Michel Zevaco cărți

FIUL LUI PARDAILLAN I   Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, Henri IV domnind peste o Franţă pacificată. Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş spre casa din faţă. Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută. Tânăra fată roşeşte, păleşte… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră şi închide fereastra. Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: „Cât este de frumoasă!…”   Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se ştie de unde. Se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa omului în adoraţie. — Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac!… Mereu adîncit în sumbrele voastre viziuni, deci! Smuls brutal din visul său, Jean-Francois Ravaillac, fără a fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos: — Bună ziua, frate Parfait Goulard. În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii Saint-Honore, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard. Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac. îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută aprins cu o matroană demnă care, după toate aparenţele este o mică burgheză. Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.   Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor. Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa. Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce cheia în broască. Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat!…” El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâşnind din dinţi: „Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat?…” Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? înţelegere încheiată? Acont primit? îndrăgostitul n-ar fi putut spune. în orice caz, o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi bâlbâia: „Doamna Colline Colle!… Ah! pe toţi dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet!…” Şi se repezi spre scări.   Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei rămaseră nehotărîţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul. — Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu-eşti parizian, tu ştii să vorbeşti… Chiar! răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, .dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu cinste… — Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu şeful… Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?… — Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini doreşte să-l vadă chiar astăzi. Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta. — Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua. Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau obişnuiţi. Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei: — Să-l urmăm!… Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi de care păreau că se tem.   El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză. — Hei! domnule grăbit! strigă gentilomul, îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise. Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind din dinţi. Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. în orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru. Gentilomul, foarte calm, fără mânie, îl priveşte cu răceală. — Observ, domnule, că, dacă nu v-aş fi oprit, susceptibilitatea mea ar fi putut provoca o nenorocire ireparabilă. înţeleg să trec cu vederea bruscheţea manierelor dumneavoastră. Dute tinere, de data aceasta cavalerul Pardaillan va uita impoliteţea. îndrăgostitul tresări violent. Apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape atingându-l, privindu-l în ochi, mârâi: — Vă rog să mă scuzaţi!… Dar eu, care nu sunt cavaler, eu, Jehan, căruia i se spune le Brave, nu voi ierta niciodată umilirea… Vă voi omorî, domnule!… Plecaţi, profitaţi de cele câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine dimineaţă, la ora nouă, vă voi aştepta în spatele zidului de la Chartreux… Iar dacă veţi uita să veniţi la întâlnirea pe care v-am dat-o, să ştiţi că Jehan le Brave va şti să vă găsească, chiar dacă v-aţi ascunde în fundul iadului! Şi se îndepărtă ca o fiară dezlănţuită.   Cavalerul Pardaillan ridică nepăsător din umeri şi se îndepărtă liniştit, fluierând uşor o arie de pe vremea lui Charles IX. II în timp ce Jehan le Brave  în lipsa numelui să-i lăsăm acest semeţ prenume  îl căuta pe cealaltă parte a străzii Croix-du-Trahoir, Fouquet revenise spre strada Saint-Honore. El trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait Goulard, căruia îi adresă un semn imperceptibil şi-şi continuă drumul în direcţia Luvrului. De-abia trecuse când călugărul, înghiontindu-l pe însoţitorul său, îi şopti: — Vedeţi acest senior… acolo, în faţa noastră… Este Fouquet, marchiz de Varenne, codoş, primul ministru al plăcerilor Maiestăţii Sale! Deodată, călugărul se lovi peste frunte: — Dar abia ne-am încrucişat cu el adineauri!… Era cu… stai puţin!… ştiu!… cu doamna Colline Colle, proprietăreasa acelei mici case în faţa căreia l-am reîntâlnit, în mod sigur… Doamna Colline Colle are drept unică locatară o tânără… un înger de frumuseţe, de puritate şi de candoare… Garantez că marchizul a tocmit-o pe onesta matroană… Eh! eh!… probabil că în această seară, bunul nostru rege va trece pe aici… iar mâine este posibil să avem o nouă favorită!… Umbra care ascultase conversaţia lui Fouquet de Varenne cu doamna Colline Colle ieşise din ascunzătoare atunci când marchizul se îndepărtase.   Era un om în floarea vârstei. Tâmple încărunţite, mai curând înalt, uscat, cu o musculatură admirabilă, cu mişcări suple, uşoare, la care se ajunge prin practicarea cu regularitate a tuturor genurilor de exerciţii fizice. Fizionomia aspră nu era îndulcită de lucirea ochilor de jăratec. Bărbatul rămase un moment gânditor, cu ochii fixaţi pe fereastra lui Jehan le Brave şi, atunci când tânărul a trecut ca o rafală de vânt, el l-a urmărit mult timp cu o privire ciudată, teribilă, cu un surâs enigmatic, apoi se îndreptă cu pas sigur spre strada Saint-Honore şi intră într-o casă impunătoare. Această casă era domiciliul lui Concini… Bărbatul rămase acolo o jumătate de oră, după care ieşi şi se îndreptă din nou, plimbându-se, spre strada l’Arbre Sec. Mergea cu nasul în vânt, fără un scop precis, cel puţin în aparenţă. Deodată, privirea i se îndreptă, cu aceeaşi expresie ciudată pe care am mai semnalat-o, asupra lui Jehan le Brave, care părea să caute pe cineva, după atenţia cu care urmărea trecătorii. Bărbatul se apropie încet şi puse mâna pe umărul tânărului care se întoarse brusc. Recunoscând cu cine avea de-a face, avu un gest de dezamăgire. Totuşi, figura i se îndulci de un vag surâs şi spuse: — Ah! Tu eşti, Saetta!… Speram… — Ce cauţi şi ce speri, fiul meu? — De ce îmi spui fiul tău? Ştii bine că nu vreau!… De fapt tu nu eşti tatăl meu!… — Este adevărat, spuse încet Saetta, privindu-l cu o atenţie crâncenă, este adevărat, nu sunt tatăl tău…   Cu toate acestea, când te-am adunat — în curând se vor împlini optsprezece ani  de pe marginea drumului unde erai abandonat, aproape mort de frig şi de foame, aveai abia doi ani… Dacă nu te luam, dacă nu te îngrijeam, veghind zi şi noapte, căci ai fost bolnav de friguri care fără îndoială, te-ar fi răpus… dacă nu făceam toate acestea, erai mort… Şi de atunci, cine a făcut din tine omul sănătos, robust, viguros, care ai devenit? Eu, Saetta!… Cine ţi-a pus în mână această spadă şi te-a învăţat întregul alfabet al scrimei, cine a făcut din tine una dintre cele mai rafinate  dacă nu chiar cea mai rafinată  spadă din lume? Eu… Astăzi eşti un viteaz fără pereche, puternic ca însuşi Hercule, curajos, îndrăzneţ; tu eşti regele străzii, teroarea şi disperarea poliţiei, admiraţia cerşetorimii care nu aşteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama regele ei… Cine a făcut toate acestea?… Eu… Dar eu nu sunt tatăl tău… Nu-mi datorezi nimic. Toate acestea au fost spuse cu o voce aspră, caustică. Jehan l-a lăsat să vorbească, fără să-l întrerupă şi, în timp ce Saetta vorbea, şi-a ţinut privirea aţintită cu îndârjire asupra lui. — Este adevărat… Tot ce spui este adevărat! Dar se pare că eu sunt un monstru… sau poate că m-ai ridicat prea sus, deoarece… — Termină, spuse Saetta, cu un zâmbet sinistru. — Ei bine, da, voi termina… Când mă priveşti, cum faci în acest moment, cu acest surâs satanic, când îmi vorbeşti cu acest ton maliţios care mă înfurie, când mă numeşti fiul tău, cu această intonaţie ambiguă, simt, ghicesc că-mi eşti cel mai periculos duşman… că tot ce ai făcut pentru mine ai făcut cu nu ştiu ce intenţie ascunsă… teribilă poate… şi apoi, simt cum mă cuprinde ura, dorinţa furioasă să te omor!… Cu un calm de gheaţă, Saetta spuse: — Cine te opreşte?… Tu ai spada ta, eu pe a mea… Am fost maestrul tău, dar de mult timp m-ai depăşit… Nu voi conta prea mult în faţa ta. — Pe toţi dracii, răcni Jehan le Brave, tocmai asta mă opreşte! Nu sunt un asasin!… Este singurul lucru pe care n-ai reuşit să-l faci din mine!…   Surâsul lui Saetta deveni mai ascuţit şi mai echivoc. Şi brusc, schimbând tonul, cu o bonomie care mai păstra, fără voia lui, ceva dubios, îi aminti: — Nu mi-ai spus ce căutai! Jehan se lovi peste frunte: — Ce căutam? zise el cu o voce fierbinte. Un insolent care… Dar, mai întâi, cunoşti forţa mea musculară, nu-i aşa? Tu ai crezut, şi eu însumi am crezut, că nimeni nu este în stare sămi reziste!… Ei bine, aici, pe această stradă, m-am ciocnit cu un oarecare care m-a înhăţat… şi n-am putut să scap din această strânsoare… Oh! exclamă Saetta cu emoţie, ce spui?… Cunosc o singură persoană care are atâta forţă… — Cunoşti pe cineva care este mai puternic decât mine? — Da. — Numele lui? — Cavalerul de Pardaillan. — Pe toţi dracii!… El este!… Insolentul meu! — Oh! oh! făcu Saetta, şi nimic n-ar fi putut reda tot ce conţineau subânţelesurile acestei onomatopei. îl cunoşti pe Pardaillan?… L-ai văzut?… Pe el îl cauţi?… pentru a te bate, pentru a-l omorî?… Hei, vorbeşte! Şi, de data aceasta, emoţia sa era atât de puternică, încât Jehan fu tulburat. — L-am întâlnit de curând, ţi-am spus. — Pe dracu!… Aceasta se va întâmpla… Şi tu te vei bate? — Da. — Când? — Mâine dimineaţă. — Bine… în cazul acesta sunt liniştit. — Liniştit?… de ce?… Ce vrei să spui? — Simplu: mâine dimineaţă, Pardaillan nu va reuşi nimic împotriva ta! „Ciudat! murmură tânărul. Niciodată nu l-am văzut pe Saetta atât de emoţionat… Şi apoi?… Deci el mă iubeşte?… Da, fără îndoială… Altfel nu tremura aşa pentru mine!… Nu mai înţeleg… Sunt într-adevăr nerecunoscător?…” Şi, cu voce tare, pe un ton brusc, dar îmblânzit, întrebă: — Ai nevoie de bani?… — Nu!… adică… tu dăruieşti întotdeauna, răspunse Saetta punând în buzunar punga pe care tânărul i-o strecurase. Jehan se îndepărta gânditor. Saetta aruncă înapoi o privire teribilă, scrâşnind din dinţi: „Mâine dimineaţă!… Va fi prea târziu!… Pardaillan nu va reuşi nimic împotriva ta… pentru că tu vei aparţine călăului…” Şi, înfăşurându-se în manta, cu pasul său suplu şi cadenţat, se îndreptă spre Luvru.   descărcați cartea direct de aici:…

Michel Zevaco SFÂRȘITUL LUI PARDAILLAN I STRADA SAINT-HONORE   O dimineaţă senina de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere… La intrarea în strada Grenelle (.. Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler — altă statuie ecvestră formidabilă — care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili  al căror şef de temut era fără nici o îndoială  cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă. În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint Honore, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.   Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă: — Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă. Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet. Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini cei ţinea în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona „chemarea”: — Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi trandafiri!… Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni! În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.   Misterioasa doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă: — Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard? — Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui Signor Concino Con-cini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este!… este fiica lui Concini! — Fiica lui Concini şi a mai cui?… Ştii? Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afişată. — Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat., căci aş fi câştigat o avere… cu acest secret!…   Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul graţios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă: — Eşti sigură că ea este?… Eşti sigură că nu te-nşeli? — Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o “până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă. Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse şi vocea seacă ameninţătoare: — Priviţi-o ce face… Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani… — În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Iţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă… dacă poţi.   Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp ce se strecura spre strada Saint-Honore, îi trecu prin minte: — Viitorul mi-e asigurat!… Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi generoasă… Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette — pentru că aşa o cheamă acum — dacă aş putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loi’se pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Şi nu-i de dispreţuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această micuţă Loi’se este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…” II ÎN JURUL STÂLPULUI INFAMIEI DIN STRADA SAINT-HONORÉ Totuşi, Brin de Muguet îşi vedea în continuare de meseria ei recentă şi delicată. Taraba sa era aproape goală, nu mai rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, bătrâna îi ieşi înainte, cu mâinile în şolduri. Brin de Muguet păli îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca şi cum ar Fi călcat, în acel moment, pe un şarpe veninos. Şi strigă: — La Gorelle!   Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o urma tot timpul, să se apropie imediat, aruncând bătrânei o privire ameninţătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, dacă ar Fi observat-o. Dar ea nu dădu atenţie acestui tânăr. Rânji: — Da, micuţa mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te aşteptai să mă-ntâlneşti, nu-i aşa? — Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse bănuitoare Brin de Muguet. — Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, un minuţel să-mi acorzi. Şi plângând: Saint- Thomasse să-mi ajute, nu sunt mama ta, e-adevărat… Dar te-am crescut… dacă tu ai uitat, eu nu te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca şi cum ai fi propria-mi fiică. — În fine, ce vreţi? — Să-ţi cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La Gorelle cu ardoare, accentuându-şi blândeţea. Curioşii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alţii, văzând că bătrâna nu părea să fie animată de intenţii rele. Chiar îndrăgostitul, liniştit de urmările acestei întrevederi care debutase într-un mod îngrijorător, se îndepărtă şi el. Totuşi, nu merse departe, se opri la câţiva paşi şi îşi reluă urmărirea sa discretă. Cele două femei se găsiră singure, faţă-n faţă.   Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele la poarta Saint-Honoré. La câţiva paşi în spatele ei se ridica un stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul străzii Saint-Honoré, în consecinţă foarte aproape de biserica Saint-Honoré. Îndrăgostitul se găsea în spatele tinerei, între ea şi stâlpul infamiei, ascuns după stâlpul unei case. În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din strada Coq, (devenită strada Marengo) spre strada Saint-Honoré. Nu după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în dreptul celor două femei care nici nu se sinchiseau, nici n-o vedeau. Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din strada Saint-Honoré, se apropiara de tânără. Era imposibil ca cineva să aibă o înfăţişare mai semeaţă decât cei doi gentilomi. Nu trebuia să fii un mare fizionomist ca să înţelegi că erau tatăl şi fiul. Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, care nu-i văzuse deloc, căci le întoarse spatele. În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte bine. Şi cum îi văzu roşi ca un şcolar, prins cu mâţa-n sac, îşi acoperi imediat faţa cu mantaua şi bombăni contrariat: — Vărul meu Jehan de Pardaillan şi tatăl său! Ei drace!… Cei doi Pardaillan,  pentru că ei erau  trecură fără să-l vadă. Cel puţin, el aşa crezu şi respiră uşurat. Numai după doi paşi, cel pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre tatăl său şi-i strecură zâmbind: — Vărul meu Odet de Valvert!… El veghează de departe pe cea pe care-o iubeşte: frumoasa Muguette, aici în faţa noastră. — De ce nu se căsătoreşte cu ea, dacă este atât de pasionat. — Mergeţi cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă asigur că sărmanul Valvert n-a îndrăznit încă să-şi declare dragostea. Şi apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să găsească acea avere pe care a venit s-o caute la Paris. În acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în dreptul celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzu, se apropie de Brin de Muguette aproape s-o atingă, şi coborând glasul spuse: — Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o şi pe mica Loîse…   Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Loîse auzit pe neaşteptate, păli îngrozitor şi strângând braţul tatălui său, într-un suflet: — Loise! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm. Brin de Muguete o întrerupse cu violenţă pe bătrână: — Da, am luat-o!… O iubeam pe această mică Loîse. Şi ştiam bine că dacă v-aş fi lăsat-o aţi fi făcut-o să moară încet, puţin câte puţin, cum mă făceaţi pe mine să mor. Aţi fi lăsat-o!… Dar ar fi fost o crimă monstruoasă! Am luat-o, am salvat-o din ghearele dumneavostră… Ceaveţi de spus de asta? — Nimic, bineînţeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine… nu-ţi reproşez nimic… Dar timpurile s-au schimbat.. Nu mai sunt aceeaşi… Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine cum îţi vorbesc de blând. M-am bucurat sincer să te văd într-o sănătate înfloritoare şi fâcând atât de bune afaceri, care sunt o binecuvântare… aş vrea să-ţi spun că la fel mă bucur să ştiu acest copil fericit şi sănătos! — Dacă nu-i decât asta, bucuraţi-vă; ea estefericită şi se simte bine! — Şi unde ai dus-o pe această mică şi dragă creatură a bunului Dumnezeu? — Asta n-o s-o ştiţi, La Gorelle. — Hai, văd că tu continui să mă bănuieşti. Nu ai dreptate, micuţa mea, nu-ţi vreau răul, nici ţie, nici copilului. Adio.   Puţin uluită de această plecare atât de precipitată, care semăna a fugă, Brin de Muguet respira mai puţin stânjenită. În acel moment, cavalerul de Pardaillan se apropie de ea, luă toate florile care mai rămăseseră şi puse un ban de aur pe taraba ei. Şi cum ea se făcea că scotoceşte în pungă pentru a-i da restul, el făcu un gest larg de mare senior: — Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu el cu blândeţe. Brin de Muguet mulţumi, făcu o reverenţă graţioasă pe care Pardaillan şi fiul său o admirară ca fiind cunoscători. Şi văzând că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest şi spuse cu un aer indiferent: — Vorbeaţi, cred, despre un copil pe care l-aţi luat de la această bătrână ce-l maltrata. — Aşa este. domnule. _Un copil care se numeşte Loise. — Da, domnule.   Pardaillan păru că se gândeşte o clipă şi plin de blândeţe: — Scuzaţi-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări care vă vor părea poate indiscrete, dar sunt dictate de motivele cele mai serioase, nicidecum de o curiozitate deplasată, aşa cum aţi fi în drept să presupuneţi. Vreţi să-mi faceţi favoarea de a răspunde? — Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei şi fără a pierde nimic din brusca seriozitate,. — Ştiţi care este vârsta acestei micuţe Loîse? reluă Pardaillan. — Trei ani şi jumătate. — Această copilă este rudă cu voi? — Este fiica mea. — Fiica voastră! tresări Pardaillan. — Da, domnule. — Sunteţi prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil de trei ani şi jumătate. — Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, domnule. — Mi-aţi spus atâtea. Vă mulţumesc de mii de ori, doamnă, pentru gentileţea cu care aţi binevoit să-mi răspundeţi. Când veţi trece pe strada Saint-Denis, intraţi, din când în când, la hanul Crand-Passe-Partout. Acolo locuiesc. Să întrebaţi de cavalerul Pardaillan şi, Fie că sunt, fie că nu sunt acolo, să-mi lăsaţi câteva din florile înmiresmate ale dumneavoastră, în schimbul cărora veţi primi un ban de aur. — Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de Muguet, răspunzând cu o reverenţă la salutul larg, cu pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan.   Tatăl şi fiul, ţinându-se de braţ, se îndepărtară. — Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare lovitură, când va afla. — Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat… căci ar fi în stare să moară. Drăcia dracului! Cine ar fi putut să spună asta despre această micuţă căreia i s-ar da iertarea păcatelor fără spovedanie. — Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici ruşinată, nici jenată. — Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăţie. Nu este mai puţin adevărat că este pierdută pentru Valvert şi asta mă întristează pentru el, care este un copil brav şi demn şi îl iubesc. Îşi reluară mersul şi dădură colţul, la stânga, pe strada d’Orléans (azi strada Luvru). După câţiva paşi, Jehan oftă: —Încă o falsă emoţie. Ah! domnule, încep să cred că niciodată n-o voi regăsi pe sărmana mea micuţă Loîsette. — Şi eu, cavalere, îţi spun că o vom regăsi. Doar pentru asta am venit aici, drăcia dracului! Şi apoi, eu nu o cunosc pe această mică Loîsette şi vreau ş-o cunosc înainte de a pleca în marea călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe Pilat, frumos ar fi ca un bunic să se ducă fără să-şi îmbrăţişeze nepoata. O vom găsi, îţi spun eu. — Să vă asculte Dumnezeu, domnule. O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care urma să-i ducă obligatoriu în strada Grenelle.   descărcați cartea direct de aici:...

Michel Zévaco SFÎRŞITUL FAUSTEI 1 ÎNCERCUIREA DIN STRADA LA COSSONNERIE   La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei-mamă Măria de Medicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini — mai tîrziu mareşal d’Ancre — şi soţiei sale, Leonora Gali’gai; ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XlII-lea o serie de intrigi împotriva tînărului monarh. O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientes — alias Fausta — acreditată în Franţa ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea, şi consilierul său contele Cris-tobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angouleme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientes spera ca prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angouleme să devină ea însăşi regină a Franţei! Pentru a-şi putea realiza proiectele ‘ ambiţioase, a luat în serviciul ei un tînăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui. Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tînărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loise.   Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan — tatăl lui Jehan — şi de la Landry Coquenard, credincios şi fidel servitor, despre tîlharii din slujba ducesei de Sorrientes, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette — pe numele ei adevărat Florence — află că este fiica lui Concini şi a Măriei de Medicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientes o ţine pe Loise sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugînd că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea tîrg dezgustător. Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientes. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan. După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry. Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea tîrcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea, şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întîlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.   Ar trebui spus că pentru a săvîrşi această nebună bravadă care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzînd unde îl ducea stăpînul lui, începuse să strige de groază. Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătînd Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rîndul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loîse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vînt. Ştia foarte bine ce spune. Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata; cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă. În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul — pe Jehan — aruncîndu-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptînd împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.   Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă. Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse. Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpînul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loise, pe care domnul cavaler spera să o regăsească. Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atîta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punîndu-I pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute. Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo. După ce i-a povestit cele întîmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând: — Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii. Şi apoi, cu orgoliu: — Ei, da, sântem bogaţi, slavă Domnului!   Cu un zâmbet de satisfacţie, Pardaillan a înşfăcat punga, a cântărit-o o clipă în mână şi, numaidecît, s-a dus s-o închidă în fundul unui-cufăr, mormăind: — Iată nişte bani care ajung la timp. Naiba să mă ia, dar nu mă gîndisem la povestea cu banii, care are totuşi importanţa ei!… Din fericire, Jehan, ştiindu-mă bine, s-a gîndit la ea. Dar imediat după ce a vârît punga la locul cu pricina, a scos-o din ascunzătoare, a luat din ea o bună parte din monede şi le-a pus în altă pungă, băgînd restul la loc. Ţinând punga în mînă, s-a aşezat din nou în faţa lui Escargasse. Şi apoi, cu vocea lui repezită: — la asta şi ascultă-mă, îi spuse întinzîndu-i banii. Escargasse se conformă: luă banii şi îl ascultă pe Pardaillan, care vorbi destul de mult. Apoi Escargasse se urcă în şa şi plecă. Ieşi din Paris şi fără să se grăbească peste măsură, ca un om care călătoreşte în voie, a luat-o pe drumul spre Orleans. Nu ştim exact încotro se îndrepta astfel Escargasse, din ordinul lui Pardaillan. Dar ştim că drumul spre Orleans este în acelaşi timp şi drumul spre Sud: spre Spania. Iar Escargasse, ca bun meridional, putea să se facă înţeles cu uşurinţă în spaniolă sau în italiană, la fel ca şi în provensală, gasconă sau franceză. Cât despre Gringaille, care era parizian, în timp ce Escargasse se ducea la Saugis, acesta se duse pe strada Saint-Nicaise, unde se găsea palatul Sorrientes, locuinţa Faustei. În fiecare dimineaţă se ducea acolo, iar în fiecare seară venea să spună domnului cavaler tot ce a văzut şi a auzit. Se ducea travestindu-se în fel şi chip şi ştia atât de bine să se facă de nerecunoscut, încît Valvert, întâlnindu-l de mai multe ori, nu-l recunoscuse.   Aşa încît, după cum se vede, Pardaillan nu rămînea deloc inactiv şi probabil că pregătea una din acele lovituri pe care Fausta avea s-o resimtă straşnic, când o va atinge. Dar e de remarcat că nu-l folosea pe Valvert. Asta pentru că ajutorul tînărului nu-i era absolut indispensabil pentru moment. Şi apoi îl ştia îndrăgostit şi Pardaillan, plin de delicateţe şi îngăduinţă, îşi făcea scrupule; nu vroia să-l abată de la iubirea lui în timpul celor cîteva momente de răgaz pe care le permiteau duşmanii lor. Pentru că Pardaillan ştia foarte bine că această linişte care dura de trei zile, acum nu mai putea ţine mult. De altfel, este şi ceea ce îi spunea lui Odet de Valvert, care se mira de inerţia prelungită a Faustei şi a lui Concini. — Să fii sigur, îi spunea el, că nici nu ne uită, nici nu dorm. îşi pregătesc treaba şi când vor fi gata, în curînd, bănuiesc, vor lovi. Noi trebuie să fim gata să parăm lovitura când ne va fi dată. — Vom încerca să parăm, răspunse Valvert, cu aerul său liniştit, care însă nu-l înşela pe Pardaillan, dat fiind că el îl formase.   Trebuie spus că Pardaillan nu se înşela deloc. Fausta şi Concini nu erau mai puţin activi ca el. Fausta avusese chiar ideea să se alieze deocamdată cu Concini împotriva lui Pardaillan. Şi s-a dus să-l vadă pe favorit. Rezultatul a fost că Leonora şi Concini au condus-o numaidecât pe Fausta la Luvru şi au ajutat-o să obţină pe loc o audienţă particulară la regina regentă, audienţă la care cei doi asistau de drept. Măria de Medicis, ca şi Leonora de altfel, avea pentru prinţesa Fausta, compatrioata ei, o admiraţie care nu era lipsită de un vag sentiment de teamă. A primito foarte bine, cu atât mai mult cu cât fiind în afara dedesubturilor secrete ale acestei alianţe, credea că Fausta venea să-i facă un real serviciu, total dezinteresat. Fausta ţinea să placă. A făcut tot ce-i stătea în putinţă şi-a dezvăluit toată puterea ei de seducţie, care era ce-i drept irezistibilă, când voia ea. Şi a cucerit-o pe această femeie superficială şi — hai s-o spunem — cu o minte destul de îngustă, care era Măria de Medicis. A ieşit cum a vrut Fausta: ea a fost cea care a luat conducerea acestui consiliu secret, ce se ţinea între ei patru şi ea a fost cea care a dictat măsurile cuvenite. Şi a făcuto cu atîta dibăcie şi fineţe, încât Leonora — care era singura ce-i putea ţine piept — până şi ea s-a lăsat păcălită. Putea foarte bine să se creadă că măsurile erau luate de ei toţi, când de fapt ele fuseseră sugerate doar de Fausta. Aşa încât, atunci când s-au despărţit, toţi patru erau încîntaţi unul de altul, ceea ce nu era în măsură să-i displacă Faustei; ba mai mult, Măria de Medicis nu mai vedea decât prin ochii ducesei de Sorrientes. Pentru că, oficial, Fausta nu avea alt nume. Deci, pentru a ne întoarce de unde am plecat, trecuseră trei zile în timpul cărora nici Fausta, nici Concini nu dăduseră semn de viaţă. A patra zi, pe când se întorcea după unul din misterioasele drumuri pe care le făcea în Paris, Pardaillan găsi un bilet pe care îl deschise în grabă, recunoscînd scrisul lui Valvert. Biletul conţinea doar atît: – Vă aştept la mine. Veniţi, domnule, cât mai urgent. Pardaillan avea spada la cingătoare. îşi strecură un pumnal în tunică, luă, pentru orice eventualitate, o pungă bine garnisită şi plecă numaidecât în strada Cos-sonnerie.   