Acum, făcuse şi asta.
Deoarece Clémence era fiica primului ei născut, Charles Martel, pentru care revendicase cu atâta dârzenie tronul Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinţi de la vârsta de doi ani şi dânsa luase asupră-şi grija de a o creşte, în sfârşit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în viaţa ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste deosebită, atâta dragoste câtă putea să încapă în această inimă bătrână închinată în întregime forţei, măririi şi datoriei.
În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe un soare orbitor, îşi ridica ancora părăsind portul în acea zi de 1 iunie 1315, înfăţişa triumful politicii sale şi totodată melancolia lucrurilor împlinite, căci pentru prea iubita ei Clémence, pentru această prinţesă de douăzeci şi doi de ani, fără nici o ţară ca zestre şi fără nici o altă bogăţie în afară de faima frumuseţii şi virtuţii sale, izbutise să găsească un soţ de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul cel mai strălucit. Clémence pleca pentru a deveni regină a Franţei. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate prinţesele d'Anjou, cea care aşteptase mai mult decât celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre regate şi avea să domnească întocmai ca o suzerană peste toate rubedeniile ei. Era în asta parcă o pildă a învăţăturilor Evangheliei.
Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franţei, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la chip şi nici nu avea o fire prea plăcută.
"Ei şi! îşi zicea Maria a Ungariei, bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, era şchiop şi cu toate astea n-am dus-o prea rău cu dânsul. Şi apoi, nu eşti regină ca să fii fericită."
Unii şuşoteau, arătându-şi mirarea că regina Marguerite murise cum nu se poate mai la ţanc, în temniţa ei, tocmai când regele Ludovic, din lipsa unui papă, nu putea să obţină anularea căsătoriei sale. Dar trebuia oare să-ţi pleci urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era înclinată să simtă milă faţă de o femeie, faţă de o regină mai ales, care îşi trădase îndatoririle căsătoriei şi dăduse dintr-o poziţie aşa de înaltă o pildă aşa de jalnică. Ea nu vedea nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite.
"Frumoasa mea Clémence, îşi mai spuse dânsa, va face ca virtutea să fie iar în mare cinste la curtea Franţei."
Drept adio, îşi ridică mâna cenuşie şi făcu în lumina soarelui semnul crucii; apoi, cu coroana pe creştet, aşezată peste părul de argint, cu bărbia scuturată de ticuri şi cu pasul ţeapăn, dar încă hotărât, plecă să se închidă în capela ei pentru a mulţumi cerului că o ajutase să-şi împlinească îndelungata-i misiune regală, şi pentru a închina Domnului marea suferinţă a femeilor care şi-au trăit traiul.
În vremea asta, San Giovanni, uriaşa corabie rotundă cu cheresteaua vopsită în alb şi auriu, cu flamurile Anjou-ului, Ungariei şi Franţei în vârful catargelor, începea să manevreze spre a se depărta de ţărm. Căpitanul şi echipajul juraseră pe Evenghelie să-şi apere călătorii împotriva furtunii, a piraţilor ce-şi aveau cuibul pe coastele Africii şi a tuturor primejdiilor navigaţiei. Statuia sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la mijlocul catargelor, o sută de oşteni, pândari, arcaşi, zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge atacurile hoţilor de mare dacă s-ar ivi cumva. Magaziile din cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era împănat de amfore de ulei, sticluţe de vin şi ouă proaspete. Cuferele mari, ferecate, care conţineau rochiile de mătase, giuvaerurile, argintăria şi toate darurile de nuntă ale prinţesei erau rânduite de-a lungul pereţilor unei vaste încăperi numită escandolat, aşezată între arborele cel mare şi pupă, şi unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, gentilomii şi cavalerii escortei.
Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând ceea ce li se părea a fi corabia fericirii. Femei îşi ridicau copiii pe braţe. În hărmălaia iscată de această mulţime îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea familiaritate înduioşată şi zgomotoasă pe care norodul Neapolei a arătat-o întotdeauna faţa de idolii săi:
— Guardi com'è bella![1]
— Addio, Donna Clemenza! Sia felice!
— Dio la benedica, nostra principessa!
— Non si dimentichi di noi!
Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea înconjurată de un fel de legendă. Îşi aminteau toţi de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeţilor şi în deosebi al divinului Dante, prinţ învăţat, tot aşa de bun muzician pe cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, urmat de două sute de gentilomi francezi, provensali şi italieni, toţi îmbrăcaţi ca dânsul, în roşu şi verde închis, şi călări pe cai cu şeile şi hamurile de argint şi de aur. Se zicea despre el că era într-adevăr fiul Venerei, căci avea "cele cinci daruri care îmbiau la dragoste şi anume: sănătate, frumuseţe, bogăţie, timp cât poftea şi tinereţe". Napolitanii îl aşteptau să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci şi patru de ani, iar soţia lui, o prinţesă de Habsburg, murise auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav imaginaţia poporului.
Neapole îşi îndreptase dragostea asupra prinţesei Clémence care, crescând, devenea leită tată-său. Orfana asta de neam regesc era binecuvântată de mahalalele sărăcăcioase unde se ducea ea însăşi să împartă pomană; nici o restrişte n-o lăsa nesimţitoare. Pictorii din şcoala lui Giotto se inspirau privindu-i faţa pentru a zugrăvi în frescele lor Fecioara şi sfintele; şi până în zilele noastre, călătorii care vin să vadă bisericile de prin Campania şi Apulia admiră pe pereţii sanctuarelor părul ei de aur, blândeţea limpede a ochilor, graţia gâtului uşor aplecat, mâinile cu degete subţiri şi lungi, fără să ştie că acolo e chipul frumoasei Clémence a Ungariei.
De pe puntea cu creneluri, ridicată la aproape treizeci de picioare deasupra mării, şi care acoperea încăperile din spatele corăbiei, logodnica regelui Franţei privea pentru ultima oară peisajul copilăriei sale, vechiul castel d'Ovo unde văzuse lumina zilei, Castelnuovo unde crescuse, forfota mulţimii care-i trimitea sărutări, tot oraşul acesta strălucitor, prăfos şi sublim.
"Îţi mulţumesc doamnă, bunicuţă, zicea în sinea ei, cu ochii aţintiţi la fereastra de unde silueta reginei Maria a Ungariei dispăruse. Fără îndoială, nu te voi mai vedea niciodată. Îţi mulţumesc că ai făcut atâta pentru mine. Îmi pierdusem nădejdea, văzând că la douăzeci şi doi de ani împliniţi nu aveam încă soţ: gândeam că nici nu voi mai găsi unul şi că va trebui să mă duc la mănăstire. Tu, bunicuţo, aveai dreptate când îmi cereai să am răbdare. Iată că voi fi regina acestei ţări mari pe care o străbat patru fluvii şi o scaldă trei mări. Văru-meu, regele Engliterei, mătuşă-mea din Majorca, rubedenia mea din Boemia, soră-mea, soţia prinţului care stăpâneşte comitatul Vienei, şi chiar unchiu-meu, Robert, care domneşte aici şi căruia nu-i eram până azi decât supusă, toţi vor deveni vasalii mei pentru pământurile ce le au în Franţa sau pentru legăturile ce-i ţin sub această coroană a mea. Dar nu va fi ea oare prea grea pentru mine?"
Trăia în acelaşi timp bucuria nespusă, teama de necunoscut şi adânca tulburare care ne cuprinde sufletul în faţa schimbărilor de neînlăturat ale soartei, chiar când ele întrec visurile noastre.
— Poporul măriei-tale îţi arată domniţă, multă dragoste, spuse un bărbat burduhănos de lângă dânsa. Mă prind însă că şi poporul Franţei te va îndrăgi repede la fel, şi că, numai văzându-te îţi va face o primire la fel de frumoasă ca şi acest adio.
— Ah, domnia ta vei fi întotdeauna prietenul meu, domnule de Bouville, răspunse Clémence cu căldură.
Simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria celor din jur, şi să mulţumească pentru ea fiecăruia.
Contele de Bouville, fost şambelan al lui Filip cel Frumos şi sol al regelui Ludovic al X-lea, venise întâia oară la Neapole, iarna trecută, ca să-i ceară mâna; se întorsese acolo, cu două săptămâni în urmă, ca s-o ia pe prinţesă şi s-o ducă la Paris, acum, când căsătoria putea fi celebrată.
— Şi domnia ta de asemenea, signor Baglioni, eşti prietenul meu, adăugă dânsa, întorcându-se spre tânărul toscan care îi servea lui Bouville drept secretar şi ţinea bănetul expediţiei, împrumutat de băncile italiene din Paris.
Tânărul se încovoie sub greutatea complimentului.
Şi într-adevăr, toţi erau fericiţi în dimineaţa aceea. Burduhănosul Bouville, năduşind niţel în căldura de iunie şi tot zvârlindu-şi după urechi şuviţele negre şi albe ce-i veneau pe frunte, se simţea foarte bucuros şi foarte mândru că-şi dusese cu bine la capăt misiunea şi că aducea regelui său o soaţă aşa de minunată.
Guccio Baglioni visa la frumoasa Maria de Cressay, tainica lui logodnică, pentru care aducea un cufăr întreg de mătăsuri şi găteli brodate. Nu era sigur că făcuse bine cerând unchiului sucursala băncii din Neauphle-le-Vieux. Trebuia oare să se mulţumească cu o căpătuială aşa de măruntă?
"Ei, asta! Nu-i decât un început, îşi spuse el; aş putea să-mi schimb repede slujba, şi de altfel, îmi voi petrece mai toată vremea la Paris."
Sigur de ocrotirea noii sale suverane, nu mai descoperea nici o stavilă în drumul său spre măriri; o şi vedea pe Maria doamnă de companie a reginei, şi se închipuia el însuşi ajuns în puţină vreme mare pitar sau mare visternic. Nici Enguerrand de Marigny nu începuse altfel. Desigur, acesta sfârşise cam rău... Dar vezi că Marigny nu era lombard.
Cu mâna strânsă pe pumnal, cu bărbia în sus, Guccio privea oraşul Neapole desfăşurându-se înaintea lui, gata parcă să-l cumpere.
Zece galere escortară corabia până în largul mării, apoi napolitanii văzură depărtându-se sub soare cetăţuia albă care plutea pe ape.
Capitolul II Furtuna
Câteva zile mai târziu, San Giovanni nu mai era decât un schelet de corabie care trosnea din toate încheieturile, gonind cu catargele pe jumătate rupte sub izbiturile vântului năprasnic, rostogolindu-se în talazuri uriaşe, şi pe care căpitanul se străduia s-o menţină pe linia de plutire în drumul presupus al coastei Franţei, fără să ştie dacă va izbuti vreodată să-şi ducă la liman călătoria.
Corabia fusese prinsă în dreptul Corsicii de una din furtunile acelea scurte dar cumplite, care răscolesc uneori Mediterana. Pierduseră şase ancore încercând să lupte împotriva vântului, de-a lungul ţărmurilor insulei Elba, şi n-a lipsit mult ca vasul să fie izbit de stânci. Apoi, şi-a urmat calea între pereţii înalţi de apă. O zi, o noapte, şi încă o zi de călătorie în acest infern. Câţiva marinari fuseseră răniţi, pe când se sileau să coboare ce mai rămăsese din pânze. Redutele pândarilor se năruiseră cu toată încărcătura lor de bolovani, pregătită pentru piraţii africani. Au trebuit să deschidă cu lovituri de topor escandolatul ca să-i poată scoate de acolo pe cavalerii napolitaini, prinşi sub catargul cel mare prăbuşit peste dânşii. Toate cuferele cu rochii şi giuvaericale, toată argintăria prinţesei, toate darurile de nuntă fuseseră măturate de valuri. Infirmeria bărbierului chirurg de pe puntea din faţa gemea de oameni. Duhovnicul nu putea să mai oficieze liturghia, căci artofor, potir, evanghelii şi odăjdii fuseseră luate de un talaz. Agăţat de o frânghie, cu crucea în mână, asculta spovedania celor cari gândeau că au ajuns în ceasul morţii.
Acul magnetic nu mai slujea la nimic pentru a-ţi arăta încotro mergi, căci se bălăbănea încolo şi încoace în apa puţină ce mai rămăsese pe fundul oalei în care plutea. Căpitanul, un latin aprig, îşi sfâşiase haina până la brâu de amărât ce era, şi îl auzeau toţi urlând, între două comenzi: "Doamne ajută!" Cu toate acestea părea să-şi cunoască îndeajuns meseria ca să iasă cât mai bine din cea mai grea încurcătură; poruncise să fie scoase vâslele, atât de lungi şi de grele, că la fiecare din ele trebuia să se opintească câte şapte oameni pentru a le manevra, şi chemase doisprezece mateloţi în jurul sau pentru a apăsa, câte şase de fiece parte, pe drugul cârmei.
Şi totuşi, lui îi căuta pricină Bouville, într-o răbufnire de necaz, când se pornise vijelia:
— Ei, căpitane, izbucnise fostul mare şambelan, în halul ăsta o scuturi dumneata pe prinţesă, viitoarea mireasă a regelui, stăpânul meu? Ai încărcat rău corabia dacă ne rostogolim aşa. Nu ştii să ţii cârma, nici să prinzi vânt prielnic. Dacă nu te grăbeşti să-ţi faci treaba mai bine, de îndată ce sosim te voi trimite în faţa judecătorilor regelui Franţei şi ai să mergi să-ţi înveţi meşteşugul de corăbier pe o galeră...