Această stradă, pe care vechile planuri ale Parisului o desemnează sub numele de Cochonnerie, ca toate străzile învecinate Halelor, îşi datora numele unui anume tip de negoţ. Strada Cossonnerie era în mare parte locuită de cos-sonieri Care îşi făceau negoţul. Ce este un cossonierl — un vînzător de păsări. În momentul în care a ajuns Pardaillan, probabil că tîrgul era în toi, pentru că erau o mulţime de cumpărători. Dacă Pardaillan ar fi fost mai puţin preocupat de biletul laconic şi oarecum îngrijorător al lui Valvert, ar fi observat cu siguranţă înfăţişările dubioase şi mutrele bune de spînzurătoare ale unui mare număr dintre aceşti amatori de păsări care umpleau strada. Probabil că asta i-ar fi dat de gîndit. Şi, fără îndoială, s-ar fi întors din drum numaidecât, trimiţînd un băiat de la han pentru a afla ceva, la locuinţa lui Valvert. Dar Pardaillan, preocupat fiind, n-a dat nici o atenţie acestei pieţe pe care o cunoştea prea bine, pentru că locuia la doi paşi. A intrat pe alee şi a urcat sprinten scările. Cheia era în uşa lui Valvert. Lucrul nu l-a surprins pentru că fusese chemat „de urgenţă” şi a năvălit înăuntru. Valvert era acolo. Singur. Se plimba agitat între uşă şi fereastră. îndată ce-l zări pe cavaler, strigă: — în fine, domnule, iată-vă! De două ore îmi macin nervii de nerăbdare şi grijă, aşteptîndu-vă! — Dar ce se întîmplă? întrebă Pardaillan. — Cum, ce se întîmplă! se holbă Valvert, dar, domnule, aştept să-mi spuneţi!… Pardaillan îl fixă cu ochi scânteietori.   Văzu că celălalt are aerul unuia picat din lună. Se încruntă arcuindu-şi sprânceana şi, cu aerul acela rece pe care şi-l lua întotdeauna când simţea bătălia iminentă, zise: — Iată ce ciudăţenie! Mă chemaţi, alerg în graba mare, dau să vă întreb despre ce este vorba şi îmi întoarceţi întrebarea! — Nu v-am chemat deloc, domnule, protestă Valvert, din ce în ce mai uluit. Dimpotrivă, dumneavoastră mi-aţi ordonat să vă aştept aici şi să nu mă mişc până nu veniţi. Şi Valvert avea aerul că trece de la mirare la stupefacţie, în timp ce Pardaillan îşi regăsise acel sânge-rece cu totul special care nu-l părăsea niciodată când acţiona. El începea să întrevadă adevărul. A priceput din instinct că nu era cazul să mai întîrzie. Foarte calm, foarte stăpîn pe el, întrebă: — Răspundeţi-mi scurt. Şi răspundeţi-mi fără să puneţi întrebări: unde, când şi cum v-am ordonat să mă aşteptaţi la voi şi să nu vă mişcaţi până nu sosesc? — Aici. Acum două ore. Printr-un bilet pe care l-am găsit pe masa mea, răspunse laconic Valvert. — Arată-mi biletul. — Iată-l. Valvert căută pe masă acolo unde pusese biletul şi i-l întinse lui Pardaillan. Acesta îl luă şi îl citi. — Este atât de perfect imitat scrisul meu încât şi eu m-aş fi păcălit. Dar ascultă bine, Odet. N-am venit aici în absenţa dumitale, cum spune acest bilet. Biletul ăsta nu lam scris eu. Aşa cum nici dumneata nu ai scris celălalt bilet pe care l-am primit eu.   Spunînd acestea, Pardaillan scoase din buzunar biletul ce-l primise la Grand PassePartout şi i-l întinse lui Valvert. Şi, ca şi Pardaillan, tînărul strigă: — Dar este chiar scrisul meu! — Pe toţi dracii! N-am avut nici umbră de îndoială. — Dar nu eu v-am scris, domnule! Ce înseamnă asta? — Asta înseamnă, explică cu răceală Pardaillan, că se vroia ca noi doi să fim împreună aici! Asta înseamnă că în dedesubturile acestei poveşti este Fausta! Şi, aranjîndu-şi spada cu un gest rapid, spuse cu vocea sa de bătălie: — S-o luăm din loc, Odet. Tavanul se va nărui deasupra capetelor noastre, podeaua se va prăbuşi înghiţindu-ne, casa va sări în aer sau va arde, cine ştie! S-o luăm din loc cât mai repede, şi să dea Domnul să nu fie deja prea tîrziu!… Se repeziră spre scară, pe care o coborîră în trombă. Valvert, din momentul în care se văzu lansat în acţiune, îşi regăsise numaidecît acel sânge-rece care-l făcea să semene cu Pardaillan… Pardaillan la douăzeci de ani. Coborîră deci, în goană. Dar, cum amîndoi aveau sângerece, îşi măsurau salturile astfel încât să facă, pe cât posibil, cât mai puţin zgomot. Cu toate astea, făcură ceva mai mult zgomot decât ar fi vrut. Cineva, acolo jos, îi auzise. O voce care gîfîia le strigă, mai curînd urlă: — Nu ieşiţi pentru numele lui Dumnezeu! Se opriră brusc. — Tu eşti Landry? strigă Valvert aplecîndu-se peste balustradă. — Da, domnule, răspunse Landry Coquenard, căci într-adevăr, el era. Şi adăugă: — Urcaţi înapoi, domnule, urcaţi înapoi. Este prea tîrziu. Pardaillan îl măsurase pe Landry Coquenard cu privirea sa sigură. Şi trebuie admis că privirea i-a prins bine încât nu avu nici o secundă de ezitare: — Trebuie să urcăm, spuse el. — Şi încă repede, fir-ar să fie! rosti Landry, ca şi cum l- ar fi auzit.   Urcară din nou treptele cîte patru, de data asta fără să~se mai îngrijească de zgomot. Ajunşi pe palier, Landry Coquenard fu numaidecît lângă ei. Intrară în locuinţă. Dar Pardaillan, care se gîndea la tot, înainte de a intra scoase cheia din broască, o puse pe dinăuntru şi încuie de două ori. După care privi atent uşa. O singură privire îi ajunse. „Nu va rezista la patru lovituri” îşi spuse stăpînindu-şi un oftat. O lăsă baltă. Ascultă ce spunea Landry Coquenard răspunzînd la o întrebare a lui Valvert. — Domnule, până în strada Marche-aux-Poirees drumul este barat de arcaşi sub comanda şefului poliţiei, domnul Louis Seguier în persoană. Strada Saint-Denis este barată de alţi arcaşi comandaţi de cei doi locotenenţi ai comandantului, domnii Ferraud şi Lefour. sânt cam cincizeci de fiecare parte. Ar fi curată nebunie dacă am încerca să trecem. Nu avem altă soluţie decât să fugim pe fereastră, chiar cu riscul de a ne rupe oasele dacă ne împiedicăm sau dacă ne vine ameţeală. — Să vedem fereastra, spuse Pardaillan. Se duse la lucarnă, care era deschisă. Odet şi Landry îl urmară. Toţi trei priviră pe fereastră evitînd să se arate. Pardaillan scoase un lung şuierat de admiraţie. —Concini… şi Rospignac!…. în faţa porţii!… spuse Valvert. — Roquetaille şi Longval şi toată turma lor, mai spuse Landry Coquenard, a cărui furie nu contenea niciodată. — Contele d’Albaran, care o reprezintă aici pe Fausta, spuse la rîndul-i Pardaillan, cu un râs înfundat. Din nefericire era adevărat.   schimbat fisier....

FAUSTA ÎNVINSĂ LES PARDAILLANS, Fausta vaincue, 1910 I BICIUIREA LUI ISUS   O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grève. Aşteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraş Paris. Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa. Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte al monseniorului de Guise; asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea. Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul. În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea. Nu numai piaţa Grève era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres. Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.   În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grève veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi. Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos, şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus. Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie. Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printrun anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică. În spatele lui Joyeuse deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi: — Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos! — Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.   La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga: — Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit!… Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe: — Întrucât mergem să-l vedem pe Irod… — Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa! — E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui!… — Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci! — La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor. Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice. În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă. — Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel? — Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus! — Te-ai întremat, dragul meu Loignes?… Şi rana? — Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de   Guise să, primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o!… — Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege?… — Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre! — Şi să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc şi lui Joyeuse! continuă Sainte-Maline. — Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: “Moarte Lefegiilor!” Bussi-Leclerc a strigat: “Moarte celor Patruzeci şi cinci!”… Joyeuse este un păcătos nebun şi nu merită nici măcar o împunsătură de pumnal. Insă Leclerc nu va apuca să ajungă la Chartres. Ne-am înţeles? — Ne-am înţeles! răspunseră ceilalţi trei. Lăsându-i pe cei patru spadasini — patru dintre Lefegii lui Henric al III-lea — să-şi urzească planurile de răzbunare şi de omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se îndrepta spre Chartres şi să ajungem din urmă o litieră închisă, care venea la câteva sute de prăjini în urma coloanei.. Litiera era înconjurată de zece călăreţi. Înăuntru se aflau două femei: Fausta şi Marie de Montpensier. — Şi omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem de litieră. — S-a amestecat în mulţimea penitenţilor şi merge în tăcere. — Eşti sigură că acest călugăr se află în rândurile procesiunii? stărui Fausta. — L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei. — Pardaillan nu m-a minţit, suspină Fausta. Jacques Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce mai! Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate scăpa… Ce spuneţi, frumoasa mea suverană? Mi se pare că aţi rostit un nume… numele domnului de Pardaillan… — Da! spuse Fausta, privind-o drept în faţă pe ducesă. — Vedeţi, fratele meu şi gentilomii lui rostesc adesea numele acesta de vreo trei sau patru zile… — Ei bine, dacă doreşti ca fratele domniei-tale să nu mai rostească acest nume… — Eu? Puţin îmi pasă! zise Marie râzând. — Da, domniei-tale puţin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea ce se va înfăptui. Şi, pentru a-i despovăra mintea… — Ce-i de făcut? întrebă Marie. — Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în Chartres, că Pardaillan e mort!… Şi, spre a nu avea nici o îndoială, spune-i că eu l-am ucis…   Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea şi închise ochii, dând parcă de înţeles că doreşte să se închidă în gândurile ei. Şi aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, întrucât chipul neclintit părea că oglindeşte moartea. Personajele noastre sunt deci astfel împărţite: în fruntea acestui şarpe lung alcătuit de gloata, care mărşăluia pe drum, un grup de călăreţi: de Guise, fraţii săi, gentilomii săi. Alături de el, Maineville nepăsător şi Maurevert neliniştit. Bussi-Leclerc supraveghează procesiunea, fără îndoială, deoarece îi străbate rândurile şi este văzut când într-un loc, când în altul. Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare distanţă. Începe procesiunea. Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, cu gluga trasă peste faţă, strângând în mâini, la piept, un pumnal lung: este Jacques Clément. În sfârşit, foarte în urmă, vine litiera Faustei. După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul Cruce, însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenţii ajunseră în sat pe la ora patru şi, de îndată, se aşezară la masă, adică năvăliră pe o pajişte întinsă unde se lungiră pe iarbă. Fireşte, de Guise şi suita sa se instalaseră în cele mai bune case din sat. Pe pajişte, sătenii din Latrape umblau de colo până colo, străduindu-se să le facă o bună primire penitenţilor. Bravii oameni puseseră la copt nenumărate pâini, dădură cep la vreo treizeci de butoaie de cidru sau de vin şi aprinseră pe pajişte, focuri mari la care se frigeau berbeci întregi, hălci de boi şi de porci.   După asemenea chiolhan, fiecare se înfăşură in mantie şi-şi căută un locşor unde să se culce. Orologiul din clopotniţa mică a satului bătu ora zece. În clipa asta, în penultima casă cum mergi spre Chartres, doi bărbaţi dormeau alături, întinşi pe snopii de paie din şură. Sau, cel puţin, dacă unul dintre cei doi nu izbutea să adoarmă, oftând şi tot răsucindu-se pe paie, celălalt în schimb dormea pentru amândoi. În aceeaşi casă, dar nu în şură şi nici pe paie, ci într-o odaie destul de curăţică, dormea un alt personaj. Acela care s-ar fi apropiat de omul adormit l-ar fi recunoscut pe unul dintre cei mai credincioşi, mai de nădejde şi mai strălucitori gentilomi ai ducelui de Guise, adică domnul de Bussi-Leclerc în persoană. Îndată după ce orologiul sună de ora zece, patru bărbaţi se apropiară de casa pe care am zugrăvit-o: erau cei patru soldaţi credincioşi ai lui Henric al III-lea care, profitând de procesiune pentru a ajunge la rege fără primejdia de a fi arestaţi, merseseră până aici împreună cu convoiul. Erau Montsery, Sainte-Maline, Chalabre şi Loignes, care pândeau prilejul de a-şi pune în valoare talentele de spadasini pe pieptul domnului de Bussi-Leclerc.     Eşti sigur că-i aici? întrebă Sainte-Maline. — Nu l-am slăbit din ochi, răspunse Chalabre. Cu siguranţa că-l vom găsi pe mistreţ în vizuina lui. — Cum o să facem? întrebă Montsery. — Eu aş vrea să mă bat cu el, spuse Sainte-Maline. — Şi dacă te omoară? — O să mă răzbunaţi voi… — Aşa, bravo! strigară Chalabre şi Montsery. O luptă!