Dar mânia îi trecuse repede, căci se apucase să verse vreme de opt ceasuri pe covoarele din Orient, pilda lui fiind de altfel urmată de aproape toţi oamenii escortei. Bălăbănindu-şi capul, cu faţa albă ca varul, cu părul, mantaua şi pantalonii leoarcă, gata să-şi dea sufletul ori de câte ori un nou val sălta corabia, nenorocitul gemea între două sughiţuri, bolborosind că nu-şi va mai vedea familia şi că nu păcătuise aşa de mult în viaţa lui pentru a suferi atâta.
În schimb, Guccio arăta o vitejie uimitoare. Cu mintea limpede şi piciorul sprinten, avusese grijă să aşeze la loc potrivit lada cu bani şi, în clipele când furtuna se mai potolea oarecum, alerga prin ploaia de pe punte să-i aducă prinţesei apă de băut sau împrăştia în jurul ei parfumuri, ca să-i ascundă duhoarea răspândită de vărsăturile tovarăşilor de călătorie.
Există un soi de bărbaţi, de bărbaţi foarte tineri mai cu seamă, care ştiu, instinctiv, să se poarte în aşa fel încât să îndreptăţească ceea ce lumea aşteaptă de la dânşii. Îi priveşti cu un ochi dispreţuitor? Sunt toate şansele ca ei să se poarte într-un chip vrednic de dispreţ. Le arăţi, dimpotrivă, preţuire şi încredere? Îi vezi că se întrec pe ei înşişi, purtându-se eroic, deşi mor de frică întocmai ca oricare alţii. Guccio Baglioni era puţintel din seminţia aceasta. Fiindcă prinţesa Clémence avea un fel de a vorbi oamenilor, săraci sau bogaţi, mari seniori sau din prostime, care măgulea cinstea fiecăruia, şi fiindcă, pe deasupra, arăta o deosebită amabilitate faţă de acest tânăr care fusese oarecum solul fericirii ei, Guccio se simţea, când dânsa se afla în preajmă, cavaler şi-şi dădea nişte aere mai semeţe ca oricare dintre gentilomi.
Era toscan, şi deci în stare, pentru a străluci în ochii unei femei, să facă pe grozavul, săvârşind cele mai vitejeşti isprăvi. În acelaşi timp, rămânea însă bancher cu trup şi suflet şi îşi juca soarta aşa cum unii joacă la bursă.
"Nu se poate prilej mai nimerit decât o primejdie ca să intri sub pielea celor mari, îşi zicea el. Dacă-i scris să ne ducem toţi la fund şi să pierim, nu lăsându-ne doborâţi şi bocind ca bietul Bouville ne vom schimba soarta. Dacă scăpăm cu viaţă însă, atunci îmi voi fi câştigat stima reginei Franţei."
Să poţi gândi astfel într-o asemenea clipă şi era de ajuns pentru a da dovadă de mult curaj.
Dar în vara aceea, Guccio se simţea de neînvins; era îndrăgostit şi sigur că e iubit. Cu capul niţel cam prea împănat de poveşti eroice ― căci în mintea acestui flăcău visurile, socotelile şi ambiţiile alcătuiau un talmeş-balmeş ― Guccio ştia că aventurierii scapă întotdeauna din orice încurcătură, dacă în vreun castel îi aşteaptă o domniţă a frumuseţii! Al lui era la conacul din Cressay...
Fără să ţină seama de ceea ce sărea în ochi, o încredinţa deci pe prinţesa Clémence că cerul începuse să se însenineze, afirma că vasul era zdravăn tocmai în clipa când troznea mai tare şi istorisea că el, bunăoară, străbătând cu un an în urmă Canalul Mânecii, fusese prins de o furtună mult mai groaznică din care scăpase teafăr.
— Mă duceam să-i duc reginei Isabelle a Engliterei un mesaj al monseniorului d'Artois.
Prinţesa Clémence făcea şi dânsa dovada unui curaj minunat. Refugiată în paradis, cum i se zicea acelei vaste încăperi de zile mari, pregătită pentru oaspeţii de neam regesc pe puntea dindărăt, ea se silea să-şi potolească doamnele însoţitoare care, asemenea unei turme de oi speriate, behăiau la fiecare izbitură a valurilor. Clémence nu schiţase nici cel mai mic gest de regret când veniseră s-o anunţe că lăzile ei cu rochii şi giuvaericale fuseseră luate de ape.
— Aş fi dat cu dragă inimă de două ori pe cât am pierdut, ca bieţii marinari să nu fi fost striviţi de catarge, numai atât se auzi din gura ei.
Era mai puţin înfricoşată de furtună decât de semnul rău pe care-l vedea în ea.
"S-a isprăvit, căsătoria asta era ceva prea frumos pentru mine, îşi zicea; prea m-am bucurat că mă mărit şi m-am făcut vinovată de păcatul trufiei; Dumnezeu mă va face să pier înecată pentru că nu eram vrednică să fiu regină."
În cea de a treia dimineaţă, pe când corabia se afla într-un loc mai puţin bântuit de furtună, fără însă ca marea să pară a se linişti, nici soarele să răsară, îl văzură toţi pe burduhănosul Bouville, desculţ, numai în bluză şi cu părul vâlvoi, stând în genunchi, cu mâinile împreunate, pe puntea corăbiei.
— Ce faci acolo, domnule? îi striga prinţesa Clémence.
— Fac, domniţă, ce-a făcut şi dumnealui, Ludovic cel Sfânt, atunci când era cât pe ce să se înece în faţa Ciprului. A făgăduit să-i ducă sfântului Nicolas de Varengeville o corabie lucrată dintr-o oca de argint, dacă Dumnezeu se îndură să-l aducă îndărăt în Franţa. Asta mi-a povestit-o domnul de Joinville.
— Mă alătur şi eu legământului ce-l faci, Bouville, răspunse Clémence, şi deoarece corabia noastră se află sub ocrotirea sfântului Ioan Botezătorul, făgăduiesc, dacă scăpăm cu viaţă şi dacă mi-e hărăzit să dau un fiu regelui Franţei, să-i pun nume Ioan.
Prinţesa îngenunche numaidecât şi prinse a murmura rugăciuni.
Pe la nămiază, furia mării începu să se potolească şi călătorilor le mai veni inima la loc. Apoi soarele străpunse norii; se zărea uscatul. Căpitanul recunoscu, bucurându-se, coastele Provenţei, şi pe măsură ce se apropia, stâncile calcaroase de la Cassis. Nu-şi ascundea mândria de a fi menţinut corabia pe drumul cel bun.
— Gândesc, căpitane, că ai să ne tragi cât mai repede la ţărmul ăsta, izbucni Bouville.
— Eu, domnule, trebuie să vă duc la Marsilia, răspunse căpitanul, şi nu suntem prea departe de ea. Şi în orice caz, n-am ancore destule ca să acostez lângă stâncile alea.
Cu puţin înainte de a însera, împins de vâsle, San Giovanni ajunse în faţa portului Marsiliei. O luntrişoară fu trimisă la ţărm pentru a da de veste mai-marilor oraşului şi a cere să fie coborât lanţul gros care închidea intrarea portului, între turnul Malbert şi fortul Saint-Nicolas. Numaidecât, judeţul, pârgarii şi căpeteniile breslelor (Marsilia era pe atunci oraş al familiei d'Anjou) veniră în fugă, încovoiaţi sub suflarea unui mistral puternic, pentru a întâmpina pe nepoata suzeranului lor, regele Neapolei.
Pe chei, muncitorii de la ocnele de sare, pescarii, meşteşugarii de vâsle, cârme şi macarale, călăfătuitorii, zarafii, negustorii din mahalaua evreiască, slujbaşii băncilor genoveze şi sieneze, toţi căscau ochii uluiţi la marea corabie fără pânze, fără catarge, spartă, ai cărei marinari ţopăiau şi se îmbrăţişau pe punte, minunându-se că au ajuns nevătămaţi.
Cavalerii napolitani şi doamnele însoţitoare încercau să-şi dreagă feţele răvăşite de nesomn, să-şi netezească gătelile boţite.
Viteazul Bouville, care slăbise cu cinci ocale în această călătorie şi pe care veşmintele jucau, nu înceta să repete celor din jur că a lui a fost ideea de a face o făgăduinţă sfântului, ceea ce împiedecase corabia să piară, şi că toţi îi datorau viaţa.
— Domnule Hugues, îi răspunse Guccio cu o lucire răutăcioasă în ochi, pe cât mi-a fost dat să aud nu s-a pomenit furtună pe mare fără ca vreun călător să făgăduiască ceva unui sfânt, precum ai făcut şi domnia ta. Cum îţi explici atunci că atâtea corăbii se duc totuşi la fund?
— Asta se întâmplă, fără îndoială, fiindcă pe corăbiile acelea se află şi vreun păgân de teapa dumitale! i-o întoarse zâmbind fostul şambelan.
Guccio fu primul care sări pe uscat. Îşi făcu vânt din vârful scării ca să-şi arate voinicia. Se auziră îndată ţipete. După mai multe zile petrecute pe o scândură plutitoare, Guccio călcase cu stângul pe pământ; piciorul îi lunecase şi căzuse în apă. Cât pe ce să fie strivit între piatra cheiului şi peretele de lemn al corăbiei. În jurul său apa se făcu numaidecât roşie; în cădere se tăiase într-un cârlig de fier. L-au scos la mal pe jumătate leşinat, plin de sânge şi cu şoldul deschis până la os. L-au dus îndată la spitalul oraşului.
[1] — Priveşte ce frumoasă e!
— Adio, domniţă Clémence, fii fericită!
— Dumnezeu s-o binecuvânteze pe prinţesa noastră!
— Să nu ne uiţi!
Capitolul I Prinţesele întemniţate
Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la şase sute de picioare deasupra târgului Petit-Andélys, cetăţuia Château-Gaillard domina toată Normandia de Sus.
În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin păşunile cu iarba grasă; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la zece leghe în josul şi în susul apei.
Dărăpănăturile acestei fortăreţe temute mai încântă şi astăzi privirea, aţâţând imaginaţia. Împreună cu vestitul Krak[1] al cavalerilor din Liban şi cu turnurile de la Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din rămăşiţele uriaşe ale arhitecturii cetăţilor medievale.
În faţa acestor monumente, ridicate pentru a apăra pământuri cucerite sau pentru a ameninţa alte împărăţii, mintea te duce la oamenii de care ne despart doar cincisprezece sau douăzeci de generaţii, la cei care durară asemenea cetăţui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile lor, dărâmându-le.
În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu pusese s-o zidească în doi ani, neţinând seamă de tratate, pentru a desfide pe regele Franţei; văzând-o gata, înălţându-se deasupra ţărmului, înveşmântată în piatră albă proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele treisprezece turnuri şi marele foişor cu două caturi, Richard izbucnise mulţumit: "A, iată, un castel zdravăn!"
Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate ţinuturile normande.
De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreaţă de război şi slujea drept închisoare regală. Acolo erau închişi unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i păstreze în viaţă, fără a le mai reda vreodată libertatea. Cel ce trecea podul peste şanţul cu apă ce împrejmuia Château-Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea asta.
Corbii croncăneau toată ziua sub acoperişuri, iar noaptea lupii veneau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a celor închişi era drumul spre bisericuţa unde se duceau să asculte liturghia, pentru a se întoarce apoi la temniţa lor din turn ca să-şi aştepte moartea.
În această ultimă dimineaţă a lunii noiembrie 1314, Château-Gaillard, cu meterezele sale şi cu pâlcul său de arcaşi n-aveau alt rost decât să ţină acolo două femei, una de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite şi Blanche de Burgundia, două verişoare, amândouă măritate cu fiii lui Filip cel Frumos, dovedite că au săvârşit păcatul preacurviei cu nişte tineri scutieri, şi osândite la temniţă pe viaţă, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit cândva la curtea Franţei.
Bisericuţa se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a cetăţuii. Zidită chiar în stâncă, era întunecoasă şi friguroasă, avea puţine ferestruici şi nici o podoabă în pereţi.
Doar trei jilţuri erau aşezate în faţa stranei: două în stânga pentru prinţese, unul în dreapta pentru comandantul fortăreţei.
În fund se vedeau înşiruiţi oşteni, cu acelaşi aer de lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să strângă nutreţ pentru cai.
— Fraţilor, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălţăm rugile noastre cu mare osârdie şi mare întristare.
Îşi drese glasul şi şovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce avea să spună.
— Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul multiubitului nostru rege Filip, spuse el mai departe. Şi adâncă jale a cuprins ţara toată...
Cele două prinţese îşi întoarseră una la alta feţele strânse în scufiile lor cenuşii de pânză groasă legate pe sub bărbie.
— Aceia dar care i-au greşit sau adus ocară să se căiască în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are nevoie în faţa judecăţii Celui-de-sus...
Cele două prinţese căzură în genunchi, plecându-şi capul pentru a-şi ascunde bucuria. Nu mai simţeau frigul, nu mai simţeau spaima şi restriştea lor; un uriaş val de speranţă creştea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulţumit că le-a scăpat de cumplitul lor socru. În cele şapte luni de când fuseseră închise la Château-Gaillard, aceasta era întâia veste bună pe care lumea le-o trimitea.
Oştenii rânduiţi în fundul bisericuţei şuşoteau între dânşii, îşi puneau întrebări unii altora cu jumătate glas, mişcau picioarele şi începeau să facă prea multă gălăgie.
— Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint?
— Fiindcă a murit regele?
— Aşa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus.
— Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul.
— Şi cum o să-i zică de azi încolo regelui?
— Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, aşa că ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea.
— Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte ţări?...
Comandantul fortăreţei se întoarse la ei şi le porunci cu glas aspru:
— Rugaţi-vă!
Avea şi el grijile lui. Căci una dintre întemniţate, cea mai mare, era soţia monseniorului Ludovic de Navara, care devenea astăzi rege. "Iată-mă acum pus s-o păzesc pe regina Franţei", îşi zicea comandantul fortăreţei.
Nu-i de fel uşor să fii temnicerul unor făpturi de neam regesc, iar Robert Bersumée îşi datora cele mai grele clipe din viaţa lui acestor două osândite care-i fuseseră aduse pe la sfârşitul lunii aprilie, cu capetele rase, în nişte căruţe cernite şi escortate de o sută de arcaşi, sub căpetenia domnului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar câte griji, câte necazuri! Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ţi fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul... frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de aba groasă, ca să nu te simţi tulburat văzându-le zi de zi, vreme de şapte luni... Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor mintea vreunui sergent de-al fortăreţei, dacă ar lua-o din loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar căpăta o boală din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce lucrurile ― mai ştii cu treburile astea de la curte? ― tot el are să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, şi asta n-o să-i ajute să se salte mai sus. El însă, ca şi preotul, ca şi prinţesele întemniţate, ca şi oştenii de pază chiar, n-avea de loc poftă să-şi sfârşească zilele într-o cetăţuie bătută de vânturi şi înecată în ceţuri, zidită pentru a cuprinde două mii de soldaţi şi care nu avea mai mult de o sută cincizeci, aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea de atâta amar de vreme.
"Temnicer al reginei Franţei, îşi repeta întruna comandantul fortăreţei; numai asta îmi mai lipsea."
Nimeni nu se ruga şi fiecare se prefăcea că urmăreşte slujba, cu mintea însă la ale lui.
"Requiem aeternam dona eis Domine..."[2], îngâna pe nas capelanul, gândindu-se cu o cruntă invidie la preoţii înveşmântaţi în patrafire frumoase, care cântau tot atunci aceleaşi rugăciuni sub bolţile catedralei Notre-Dame. Călugăr caterisit care îmbrăţişase preoţia, visând să ajungă într-o zi mare inchizitor, se împotmolise în slujba de popă al temniţei. Se întreba acum dacă noua domnie n-are să-i aducă vreo schimbare în bine.
"Et lux perpetua luceat eis"[3], răspundea comandantul fortăreţei, pizmuind totodată soarta lui Alain de Pareilles, căpitan a toată arcăşimea regelui, care mergea în capul tuturor alaiurilor.
— Requiem aeternam... Care va să zică n-o să ne dea barem o juma de vin pe deasupra? bombănea ostaşul Gros-Guillaume către sergentul Lalaine.
Cât despre cele două osândite, ele nu îndrăzneau să sufle un cuvinţel; şi-ar fi cântat prea tare bucuria.
De bună seamă, în multe biserici din Franţa erau în ziua aceea oameni care jeleau din inimă moartea regelui Filip, fără să poată spune, de altminteri, ce anume îi face să plângă, poate numai fiindcă era regele sub care trăiseră şi fiindcă o dată cu el se ducea vremea lor. Nu trebuia să cauţi însă asemenea simţăminte în fundul unei temniţe.
Când se sfârşi slujba, Marguerite de Burgundia ieşi cea dintâi, oprindu-se în faţa comandantului fortăreţei.
— Domnule Bersumée, îi spuse ea uitându-i-se în ochi, ţin să-ţi vorbesc asupra unor lucruri însemnate şi care te privesc.
Comandantul fortăreţei se simţea întotdeauna stânjenit când ochii Margueritei de Burgundia se aţinteau astfel într-ai lui, iar de data asta se fâstâci mai rău ca de obicei. Îşi plecă privirea în pământ.
— Am să trec să te ascult, doamnă, îndată după ce-mi voi fi făcut rondul şi voi fi schimbat garda.
Apoi îi porunci sergentului Lalaine să le însoţească pe prinţese, atrăgându-i luarea-aminte, în şoaptă, să fie cu ochii în patru.
Turnul în care Marguerite şi Blanche erau închise nu cuprindea decât trei încăperi înalte şi rotunde, toate la fel şi aşezate una deasupra celeilalte, fiecare având câte o vatră cu prichici şi un tavan boltit cu opt arcade; odăile acestea erau legate între ele de o scară scobită în grosimea peretelui. În sala de jos se afla tot timpul o ceată de oşteni, cei care îi pricinuiau atâta grijă căpitanului Bersumée, de punea să-i schimbe la fiecare şase ceasuri, temându-se mereu ca nu cumva să se lase şpăguiţi, ademeniţi sau traşi pe sfoară de prinţesele captive. Marguerite locuia în odaia de la întâiul cat, iar Blanche, în cea de la al doilea. În timpul nopţii prinţesele erau despărţite de o uşă grea, care se închidea la mijlocul scării, dar ziua aveau voie să treacă dintr-o încăpere într-alta.
După ce sergentul le lăsă acolo, ele aşteptară până ce se auziră scârţâind toate broaştele şi ţâţânele uşilor din josul scării.
Apoi se priviră şi, împinse de acelaşi imbold, căzură una în braţele celeilalte, strigând:
— E mort, e mort!
Se îmbrăţişau, săreau într-un picior, râdeau şi plângeau în acelaşi timp repetând într-una:
— E mort! E mort!
Îşi smulseră tichiile de pânză, descoperindu-şi părul scurt, părul lor de şapte luni. Marguerite avea buclişoare negre de jur împrejurul capului, pe când la Blanche şuviţele dese, ca nişte mănunchiuri de paie, nu crescuseră la fel peste tot. Blanche îşi trecu palma de la frunte la ceafă şi zise, cu ochii la vară-sa:
— O oglindă! Înainte de orice vreau o oglindă! Marguerite, sunt oare tot frumoasă?
Auzind-o, s-ar fi putut crede că urma să fie liberată numaidecât şi că singura ei grijă era să arate bine.
— Cum trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă mă întrebi una ca asta, răspunse Marguerite.
— Vai, nu! se apără Blanche. Eşti tot aşa de frumoasă!
Credea într-adevăr ce spune; cei care suferă laolaltă nu văd unii la alţii vreo schimbare. Dar Marguerite clătină din cap; ştia bine că nu era adevărat.
Ceea ce înduraseră cele două prinţese începând din primăvară: grozăvia de la Maubuisson abătându-se din senin asupra lor tocmai când se simţeau mai fericite, judecata, înfricoşătoarea moarte a amanţilor executaţi sub ochii lor în piaţa mare din Pontoise, strigătele mârşave ale gloatei îngrămădite de o parte şi de alta a străzilor, şi apoi această jumătate de an petrecută în temniţă, cu vântul care gemea pe acoperişuri, cu dogoarea care încingea zidurile de piatră, cu frigul de gheaţă care se lăsa de cum începea toamna, cu fiertura neagră de hrişcă ce li se dădea drept hrană, cu cămăşile zgrunţuroase, parcă din păr de cal, primenite la două luni o dată, cu ferestruica îngustă ca o deschizătură de meterez prin care nu vedeau, oricum şi-ar fi răsucit capul, nimic în afară de chivăra unui arcaş a cărui faţa rămânea nevăzută, trecând încolo şi încoace... toate acestea o înrăiseră prea tare pe Marguerite, simţea asta, ca să nu-i fi schimbat şi chipul.
Poate că Blanche, cu cei 18 ani ai ei şi cu strania-i uşurinţă care o făcea să nu-şi dea seama de nimic şi să treacă într-o clipă de la o tristeţe fără margini la speranţele cele mai smintite, Blanche, care era în stare să se oprească deodată din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a zidului, şi să se minuneze: "Marguerite! Auzi? O pasăre!"... Blanche, care credea în semne, în toate semnele, şi ţesea la visuri aşa cum alte femei însăilează tivul fustelor, poate că Blanche, dacă ar ieşi din temniţa asta, ar putea să-şi regăsească frăgezimea obrazului, o dată cu privirea şi cu sufletul de odinioară; Marguerite, însă, niciodată. Ceea ce se frânsese în inima ei nu se va mai lipi la loc.
Din ziua când au întemniţat-o nu vărsase o singură lacrimă, dar nici gândul căinţii n-o tulburase vreodată. Nu-şi găsea nici o vină şi nu-i părea rău de ceea ce făcuse.
Capelanul care o spovedea în fiecare săptămână era îngrozit de tăcerea ei îndărătnică.
Nici o clipă nu-i trecuse prin minte să-şi mărturisească vreo vinovăţie pentru restriştea ei; nici o clipă nu recunoscuse că, atunci când eşti nepoata sfântului Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, regină a Navarei şi hărăzită să te urci pe preacreştinescul tron al Franţei, a-ţi lua un scutier ca ibovnic, a-l primi în palatul soţului tău, a-l încărca cu daruri ce sar în ochi, e o joacă primejdioasă, pe care s-ar putea s-o plăteşti cu cinstea şi libertatea. Se simţea îndreptăţită la aceasta pentru că o măritaseră cu un prinţ pe care nu-l iubea şi care-i făcea scârbă de câte ori venea noaptea în patul ei.
Nu-şi găsea ei vină că se prinsese în joc, ci doar îi ura pe aceia care o făcuseră să piardă; şi numai împotriva celorlalţi îşi vărsa zadarnica mânie, împotriva cumnatei sale, regina Angliei, pentru că o da-se în vileag, împotriva familiei sale din Franţa pentru că o osândise, împotriva neamurilor sale din Burgundia pentru că nu-i luaseră apărarea, împotriva ţării întregi, împotriva soartei şi împotriva lui Dumnezeu. La ceilalţi se gândea cu o mare sete de răzbunare când îşi aducea aminte că ea ar fi trebuit să fie în ziua aceea alături de noul rege, împărtăşind cu el puterea şi măreţia, în loc să zacă întemniţată, regină de râsul lumii, în dosul unor ziduri groase de douăsprezece picioare.
Blanche îşi petrecu braţele în jurul gâtului ei, zicând:
— S-a isprăvit, sunt sigură, draga mea, că s-a isprăvit cu necazurile noastre.
— S-a isprăvit, răspunse Marguerite, numai dacă vom lucra cu dibăcie şi repede.
Avea ea un plan care-i frământase mintea în timpul liturghiei, fără să ştie prea bine unde are s-o ducă. Dar voia să folosească noile împrejurări. Adăugă:
— Mă vei lăsa să-i vorbesc eu găliganului ăstuia de Bersumée, a cărui căpăţână mi-ar plăcea mai curând s-o văd în vârful unei suliţi decât pe umerii săi.
O clipă mai târziu se auziră scârţâind broaştele şi zăvoarele din josul scării.
Cele două femei îşi puseră iar pe cap tichiile lor. Blanche se apropie de pervazul ferestruicii, iar Marguerite, silindu-se să-şi dea un aer de regină, se aşeză pe taburetul care era singurul scaun ce se găsea acolo. Comandantul fortăreţei intră.
— Am venit, doamnă, aşa cum m-ai rugat, zise el.
Marguerite zăbovi o vreme, privindu-l drept în faţă, apoi îl întrebă:
— Domnule Bersumée, ştii dumneata pe cine păzeşti aici de azi înainte?
Bersumée îşi întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său.
— Ştiu, doamnă, ştiu, răspunse el, şi mă gândesc la asta de azi-dimineaţă, de când ştafeta care se ducea spre Criqueboeuf şi Rouen m-a sculat din somn.
— De şapte luni de când mă aflu închisă aici nu am rufărie, nici masă, nici scaun, nici pat, nici cearşafuri; mănânc aceeaşi fiertură ca şi soldaţii dumitale, iar foc în vatră n-am decât un ceas pe zi.
— Am urmat, doamnă, poruncile domnului de Nogaret, răspunse Bersumée.
— Domnul de Nogaret e mort.
— Îmi trimisese instrucţiunile regelui.
— Regele Filip e mort.
Ghicind unde voia s-ajungă Marguerite, comandantul încercă s-o înfunde:
— Dar monseniorul de Marigny mai trăieşte, doamnă, el, care ţine în mâna lui tribunalele şi închisorile, precum şi toate câte sunt în ţară, şi în a cărui mână mă aflu şi eu în toate privinţele.
— Aşadar, ştafeta de azi-dimineaţă nu ţi-a adus porunci noi în legătură cu mine?
— Nici una, doamnă.
— N-o să treacă mult şi ai să le primeşti.
— Le aştept, doamnă.
Se priviră o clipă în tăcere. Robert Bersumée, comandantul fortăreţei Château-Gaillard, împlinise 35 de ani, ceea ce pe atunci te făcea să treci drept om în vârstă. Avea mutra morocănoasă şi încruntată pe care şi-o iau lesne ostaşii de meserie şi care, cu timpul intră în firea lor. Sprâncenele i se îmbinau deasupra nasului.
Pentru slujba de toate zilele în fortăreaţă purta o căciulă din blană de lup şi o za subţire cam lăbărţată, mânjită de grăsime şi care se umfla în jurul cingătoarei.