… — Domnilor, spuse Loignes, cred că v-aţi pierdut capul. După ce că bădăranul ăsta v-a ocărât cum i-a venit la gură, cât v-a ţinut închişi la Bastilia, acum vreţi ca, pe deasupra, să vă scoată şi maţele, la toţi… Loignes era cel mai vârstnic dintre cei patru. Era un bărbat serios şi cumpănit, care îşi făcea cu pricepere meseria de asasin regal. Ceilalţi trei, foarte tineri, aşa cum am mai spus, nu aveau încă destulă experienţă. În faţa observaţiilor înţelepte ale mai marelui lor — meşter şi în capcane — îşi plecară capul. — Ce trebuie să facem? întrebară ei. — E foarte simplu. O să-l strigăm, ca şi când ducele lui l-ar chema grabnic. Să avem pumnalele în mână. Şi când iese îl ciuruim pe cinste, până când o să-şi dea blândul suflet în mâinile diavolului. Trebuie să recunoaştem meritul celor trei tineri smintiţi de a se alătura pe loc acestui plan atât de limpede. — Pe unde se intră? întrebă contele de Loignes. — Trebuie să dăm ocol casei, zise Chalabre, care toată ziua îl pândise pas cu pas pe Bussi-Leclerc. Luaţi-vă după mine, domnilor!   Chalabre o porni îndată pe o potecă şi, la douăzeci de paşi depărtare de drumul mare, sări sprinten peste un pârleaz. Ceilalţi îl urmară. Se pomeniră într-o curte mustind de bălegar. În spatele lor era o şură unde. pe paie, dormeau cei doi necunoscuţi despre care am vorbit adineauri. Dinaintea lor, casa, sau mai degrabă coliba, împărţită în două: la dreapta, locuinţa destul de încăpătoare a stăpânilor casei, şi la stânga o odaie izolată, cu o uşă a ei. Chalabre arătă uşa cu degetul. Toţi patrii îşi scoaseră pumnalele din teacă. Sainte-Maline şi Montsery se aşezară în stânga uşii, gata să sară la Bussi-Leclerc de îndată ce se va arăta. Chalabre se aşeză la dreapta. Apoi Loignes, după ce aruncă o privire plină de mulţumire asupra dispozitivului de atac, izbi zdravăn în uşă cu garda săbiei. — Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! răcni contele de Loignes. Repede! Sculaţi-vă şi duceţivă în fuga mare la monsenior care vă cheamă să veniţi într-o clipă! — Să-l ia dracu pe monsenior! mormăi Bussi-Leclerc. Aşteptaţi, domnilor, să mă îmbrac. — Nu, nu! Eu alerg să-l trezesc pe domnul de Maineville, căci şi pe el îl cheamă ducele. Grăbiţi-vă, aşadar! Acestea fiind spuse, Loignes se lipi de zid, lângă Chalabre. Leclerc, obişnuit cu asemenea alarme necurmate, nu avea nici o bănuială. Cei patru, încordaţi şi cu pumnalul în mână, aşteptau. Deodată auziră zgomotul pe care îl făcea Bussi-Leclerc încercând să deschidă uşa. — Bună seara, domnilor! spuse în aceeaşi clipă un glas foarte potolit şi fără umbră de batjocură. S-ar părea că vreţi să-l înjunghiaţi pe bunul domn de Bussi-Leclerc. — Drace! mormăi Leclerc, care, înăuntru, ezita să mai deschidă uşa. Ce înseamnă asta? — Trădare! strigară cei patru spadasini, îndreptându-şi pumnalele ridicate spre bărbatul care vorbise şi care înainta salutând politicos şi repetând: Bună seara, domnilor!   Pumnalele ridicate se plecară. Cei trei tineri se opriră şi făcură o plecăciune adâncă. O rază de lună se juca pe obrazul cutezător şi calm al celui care intervenise şi, astfel, îi recunoscură chipul. Lignes, neînţelegând nimic din această scenă neaşteptată, făcu un salt spre a se năpusti asupra nedoritului apărător al lui Bussi-Leclerc. Dar, în acelaşi timp, se simţi prins de brâu. — E salvatorul nostru! zise Chalabre. — E cel care ne-a scos din Bastilia! zise Montsery. — E cavalerul de Pardaillan! zise Sainte-Maline. Loignes se dădu un pas îndărăt, îşi scoase pălăria şi spuse: — Şi papa dacă-aţi fi fost, tot aţi fi simţit gustul săbiei mele pentru tot răul pe care-l faceţi aici. Dar sunteţi domnul de Pardaillan, şi nu mai am nimic de spus. Retrageţi-vă deci, cavalere, şi lăsaţi-ne să ne ducem la sfârşit treaba. — Dacă vă mai las eu acum! strigă glasul batjocoritor al lui Bussi-Leclerc din spatele uşii. — Bine, bine! Mai rabdă tu puţin şi o să vezi cum se sparge o uşă şi cum se striveşte un piept! răspunse Loignes. Domnule, adăugă el adresându-se lui Pardaillan, înăuntru e BussiLeclerc, duşmanul domniei-voastre şi al nostru, deopotrivă. Cred că, dacă nu vreţi să ne ajutaţi, ne veţi lăsa cel puţin să-l ucidem în tihnă pe acest nevrednic. — Domnilor, spuse Pardaillan, când am avut fericirea de a vă scoate din mâinile guvernatorului Bastiliei, mi-aţi făgăduit trei vieţi şi trei libertăţi, în schimbul alor voastre. — E-adevărat! spuseră într-un singur glas Chalabre, Montsery şi Sainte-Maline. — Am deci onoarea să vă rog a plăti în noaptea asta o treime din datoria domniilorvoastre. Vă cer viaţa şi libertatea domnului de Bussi-Leclerc. Dintr-o singură mişcare, cei trei spadasini se înclinară. Până şi Loignes îşi vârî în teacă pumnalul şi spada. — Domnule, zise Sainte-Maline salutând curtenitor, vi-l cedăm pe Bussi-Leclerc. — Mai rămân doi, spuse liniştit cavalerul. — Foarte adevărat, zise Montsery, şi ne vom ţine de cuvânt până la capăt. Cei patru bărbaţi salutară şi se retraseră fără să-i răspundă lui Bussi-Leclerc care, din dosul uşii, striga: — La revedere, domnilor! Am să vă pregătesc o carceră demnă de voi. la Bastilia…   Dar Sainte-Maline se întoarse brusc: — Domnule cavaler, spuse el, ar fi o mare indiscreţie dacă v-am întreba de ce îl salvaţi pe blestematul ăsta de Leclerc, care vă doreşte răul atât domniei-voastre, cât şi nouă? — Deloc, domnule, răspunse Pardaillan. I-am făgăduit domnului de Bussi-Leclerc că-şi va lua revanşa. Or, cum mi-aş fi ţinut făgăduiala dacă aş fi lăsat să fie ucis în seara asta? Sainte-Maline îl privi mirat pe cavalerul care zâmbea, salută şi se grăbi să-i ajungă din urmă pe tovarăşii săi. Pardaillan se apropie de uşa în spatele căreia se afla Bussi-Leclerc şi bătu cu pumnul, strigând: — Domnule! Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! — Ce doriţi, domnule de Pardaillan?! întrebă Leclerc, în zeflemea. — Eu? Nimic. Vreau doar să vă spun că, acum, sunt singur. Aşa că, dacă vă convine să încercaţi a vă lua revanşa după care tânjiţi de multă vreme, ei bine, sunt omul domniei-voastre. — Bine! Prefer să aştept… — Cum doriţi, domnule, dar am toate şansele să fiu ucis de alţii, încât poate nu vă mai rămâne nici una să mai daţi de mine. Cine ştie dacă voi apuca să ajung la Chartres? Dacă muriţi până atunci, zise Bussi-Leclerc duşmănos, fiţi sigur că o să-mi pară rău, căci acum, cea mai dulce speranţă a mea este să mă gândesc la clipa fericită când am să vă pun maţele la uscat! — Mulţumesc, zise Pardaillan. Ce vă împiedică, în acest caz, să încercaţi a vă satisface aceasta dulce poftă pe loc? — A! răspunse Leclerc. Faptul că nu sunt egoist. Am să vă spun. Suntem patru oameni care vă urâm şi ne-am legat să vă ucidem. Pot chiar să vă spun cum se vor petrece lucrurile. — Aş fi măgulit s-o aflu… — O să vedeţi cât e de simplu: mai întâi, o să vă străpung burta cu sabia, fără ca totuşi să vă ucid. Apoi Maineville o să vă lege de aripa primei mori întâlnite în cale. Asta-i o manie a lui, pricepeţi? Apoi, după ce vă veţi fi învârtit îndeajuns, adică după ce vă veţi da duhul, Maurevert o să vă scoată inima din piept, căci a făcut prinsoare că o va mânca friptă şi împănată cu slănină. În sfârşit, monseniorul de..   Guise vă va da hoitul pe mâna călăului pentru a fi tras de cai în cele patru vânturi. Pardaillan înţelese că Bussi-Leclerc, vorbind astfel, făcea spume la gură. Auzi cum îi scrâşneau dinţii. — Înţelegeţi că, reluă Leclerc, dacă v-aş ucide acum, ceilalţi trei asociaţi ai mei m-ar sorti unei morţi tragice. Încercaţi deci să mai rămâneţi în viaţă câteva zile, până când vom putea pune mâna pe domnia-voastră. — Voi încerca, zise Pardaillan. Dar, zău, vă repet, mă tem că nu voi ajunge viu până la Chartres. Ar trebui să profitaţi de ocazie… — Nu! răcni Bussi-Leclerc. — Atunci, asta înseamnă că ţi-e frică, Leclerc! Pe dinăuntru, uşa fu lovită cu vârful pumnalului. Se auzea cum omul bătea furios din picioare. — Lui Bussi-Leclerc i-e frică! strigă Pardaillan în gura mare. — Haimana, jerpelitule, nemernicule! Dacă Maurevert îţi mănâncă inima, eu o să-ţi mănânc ficaţii! Bussi-Leclerc începu să lovească în uşă cu pumnalul. Pardaillan ridică din umeri şi, în curte, la lumina lunii, văzu oamenii din colibă, care, treziţi de zgomot, ieşiseră din casă şi, albi la faţă de spaimă, asistau a fantastica discuţie. Fără să-i pese de ei, poate chiar fără să- vadă, cavalerul se îndreptă spre şură şi, la intrare, îşi întâlni tovarăşul care, cu arma în mână, aştepta sfârşitul incidentului. — O! murmură tânărul duce de Angoulême. E îngrozitor. Ameninţările acestui om sunt oribile. — Da, e destul de hidos. Să plecăm, monseniore. Aerul din satul ăsta e nesănătos pentru noi acum. Iar, în ce-l priveşte pe Maurevert, desigur că-l vom găsi la Chartres.   Cei doi bărbaţi se înfăşurară în mantii şi, cu paşi iuţi porniră pe drumul spre Chartres. Bussi-Leclerc, cu pumnalul şi sabia în mâini, ieşi mormăind: — Unde-i? Să-l omor! Un ţăran răspunse: — Nu ştiu pe unde a luat-o, monseniore, dar fapt este că a fugit şi gândesc că a ajuns departe. — Am să dau eu de el, bombăni Leclerc. Ieşi în grabă din colibă şi, pe o scurtătură pe care i-o arătară gazdele, ajunse în piaţa bisericii, în colţul căreia se înălţa o troiţă mare. În jurul troiţei fuseseră ridicate câteva corturi şi ducele de Guise dormea într-unui din ele pe un pat de campanie, pe când Maurevert şi un alt ofiţer dormeau pe paie. Maineville, ca şi Bussi, căutase adăpost în sat.   Leclerc trimise după Maineville care, după o jumătate de oră, sosi înjurând de mama focului că fusese trezit din somn. Atunci, puse oamenii să-l trezească şi pe duce şi. primind îngăduinţa de a intra în cort, cei patru se aflară împreună. Şi Bussi-Leclerc povesti ceea ce se întâmplase mai înainte. Furios, de Guise şuieră printre dinţi un blestem. Maineville îşi scoase pumnalul din teacă şi-i cercetă vârful. Maurevert rosti aceste cuvinte stranii: — Dacă-i vorba pe-aşa, monseniore, călătoria la Chartres este inutilă. Ar fi mai bine să facem cale-întoarsă la Paris. — De ce? exclamară Maineville şi Bussi-Leclerc. — Pentru că, spuse cu glas înfundat Maurevert, dacă Pardaillan se află în convoi, convoiul este blestemat! Pentru că nu Henric al III-lea va fi ucis, ci noi! Şi cei patru bărbaţi, la fel de bravi, petrecură restul nopţii discutând cum să scape de aventurier. De Guise, întunecat şi gânditor, îi asculta pe cei trei sfetnici ai săi, fără să spună nimic. Dar, când se iviră zorile, dădu poruncă să se pornească la drum. — Spre Paris? întrebă Maurevert. — Spre Chartres! răspunse ducele. Maurevert ridică din umeri şi verifică dacă pieptarul său de zale era bine prins în catarame. Convoiul porni iarăşi la drum şi, îmbulzindu-se prin poarta Guillaume în bunul oraş Chartres, se îndreptă spre catedrală. După ce trecu de poartă, capul procesiunii se pomeni în faţa unei numeroase trupe înarmate. De Guise îl recunoscu pe Crillon călare, care îi spuse salutându-l: — Majestatea-sa, pentru a vă cinsti după merit, a stăruit să vă ies în întâmpinare cu opt mii de archebuzieri şi trei mii de călăreţi, pe care i-am adunat în jurul oraşului Chartres. Dar mi-am îngăduit să-i spun majestăţii-sale că două sau trei mii de oameni erau de ajuns pentru a escorta o procesiune… — Bine aţi făcut, domnule. Unde şi când l-aş putea vedea pe rege împreună cu corpul de consilieri municipali din Paris? — Regele este acum în catedrală. — Să mergem deci la catedrală! zise de Guise. — Monseniore, să vă arăt drumul. N-ar avea rost ca cinstiţii penitenţi să încerce a găsi un altul. Într-adevăr, toate străzile sunt pline de ostaşii noştri atraşi de o legitimă curiozitate, fără să-i mai punem la socoteală pe târgoveţii din acest minunat oraş, veniţi să-l aclame pe rege. — Porniţi, domnule! spuse de Guise. Am venit ca supuşi credincioşi şi ne vom alătura ovaţiile acelora ale oraşului. Şi, ridicându-şi toca împodobită cu pene şi cu trei şiraguri de perle, de Guise, cu glas puternic, strigă: — Trăiască regele! Dar, în spatele lui, o imensă aclamaţie răspunse: — Trăiască Henric cel Sfânt!…   Era procesiunea care îşi spunea astfel părerea, aşa încât, pentru o clipă, Crillon se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să închidă porţile şi să lase în afara zidurilor trei sferturi din penitenţii care aşteptau. Dar Crillon, bărbat viteaz, îşi zise că ar fi caraghios să pară că se teme de nişte purtători de lumânări. Ordonând deci oamenilor săi, dintr-o privire, să supravegheze îndeaproape pe noii sosiţi, se îndreptă spre catedrală. De Guise îl urmă împreună cu gentilomii săi. În spatele acestui grup venea procesiunea parizienilor, pe care locuitorii oraşului, înghesuiţi la ferestre, îi cerceta cu curiozitate şi nu fără o anumită simpatie. Apariţia lui Isus, năduşind sub crucea enormă de carton şi mai biciuit ca oricând, fu salutată printr-un murmur prelung de milă. Dinaintea catedralei, mulţimea era mai deasă, mai nestăpânită, şi de Guise citi pe toate chipurile de provinciali cumsecade o curiozitate vie. Într-adevăr, după ce fugise, Henric al III-lea fusese primit de locuitorii oraşului Chartres cu mare curtenie, dar fără pic de entuziasm. Aici, ca şi în tot regatul, numele lui de Guise era popular şi numele regelui dispreţuit sau detestat.   Ducele îşi plimbă privirea în jur, căutând să-l zărească pe călugăr. În aceeaşi clipă, porţile imensei catedrale se deschiseră şi o grămadă de gentilomi ieşiră din lăcaş. făcându-i pe târgoveţi să se dea îndărăt. Totodată, soldaţii lui Crillon, printr-o manevră abilă, tăiară firul procesiunii şi nu lăsară în jurul lui de Guise decât vreo zece dintre oamenii săi. — Nu prea inspirăm încredere! zise ducele încruntând sprânceana. — Ba nu, monseniore, vi se dau onorurile cuvenite, răspunse Crillon. Joyeuse, câţiva dintre apostoli şi doi flagelatori se aflau înăuntrul cercului alcătuit din ostaşi, gentilomii regali şi mulţime. — Loviţi! Loviţi! spuse Joyesse. Cei doi flagelatori începură să-l biciuiască vârtos, cu falsele curele ale cnuturilor. — Sire! strigă Isus. Unde sunteţi? Vedeţi ce-mi fac hughenoţii! Şi totuşi nu mă plâng!… Un vuiet al mulţimii de târgoveţi răspunse acestor cuvinte. Şi, la fel ca şi la Paris, izbucniră strigătele: Trăiască Henric cel Sfânt! când Isus, adică Joyeuse, începu să geamă, de data asta fără să se prefacă. Într-adevăr, patru penitenţi se apropiaseră de el şi începuseră să-l biciuiască, nu cu fâşii de cârpă sau cu betelii de carton, ci cu adevărate şi solide curele de piele. Asta dură câteva minute, timp în care soldaţii potoleau mulţimea, iar de Guise, palid şi uluit, se întreba dacă nu cumva venise să se arunce singur în gura lupului. Cei patru îndrăciţi loveau cu sete. — Destul! rosti deodată un glas puternic. Un bărbat apăruse sub portalul catedralei. Cei patru flagelatori se opriră pe loc şi, intrând grabnic în biserică unde îşi scoaseră rasele, se arătară sub trăsăturile lui Chalabre. Montsery, Loignes şi Sainte-Maline. Bărbatul care intervenise înainta cu un fel de demnitate spre nefericitul Joyeuse. La vederea lui se făcu mare tăcere, oamenii lui Crillon prezentară armele, de Guise descălecă şi, descoperindu-şi capul, făcu o plecăciune adâncă. Bărbatul acesta era regele Franţei.   descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier...