La început, când o aduseseră în temniţă, Marguerite încercase să-l ademenească cu farmecele ei, gata să i se dea pentru a face din el un aliat. Bersumée ocolise ispita, de teama necazurilor ce i s-ar fi putut trage dintr-asta. Simţea însă mereu aceeaşi stânjeneală în faţa Margueritei şi-i păstra un fel de pică pentru rolul primejdios pe care ea i-l hărăzise. Acum îşi zicea: "Ia te uită! Aş fi putut fi amantul reginei Franţei." Şi se întreba dacă purtarea lui de soldat neabătut de la datorie are să-i prindă bine la înaintarea în grad sau, dimpotrivă, are să-i căşuneze rău.
— Nu mi-a fost de loc plăcut, doamnă, că a trebuit să mă port astfel cu nişte femei... şi încă de rang aşa de înalt ca domnia-ta, zise el.
— Asta mi-o închipui uşor, domnule, răspunse Marguerite, căci în dumneata se simte cavalerul, iar lucrurile ce ţi s-au poruncit trebuie să-ţi fi făcut mare scârbă.
Deoarece tată-său potcovea caii, iar mă-sa era fată de paracliser, comandantul fortăreţei auzi cu oarecare plăcere cuvântul cavaler.
— Vezi, însă, domnule Bersumée, urmă prinţesa întemniţată, că m‑am săturat să tot mestec rumeguş de surcele ca să-mi păstrez dinţii albi şi să-mi ung mâinile cu slănina din ciorbă ca să nu-mi crape pielea de frig.
— Înţeleg, doamnă, înţeleg.
— Ţi-aş fi îndatorată să faci astfel ca de astăzi înainte să nu mai am de îndurat gerul, păduchii şi foamea.
Bersumée îşi plecă ochii.
— Nu am porunci, doamnă.
— Numai ura pe care mi-o purta regele Filip m-a adus aici, şi acum, după ce a murit, toate se vor schimba, urmă Marguerite, cât pe ce să creadă ea însăşi minciuna rostită cu atâta convingere. Ai să aştepţi oare până ţi s-o porunci să-mi deschizi porţile temniţei ca să arăţi oarecare bunăvoinţă reginei Franţei? Nu crezi că făcând aşa îţi primejduieşti destul de prosteşte viitorul?
Militarii sunt adeseori şovăitori din fire, ceea ce-i înclină la supunere şi-i face să piardă multe bătălii. Pe cât de zăbavnic era Bersumée când urma să facă ceva de capul său, pe atât de iute se arăta când trebuia să împlinească poruncile mai-marilor. Ştia să zbiere la ostaşii pe care îi avea sub mâna lui şi să le repeadă câte un pumn, dar la o adică, în faţa unei situaţii neaşteptate, nu se prea simţea în stare să ia o hotărâre.
Între duşmănia unei femei care, după spusa ei, va fi atotputernică mâine, şi furia monseniorului de Marigny, care era atotputernic astăzi, ce trebuia să aleagă?
— Aş vrea de asemenea ca doamna Blanche şi cu mine, vorbi iar Marguerite, să putem ieşi un ceas, două, dintre zidurile acestea, însoţite de dumneata, dacă crezi că-i nevoie, ca să mai vedem şi altceva în afară de meterezele fortăreţei şi de suliţele arcaşilor dumitale.
Îl lua prea repede şi cerea prea multe. Bersumée mirosi capcana. Deţinutele sale încercau să-i scape printre degete. Nu erau deci aşa de sigure că se vor întoarce la ce au fost înainte.
— Pentru că eşti regină, răspunse el, vei înţelege, doamnă, că trebuie să slujesc statul cu credinţă şi că nu pot călca consemnele care mi-au fost date.
Zicând acestea, părăsi încăperea ca să nu mai lungească vorba.
— E un câine, izbucni Marguerite în urma lui, un câine de pază care nu e bun decât să latre şi să muşte.
Făcuse o mişcare greşită şi acum îşi chinuia mintea căutând cum să intre în legătură cu lumea de afară, cum să capete veşti şi să trimită scrisori care să nu fie citite de Marigny. Nu ştia că un sol, ales printre cele dintâi mărimi ale ţării, se şi afla în drum pentru a-i propune un târg ciudat.
Capitolul II Monseniorul Robert d'Artois
"Trebuie să te aştepţi la orice când eşti temnicerul unei regine", îşi zicea Bersumée coborând din turn. Se simţea nemulţumit şi-l munceau temeri nedesluşite. O întâmplare aşa de gravă cum era moartea regelui nu putea trece fără ca Château-Gaillard să primească o vizită de la Paris. Şi Bersumée se grăbi, zbierând înjurături în dreapta şi-n stânga, să-şi pună garnizoana în stare de inspecţie. Voia ca barem despre partea asta să nu i se poată găsi vreo vină.
Cât ţinu ziua cetăţuia fu întoarsă cu dosu-n sus, într-un iureş ce nu se mai pomenise acolo de pe vremea lui Richard Inimă-de-Leu. Peste tot se mătura, se freca de zor. Cutare arcaş îşi pierduse tolba cu săgeţi? Unde era? Tolbă să se facă! Şi ce-i cu zalele astea ruginite pe la subsuori? Haide, pune mâna pe nisip şi freacă-le, lună să fie!
— Dacă domnul de Pareilles pică din senin peste noi, nu vreau să mă înfăţişez înaintea lui cu o ceată de cerşetori! urla Bersumée. Haide, mişcă din loc!
Se curăţau odăile corpului de gardă. Se ungeau lanţurile podului mişcător. Se scoteau plitele pentru clocotitul smoalei ca şi cum cetăţuia urma să fie atacată dintr-o clipă într-alta. Şi vai de cel care nu se mişca destul de iute! Soldatul Gros-Guillaume, chiar cel de râvnea la o porţie de vin peste tainul de toate zilele, se alese cu un picior în spate. Sergentul Lalaine cădea de oboseală.
Uşile erau vraişte; Château-Gaillard semăna cu o casă din care se mută locatarii. Dacă prinţesele ar fi vrut s-o şteargă de acolo, dintr-o sută de zile, asta ar fi fost cea mai nimerită. Domnea peste tot o asemenea zăpăceală, că nu le-ar fi văzut nimeni ieşind.
Când veni seara, Bersumée nu mai putea vorbi de atâta cât răcnise, iar arcaşii moţăiau pe metereze. A doua zi însă, în primele ceasuri ale dimineţii, când pândarii vestiră un pâlc de călăreţi cu prapur în frunte, care se apropia venind dinspre Paris, de-a lungul Senei, comandantul fortăreţei se bucură în sinea lui că făcuse ce trebuie ca să nu fie luat pe nepregătite.
Îmbrăcă în grabă zaua lui de zile mari, trase în picioare cizmele cele mai bune, acelea pe care nu le purtase mai mult de cinci ani, îşi prinse nişte pinteni lungi de trei şchioape şi, după ce-şi puse chivăra pe cap, ieşi în curte. Rămase câteva clipe să se uite, cu o mulţumire plină de grijă, la ostaşii săi istoviţi încă, dar ale căror suliţe şi spăngi bine frecate reuşeau să lucească până şi în lumina lăptoasă a dimineţii de iarnă.
"Nu mă poate lua nimeni la refec în ce priveşte ţinuta ostaşilor, îşi zicea. Şi asta o să-mi dea glas mai vârtos ca să mă plâng de solda mea prea mică şi de întârzierea cu care mi se trimit banii pentru hrana oamenilor."
Trâmbiţele călăreţilor răsunau acum pe mal la poalele cetăţuii, şi se auziră copitele cailor izbind pământul pietros.
— Deschideţi porţile! Coborâţi podul!
Lanţurile podului mişcător lunecară tremurând în scripetele lor şi, o clipă mai târziu, cincisprezece scutieri cu pajure regale, având la mijloc un călăreţ roşu, ţinându-se drept în şa, de parcă înfăţişa propria sa statuie călare, treceau ca o furtună pe sub bolta corpului de gardă şi cotropeau curtea fortăreţei.
"Să fie oare noul rege? gândea Bersumée alergându-le înainte. Dumnezeule! A şi venit să-şi ia soţia?"
I se tăiase răsuflarea de tulburat ce era şi nu putu să desluşească îndată faţa omului în manta sângerie, care sărise de pe calul său şi, ca o namilă îmbrăcată în postavuri, blănuri, piei şi argint, îşi croia drum printre scutieri, venind spre dânsul.
— Din partea regelui, zise uriaşul călăreţ, fluturând sub nasul lui Bersumée, fără a-i lăsa timp să citească, un pergament pe care atârna o pecete. Sunt contele Robert d'Artois.
Comandantul fortăreţei n-apucă decât să facă o plecăciune. Monseniorul Robert d'Artois îi dădu una peste umăr de se îndoi; asta, ca să-i arate că nu se ţine fudul faţă de cei mai mici, apoi ceru vin cald pentru dânsul şi întreaga escortă, cu un glas care-i făcu pe pândarii din turnurile cetăţuii să se holbeze miraţi. Paşii săi păreau să stârnească o vijelie.
Încă din ajun Bersumée se hotărâse în sinea lui să fie la înălţime, să nu se lase luat pe neaşteptate, să se arate comandant desăvârşit al unei fortăreţe fără cusur şi să se poarte în aşa fel, încât oaspele, oricare ar fi, să-şi amintească de dânsul. Avea o urare de bun sosit gata pregătită; cuvântarea asta îi rămase în gât pentru totdeauna.
Câteva clipe mai târziu, Bersumée se pomeni poftit să bea din vinul ce i se ceruse, se auzi îngăimând nişte biete linguşeli, văzu cele patru odăi ale locuinţei sale, lipită de foişor, făcându-se caraghios de mici în faţa staturii oaspelui, se înecă dând pe gât băutura din cana lui şi se găsi apoi în turnul celor două întemniţate, ţinându-se după contele d'Artois, care urca în fugă scara neagră. Bersumée se socotise până în ziua aceea om înalt şi deodată se simţea pitic.
În privinţa prinţeselor, d'Artois nu pusese decât o întrebare:
— Cum o duc?
— Foarte bine, mulţumesc, monseniore, răspunse Bersumée, blestemându-se îndată pentru răspunsul prostesc.
La un semn, sergentul Lalaine trase, cu degete tremurătoare, zăvoarele.
În mijlocul încăperii rotunde, Marguerite şi Blanche aşteptau în picioare. Erau palide şi, când uşa se deschise, parca îmboldite de aceeaşi teamă, se strânseră una într-alta şi se luară de mână.
D'Artois le învălui într-o privire. Ochii îi clipeau. Se oprise în pervazul uşii, astupând-o cu totul.
— Tu, vere! zise Marguerite.
Şi deoarece Robert d'Artois nu răspundea, absorbit cum era în contemplarea celor două femei pe care se ostenise şi el să le nenorocească, Marguerite continuă:
— Uită-te la noi, da, uită-te la noi! Şi vezi în ce hal ne-au adus! Asta nu seamănă cu ceea ce-ţi văd ochii la curte şi nici cu amintirea ce-o ai despre noi! N-avem o cămaşă, o rochie. N-avem ce mânca. Şi nici scaun n‑avem pentru un domn aşa de mare ca tine!
Îşi redobândise repede glasul ei sigur.
"Or fi ştiind?" se întreba d'Artois apropiindu-se încet. Or fi aflat tot ce făcuse el din răzbunare, din ură pentru mama contesei Blanche, ca să le ducă la pieire, şi ca o ajutase pe regina Angliei să le întindă capcana în care căzuseră?
— Robert, ne aduci oare izbăvirea?
Blanche scosese acest ţipăt, îndreptându-se spre uriaş, cu mâinile întinse, cu ochi în care lucea speranţa.
"Nu, habar n-au de nimic, gândi el, şi asta o să-mi facă misiunea mai uşoară." Nu răspunse la întrebarea ei şi se întoarse deodată spre comandantul fortăreţei:
— Bersumée, aici nu se face foc?
— Nu, monseniore... Poruncile pe care le aveam...
— Să se facă numaidecât! Şi nu e nici un fel de mobilă aici?
— Nu, monseniore, dar eu...
— Mobilă... să te faci! Scoateţi crivatul ăsta păcătos! Să se aducă un pat, scaune, draperii, sfeşnice. Să nu te aud zicând că n-ai nimic. Am văzut la tine acasă tot ce lipseşte aici. Aduceţi-le de-ndată!
Îl apucase de braţ pe comandantul fortăreţei şi-l împingea afară ca pe-o slugă.
— Şi de mâncare, zise atunci Marguerite. Mai spune-i bunului nostru temnicer, care ne face în toate zilele o hrană pe care şi porcii ar lăsa-o neatinsă în albia lor, să ne dea în sfârşit un prânz ca lumea.
— Şi de mâncare, bineînţeles, doamnă! repetă d'Artois. Plăcinte şi fleici. Legume proaspete. Pere gustoase de iarnă şi dulceaţă. Şi vin, Bersumée, mult vin!
— Dar, monseniore... gemu comandantul.
— Nu-mi vorbi în nas! urlă d'Artois. Gura îţi miroase a cal!
Îl dădu afară şi trânti uşa cu o izbitură de cizmă.
— Dragele mele verişoare, se întoarse d'Artois la ele, mă aşteptam la mai rău, zău aşa; mi s-a luat însă o piatră de pe inimă văzând că jalnica voastră şedere aici n-a atins cele mai frumoase obrăjoare din Franţa.
Abia acum îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune.
— Ne mai spălăm încă, spuse Marguerite. Dacă spargem gheaţa din lighenele ce ni se aduc, avem apă destulă.