PARTEA 1 MOARTEA FAUSTEI   În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor — Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe străzile încă învăluite în întuneric arăta că mari mulţimi se îndreptau spre o întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în Piaţa del Popolo, unde era ridicat un eşafod. Scăpărând în mâinile călăului, securea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rostogoli. Potrivit sentinţei, călăul îl va apuca de păr şi-l va arăta norodului Romei… Şi va fi capul unei femei frumoase şi tinere, al cărei nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute în acele vremuri de demult, era şoptit cu un fel de admiraţie de către mulţimea adunată în jurul eşafodului : — Fausta ! Fausta ! Fausta e cea care va muri ! Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de zece luni, de când fusese făcută prizonieră în aceeaşi Romă în care-l atrăsese pe cavalerul Pardaillan… Singurul om pe care-l iubise… căruia i se dăruise… pe care, în cele din urmă, ar fi vrut să-l ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl credea mort. Şi astfel, nemaipomenita aventurieră, care visase să reînnoade tradiţia papesei Ioana , aştepta ziua în care va fi executată   Papessa Ioana — personaj feminin, care, după legendă mult timp în circulaţie, ar fi ocupat la o dată incertă tronul pontifical. La originea acestei legende stă influenţa pe care au avut-o în alegerile pontificale prinţesele toscane, Teodora gi Marozia. sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva ei. Fapt cutremurător, execuţia fusese amânată pentru că, în momentul când Fausta urma să fie dată pe mâna călăului, se aflase că era pe cale să devină mamă. Dar acum, când copilul venise pe lume, nimic n-o mai putea salva. în curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească îndrăzneala şi înverşunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-ea. în dimineaţa aceea Fausta trebuia să moară ! În dimineaţa aceea, într-una din fastuoasele săli ale Vaticanului, doi bărbaţi stând în picioare, faţă în faţă, îşi aruncau în obraz cuvinte pline de ură ce păreau şi mai înfricoşătoare din pricina atitudinii lor neclintite Şi parcă împietrite. Erau bărbaţi în puterea vârstei şi chipeşi amândoi. Deşi aparţineau bisericii, purtau cu graţie semeaţă armoniosul costum al cavalerilor epocii ; erau mari seniori, de bună seamă. Iar în inimile lor clocotea aceaşi ură, pentru că dragostea pentru aceeaşi femeie îi învrăjbise.   Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti ! Numele de familie al sanctităţii sale Sixt al V-lea ! Omul acesta era într-adevăr, nepotul papii. Tocmai fusese numit cardinal de Montalta. Era socotit pe faţă urmaşul lui Sixt al V-lea, al cărui sfetnic şi confident era. Celălalt se numea Hercule Sfondrato şi aparţinea uneia dintre cele mai” bogate familii din Romagna ; îşi îndeplinea funcţia de mare judecător cu o severitate care făcea din el unul dintre cei mai straşnici executori ai ideilor lui Sixt al V-lea. Iată ce-şi spuneau cei doi bărbaţi : — Ascultă, Montalta, ascultă ! Iată că sună clopotul.. nimic n-o mai poate salva acum, şi nimeni ! — Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V-lea şi am să obţin iertarea ei… — Papa,! Păi,dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar omorî-o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Ştii Montalta, ştii bine că numai eu pot s-o salvez pe Fausta. Ieri i s-a citit sentinţa. Acum eşafodul este ridicat. Întro oră, Fausta va înceta să mai trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini şi pe rănile lui, că renunţi la ea … — Jur … — bâigui Montalta. Şi se opri, buimăcit de durere, de furie şi de groază. — Ei bine — mârâi Sfondrato — ce juri ? Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se atingeau. Privirile lor rătăcite îşi aruncară o ultimă ameninţare, iar mâinile lor frământară mânerele pumnalelor. — Jură, hai, jură odată ! repetă Sfondrato. — Jur — tună Montalta — să-mi smulg mai curând inima decât să renunţ la a o iubi pe Fausta, chiar dacă ea’ mi-ar purta o ură la fel de nepieritoare pe cât e dragostea mea. Jur că, atâta timp cât voi trăi, nimeni nu se va atinge de Fausta, fie el călău, mare judecător sau papa însuşi. Jur s-o apăr singur, împotriva întregii Rome, dacă va fi nevoie. Şi până una alta, judecătorule, mori tu primul, pentru că tu eşti cel care ai rostit sentinţa !   În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, cardinalul Montalta, nepotul papii Sixt al V-lea, ridică pumnalul şi-l înfipse în umărul lui Hercule Sfondrato. Apoi, cu un fel de horcăit, care era poate un blestem sau poate o rugăciune, Montalta se repezi afară. Primind lovitura, Hercule Sfondrato căzu în genunchi. Dar aproape imediat după aceea se ridică, îşi desfăcu tunica şi-şi dădu seama că pumnalul lui Montalta nu străbătuse prin zalele care-i acopereau pieptul. — Cămăşile astea de oţel care se fabrică la Milano sunt într-adevăr bine călite — murmură Hercule cu un zîmbet sinistru. Consider că am primit lovitura, Montalta ! Şi-ţi jur că pumnalul meu va şti să găsească drumul spre inima ta Alergând prin labirintul coridoarelor, al sălilor imense, al curţilor şi al scărilor, Montalta pătrunsese în pasajul boltit care lega Vaticanul de castelul Saint-Ange şi ajunse la temniţa în care Fausta, înfrântă, aştepta clipa morţii.   Montalta se apropie tremurând de uşa grea păzită de doi halebardieri. Cei doi soldaţi schiţară un gest, ca pentru a-şi încrucişa halebardele. Dar fie din pri-cina autorităţii, desigur, imense, pe care o avea la Vatican nepotul lui Sixt al V-lea, fie din pricină că înfăţişarea lui, în momentul acela, era înfricoşătoare, cei doi paznici se dădură înapoi. Montalta deschise ferestruia prin care se putea vedea ce se petrece în interiorul temniţei. Şi iată ce văzu atunci cardinalul Montalta prin fe-restruie… Fugară şi fericită viziune de vis funerar. Pe un pat îngust sta culcată o femeie tânără … mama cea tânără… Fausta… fiinţă de o frumuseţe orbitoare. A luat copilul în braţe şi l-a ridicat cu un gest plin de forţă şi de bunătate, privindu-l cu ochii ei mari şi adînci, strălucitori ca nişte diamante. Lîngă pat se afla confidenta ei. Iar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti : — Myrthis, îl vei lua şi-l vei duce departe de Roma, departe de Italia. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu te va împiedica să ieşi din castelul Saint-Ange ; am obţinut ca, o dată cu mine, să se stângă şi răzbunarea lui Sixt al V-lea. — Nu mă voi teme de nimic — răspunse Myrthis cu un zel înflăcărat. Căci dacă dumneavoastră veţi muri, eu va trebui să trăiesc, şi voi trăi pentru el. Fausta încuviinţă din cap, ca pentru a lua act de această promisiune. După un minut de tăcere, rosti cu ochii aţintiţi spre copil : — Fiu al Faustei !… Fiu al lui Pardaillan !.. ce se va întâmpla cu tine ?… Mama ta, pe patul de moarte, îţi dă sărutul mândriei şi al forţei prin care speră că sufletul ei să trăiască în fiinţa ta !… Fiu al lui Pardaillan şi al Faustei, ce se va întâmpla cu tine ?… S-a sfârşit : Myrthis l-a luat în braţe pe copilul pe care va trebui să-l ducă departe de Roma, departe de Italia, pe fiul Faustei şi al lui Pardaillan. Şi se retrase, întorcându-se cu spatele, ca pentru a-i ascunde micuţului , nevinovat, de-abia intrat în viaţă, vederea mamei sale, ce păşeşte spre moarte.   Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide medalionul de aur, pe care-l poartă la gât, şi toarnă întrun pocal dinainte pregătit boabele de otravă ascunse în acel medalion. S-a sfârşit : Fausta goleşte pocalul dintro sorbitură şi se prăbuşeşte pe pernă … Moartă.   II MARELE INCHIZITOR AL SPANIEI   De dincolo de uşa grea se auzi un ţipăt înfricoşător, de spaimă şi de groază. Era Montalta care-şi striga uluirea, Montalta care gemea, lovit ca de-un trăsnet de acest deznodământ neprevăzut. — Moartă ?… Cum ? ! Ea e moartă ! O, nebunie ! Cum de nu m-am gândit că Fausta, ca să n-o atingă călăul, îşi va lua viaţa ! Şi aproape în aceeaşi clipă se năpusti, cu toată forţa, în uşă, izbind-o furios cu pumnii şi bîiguind : — Repede, repede ! Ajutor !… Cine ştie, ar mai putea fi salvată ! Apoi, dîndu-şi seama de zădărnicia acestei încercări, se adresă halebardierilor, care asistau nepăsători la deznădejdea lui : — Deschideţi ! Deschideţi o dată ! Vă spun că moare… că trebuie salvată ! Unul dintre cei doi paznici răspunse : — Uşa aceasta nu poate fi deschisă decât de către monseniorul mare judecător. — Hercule Sfondrato !… Blestemat să fiu !… Şi Montalta căzu în genunchi, cu capul în mâini, zguduit de hohote de plîns. în clipa asta, o voce calmă rosti : — Şi eu am dreptul să deschid această uşă …. şi o şi deschid ! Montalta se ridică dintr-o săritură. îl privi o clipă pe omul care vorbise astfel şi, cu o teamă surdă, amestecată cu respect, murmură : — Marele inchizitor al Spaniei !   Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare inchizitor al Spaniei, rudă apropiată şi urmaş al lui Diego de Espinosa, era un om de cincizeci de ani, înalt, puternic şi o figură aproape blândă, sau, mai bine zis, căruia rar i se întâmpla să exprime deschis vreun sentiment. Inchizitorul se afla de o lună la Roma. Venise să îndeplinească acolo o misiune pe care nimeni nu o cunoştea. Avusese cu Sixt al V-lea numeroase între vederi la care nu’ mai fusese nimeni de faţă. Se observase însă că bătrânul papă, un combatant îndeobşte atât de puternic şi de primejdios în discuţiile diplomatice, ieşise din întâlnirile sale cu Espinosa din ce în ce mai slăbit, din ce în ce mai îmbătrânit. Se mai ştia, de asemenea, că inchizitorul trebuia a doua zi să ia din nou drumul Spaniei. La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paznici se înclinară tremurând şi merseră. tocmai în celălalt capăt al îngustului coridor, pentru a-şi relua veghea monotonă. Fără să mai rostească vreo vorbă, Espinosa deschise uşa şi pătrunse în temniţă, aşa cum spusese. Montalta se grăbi să-l urmeze, cu inima plină de o bucurie nestăpînită, cu sufletul copleşit de o speranţă pe cât de puternică, pe atât de nebunească. Fără să ştie de ce, dar având certitudinea că acolo se va produce o minune, sub ochii lui şi pentru el, se năpusti spre patul îngust pe care zăcea trupul Faustei.   Şi deodată, rămase pironit în loc… Privirile lui rătăcite se aţintiră cu durere, cu furie… cu ură, asupra făpturii micuţe din braţele confidentei. Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca să dezlănţuie în sufletul acestui om puternic o lume întreagă de gânduri furtunoase, a căror suflare otrăvită mătura şi nimicea orice sentiment omenesc, nelăsând nimic în jur… nimic altceva decât o ură de moarte… căci acest copilaş era fiul lui Pardaillan ! Nevinovata făptură, prevenită fără îndoială de vreun instinct misterios şi sigur, începu să seîncească şi se ghemui în braţele celei care, de aci înainte, avea să-i fie mamă. Iar Myrthis, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe chipul răvăşit al acestui necunoscut, strânse şi mai tare copilul, într-o îmbrăţişare aproape maternă, pentru a-l ocroti. Nici un amănunt al acestei scene fulgerătoare şi nespus de grăitoare prin însuşi mutismul ei nu scapă ochiului ager al marelui inchizitor. – Dar cu o voce calmă, aproape blândă, acesta spuse, arătând spre uşa deschisă : — Femeie, eşti liberă. îndeplineşte-ţi . misiunea de mamă ce ţi-a fost încredinţată. Pleacă, şi ‘Dumnezeu să te aibă în pază ! Apoi, poruncitor, către cele două străji, încremenite la capătul coridorului : — Lăsaţi-o să treacă, din mila mărinimosului Sixt ! Strângând la pieptul ei, în tăcere, pe fiul lui Pardaillan, Myrthis trecu pragul porţii şi se îndepărtă cu paşi repezi.   Espinosa închise uşa după ea şi se aşeză în linişte la căpătîiul Faustei, moartă. Când copilul dispăru, cardinalul Montalta se întoarse spre Fausta, a cărei faţă, ce începuse să pălească, aureolată de splendoarea părului ei lung, ieşea la iveală din albeaţa pernei. O privi o clipă, apoi se prăbuşi, luă mâna Faustei, care atîrna afară din pat, sărută îndelung această mână care se şi răcise şi izbucni în hohote de plîns : — Fausta ! Fausta !… Să fie oare adevărat că eşti moartă ?