D'Artois se aşezase pe băncuţa de lemn şi nu-şi lua ochii de la ele. "Ehei, păsărelelor, îşi cânta în sinea lui, uite unde aţi ajuns vrând să vă croiţi câte o coroană de regină din moştenirea lui Robert d'Artois!" Încerca să ghicească pe sub rochiile de aba groasă dacă trupurile celor două tinere femei pierduseră dulcea lor arcuitură de mai ieri. Era ca un pisoi mare gata să se joace cu nişte şoricei în colivie.
— Marguerite, întrebă el, ţi-a mai crescut părul? E tot aşa de des ca înainte?
Marguerite de Burgundia tresări ca picată cu foc. Pălise la faţă.
— Scoală-te, domnule d'Artois! rosti ea cu glas fierbând de mânie. Oricât de năpăstuită mă găseşti aici, nu îngădui încă unui bărbat să şadă în faţa mea când eu stau în picioare!
D'Artois se ridică dintr-o săritură şi o clipă privirile lor se înfruntară. Ea rămase nemişcată.
În lumina slabă care venea de la fereastră, el văzu mai bine chipul cel nou al Margueritei, chipul ei de femeie întemniţată. Trăsăturile îşi păstraseră frumuseţea, dar toată dulceaţa lor pierise. Nasul îi era mai ascuţit, ochii mai înfundaţi. Gropiţele care în primăvara trecută i se săpau în colţul obrajilor de culoarea chihlimbarului erau acum nişte încreţituri mărunte.
"Ia te uită, îşi zise d'Artois, nu se dă bătută. Cu atât mai bine, o să fie mai vesel."
Îndrăgea trânta şi-i plăcea să aibă de luptat până-şi punea jos vrăjmaşul.
— Vară dragă, îi spuse cu o prefăcută naivitate, nici prin minte nu mi-a trecut să te insult; m-ai înţeles greşit. Voiam doar să ştiu dacă părul ţi-a crescut destul de lung ca să te poţi arăta iar în lume.
Oricât de bănuitoare era, Marguerite nu-şi putu stăpâni o tresărire de bucurie.
... "Să te poţi arăta iar în lume... Asta înseamnă deci că voi ieşi de aici. Sunt oare iertată? Mi-aduce oare tronul? Nu, nu pentru asta a venit, mi-ar fi spus-o de la început..."
Gândea prea repede şi se simţea năpădită de îndoială. Îi veneau, fără să vrea, lacrimi în ochi.
— Robert, nu mă ţine aşa pe jeratic. Ştiu, asta îţi stă în obicei şi văd că ai rămas acelaşi. Dar nu fi crud. Ce-ai venit să-mi spui?
— Vară dragă, am venit să te scap...
Blanche scoase un ţipăt, şi Robert crezu că are s-o vadă căzând leşinată. Îşi lăsase fraza neterminată; ţinea cele două femei ca pe nişte peşti prinşi în cârligul undiţei.
— ...aducându-ţi o... propunere, sfârşi el.
Se bucură văzând cum li se încovoaie umerii şi auzindu-le suspinul dezamăgit.
— O propunere din partea cui? întrebă Marguerite.
— A soţului tău Ludovic, regele nostru de acum încolo. Şi a bunului nostru văr, monseniorul de Valois. Nu pot vorbi însă decât cu tine, între patru ochi. Vrea Blanche să ne lase singuri?
— Da, da, făcu Blanche, cu un aer supus, plec numaidecât. Dar mai întâi, vreau să ştiu... Ce face soţu-meu, Charles?
— Moartea tatălui său l-a mâhnit adânc.
— Şi de mine... ce spune? Vorbeşte de mine?
— Cred că-i pare rău de tine, deşi a suferit mult de pe urma ta. De la cele întâmplate la Pontoise, nu l-a mai văzut nimeni vesel cum era înainte.
Pe Blanche o podidiră lacrimile.
— Crezi că mă iartă? întrebă ea.
— Aceasta ţine mult de vară-ta, răspunse d'Artois cu o mutră misterioasă, arătând spre Marguerite.
O însoţi până la uşa pe care o închise în urma ei, apoi se întoarse la Marguerite:
— Draga mea, mai întâi trebuie să-ţi arăt cum stau lucrurile. De câteva zile încoace, de când regele Filip trăgea să moară, soţul tău Ludovic parcă se zăpăcise mai rău. Să te culci prinţ şi să te scoli rege nu-i glumă. Rege al Navarei nu prea era decât cu numele şi toate se făceau acolo fără dânsul. Ai să-mi spui că are 25 de ani şi că la vârsta asta ar putea domni, dar, fără a-l vorbi de rău, ştii ca şi mine că nu prea străluceşte prin deşteptăciune. Aşa că, pentru început, unchiul său, monseniorul de Valois, îl ajută în toate şi vede de treburile ţării împreună cu monseniorul de Marigny. Partea proastă e că aceşti doi oameni puternici, tocmai pentru că se aseamănă foarte mult, nu se prea iubesc şi fiecare din ei se face că n-aude când îi vorbeşte celălalt. Unii cred chiar că, în curând nu se vor mai înţelege deloc şi ar fi mare pacoste dacă lucrurile ar merge multă vreme aşa, căci o ţară nu poate fi cârmuită de doi surzi.
D'Artois nu mai era de recunoscut! Le zicea potolit şi limpede, ceea ce te îndreptăţea să gândeşti că, în bună parte, făcea într-adins pe zurliul atunci când îţi vorbea gălăgios şi anapoda.
— În ce mă priveşte, urmă el, ştii că nu mă prăpădesc de dragul domnului de Marigny, care mi-a căşunat mult rău, şi doresc din tot sufletul ca vărul meu Valois, căruia îi sunt prieten şi aliat în toate, să iasă învingător din lupta asta.
Marguerite se silea să prindă iţele acestor urzeli tainice, pe care d'Artois i le dezvăluia dintr-o dată, intrigăria fiind pâinea lui de toate zilele. Ea nu mai ştia nimic din ceea ce se petrecea la curte şi, ascultându-l, părea să se trezească dintr-un somn lung. De afară ajungeau până la dânşii, înăbuşite de grosimea zidurilor, strigătele lui Bersumée dând zor ostaşilor care-i goleau locuinţa.
— Ludovic tot mă mai urăşte, nu-i aşa? întreba Marguerite.
— O, şi încă cum! răspunse d'Artois. N-are nici un rost să-ţi ascund asta: te urăşte grozav. Trebuie să recunoşti că are şi de ce, căci perechea de coarne cu care i-ai împodobit fruntea îl împiedică să-şi pună deasupra coroana Franţei! Nu uita, însă, dragă verişoară, că dacă-mi făceai una ca asta mie, de pildă, n-aş fi bătut toba să afle toata ţara. Îţi trăgeam o mamă de bătaie, de-ţi trecea pofta să mai începi câte zile-i mai avea, sau poate...
Îi aruncă o privire care o înfricoşă pe Marguerite.
— ...sau poate aş fi întors-o în aşa fel ca să mă pot preface că cinstea mea a rămas nepătată. Dar, în sfârşit, răposatul, socru-tău, regele, judeca se vede altminteri şi lucrurile au ajuns acolo unde au ajuns.
Avea îndrăzneala să deplângă această nenorocire, ştiind bine că el se străduise, prin toate mijloacele, s-o dezlănţuie. Marguerite îl auzi iar:
— Cel dintâi gând al lui Ludovic, după ce văzu că tată-su a închis ochii, şi singurul gând ce-l frământă deocamdată, căci nu cred să poată avea în cap mai multe deodată, este de a ieşi din încurcătura în care se află din vina ta şi de a şterge ruşinea cu care l-ai acoperit.
— Ce vrea Ludovic?
D'Artois îşi bălăbăni o clipă înainte şi înapoi piciorul său cât un picior de pod, ca şi cum se pregătea să izbească într-o piatră.
— Vrea să ceară desfacerea căsătoriei voastre, răspunse el, şi vezi bine că o doreşte neîntârziat, de vreme ce m-a trimis încoace, fără să mai tărăgăneze.
"Aşadar, nu voi fi niciodată regina Franţei", gândi Marguerite. Visurile smintite pe care şi le făcuse în ajun se şi spulberaseră. O zi de vis pentru şapte luni de temniţă... şi pentru toată viaţa!
În clipa aceea intrară doi oşteni, aducând un braţ de lemne şi o legătură de surcele. Marguerite aşteptă până ce aceştia aprinseră focul şi părăsiră încăperea.
— Dacă-i aşa, n-are decât să ceară desfacerea căsătoriei, zise ea cu lehamite. Ce pot face eu?
Veni să-şi întindă mâinile la flăcările care începeau să trosnească.
— Ei, verişoară, tocmai că poţi face mult şi ai putea trage foloase de pe urma unui lucru care nu te-ar costa mai nimic. S-a brodit că adulterul nu e motiv de despărţire; e o neghiobie, dar aşa este. Ai fi putut avea o sută de amanţi în loc de unul, te-ai fi putut culca cu toţi bărbaţii din ţară, şi asta nu te împiedica să rămâi pentru totdeauna soţia de nedespărţit a bărbatului cu care ai fost unită în faţa lui Dumnezeu. Întreabă-l şi pe preotul de aici sau pe cine vrei: aşa este. Eu însumi am cerut să fiu lămurit în privinţa asta, căci nu-s de fel învăţat într-ale bisericii. Legătura căsătoriei nu poate fi ruptă şi, dacă vrei s-o desfaci, trebuie să dovedeşti că a fost la mijloc o piedică din pricina căreia nu s-a făcut de fel împreunare, sau că nu s-a împlinit de-a binelea, şi că toate au rămas întocmai ca şi cum căsătoria n-ar fi avut loc. Auzi ce spun?
— Da, da, te ascult, zise Marguerite.
Nu mai era vorba acum de treburile ţării, ci de soarta ei, şi ea îşi vâra în cap fiecare cuvânt, ca să nu uite nimic.
— Aşa că, spuse mai departe uriaşul, iată la ce s-a gândit monseniorul de Valois pentru a-şi scoate nepotul din încurcătură.
Se opri câteva clipe ca să-şi dreagă glasul.
— Tu vei recunoaşte că fiică-ta, prinţesa Jeanne, nu este a lui Ludovic. Vei recunoaşte că nu ţi-ai lăsat niciodată soţul să se atingă de trupul tău şi că astfel n-a fost între voi o căsătorie de adevăratelea. Asta o spui, chiar aşa cum o auzi, în faţa mea şi în faţa preotului de aici, care o va aşterne pe hârtie şi va iscăli alături de noi. S-or găsi apoi lesne printre foştii tăi servitori sau cunoscuţi câţiva martori care să adeverească aceste lucruri. Astfel, legătura nu poate fi socotită ca atare, şi desfacerea căsătoriei vine de la sine.
— Şi ce mi se dă în schimbul acestei... minciuni?
— În schimbul acestei... bunăvoinţe, răspunse d'Artois, ai să fii dusă în ducatul Burgundiei, la vreo mânăstire, până ce va fi rostită desfacerea căsătoriei, şi după aceea vei trăi cum ţi-o plăcea sau cum or vrea neamurile tale.
În prima clipă Marguerite era cât pe ce să răspundă: "Da, primesc; spun tot ce mi se cere şi iscălesc orice, numai să fiu scoasă de aici". Dar îl văzu pe d'Artois pândind-o, cu ochii pe jumătate închişi, silindu-se să-şi dea un aer de om blajin care nu-l prindea de fel, şi simţi că încercau s-o tragă pe sfoară. "Voi iscăli şi apoi mă vor ţine mai departe aici", îi trecu prin minte.
Cei care au prefăcătorie şi necredinţă în sufletul lor îi cred şi pe ceilalţi la fel. De data aceasta, însă, d'Artois nu minţea; târgul pe care-l propunea era sincer, şi avea chiar poruncă s-o scoată de acolo pe Marguerite dacă se învoia să recunoască ce i se cerea.
— Ar însemna să săvârşesc un mare păcat, zise ea.
D'Artois izbucni în râs.
— Ei asta-i acum! Lasă, Marguerite, ai săvârşit tu altele, mi se pare, fără să te frămânţi atâta!
— Poate că m-oi fi schimbat şi m-am căit. Trebuie să mă gândesc înainte de a lua o hotărâre.
Uriaşul avu o strâmbătură ciudată, molfăindu-şi buzele de la dreapta la stânga.
— Fie şi aşa, verişoară, îi spuse, dar gândeşte-te repede, căci trebuie să mă întorc mâine la Paris, pentru slujba înmormântării ce se va face la Notre-Dame. Douăzeci şi trei de leghe, proptit cu şezutu-n şa, chiar dacă iau calea cea mai scurtă! Cu drumurile astea în care te-nfunzi de două şchioape în noroi, acum când înserează devreme şi se crapă de zi târziu, cu ce mai am de aşteptat la Mantes până mi se schimbă caii, nu-mi arde de fleacuri şi tare aş vrea să nu mă fi ostenit de pomană venind încoace. Pe curând, vară dragă. Mă duc să dorm un ceas şi apoi mă întorc să mănânc cu voi. Să nu se spună că te-am lăsat singură în prima zi când ţi se dă o masă îmbelşugată. Până atunci te vei fi hotărât cum e mai bine, nu mă îndoiesc de asta.
Ieşi de-acolo ca o furtună, aşa cum venise, căci îşi pregătea cu grijă ieşirile ca şi intrările, şi era cât pe ce să-l trântească pe arcaşul Gros-Guillaume, care urca scara, leoarcă de năduşeală şi cocârjat sub povara unui lădoi.
Se vârî apoi în locuinţa răvăşită a comandantului forţăreţei, prăvălindu-se pe singurul pat ce mai rămăsese acolo.
— Prietene Bersumée, îi spuse, cina să fie gata peste un ceas, dar cheamă-l pe valetul meu, Lormet, care trebuie să se afle printre scutieri. Să vină să-mi vegheze somnul.
Căci de nimic nu se temea acest voinic decât să se lase fără apărare în faţa vrăjmaşilor săi, care erau mulţi, pe când dormea. Şi în locul oricărui oştean sau scutier ţinea să-l aibă de pază la căpătâi pe bondocul de Lormet, servitorul său cărunt, care îl urma peste tot, cică pentru a-i duce mantia sau pelerina.
Zdravăn ca puţini alţii, în ciuda celor 50 de ani ai săi, şi cu atât mai primejdios cu cât nu dădeai doi bani pe înfăţişarea lui, în stare să săvârşească orice i-ar cere "monseniorul Robert", şi mai ales să facă de petrecanie, cât ai clipi şi fără zgomot, oricui i-ar supăra stăpânul, la nevoie codoşindu-i şi fete sau năimindu-i haimanale, Lormet era un ticălos, nu atât din fire, cât din devotament; ucigaşul acesta avea pentru stăpânul său o grijă de doică.
Altminteri pişicher şi făcând de minune pe prostul, era o iscoadă de mâna întâi, iar dintre isprăvile lui, cea mai măruntă n-a săvârşit-o atunci când adulmecase urma fraţilor d'Aunay, pentru ca Robert d'Artois să-i prindă aproape asupra faptului la picioarele turnului Nesle.
Când îl întreba cineva pe Lormet de ce e atât de devotat contelui d'Artois, înălţa din umeri şi răspundea mormăind: "Pentru că din fiecare mantie veche de-a lui îmi pot face două".
De cum intră Lormet în locuinţa comandantului fortăreţei, Robert închise ochii şi adormi numaidecât, cu braţele în lături şi picioarele răscrăcănate, iar pântecul începu să-i tresalte sub răsuflarea-i liniştită de căpcăun adâncit în somn.
Se trezi singur după un ceas şi se întinse ca un tigru, de-i trosniră oasele, apoi se dădu jos din pat, cu trupul odihnit şi mintea proaspătă.
Lormet şedea pe un scaun, cu genunchii lipiţi şi spada culcată deasupra, ţinându-şi faţa rotundă întoarsă spre d'Artois. De sub pleoapele încreţite, ochii lui cătau plini de duioşie la stăpânul său, care se deştepta.
— E rândul tău acum să te duci la culcare, dragul meu Lormet, îi zise d'Artois, dar, mai întâi, mergi de mi-l caută pe preot.
[1] Fortificaţie asemănătoare cu un castel medieval, înălţată de către cruciaţi.
[2] Pace veşnică dăruieşte-i, Doamne (lb. latină).
[3] Şi raza ta să-l lumineze veşnic (lb. latină).
Prefaţă
Înainte de a semna romane istorice, abundente şi dinamice, Maurice Druon se făcuse preţuit pentru vivacitatea analitică îndreptată în direcţia marii finanţe, a politicienilor, a academicienilor, a armatei, a lumii saloanelor din preajma celui de al doilea război mondial. După câteva evocări de campanie, fostul combatant de pe Loire, apoi din Rezistenţă, era, la 30 de ani, Goncourt-ul anului 1948. Răsunătorul premiu i-l adusese Marile familii, operă în tradiţia realistă a lui Balzac, Bourger, Martin du Gard. Era primul şi cel mai temeinic volum al trilogiei Sfârşitul oamenilor, net superior celorlalte: "o frescă neagră a «elitei» franceze", "povestirea urni descompuneri sociale" care, cum observă Pierre de Boisdeffre "îmbracă o amploare aproape epică".
Cu Marile familii, radiografie a unor apariţii dezumanizate, privite cu luciditate necruţătoare, prozatorul se angaja, împreună cu Robert Merle, cu Henri Troyat şi alţi protestatari, în bătălia noului realism, curent cu atât mai preţios cu cât se opunea nenumăratelor tendinţe ducând spre absurd, spre contemplarea pesimistă a răului, spre esoterism, în esenţă spre fuga de real. Fondul etico-social al noului romancier se arăta, după experienţa tragică a războiului, învestit cu trăsături progresiste. El afirma, în numele umanismului, simpatia pentru anonimi, respectul opiniilor, necesitatea colaborării între popoare. Unii vedeau în temerităţile limbajului său un revoluţionar; altora le apărea mai spectaculos omul de lume, înclinat spre critică. Superficialitatea pătrunde în Voluptatea de a fi şi în alte pagini, nu lipsite totuşi de talent. Ironistul din Memoriile lui Zeus, ultima-i scriere, se redresează dând parodiei o funcţie ascuţit demascatoare.
Cu ciclul Regii blestemaţi, întreprinzătorul Maurice Druon se lasă sedus de anvergura unor mari frământări politice, coborând în istoric până în secolul al XIV-lea. Documentarea de arhivă cerea însă eforturi îndelungi care au fost împărţite cu istoricul Pierre de Lacretelle, cu Georges Kessel şi alţii. Investigaţiile în bibliotecile şi arhivele pariziene, milaneze, londoneze sunt puse sub semnul respectului pentru adevăr. Şi, dacă ar trebui să dăm audienţă unei mărturii din Stendhal: "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt", ar urma să vedem în romanul acesta, ieşit dintr-o colaborare, un model de reconstituire riguroasă.
Cu toată grija pentru exactitate, suntem departe de meticuloasă pregătire aperceptivă din Salammbô, capodopera lui Flaubert, ori de aceea pe care şi-a impus-o Camil Petrescu în Danton şi în evocarea lui Bălcescu. În Regii blestemaţi libertăţile sunt numeroase, fantezia ducând la episoade neverosimile. Faptele sunt dirijate, nu o singură dată, după voinţa autorului, căruia îi convin loviturile de teatru, scenele tari, exagerările de tot felul. Se istoriseşte neted, cultivându-se anecdota fără preocupări de profunzime. Se urmăreşte, ca în balade, reliefarea esenţialului prin simplificare. Se întâmpla, e drept, ca anecdota să fie mai semnificativă, mai elocventă decât multe imagini. În ansamblu verva, patosul, tonul viu fac bună figură de roman popular. Aceasta e formula la care s-a oprit Maurice Druon având în vedere exemplul înaintaşilor şi preferinţele publicului larg. În felul lui, prozatorul e un om de acţiune, care se adresează altor oameni de acţiune, evitând complicaţiile, simplificând pentru a degaja scena. Iar oamenii de acţiune, scriu nu din plăcerea de a scrie, ci pentru că au ceva de spus. De aici, imagini şi expresii rezumative fericite. Şi mai ales alunecarea grăbită a episoadelor, acţiunea însemnând mişcare.
Sunt, desigur, diverse modalităţi de reactualizare a trecutului, romanul fiind cu deosebire indicat pentru mari incursiuni şi reconstituiri. Pe drumul de la istorie la roman circulă, cum este firesc, pe lângă personaje autentice, riguros istorice, numeroase figuri de ficţiune. Subjugat de respectul exactităţii şi cronologiei, istoricul propriu-zis rămâne legat de arhaic. Amănuntul, pentru el, are valoare în sine, devenind uneori scopul ultim al unei activităţi. Vibraţiile lirice din opera istoricului Michelet, romanticul, erau privite de confraţi cu rezerve. Evocând, artistul extrage semnificativul, dându-i, dincolo de constrângerile documentare, o interpretare estetică. În timp ce istoricul ordonează raţional, cauzal, dialectic, scriitorul aduce în plus sensibilitate, demonstrând întrucâtva raţiunea inimii.
Între principalele forme de evocare posibile, mai des întâlnite sunt trei: una din ele, înaintând laborios, cu tot felul de precauţii, se dezvoltă pe temelia celor mai solide cercetări, opera fiind de fapt o restituire de aspect aproape ştiinţific; alta, nu ostilă supunerii la obiect, dar cu oroare pentru amănunt, resimţind o anumită jenă în arborarea erudiţiei, recurge la o diversiune, dând faptelor controlate cu răbdare fizionomia simplităţii, aerul de a fi fost inventate pe loc; o a treia, fie din lipsă de izvoare abundente, fie din scepticism faţă de documente, reţine din totalitatea lor câteva direcţii menite să sugereze o atmosferă. Scriitorul de tip intelectual, raţional se va opri la prima modalitate, exemplul lui Voltaire cu a sa Istorie a lui Carol al XII-lea fiind definitoriu. Scriitorului de tip realist îi va conveni să treacă peste amănuntele seci, erudiţia fiind absorbită în fapte, în situaţii, ca la Tolstoi în Război şi pace. Superficializarea, voită sau nu, a datelor în avantajul construcţiei cât mai personale va caracteriza paginile scriitorului de tip apăsat-imaginativ, Walter Scott de pildă dând, într-un timp relativ scurt, zeci de romane istorice bazate pe o pictură dacă nu foarte exactă, cel puţin extrem de vie.
Când Mihail Sadoveanu abordează istoria naţională în Fraţii Jderi sau în Nicoară Potcoavă, capodopere la nivelul romanului istoric european, erudiţia nu lipseşte, dar nici nu e prea bogată, multe documente fiind pierdute. Scriitorul nu reconstituie riguros, ci evocă; preţioasă se dovedeşte nu atât arta gravurii pe porţiuni mici. Cât viziunea întregului. În Fraţii Jderi ne întâmpină povestirea în frescă, dar care nu e de loc superficială; întrucât interpretarea vine din adâncime, sintetizând, aducând senzaţia vieţii reale. Punctele de plecare consemnate documentar sunt puţine, însă artistul procedează asemenea unui paleontolog, care, pornind de la fragmente disparate, reconstituie profiluri de vietăţi dispărute de zeci de milenii. Fantezia bazată pe cunoaştere întregeşte lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste.
Pe lângă viziunea viitorului, se poate vorbi de o viziune a trecutului: o retroviziune. În această perspectivă retrospectivă, Maurice Druon extragi din filoanele vechimii mai puţin decât i se oferea.
Exemplele clasice, în literatură şi artă, nu pot fi depăşite lesne. Maurice Druon evoluează în dependenţa lui Walter Scott ― autorul lui Quentin Durward, al Contelui Robert de Paris, al Castelului periculos ― şi a lui Alexandre Dumas-tatăl ale căror procedee sunt, fireşte, modernizate Imaginaţiei psihologice şi plastice, simţului scenic vizibil în valorificarea situaţiilor dramatice li se adaugă sentimentul trecutului. Asemenea aptitudini se lovesc însă de un soi de ireverenţă pentru elaborarea înceată.
În ciuda interesului pentru documentare, se ajunge la o situaţie curioasă: informaţiile foarte numeroase sunt solubilizate în prea mult lichid, apărând diluate. Scriitorul face genealogie, urmăreşte relaţiile personajelor, dar furat de anecdotă nu-şi păstrează timp pentru portrete. Tratarea rămâne la suprafaţă, în frescă, într-o stilizare care nu totdeauna pune în lumina complexitatea mobilurilor.
Deşi tipul de roman pe care-l cultivă Maurice Druon reprezintă, ca orientare generală, un progres faţă de unele încercări ulterioare, acolo unde alţii se mărgineau la simple constatări el aduce că factor pozitiv o atitudine. Naratorul nu e un martor rece, ci un participant, un critic al trecutului îndepărtat. Ceea cei lipseşte lui Maurice Druon, căruia nu-i scapă contradicţiile epocii, e concepţia generală ştiinţifică asupra proceselor istorice. Părţile nu sunt prinse în încheieturi, de aceea interpretarea de ansamblu suferă. Nu se ajunge la explicarea cauzelor reale pentru care centralizarea puterii, sub egida monarhiei, era imposibilă în secolul al XIV-lea. În mod eronat, unor fapte mărunte, întâmplătoare, li se atribuie un rol în determinarea marilor evenimente politico-sociale.
Drumul spre trecut, în compania scriitorului, rezervă, altminteri, momente interesante, fiind vorba de un ghid inteligent şi talentat. Din peisajul vechimii, el degajează cu pricepere aspectele caracteristice, încât călătoria rămâne mereu antrenantă. Între mărturiile ce vorbesc de misterele evului mediu şi fantezie, se face apel, pe rând, la fiecare din ele. "Omul de astăzi, când caută să-şi reprezinte evul mediu, crede în general că are de îndeplinit un enorm efort de imaginaţie. Evul mediu i se pare o epocă sumbră, cufundată în tenebrele timpului, un moment al lumii în care nu era niciodată soare şi în care trăiau o umanitate şi societăţi radical diferite de acelea pe care le cunoaştem. Or e de ajuns să deschidem ochii asupra universului nostru, e destul să citim în fiecare dimineaţă ziarele: evul mediu e la uşa noastră; persistă alături de noi şi nu numai prin câteva vestigii monumentale; e de cealaltă parte a mării care înconjoară ţărmurile noastre, la câteva ore de zbor..."
Cu asemenea convenţii geografice, pătrundem în trecut, pentru a reface biografiile unor "regi blestemaţi". Trecutul pare desprins din stampe de epocă, din gravuri în lemn povestind sobru, din sălile de arme cu amintiri războinice. Din portrete vechi, atârnate pe ziduri de piatră ne privesc figuri arhaice. Toate acestea respiră şi vibrează imperceptibil, după lungi veacuri de imobilitate. Întâmplările tragice şi adesea ignobile din Regele de fier şi volumul următor Regina sugrumată, s-au petrecut de mult: în 1314-1315.