… Deodată însă, sări în picioare, cu ochii injectaţi, strângând în mână pumnalul şi urlînd : — Vai de cei care mi-au ucis-o ! în clipa aceea se trezi faţă în faţă cu inchizitorul şi, fulgerător, îşi redobîndi simţul realităţii. Cu o voce când pătimaşă, când rugătoare, i se adresă astfel lui Espinosa : . — Monseniore ! Monseniore ! De ce m-aţi adus aici ? De ce ?… Ah, iată, «monseniore, nu ştiu dacă nu mi s-au tulburat minţile, dar mi se pare… da, ghicesc… simt… văd că sunteţi aici ca să faceţi o minune… Mi-o veţi învia, nu-i aşa ?… Vă implor, vorbiţi monseniore !… Dar vorbiţi o dată. căci altfel, pe Dumnezeu, mă duc după ea!   Cu un gest furios, îşi îndreptă pumnalul spre piept, gata să-l străpungă. Atunci Espinosa, cu glasul lui mereu potolit, rosti — Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumi tale, principesa Fausta, i-a fost dată de Magni , negustorul de ierburi pe care-l cunoşti… Acest Magni e omu meu… Există un singur antidot… Şi acest antidot îl am la mine… Iată-l ! Şi spunând acestea, Espinosa scotoci prin punga Lui şi scoase din ea un flacon minuscul. Un strigăt de nestăpînită bucurie ţîşni de pe buzele lui Montalta. Apucând mâinile inchizitorului, îi spuse cu glas plin de emoţie : — Ah, monseniore, salvaţi-o !… Salvaţi-o şi apoi luaţi-mi mie viaţa… v-o ofer. — Domnule cardinal, viaţa dumitale este prea preţioasă pentru noi… Ceea ce am să-ţi cer este, slavă Domnului, de mai mică însemnătate. Aceste cuvinte fură rostite pe un ton foarte simplu şi chiar cu blîndeţe. Montalta avu senzaţia foarte precisă că inchizitorui îi va propune un tîrg înfricoşător, de care va atîrna moartea Faustei. Dar îl privi pe Espinosa drept în faţă şi-i spuse : — Orice, monseniore ! Cereţi ! Espinosa se apropie de el, gata-gata să-l atingă şi, dominându-l cu privirea, îi spuse : — Ia aminte, cardinale !… Ia aminte !… O salvez pe femeia aceasta pentru că viaţa ei îţi este mai preţioasă decât orice… Dar, în schimb, dumneata îmi aparţii… nu uita acest lucru… Montalta încuviinţă cu furie din cap, în semn că hotărîrea lui era nestrămutată, şi rosti cu o voce aspră : — Nu voi uita, monseniore. Salvaţi-o şi sunt al dumneavoastră… Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă — adăugă el, ştergându-şi fruntea brobonită de sudoarea spaimei. — Am luat notă de angajamentul dumitale a spus Espinosa cu gravitate. Şi adăugă, înaintând spre trupul ţeapăn al Faustei : — Ajută-mă ! Magni — iorborist cunoscut la Roma, bănuit de a-l fi otrăvit pe Sixt al V-lea din ordinul Inchiziţiei din Spania Cu gesturi blînde ca nişte mângîieri, Montalta luă în mâinile sale tremurătoare capul Faustei şi, fremătând de speranţă, îl ridică uşor, în timp ce Espinosa îi turnă pe gură conţinutul flaconaşului său. — Şi acum, să aşteptăm — spuse inchizitorul.  După câteva clipe, o uşoară roşeaţă coloră obrajii Faustei. Montalta, aplecat deasupra ei, urmărea cu nespusă spaimă efectele antidotului, având sentimentul că acesta acţiona cu o încetineală ucigătoare. În sfârşit, printre buzele întredeschise se strecură o răsuflare uşoară, abia perceptibilă, iar Montalta, simţind pe obrazul lui acest suflu uşor, suspină şi el adine, ca şi cum ar fi vrut să-întărească efortul prea slab depus de organismul femeii. Îi puse mâna pe piept şi se ridică în picioare, cu ochii strălucitori ; inima bate… foarte slab, e drept, dar, în sfârşit, bate ! — Trăieşte ! Trăieşte ! strigă el, înnebunit de bucurie, în aceeaşi clipă, Fausta deschise ochii şi-i îndreptă spre Montalta, care stătea aplecat asupra ei. Aproape numaidecât îi închise la loc. O răsuflare ritmică îi sălta pieptul. Părea să doarmă.   Atunci Espinosa, care privea nepăsător întreaga această scenă, spuse : — Nu vor trece nici două ore şi principesa Fausta, îşi va recăpăta pe deplin cunoştinţa. încredinţat acum că minunea a fost săvârşită, Montalta dădu din cap în semn că lua act de această afir- maţie şi, înclinându-se în faţa lui Espinosa, îi spuse : — La ordinele dumneavoastră, monseniore ! — Domnule cardinal — zise inchizitorul — am venit din Spania la Roma anume pentru a căuta un document ce poartă iscălitura lui Henric al III-lea al Franţei, precum şi pecetea lui. Acest document este închis în scrinul ce se află în camera sfinţiei sale. în lipsa papii, nimeni nu poate pătrunde în camera sa… Nimeni, afară de dumneata, Montalta ! Documentul acesta — urmă el după o scurtă pauză — documentul acesta ne trebuie. Şi odată cuvintele rostite, Espinosa îl privi pe Montalta drept în ochi. — Bine… Am să-l caut — răspunse cu răceală cardinalul. Şi ieşi numai decât cu un pas greu şi apăsat. Rămas singur, Espinosa păru o clipă cufundat într-o adîncă meditaţie. Apoi se apropie de Fausta, îi atinse uşor umărul ca .s-o trezească, şi-i spuse : — Aveţi destulă putere, doamnă, ca să mă auziţi şi să mă înţelegeţi ? Fausta deschise ochii aţintindu-şi-i, gravi şi lucizi, asupra inchizitorului, care se mulţumi cu acest răspuns mut şi continuă : — Înainte de a pleca, vreau să vă dau toate asigurările, doamnă, cu privire la soarta copilului dumneavoastră… Trăieşte… La ora asta confidenta dumneavoastră, Myrthis, trebuie să fi părăsit Roma, ducând cu dînsa comoara sfîntă pe care i-aţi dat-o în păstrare… Totuşi, să nu credeţi că Sixt al V-lea a lăsat în viaţă copilul numai pentru a-şi ţine jurământul pe care vi l-a făcut… Dacă acest copil trăieşte, doamnă, este pentru că Sixt ştie că dumneavoastră aţi ascuns într-un loc zece milioane şi că le-aţi lăsat moştenire fiului dumneavoastră… Dacă Myrthis a putut să părăsească Roma fără nici o piedică, e pentru că Sixt ştie că ea cunoaşte locul unde sunt ascunse aceste milioane.   Espinosa se opri o clipă, ca să-şi dea seama de efectul produs de vorbele lui.

EPOPEEA DRAGOSTEI I ÎN CARE O CLIPA DE BUCURIE E MAI PUTERNICA DECÂT ŞAPTESPREZECE ANI DE SUFERINŢE   După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville. Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei. . precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency. Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii. Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa. Jeanne de Piennes trăia !   În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loise, fiica ei şi a lui, duce de Montmorency. Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce : el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el. Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency. Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu. Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.   Dar ce nenorocire ! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea ? Nebună ?… Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând : „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său ? Da, trebuie să-l regăsesc pe Francois, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor !…” De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că Francois citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă. Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât : „Iată şi clipa morţii mele !” Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea. De fapt, simţea că moare. Ce se sfărâmase în ea ? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă ? Nu-şi putea da seama.   De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune : Iată moartea ! Iată venită şi clipa odihnei veşnice !… O strânse pe Loîse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan. Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loîsei. începu să păşească purtată de gânduri. „Francois, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună ! Am să pot deci muri în braţele voastre!” Deschise) uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui Francois de Montmorency. Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui. Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea. Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu adevărat : „Adio… mor…” Apoi, pentru ca. totul se sfârşi Dar trupul ei nu murise…   Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine. această nefericită căzu pradă uitării de sine. încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă ! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani. se abătu asupra ei. Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî. Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea. Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei — dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti  printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult… Sărmană Jeanne ! Biată zână a florilor ! Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.   Când mareşalul de Montmorency îşi reveni în fire, se ridică într-un genunchi şi plimbându-şi prin încăpere privirea uimită a unuia care se crede trezit dintr-un vis, o văzu pe Jeanne şezând într-un jilţ, zâmbitoare. cu faţa liniştită, dar, din nefericire, cu ochii lipsiţi de viaţă. O tânără îngenunchiată în faţa ei, cu capul ascuns în poala nebunei, plângea înăbuşit. Francois se ridică şi se apropie clătinându-se de acest grup atât de fermecător şi de trist. Se aplecă spre fată şi îi atinse uşor umărul. Loi’se înălţă fruntea. Mareşalul îi cuprinse mâinile, o ridică în picioare, fără ca mama să încerce s-o reţină, şi o privi cu nesaţ. O recunoscu pe loc. Loi’se era portretul viu al mamei sale. Sau mai curând, era Jeanne la începuturile ei, astfel cum o văzuse şi-o iubise el la Margency. ,,Fiica mea !” îngăimă el. Loi’se, zguduită de plâns, căzu în braţele mareşalului şi pentru prima dată în viaţa ei rosti, cu o inexprimabilă încântare şi o nesfârşită desfătare, acest cuvânt neobişnuit „Tată !”…   În clipa aceea lacrimile lor s-au contopit. Mareşalul o aşeză lângă Jeanne, păstrându-i mâna într-a lui şi luându-şi fiica pe genunchi ca pe o copilă, ii spuse cu solemnitate: „Copilul meu, tu nu mai ai mamă… dar în momentul în care eşti lovită de această mare nenorocire, îţi regăseşti tatăl…” Astfel se reîntâlniră cele trei fiinţe. Când mareşalul şi Loi’se se mai liniştiră, spunându-şi neîncetat că, unindu-şi strădaniile, ei doi vor izbuti să salveze minţile Jeannei, când lacrimile se mai uscară, începură să-şi pună nenumărate întrebări. Astfel, Francois află de la fiica sa, după o lungă povestire des întreruptă, ce fel de existenţă dusese aceea care-i purta numele. La rândul lui, el îşi depănă viaţa începând cu drama de la Margency. Iar atunci când, înlănţuiţi, depuseră pe fruntea palidă a Jeannei câte un sărut, era aproape de miezul nopţii. II ÎN CARE Făgăduiala Lui PARDAILLAN TATĂL ESTE Ţinută DE JUPÂNUL GILLOT Mareşalul de Damville, după ce asistă la încercuirea casei din strada Montmartre, se grăbi să ajungă la palatul Mesmes. Îi avea în mână pe cei doi Pardaillan şi-şi făgăduia să nu-i mai scape. într-adevăr, numai moartea acestor doi oameni ar putea să-l pună la adăpost. Erau amândoi posesorii unei taine care l-ar putea trimite la eşafod.   Atunci când, încredinţat că bătrânul Pardaillan urmărise trăsura care o răpise pe Jeanne de Piennes, mareşalul se hotărâse s-o rupă cu el, fu decisă şi uciderea acestui periculos ajutor. Se lipsea astfel de un sprijin preţios, dar obţinea în schimb o oarecare linişte în ce le privea pe cele două captive. Damville se avântase în conspiraţia lui de Guise numai din ură împotriva fratelui său : pentru a-l trage pe Damville, Guise făgăduise moartea lui Montmorency. Francois mort, ucis cu abilitatea necesară, Henri devenea capul familiei, unicul moştenitor, un senior aproape tot atât de puternic şi poate mai bogat decât regele ; îi va fi atribuită spada de conetabil care făcuse faima tatălui său ; se şi vedea cel de-al doilea personaj al regatului ! Iată gândurile care încetul cu încetul, s-au adunat în conştiinţa crudului mareşal, care iniţial fusese împins doar de nemărginita dorinţă de a scăpa de fratele său. Iar ura aceasta izvorâse din dragostea lui Henri pentru Jeanne de Piennes.   