Îngăduindu-şi libertăţi, Maurice Druon urmează, în unele privinţe, exemplul lui Al. Dumas-tatăl, pentru care istoria devine un pretext: "Un cui de care e agăţat tabloul". Evocatorul "regilor blestemaţi" se ridică deasupra datelor exacte, deasupra personajelor care "au existat realmente" şi al căror arbore genealogic este întregit cu trimiteri istorice, pentru a face un salt din istorie în poezie. Epoca reînvie în tablouri de curte, dar şi în manifestări populare, în pieţe publice, în semiobscuritatea catedralelor, între zidurile temniţelor, în cavalcade mândre, dar şi în suplicii, teribile, în culisele bisericii, în secretele cămătarilor, în uneltirile politice, nimic din ceea ce ar putea proiecta o lumină nefiind lăsat deoparte. Prinţii, conţii, seniorii se întrec în construcţii de palate, în petreceri şi fast. Ceea ce se făcuse la Westminster se făcuse şi la Paris. La curtea Franţei se desfăşoară un luş Insultător, cheltuindu-se pentru un singur tournoi atât cât ar fi fost de ajuns pentru a îndestula existenţa pe un an tuturor flămânzilor dintr-un comitat. Bărbaţii sunt împodobiţi cu mai multe bijuterii decât femeile. La Londra, călătorul străin se îndreaptă cu uimire de la coloanele clădirilor monumentale la cocioabele "cu pereţii înnegriţi şi ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând poveri grele în spinare, copii zdrenţăroşi şi oşteni cu înfăţişare jalnică". La Roma, un răzvrătit, Cola di Rienzo, se va pune în fruntea maselor populare, devenind în 1347, căpitan şi tribun al poporului. Pe străzile meşteşugăreşti ale Parisului, înguste, întunecoase şi aglomerate, printre ţesători, şelari, tâmplari, cărbunari, armurieri, foiesc într-o mişcare confuză muşterii şi privitori. În alte străzi, cu uşi şi ferestre bine ferecate, pot fi văzuţi escroci, zarafi, neguţători. În pieţele mai largi, cu aspect pitoresc de bâlci, dau reprezentaţii şarlatani; curioşii se adună lingă astrologi şi vrăjitori. Un tânăr bun de gură, lângă o tarabă, îşi recomandă gălăgios marfa: nişte batiste, a căror întrebuinţare nu era cunoscută încă. "Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar pentru nasurile înălţimilor-voastre?" Se vorbeşte despre templieri ale căror imense averi fuseseră confiscate spre a redresa tezaurul secătuit al lui Filip cel Frumos. Mulţimea comentează ironic. "Lupii trebuie lăsaţi să se sfâşie între ei; în vremea asta, barem n-o să ne sfâşie pe noi." Charles de Valois, fratele regelui, a susţinut pe guelfi împotriva ghibelinilor, a pustiit Florenţa şi a exilat de acolo pe "un poetaş care făcea stihuri politice, numit Dante" merite pentru care papa l-a numit conte de Romagne. La Florenţa, Giotto picta în frescă viaţa lui Francesco d'Assisi. Memoriile navigatorului Marco Polo, relatând despre călătoria în Orientul Îndepărtat, începeau să circule pretutindeni.
Contrastele sociale sunt imense, încruntatul Filip a pus să se zidească lingă Notre-Dame, spre a înfrunta catedrală, un nou palat regal "somptuos şi trist": "Colo casa Domnului, ici casa regelui". Mica nobilime de ţară trece printr-o criză gravă. "Toată averea unora ca de-alde noi, mici moşieri, sunt şerbii noştri şi munca şerbilor noştri. Cum am putea aştepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce mâncă şi vin să moară la uşa noastră, cerând de-ale gurii?... Pământul nu face doi bani". Foametea face ravagii, oamenii bătându-se în jurul stârvurilor. Morile au amuţit, pe câmpii umblă fantome, mame înnebunite leagănă cadavrele copiilor. Disperaţi, ţăranii atacă proviziile mănăstirilor.
Războaiele şi molimile de ciumă întreţin o senzaţie de spaimă cronică. În sate singuratice au fost adunaţi leproşii, de care toţi se depărtează îngroziţi. Exigenţa e pusă sub semnul efemerităţii. Călugării filozofi alcătuiesc culegeri de maxime, elogiind sărăcia (Thesaurum pauperum), alţii se dedau experienţelor de alchimie (Arta transmutaţiei), alţii fac speculaţii ermetice (Elixirul filozofilor).
Pentru că dezolarea se întinde, pentru că spectrul morţii obsedează, iar predicile din amvon anunţă zilele mâniei, bogaţii caută ca revers satisfacţia clipei: frenezia erotică, ospeţele copioase, anecdotele desantate. Dintre nobili şi căpitani, unii nu ştiu să citească, alţii desconsideră erudiţia.
Cufundat în uitare şi tristeţe, poporul aşteaptă. "Dar cine îi cere poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede?"
Într-un decor ca acesta, peste mulţimile neluate în seamă se duce o luptă aprigă pentru putere. Filip cel Frumos a zdruncinat supremaţia papală, instalând la Avignon un papă la ordinele sale. Pe seniorii turbulenţi i-a redus la tăcere, lucrând metodic, perseverent la consolidarea unui stat centralizat. Voinţa neîncovoiată, e prima trăsătură a portretului. În privirea imobilă şi glacială se citeşte dispreţul. Culoarea ochilor nedefinită, între cenuşiu şi albastru-pal "seamănă cu gheaţa iazurilor ist dimineţile de iarnă". Înstrăinat sufleteşte de oameni, regele se delectează cu animalele, între rege şi acestea fiind "o înţelegere imediată, tainică, tăcută". Spre deosebire de oameni "câinii n-aveau frică de el".
El e regele de fier, impenetrabil, abstract, inuman.
Pleoapele lui nu clipesc. El pare absent din lumea asta, inaccesibil, ireal. "Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici fiară, e o statuie..." În sala de judecată, îndeplinind "o slujbă cumplită", pluteşte parcă în înălţimi "pătruns de învăţătura bunicului său, sfântul Ludovic", încredinţat că reprezintă justiţia divină. În familie, solitar, nu arată nici durere, nici duioşie. Fiica sa, regina Isabela a Angliei, e nefericită: regele Eduard preferă desfătările intime cu bărbaţii. Cu răceala marmoreană cu care contemplă "orice făptură omenească", fie şi propriul copil, regele de fier tace îndelung. Fericirea? Repetă el apoi sentenţios... "În ce stă oare fericirea, fata mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ţi-e dată, în a învăţa să zici întotdeauna «da» lui Dumnezeu... şi adesea «nu» oamenilor?... Eu nu te-am măritat cu tiu bărbat, zise el, ci cu un rege."
Cruzimea constituie, de altminteri, o trăsătură comună seniorilor, marilor demnitari, până şi prinţeselor. De-abia trecuţi de vârstă în care se distrau "smulgând aripile muştelor", deveniţi dintr-o dată atotputernici, ei puteau să se amuze "smulgând capul oamenilor". Astfel, "prea tineri pentru a se teme sau a-şi imagina moartea, nu ezitau s-o împartă în jurul lor". Intrigile, machiavelismul, egoismul se împacă foarte bine cu ireverenţa faţa de oameni. E o întrecere în cinism, în viclenie şi tenacitate. Disimularea devine o condiţie de reuşită.
Pentru îndeplinirea voinţei regelui, nici un mijloc de spoliere nu-i prea odios. Servii erau "nici mai mult, nici mai puţin decât animale". Au fost eliberaţi din această stare acei care au putut să plătească favoarea cu preţul muncii de-o viaţă. Bancherilor italieni, aşa numiţii "lombarzi", constituiţi într-o companie cu ramificaţii în Franţa şi Anglia, le-au fost stoarse, pentru a nu fi expulzaţi, sume imense, împotriva templierilor s-a pus la cale o persecuţie răsunătoare, cu scopul de a le anula prestigiul.
Legenda templierilor participanţi la cruciade impresiona. "Numele de templier era pe atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate şi fapte de vitejie, corăbiile cu pânzele umflate îndepărtându-se spre Orient, ţările în care cerul e veşnic albastru, galopul călăreţilor prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii răscumpăraţi, oraşele cucerite şi prădate, cetăţile ca scări uriaşe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că templierii aveau porturi tainice, de unde se îmbarcau pentru continente necunoscute."
Constituiţi de două secole într-un ordin cavaleresc, intrând în posesiunea unor bogăţii care atrăgeau privirile, foştii cruciaţi dispuneau de o autoritate ce nu se voia subordonată regelui. Conflictul izbucneşte, la început surd. Conducătorii ordinului, Jacques de Molay, mare maestru, şi Geoffroy de Charnay, preceptor de Normandia, sunt întemniţaţi în propria reşedinţă a ordinului: la Temple, unde, graţie supliciilor, li se smulge mărturisirea "tuturor crimelor din lume". Tezaurul templierilor e transferat la Louvre. Sinistrul sfetnic regal Guillaume de Nogaret adună, crud, false dovezi acuzatoare. După şapte ani, capii ordinului sunt supuşi unui simulacru de judecată şi sortiţi rugului.
Câteva scene care dezvăluie urzelile Inchiziţiei, de acord cu regele, sunt printre cele mai expresive din roman. E drept că figurile celor torturaţi apar ca într-o pâclă a depărtării, fantomatice, şterse. E drept, de asemenea, că înfruntarea dintre Jacques de Molay şi tribunalul ecleziastic la Notre-Dame, sub bolţile sonore, are ceva teatral. E o punere în scenă cu marc spectacol, în prezenţa regelui, a miniştrilor, a cardinalilor. Fiecărui cap de acuzare îi urmează de partea cealaltă o retractare. "Retrag tot ce-am spus! Zise marele maestru... tot ce am spus...", răspunse vuind catedrala întreagă.
Fie şi în linii mari, Maurice Druon tinde să combată falsa interpretare a cruciadelor ca expresie a impulsurilor mistice, a tenebrosului medieval, întrebările asupra sensului istoriei sunt lotuşi rare, prioritatea revenind faptelor. Ce motive au determinat complotul împotriva templierilor? De ce toată această luptă spectaculoasă împotriva unor figuri ţinute până atunci în mare cinste? Cavalerii fiind potoliţi, nu mai trebuiau trimişi peste mări pentru a-şi cheltui flăcările. De cruciade, nu mai era nevoie, căci, cum remarcă primul ministru Marigny, "marele comerţ şi trafic care se făcea îndărătul flamurilor credinţei" continua să fie o realitate laică. Acuzaţiile de erezie urmăreau altceva: ruinarea unei forţe. Aurul templierilor, acumulat prin silnicii şi jaf, reprezenta o realitate de care monarhia prea credincioasă înţelegea să profite.
Întreg sistemul medieval se sprijină pe interese de castă şi teroare. Tribunalul ecleziastic nu-i decât un instrument care nu judecă oameni, ci interese: "Nu era vorba decât de principii". Rugul face parte din decorul familiar, constituind o caracteristică a practicii politice. Prada flăcărilor, conducătorii templierilor par a demonstra prin decăderea lor atotputernicia regală, însă cu ultimele forţe Jacques de Molay scandează blesteme care răspândesc în mulţime nelinişte şi superstiţii. Încă o dată, prozatorul se complace cu insistenţă în scene tari, de efect teatral. "Mulţimea încremenită amuţise.: S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors spre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar:
— Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi acolo pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!"...
Marguerite de Bourgogne, soţia fiului mai mare al regelui, şi Blanche de Poitiers, căsătorită cu al treilea fiu al lui Filip, s-au lăsat antrenate într-o dragoste extraconjugală. Seducătorii şi tinerele sunt torturaţi cu sălbăticie, adulterinele fiind silite. Să asiste apoi la* executarea temerarilor amanţi: "Numiţii Gautier şi Filip d'Aunay, călcându-şi cinstea şi trădând legământul de credinţă feudală faţă de persoane de sânge regesc vor fi jupuiţi de vii, traşi pe roată, scopiţi, după care li se va tăia capul şi vor fi puşi în ştreang, acestea în dimineaţa zilei ce va urma celei de azi. Astfel a judecat preaînţeleptul, preaputernicul şi preaiubitul rege."
Sub înrâurirea filozofiei ecleziastice, imaginea morţii era opusă ca un memento pesimist bucuriei de a trăi. Din amvon, preoţii vesteau iluzorii fericiri postume, moartea devenind o condiţie a eliberării de dureri. Scheletul morţii, în dans macabru, sculptat în piatră la intrarea în marile catedrale, exprima simbolic inutilitatea eforturilor. În împrejurări psihologice ca acestea, existenţa era sistematic îmbibată de resemnare şi tristeţe. "Căci, în veacurile acelea când mulţi prunci mureau în leagăn, iar dintre femei o jumătate în durerile facerii, când molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de fel, când biserica te învăţa să fii mereu cu ghidul la moarte, când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, şi când fiecare simţea de-a lungul întregii vieţi că-şi duce propriul său leş, ideea morţii era obişnuită, familiară, firească..."
Toate acţiunile regelui sunt orientate în sensul consolidării puterii absolute; toate acţiunile bisericii catolice vizează recucerirea puterii pierdute. Ciocnirile între cele două principii, cel secular şi cel etern, sunt când mai vizibile, când mai voalate. Îndărătul convenienţelor se pun la cale fărădelegi şi turpitudini.