Respins la Margency de către logodnica fratelui său, el se răzbunase cumplit. Aşa stăteau lucrurile în clipa când o reîntâlni pe Jeanne şi-şi dădu seama, sau crezu că-şi dă seama, că patima lui nestinsă se redeşteptase mai aprinsă ca oricând. Conspiraţia care trebuia să-l facă pe Guise rege al Franţei, îl purta şi pe Damville spre putere, prilejuind în acelaşi timp dispariţia fratelui său, astfel că Jeanne de Piennes nu mai avea nici un temei să-i rămână credincioasă lui Francois. Iată cum însuşirea acestei puteri îi putea aduce lui Henri cucerirea Jeannei. înţelegem acum de ce se grăbise Damville s-o răpească pe Jeanne şi pe fiica ei : voia să împiedice cu orice preţ o întâlnire a lor cu Francois ; astfel ne explicăm totodată şi relativa lui îngăduinţă faţă de cele două captive. Voia să se înfăţişeze într-o bună zi Jeannei şi să-i spună : „Sunt nemărginit de bogat, sunt omul cel mai puternic din regat după rege ; voi fi poate într-o zi rege al Franţei, căci în zilele noastre, puterea aparţine celor mai îndrăzneţi. N-aţi dori să împărţiţi cu mine această putere şi această bogăţie, aşteptând momentul când voi putea să vă împodobesc capul cu o coroană ?” Nu se îndoia de faptul că va izbuti s-o orbească pe Jeanne de Piennes cu această strălucire. Înţelegem acum de ce ţinea Damville atât de mult ca Pardaillan, pe care-l socotea devotat lui Montmorency, să nu afle niciodată unde se găseau Jeanne şi Loîse. De aici şi nevoia de a tăinui această ascunzătoare bă-trânului Pardaillan, care n-ar fi şovăit să-l înştiinţeze pe fiul său! De aici şi pricina pentru care mareşalul se înfuriase, atunci când d’Aspremont i-a arătat că bătrânul cavaler urmărise trăsura ! Tot de aici şi hotărârea de a-l ucide mai întâi pe acesta şi apoi pe fiu ! Fusese încredinţat că bătrânul Pardaillan murise în ziua când el părăsise Parisul pentru a-l urma pe rege, la Blois. Se înţelege acum uimirea lui, turbarea, precum şi groaza de a da din nou de Pardaillan viu şi nevătămat. Pardaillan împreună cu fiul său!   Dar ce trebuie să fi gândit când a văzut-o cu ochii lui pe Jeanne ! însemna prăbuşirea întregului său plan. Cei doi Pardaillan vor da pe faţă conspiraţia. Francois o va regăsi pe Jeanne : toate acestea le-a înţeles într-o clipită şi, pe când se îndrepta spre palatul Mesmes, era pe deplin hotărât să obţină un ordin al regelui, să se întoarcă şi să asedieze personal casa, ucigându-i cu mâna lui pe cei doi Pardaillan. înainte de orice voia să ştie cum se făcea că bătrânul Pardaillan, pe care-l lăsase mort în fundul pivniţei sale, se găsea acum în viaţă şi cum de-o lăsase Gilles pe Jeanne de Piennes să scape din casa Alicei. El împlinise ruga ameninţătoare a Jeannei spunându-i: ,,Aceşti doi oameni sunt ai dumneavoastră, luaţi-i !” Dar cedând, îşi spusese în sinea lui că astfel îi va avea pe toţi patru la un loc şi că-i va putea prinde din nou pe toţi în aceeaşi plasă. Cu toate gândurile liniştitoare pe care tot el le născocea, se simţea totuşi ros de îngrijorare şi când ajunse la palatul Mesmes, spumega de furie. Străbătu repede palatul fără să găsească pe cineva. ,,Mare prost mai sunt ! mormăi el, ticălosul de Gilles trebuie să fie şi el la Fosses-Montmartre !… Dacă nu cumva a fugit !…”   Era gata să se întoarcă şi să iasă, când îi veni ideea să meargă mai departe până la odăile de lângă bucătărie. În acest scop trebuia să străbată lungul coridor, în care se găsea uşa vestitului beci unde se desfăşurase marea bătălie a lui Pardaillan. Trecând prin faţa pivniţei, mareşalul văzu uşa deschisă. Se aplecă şi zări pâlpâind o lumină. ,,Dă Doamne să fie el !” scrâşni mareşalul printre dinţi. Beciul acesta, care ar fi trebuit să fie mormântul lui Pardaillan ar deveni cel al lui Giles. E foarte simplu. Numai cadavrul ar fi altul ! Coborî cu băgare de seamă. Pe măsură ce cobora, interiorul pivniţei i se înfăţişa mai limpede. Un spectacol ciudat, aproape fantastic se oferea privirilor sale. Se strecură atunci fără zgomot într-un colţ întunecat, ca să nu piardă nimic din spectacolul amintit. Scena pe care o vom descrie, desfăşurată sub ochii mareşalului, era luminată de o torţă cu răşină care desena un cerc de lumină, în timp ce restul vastei pivniţe rămânea cufundat în întuneric.   În acest cerc luminos, produs de flacăra fumegătoare a torţei, se vedeau doi oameni. Unul dintre ei în picioare, legat cu o frânghie de-un fel de stâlp de tortură. Celălalt şedea pe o buturugă de lemn, în faţa celui legat. Cel legat de stâlp era încă tânăr ;avea un obraz pălit de groază şi gemea că ar fi putut rupe şi inima cea mai tare. Celălalt, un bătrân cu chip diavolesc, avea un rânjet care i se întindea ca o cicatrice pe toată faţa brăzdată de zbârcituri. Stătea mai mult pe vine decât aşezat pe buturugă şi se îndeletnicea foarte atent cu ascuţirea unui cuţit. Bătrânul ce părea să se pregătească pentru o treabă de călău era Giles. Iar tânărul era Gillot. .Să lămurim în câteva cuvinte de ce Gillot se afla în această pivniţă, în timp ce prudenţa cea mai elementară l-ar fi sfătuit să se ţină cât mai departe de respectabilul lui unchi. Pe Gillot, cerul îl blagoslovise cu numeroase vicii. Era fricos, făţarnic, fustangiu, lacom sau mai curând mare mâncău, leneş, bun de nimic, rău când putea, deci laş, cu alte cuvinte o făptură respingătoare. Dar mai mult decât orice, Gillot era zgârcit.   Moştenise meteahna de la unchiul său, care era zgârcenia pe pământ. Şi tocmai această zgârcenie l-a pierdut pe nefericitul Gillot, precum dragostea a fost pricina căderii Troiei. În adevăr, atunci când după eroica rezistenţă a lui Gilles, care, aşa cum am văzut, refuzase cu încăpăţânare să dea în vileag taina mareşalului, Gillot, ca să-şi apere urechile, îi destăinuise lui Pardaillan în ce casă se aflau Jeanne de Piennes şi Loi’se. în momentul acela, profitând de încremenirea unchiului şi de tulburarea celor doi Pardaillan, Gillot o ştersese pe furiş. îşi salvase astfel urechile lui clăpăuge, acelea la care, după spusele bătrânului Pardaillan cu ideile lui deosebite despre estetică, rău făcea Gillot că ţinea atât de mult. Dar asta nu era tot, la urma urmei urechile nefiind decât o podoabă a capului. De data aceasta era însă vorba de salvarea întregului său trup. Pardaillan nu-i ameninţase decât urechile şi susţinea că dispariţia lor va înfrumuseţa chipul roşcovan al lui Gillot. Dar cu Gilles era altceva. Necruţătoarea mânie a unchiului îi va pune în primejdie chiar viaţa ! Gillot se aştepta să fie cel puţin spânzurat dacă vreodată ar fi dat nas în nas cu înfricoşătorul bătrân, care nu şovăia să-şi dea mai curând viaţa şi averea, decât să piardă stima stăpânului său !   Iar acest stăpân, la rândul lui, ce soartă i-ar rezerva el lui Gillot ? Gillot se cutremură şi simţi cum îi cresc aripi la picioare. Se caţără pe scară cu toată iuţeala inspirată de această groază pe deplin îndreptăţită. în câteva secunde, Gillot ajunse în camerele de lângă bucătărie şi acolo îşi spuse : ..Gândindu-mă bine, la Paris nu pot rămâne. Dacă n-aş muri spânzurat, sugrumat sau zdrobit de tortură, aş muri de frică, ceea ce e totuna. Trebuie să dispar !” Şi Gillot voi s-o ia la sănătoasa. Dar în aceeaşi clipă, chipul i se întunecă. Ca să mergi departe ai nevoie de mulţi bani. Un alt gând îi străbătu pe loc mintea vicleană, şi chipul lui luă pe dată expresia unui asemenea rânjet, încât ai fi putut crede că înnebunise de-a binelea. Nu, Gillot nu era nebun ! Îşi amintise doar că dacă el era sărac, unchiul lui era foarte bogat. Tot hoinărind şi scotocind prin palat, Gillot descoperise de mult venerabilul cufăr, în care Gilles îşi îngrămădea la un loc scuzii pe care-i cîştigase, împreună cu cei pe care-i furase.   Două minute i-au fost de ajuns sprintenului Gillot să pună mâna pe un târnăcop, să găsească cheile, să zboare spre locuinţa unchiului său şi să-i deschidă odaia în care se găsea vestitul cufăr. Socoti în gând că Gilles va fi reţinut mai bine de un sfert de oră de cei doi Pardaillan. Gillot, înainte de a da prima lovitură, pipăi capacul cufărului ca să aleagă locul unde era mai bine să lovească. Un lung fior de bucurie şi uimire îl zgudui din cap până-n picioare : la prima mişcare izbuti să ridice capacul. Cufărul nu era încuiat ! De ce ? (Cititorii noştri n-au uitat probabil că bătrânul Pardaillan trecuse pe a-colo). Fără să mai stea pe gânduri, Gillot dădu capacul la o parte, izbucni într-un răcnet de bucurie, căzu în genunchi şi-şi înfundă cele două braţe până la cot în grămezile de scuzi. In acele clipe Gillot uitase şi de dracu, şi de Dumnezeu. Uitase şi de Pardaillan, şi de unchiul său. După un răgaz de îneîntare şi visare, Gillot îşi aminti totuşi că se află acolo ca să-şi umple buzunarele, treabă pe care o începu neântârziat.   „Nu voi putea niciodată să car totul !” bombăni el cu un oftat de mânie neputincioasă, un adevărat oftat de avar. Aceste cuvinte îl întruchipau cum nu se poate mai bine pe Gillot. Totuşi îşi îngrămădi claie peste grămadă scuzii în buzunare, în încălţări, în pieptar, fără să se gândească nici un moment că nu va putea face un pas pe stradă, fără să zornăie ca un catîr cu clopoţei şi fără să împrăştie aurul pe tot drumul. După ce se înfruptă cât putu din argintul şi aurul din ladă. Gillot. cu picioarele crăcănate, cu braţele înţepenite, greoi şi împiedicat, se dădu un pas înapoi murmurând : „Ce nenorocire ! Am luat abia jumătate. Dar hai s-o şterg !” Se întoarse spre uşă şi rămase încremenit Unchiul era acolo ! Cumplitul Gilles, rezemat de uşa închisă, cu un rânjet şters pe buze, îl privea cum se agită. Gillot voi să-şi împreuneze mâinile, dar mişcîndu-se, doi sau trei scuzi se rostogoliră pe podea. El se prăbuşi în genunchi şi atunci îi plesniră ghetele, iar ţopăiala scuzilor reîncepu, un adevărat torent de aur pe care bătrânul îl urmărea cu coada ochiului, con-tinuînd să rânjească în chipul cel mai hidos.   Gillot încercă şi el să zâmbească ; de aici o ciocnire între două schimonoseli nemaipomenite. —-Unchiule, preacinstite unchi, bîlbpâi Gillot. — Ce faci aici ? întrebă bătrânul. — Nu vezi, hm… încerc să fac ordine în cufăr… — Bun ! Faci ordine în cufăr ? Ei bine, dă-i drumul mai departe, băiete ! Gillot rămase fără glas. — Cum… să continui ? Bineînţeles : în cufărul meu se găsesc douăzeci şi nouă de mii trei sute şaizeci şi cinci de livre de argint şi şaizeci de mii două sute douăzeci şi opt de livre de aur ; în total, dacă nu mă înşel la socoteală, optzeci şi nouă de mii cinci sute nouăzeci şi trei de livre. Numără, băiete, numără în faţa mea ban cu ban ; aşază totul în fişicuri de câte douăzeci şi cinci, aurul la dreapta, fiind mai nobil, iar argintul la stânga ; hai, ce mai stai ? — Gata, cinstite unchi, bunul meu unchi, gata, încep ! spuse Gillot. Prima mişcare fu să-şi golească buzunarele, încălţările şi pieptarul. Numărătoarea porni în ordine şi metodic, sub privirile unchiului ai cărui ochi scăpărau ca nestematele roşii. Pe măsură ce fiece fişic era pus din nou la locul lui în cufăr, Gillot îşi înăbuşea câte un oftat, în timp ce unchiul număra : „încă cincisprezece mii… încă douăsprezece mii…” Suma descreştea din ce în ce, pe măsură ce monezile erau din nou rostuite în cufăr. Operaţia, după cum ne putem uşor da seama, a durat multă vreme. începută pe la orele două, ea s-a terminat abia pe la cinci spre seară.   Toată această întâmplare se petrecea în acelaşi timp cu reîntoarcerea regelui Charles IX la Paris şi în momentul când cei doi Pardaillan luptau în strada Montmartre cu oamenii lui Damville. Deci, unchiul Gilles rostea totalul, pe măsură ce grămezile de aur şi de argint se îngrămădeau iar în cufăr. ,,Nu mai lipsesc decât cinci mii de livre… numai patru mii… numai trei mii…” Gillot, caro aşezase cu băgare de seamă ultimul ban şi scoase un ultim oftat, privi în jurul lui şi nu mai văzu nimic. Podeaua se golise de tot şi nu se mai vedea nici un singur scud. — Ce spui acolo, unchiule ? i se adresă Gillot. — Spun că nu mai lipsesc decât trei mii de livre. Gillot se scotoci şi scoase din buzunar scudul, cei doi soli şi cei şase bănuţi care formau averea lui personală. întinse cu eroism bătrmului, care-i înhaţă- şi ascunse — Dar restul ? — Care rest, unchiule ? Cele trei mii de livre ! Nu mai am nimic, unchiule ! Hai, grăbeşte-te, că dacă nu, te caut. . . – Caută-mă, dragă unchiule, că eu nu mai am nimic?r Gilles îşi înăbuşi un bombănit de deznădejde. Pipal cu miinile tremurătoare căută vestmintele lui GillOt o sudoare rece îi apăru pe pielea capului. Gillot ! — Dezbracă-te ! Gillot se supuse, mai mult mort decât iuv- BătrnuI Gillot cercetă fiecare loc.strâmt, pipăi cusăturile întoarSe pe dos buzunarele, descusu căptuşelile şi trŁbui să ac cepte cruda realitate : Lipseau trei mii de livre din comoară ! O înjurătură sălbatică şi un urlet de groază răsunară .n acelaşi timp în încăpere : înjurătura venea dela Gillot care totodată răcnea : — Dă-mi-i înapoi, ticălosule ! Urletul fusese al lui Gillot, pe care unchiul îl apucase de beregată. — Economiile mele de cinci ani ! zbieră CiUes. Dar atunci cine mi i-a luat. sărmanii mei bănuţi of Dragii mei bănuţi, unde aţi plecat ?