Interesele regatului şi cele ale credinţei sunt puse mereu în corelaţie, însă, straniu, legătura o face otrava, pumnalul, aurul corupător. În numele "raţiunii de stat", formulă elastică servind cauze personale, răzvrătiţii sunt "urmăriţi, martirizaţi, executaţi". Paradoxal, asasinatul devine simbolul puterii: "Morţi în timpul interogatoriilor, morţi în temniţe, morţi pe rug, morţi pe roată..." Gloriile sunt scurte. Înfiorătorul Nogaret, suflet de "plumb şi fier", fanatic al "legii", cade sub legea otrăvii; papa Clement, care a ratificat suprimarea templierilor, moare îngurgitând un preparat ucigător: pulbere de smarald; câţiva regi vor fi suprimaţi curând cu aceleaşi mijloace.
Întemniţate într-o fortăreaţă pustie, supuse umilinţei şi foamei, nurorile regelui îndură o penitenţă cumplită. Nici o licărire de umanitate nu moaie inimile. În înţelegere cu Charles de Valois, infatuat şi fantast, sadicul conte Robert d'Artois înlesneşte sugrumarea frumoasei Marguerite de Bourgogne, pentru ca, rămas văduv, mărginitul Ludovic să-şi poată alege o altă regină. Aceiaşi intriganţi duc la înlăturarea lui Marigny, fostul sfetnic al lui Filip.
Precum se vede, crimele se ţin lanţ. Meditând asupra tristelor realităţi, dizgraţiatul Marigny, care-şi petrece ultimele zile în celula răposatului Jacques de Molay, templierul, face, agonizând, un bilanţ tulburător.
"Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră de la slujirea creştinătăţii pentru a nu se mai îndeletnici decât de camătă; stricăciunea se strecurase în rândurile lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul şi drept era să fie nimiciţi. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambiţios şi mişel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors împotriva mea şi m-a trădat atunci când ar fi putut să mă scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... Negreşit, ar fi fost bine pentru Franţa să avem un papă francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se înconjurase de cardinali alchimişti, lacomi viu de virtute, ci de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghiţind pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. Pentru că Nogaret chinuise prea mulţi nevinovaţi ca să scoată de la dânşii mărturisirile pe care le voia şi pe care le credea necesare binelui ţării, vrăjmaşii lui au sfârşit prin a-l otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese măritată din interese politice cu un prinţ pe care nu-l iubea, dânsa a trădat căsătoria, pentru că a trădat, a fost descoperită şi întemniţată. Pentru că am ars scrisoarea, care i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la pieire pe Marguerite şi în acelaşi timp mi-am urzit mie însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care, în dimineaţa asta, pune să mă spânzure pentru nelegiuiri ticluite? Ce se va întâmpla cu Clémence a Ungariei dacă, pentru a fi regina Franţei, primeşte să se mărite cu un ucigaş?... Chiar atunci când suntem pedepsiţi pentru vreo vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a pedepsei care ne loveşte."
La 47 de ani, Filip cel Frumos murea lăsând în locu-i pe neajutoratul Ludovic al X-lea. Fără voinţa de fier a tatălui, neavând nici măcar masca aceluia, el e o umbră şovăitoare. Făcut să fie condus de alţii, îşi ia "maşinal" poza de stăpân, pentru a-şi uita îndată rolul. Bicisnic, înşelat, pătimaş, îşi exercită puterea cu toată lipsa de măsură. Sadic, meschin şi ridicol, nu dispune de imaginaţia marilor sceleraţi. "Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel că au să tremure de frică văzându-mă şi-au să strige «. Ura», ca şi cum n-ar mai putea de dragul meu."
Fraza similară atribuită de Costache Negruzzi Lăpuşneanului exprima energic esenţa unei conduite politice. Aceea a lui Ludovic apare muiată în pulbere, mărturie a neputinţei.
Favorizând asasinarea fostei sale soţii, Ludovic îşi dă pe faţă instinctele criminale. Repudiindu-şi copilă, tatăl denaturat se arată într-o jalnică decrepitudine. Culcându-se cu lenjereasa palatului, în chiar noaptea înmormântării tatălui, ireverenţa devine nebunie. În el, orice afirmaţie se învecinează cu o negaţie: "Era rege şi nu ştia cian să domnească; era om şi nu ştia cum să trăiască; era însurat şi nu avea soţie."
Cu tot dispreţul pentru oameni, Filip cel Frumos înţelesese să utilizeze pe unii exponenţi ai burgheziei incipiente împotriva nobilimii. Enguerrand de Marigny, burghez normand, devenit prim sfetnic regal, oferea regelui "sprijinul unei clase care, dezvoltându-se, dobândea conştiinţa importanţei sale". Marigny reprezenta progresul, concretizat în centralizarea puterii, unificarea monedei şi administraţiei, separarea puterii civile de autoritatea bisericii, pacea cu vecinii, pacea internă, mărirea producţiei şi a schimburilor şi altele ca acestea. Charles de Valois susţinea tacit sau pe faţă ambiţiile feudalilor, dispreţuind pe Marigny pentru politica ostilă nobilimii, pentru originea modestă, pentru că ajunsese un alter ego al regelui. Uşuraticul prinţ de sânge regal încarna "trecutul neîntrerupt", în care, perspicace, regele, fratele său, nu mai credea.
Poziţiile se delimitează tot mai clar între cele două clase, Ludovic, neajutoratul, lăsându-se dominat de feudali. Autoritatea centrală se dezagregă; seniorii sunt liberi să se războiască între ei, să bată monedă, să creeze noi vasali; burghezii şi ţăranii liberi nu mai pot solicita decât cu greu justiţia regală. Biserica redevine arbitrul suprem.
În competiţia dintre, paşa" de Valois şi "marele vizir" Marigny, acesta din urmă nu rezistă. Însă suprimarea lui Marigny nu însemna suprimarea puterii burgheziei.
Opulenţa seniorilor nu face faţă luxului, risipei, ambiţiilor crescânde. Îndărătul fastului se ascundea, o lepră: banul". Titlul fabulos de împărat al Constantinopolelui, adus ca dar de nuntă lui Charles de Valois de o Courtenay, nu înşela pe nimeni, în Orient stăpânind Paleologii. Pe Charles îl tortura dorinţa de a fi rege al Franţei. Sau cel puţin să
conducă din umbră pentru a şi reface averea. Bănci! E lombarzilor sunt mai puternice decât intrigile acestui aventurier megaloman, câte va lăsa urmaşilor din dinastia Valois "câte o trăsătură a firii sale de nebun". Efigia bancherului Spinello Tolomei, ales de confraţii lui căpitan general al companiilor lombarde din Paris ("frumos titlu care n-avea nici o semnificaţie militară, dar dădea deţinătorului o putere mai sigură decât aceea a unui conetabil") e tot mai frecvent invocată de seniori. Căci iscusitul lombard controlează ocult o treime din operaţiile bancare ale Franţei. Nepotul lui Tolomei, Guccio Baglioni, figură prea caligrafică, un fel de june-prim, are un rol între curtea Franţei şi aceea a Angliei. Şi tot el mijloceşte la Napoli căsătoria lui Ludovic cu Clémence a Ungariei.
Banul nu egalează încă titlurile de nobleţe, dar, indirect, le domină. Prin intermediul aurului, diferenţele sociale se atenuează treptat. Surâzătorul Guccio, acest gentilom în devenire, al cărui fiu va fi pretendent la tronul Franţei, se arată ofensat de înfumurarea celor de sus, el gândind deocamdată ca un burghez. "Oamenii aceştia au nişte mari aere studiate, dar de loc maniere din inimă şi dau cu piciorul celor mai alese devotamente. Nu-i de mirare că sunt atât de rău iubiţi şi atât de bine trădaţi".
În fond, lupta pentru putere, indiferent că-şi ia ca paravan binele regatului, ori cauza religioasă, urmăreşte acapararea de bunuri. Acumularea primitivă a început de mult; acum băncile dau impuls capitalului care se adună în mâini puţine. Ascensiunea rapidă a ministrului Marigny n-a fost rezultatul unor mari virtuţi, iar fratele său, arhiepiscopul, traficant de valori, nu uită să i-o reamintească. "De unde ţi-a venit averea? De la ce evrei jupuiţi? De la ce templieri pârjoliţi? N-am făcut decât să te imit."
Alte întâmplări sumbre, până în 1343, întregesc profilul epocii. Tehnica vindictei atinge culmea în această etapă prerenascentistă. În Otrăvurile coroanei, dragostea şi moartea se îmbină. După optsprezece luni de la ceremonia nupţială, Clémence a Ungariei îşi începe văduvia. Ludovic al X-lea a fost asasinat. Succesorul său, Filip al V-lea, va avea aceeaşi soartă. Rivalităţile între casele de Valois, de Navara şi dArtois se adâncesc. În Anglia, opoziţia baronilor faţă de monarhie e înlesnită de dragostea Isabelei pentru lordul Roger Mortimer. Triumfă Legea masculilor. Agitând subteran, templierii tăinuiţi determină pe sute de mii de tineri între 15 şi 20 de ani să-şi lase căminele şi să pornească într-o aventură bizară. "Păstoraşii" sunt cuprinşi de im vânt al nebuniei: pradă, ucid, se dedau dezmăţului. Oraşele asaltate trec prin momente de panică, falşii cruciaţi pustiind totul. Al treilea fiu al lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, mediocru şi arogant, cade la timp. Isabela s-a răzbunat, dirijând îndemânatic detronarea nedemnului ei soţ Eduard. Lupoaica Franţei nu-şi dezminţea tatăl, "regele de fier". Ambiţia şi intrigile, sperjurul şi spada favorizează noi acţiuni sângeroase. Crinul şi leul (Franţa şi Anglia) se angajează în pustiitorul război de o sută de ani. Într-un epilog la al şaselea volum (1354-1362) se consemnează sfârşitul principalilor eroi.
După cel de al doilea volum; naraţiunea ia un ritm grăbit. Anecdota consistentă ţine locul epicului. Stilul simplu de xilografie şi stilul familiar se întâlnesc, îmbinându-se pe aceeaşi pagină. Dialogul e mereu viu, volubil, nepretenţios. Maurice Druon scrie cu dezinvoltură, trecând de la atrocităţi la idilic, de la obscen la virtute, de la frenezie la reflecţie. Iar reflecţiile sale pledează pentru raţiune şi progres. Între oamenii din popor sunt unii, cu merite deosebite, care intră în istorie pentru că aţi contribuit la înfăptuirea ei. Eternitatea aparţine, de drept, poporului. Adevărul acesta sună lapidar: "Naţiunile nu mor niciodată cu moartea oamenilor, oricât de mari vor fi fost ei..."
Un surâs ironic punctează din loc în loc expunerea. Ironia preţuieşte uneori cât un comentariu explicativ. Începând cu titlul ciclului, Regii blestemaţi, atitudinea prozatorului este limpede, concretizându-se explicit în sarcasm tăios faţă de o instituţie sortită dispariţiei inexorabile.
CONST. CIOPRAGA
"Istoria e un roman care a fost..."
Edmond şi Jules de Goucourt
"Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt."
Stendhal
PERSONAJELE PRINCIPALE
Regele Franţei:
- Filip al IV-lea, zis Cel Frumos, 46 de ani, nepot al sfântului Ludovic.
Fraţii săi:
- Monseniorul Charles, conte de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani.
- Monseniorul Ludovic, conte d'Evreux, în vârstă de vreo 40 de ani.
Fiii săi:
- Ludovic, rege al Navarei, 25 de ani.
- Filip, conte de Poitiers, 21 de ani.
- Charles, 20 de ani.
Fiica sa:
- Isabelle, regina Angliei, 22 de ani, soţia regelui Eduard al II-lea.
Nurorile sale:
- Marguerite de Burgundia, de vreo 21 de ani, soţia lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a sfântului Ludovic.
- Jeanne de Burgundia, de vreo 21 de ani, fiică a contelui palatin al Burgundiei, soţia lui Filip.
- Blanche de Burgundia, sora sa, ca la vreo 18 ani, soţia lui Charles.
Miniştrii şi consilierii săi:
- Enguerrand le Portier de Marigny, 49 de ani, locţiitor al regelui şi, cum ar veni azi, prim-ministru.
- Guillaume de Nogaret, 54 de ani, păstrătorul sigiliilor statului, adică ministru de justiţie.
- Hugues de Bouville, mare şambelan.
Spiţa d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului Ludovic:
- Robert al III-lea d'Artois, senior de Conches, conte de Beaumont-le-Roger, 27 de ani.
- Mahaut, mătuşa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franţei, mama prinţeselor Jeanne şi Blanche de Burgundia şi vară a Margueritei de Burgundia.
Templierii:
- Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templierilor.
- Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia.
- Evrard, fost cavaler templier.
Zarafii:
- Spinello Tolomei, bancher din Sienna, aşezat la Paris.
- Guccio Baglioni, nepotu-său, de vreo 18 ani.
Fraţii d'Aunay:
- Gautier, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, scutier al contelui de Poitiers.
- Filip, frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de Valois.
Familia Cressay:
- Doamna Eliabel, văduva seniorului de Cressay, de vreo 40 de ani.
- Pierre şi Jean, fiii săi, de 20 şi 22 de ani.
- Marie, fiica sa, de 16 ani.
Alţii:
- Jean de Marigny, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al lui Enguerrand de Marigny.
- Beatrice D'Hirson, primă domnişoară de onoare a contesei Mahaut, de vreo 20 de ani.