…   Numai bătrânul Pardaillan ar fi putut răspunde? la această întrebare. Dar Gillot socoti că venise momentul potrivit” să se dea bine pe lângă unchi şi-i şopti : Unchiule, am să te ajut să-i regăseşti ! ei stai ! urla bătrânul care uitase de nepot tu ai venit aici ca să mă furi ! Tu – Aşteaptă umai ! Ai să vezi îndată ce ai să păţeşti pentru trădarea ta ! Hai, îmbracă-te, dar repede ! In acelaşi timp îşi scutură nepotul cu o putere? Numai tu ? a-i putut lua bani- în sfârşit, îi dădu drumul lui , Gillot se îmbrăcă la repezeală. Gilles, în vremea asta, se liniştise treptat. ” . Gillot fu gata, îl înhaţă de ceafă cu degetele lui lungi, osoase şi tari ca fierul, închise cu grijă odaia, şi-l tîrî după el. — Indurare ! gemea Gillot. Ajunşi jos, Gilles dădu drumul nepotului şi scoţând un pumnal ascuţit, îi zise : — La prima mişcare pe care o faci ca să fugi, îţi tai beregata ! Ameninţarea aceasta îl mai linişti pe Gillot. Prin urmare nu urma să fie omorât, din moment ce era ameninţat cu moartea numai dacă încerca să fugă ! — Ia-o înainte ! spuse unchiul, cu pumnalul în mână. Condus sau mai bine zis împins de bătrân, Gillot străbătu grădina şi intră în magazia grădinarului. — Pune mâna pe bulamacul ăsta ! porunci unchiul arătând spre un stâlp destul de lung, ascuţit la un capăt. Gillot se execută şi luă stâlpul pe umăr. — Ia şi frânghia asta ! Mai ia şi hîrleţul ăsta ! adăugă unchiul.   Nepotul se încarcă cu lucrurile ce-i fuseseră arătate. Temutul bătrân făcea haz privindu-şi nepotul împovărat cu instrumentele propriei sale torturi, iar Gillot, astfel încărcat, se îndreptă din nou spre oficiu şi pătrunse apoi în coridorul pivniţei. Din oficiu, Gilles luă în trecere o torţă şi un cuţit. îl împinse pe nepot în pivniţă, iar când ajunseră jos, îl tîrî în fund şi-i spuse : — Sapă aici ! Gillot, o adevărată zdreanţă de om, pierit de groază, năucit, începu să sape cu hîrleţul. Gillot înfipse adânc cu barosul stâlpul în gaura săpată, până când Gilles constată că e destul de ţeapăn şi îi strigă: Ajunge ! Atunci bătrânul îl luă pe nepot, îl lipi de stâlp şi-l legă cu frânghia, astfel încât să nu poată mişca nici braţele nici picioarele şi nici capul. Gillot, înnebunit de frică, nu se împotrivea, căci instinctul lui vital nu-l îndemna să se revolte. — Ce-ai de gând să faci cu mine ? bolborosi el. — Ai să afli, îi răspunse unchiul.   Bătrânul împinse în faţa lui Gillot un fel de buturugă de lemn, se aşeză pe ea şi începu să ascută cuţitul adus din bucătărie pe tăişul pumnalului său. La vederea acestor pregătiri, Gillot începu să se văicărească fără încetare. Tocmai atunci mareşalul Damville pătrunse în pivniţă. — Mă plictiseşti cu zbieretele tale de porc dus la tăiere, strigă Gilles. Dacă nu taci, să ştii că te omor. Gillot amuţi pe dată. „Deci, nu vrea să mă ucidă, gândi el. Dar atunci, ce vrea ?” — Ei bine, continuă bătrânul Gilles, acum te voi judeca după mintea şi conştiinţa mea. Aceasta înseamnă că voi fi îndurător, în măsura în care crimele tale îngăduie îndurarea. Să-mi răspunzi cu toată sinceritatea. — Da, unchiule, îţi făgăduiesc din toată inima, răspunse Gillot, începând să mai prindă curaj. Intre timp însă, trăgea neîncetat cu ochiul la cuţitul pe care bătrânul îl ascuţea întruna cu sîrg. Acesta îl întrebă : — Ai urmărit deci trăsura în care monseniorul Ie-a ascuns pe prizoniere ? — Da, unchiule, până în strada de la Hache. — Te-a văzut cineva ? — Cred că domnul d’Aspremont trebuie să mă fi zărit. Dar nu cred că m-a recunoscut. — Şi care ţi-a fost gândul când ai urmărit trăsura ? — Nici unul. Voiam să văd, asta-i tot. — Ei bine, băiete, ai văzut ceea ce nu s-ar fi căzut să vezi ! — Vai mie ! Tare mă mai căiesc, cinstite unchi ! — Bine ! Acum spune-mi, pungaşule, spune-mi, ne-legiuitule, ce drac te-a împins să povesteşti blestemaţilor de Pardaillan ceea ce n-ai fi trebuit să vezi vreodată ? — Nici un drac. Am vrut să-mi apăr urechile, unchiule. — Ah ! laş nenorocit ! Voiai să-ţi salvezi urechile, în timp ce eu îţi dădeam o pildă vie, oferindu-mi întreaga avere, cu toate că aş fi murit de mîhnire dacă mi-ar fi fost primită ! Ştii tu, blestematule, ce nenorociri îi va aduce trădarea ta ilustrului meu stăpân ? — Vai, unchiule, iartă-mă ! — Şi eu, eu ce voi deveni ? Ce voi răspunde acestui puternic senior când mă va trage la răspundere ? Bătrânul Gilles era sincer. Lăsă să-i cadă capul între mâini şi-şi punea întrebarea dacă nu era mai bine să moară decât să înfrunte mânia mareşalului.   Avea totuşi un martor al împotrivirii şi al deplinei sale nevinovăţii. Acest martor era chiar Gillot. Era deci preţios şi trebuia păstrat. — Ascultă ! îi spuse el ridicând capul. Nu te condamn la moarte. Monseniorul va lua în privinţa ta hotărârea pe care o va crede de cuviinţă. Trebuie totuşi să pedep sesc laşitatea şi trădarea, care mă aduc pe mine însumi în pragul spânzurătorii, fără să mai vorbim de faptul că ele îmi pătează cinstea. Bagă do seamă că nici nu po menesc de cele trei mii de livre lipsă din cufăr… — Da, dar nu le-am luat eu ! urlă Gillot. — Nu-ţi mai spun nimic, continuă Gilles din nou tulburat. de marea hoţie pe care te pregăteai s-o făptuieşti. De ce nu ţi-a trecut mai bine prin minte să mă înjunghii, decât să te atingi de scumpii mei bănuţi ? Dar, cum îţi spuneam, îţi iert această crimă ! în ce priveşte însă trădarea, monseniorul va judeca şi poate te va cruţa şi el dacă-i vei povesti lucrurile aşa cum s-au petrecut. Mi-o juri ? — Ţi-o jur pe partea mea de rai ! — Bine. în acest caz mă voi mulţumi să te trag la răspundere numai pentru răul pe care mi-l faci, fiind în primejdie de a fi cel puţin izgonit de seniorul meu. Şi am să te pedepsesc pe acolo pe unde ai păcătuit… — Dar cum ? Cum ? îngăimă Gillot înverzit de spaimă. — I-ai trădat pe seniorul şi pe unchiul tău pentru a-ţi salva urechile. Ei bine, am să-ţi tai urechile ! — Indurare ! răcni nefericitul Gillot.   Gilles se ridicase liniştit şi încercă tăişul cuţitului pe unghia degetului mare. Se apropie de nepot care, livid, cu ochii închişi, mai avu puterea să se ferească. — Cel puţin nu-mi tăia decât una !… Nici nu terminase bine această ciudată rugăminte, că un urlet înfricoşător îi ţişni din gîtlej : cumplitul bătrân îi apucase urechea, dreaptă, trase cu putere de ea şi o tăie dintr-o singură lovitură de cuţit. Urechea căzu pe podeaua pivniţei. — Cruţare pentru aceea care mi-a rămas, strigă Gillot, înnebunit de groază şi de durere. Cruţare ! Milă !… Se auzi un al doilea urlet şi apoi nepotul leşină. Cu aceeaşi seninătate, unchiul trecuse la stănga şi, într-o clipită, urechea stingă a lui Gillot ajunse lângă cea dreaptă, pe podeaua insângerată.   Nimeni nu-şi poate ocoli soarta, afirmă fataliştii. Se pare că aceea a bietului Gillot fusese ca, mai devreme sau mai tîrziu, să fie lipsit de aceste două imense şi clă-păuge podoabe, cu care natura îl înzestrase din plin de fiecare parte a chipului. După ce îşi termină treaba, monstruosul bătrân începu să zâmbească. Dar când îşi văzu nepotul plin de sânge şi fără cunoştinţă, se cutremură şi mormăi : „Drace, nu trebuie ca prostănacul ăsta să moară numaidecăt. Este doar martorul meu în faţa mareşalului.” Alergă deci în grabă la oficiu şi aduse apă, vin îndulcit, un întăritor şi comprese. După ce spălă bine cele două răni, după ce le arse cu vin îndulcit şi le legă cum trebuie, strecură o înghiţitură de întăritor între buzele bolnavului şi îi stropi faţa cu apă rece. Gillot îşi reveni, deschise nişte ochi pierduţi şi cre-zând că visase urât, îşi duse îndată cele două mâini la urechi. Dar acestea nu mai existau… Gillot gemu jalnic. — Nu cumva ai să te plângi de ceva ? îl întrebă unchiul cu acea intonaţie batjocoritoare, care i se atribuie de obicei lui Satan în vechile legende. — Ce nenorocire ! răspunse Gillot, cum am să mai pot auzi acum ? — Prostănacule ! replică Gilles.   Aceasta fu singura mângâiere pe care i-o acorda bietului mutilat. în acelaşi timp însă, îl luă de braţ, îl ajută să se ridice, îl puse pe picioare şi împreună se îndreptară spre scară, la lumina ultimelor pâlppâiri ale torţei gata să se stingă. Dar rămaseră pironiţi locului, unul mai îngrozit decât celălalt. în faţa lor se afla un om ! Iar acest om era mareşalul de Damville ! — Monseniore ! exclamă Gilles, căzând în genunchi. — Ei bine, rosti Damville cu un glas liniştit ; ce se întâmplă aici ? — Ah, monseniore, o nenorocire înspăimântătoare ! Sunt nevinovat, v-o jur ! Am vegheat, supravegheat aşa cum mi-aţi poruncit când aţi plecat. Soarta şi acest mizerabil au făcut totul. — Lămureşte-mă mai bine, jupâne Gilles, i se adresă Damville cu asprime. — Ei bine, monseniore, blestematul de Pardaillan ştie acum unde se află cele două captive… — Şi tu n-ai nici o vină în această trădare ? — Monseniore, v-o jur ! Dar binevoiţi să-l întrebaţi pe acest mizerabil, căruia i-am tăiat urechile. — E de prisos. Am încredere în cuvântul tău, Gilles. Ridică-te. — Ah, monseniore ! exclamă intendentul : credeţi ce doriţi, dar ceea ce mi-aţi spus acum este pentru mine o răsplată mai strălucită decât aceea din ziua când mi-aţi dăruit cinci sute de scuzi dintr-o dată ! — Aşadar, îmi rămâi devotat ? — Până la moarte ! Vorbiţi, porunciţi-mi, viaţa mea vă aparţine ! — Atunci vino şi caută să te foloseşti de toată şiretenia ta. N-am nevoie de sângele tău, dar ceea ce eu voi cere acum va fi neîndoielnic mai greu decât să mori pentru mine. — Sunt gata la orice, monseniore !   Bătrânul se ridică mândru în picioare. Mareşalul a spus că are încredere în cuvântul lui, al unui lacheu ! Ca în acel al unui gentilom !… de la egal la egal ! Gilles simţi cum talentul lui de intrigant se înzeceşte şi ardea de nerăbdare să se arunce în luptă, întrezărind la capătul acestei lupte o victorie strălucită, iar odată cu ea, averea. Damville urca scara pivniţei, adâncit în gânduri. — Monseniore, dar acest nătâng ? spuse bătrânul ară-tând spre Gillot leşinat. Să-l dau gata ? — Nu, fiindcă va putea servi în cele ce vei avea de făcut. Vino !… îl vom lăsa pe mareşalul Damville, hărţuit de ura şi furia sa, în căutarea mijlocului de a-i lovi de moarte pe cei doi Pardaillan şi a pune din nou mâna pe Jeanne. îi vom părăsi şi pe Francois de Montmorency, pe sărmana nebună şi pe Loi’se, aflaţi cu toţi în casa învăţatului Ramus, unde nevoile povestirii ne vor readuce curând. Trei zile după aceste evenimente, trei zile după reîntoarcerea triumfală a regelui în capitala sa, în timp ce la biserica Saint-Germain-FAuxerrois zece lovituri răsunau în noapte anunţând ora, două umbre mergeau fără grabă în întunericul care învăluia grădinile noului palat al reginei.   Pe actualul loc al halei de grîu (Bursa de comerţ) se ridica altădată palatul Soissons, nu departe de palatul Nesle. Catherine de Medicis, care avea un simţ deosebit al proprietăţii, cumpărase întinsele grădini şi terenuri virane din jurul palatului Soissons, căzut în ruină. Poruncise să fie doborâte zidurile şubrede, iar o armată de zidari se străduise să scoată din pământ, ca prin puterea baghetei magice a unei zâne, un palat de o elegantă măreţie, în timp ce o armată de grădinari făcuse să răsară în jurul palatului reginei, arbuşti, plante şi flori. In aceste grădini, Catherine, care toată viaţa a dus dorul Italiei, a cerut să fie răsădiţi, cu mari cheltuieli, portocali şi lămâi. Ii plăceau toate desfătările, toate bucuriile ameţitoare, toate parfumurile, sângele şi florile. La capătul acestor grădini, într-un colţ al unei mici curţi aflată într-un ieşind în direcţia Luvrului, fusese ridicată, după porunca şi planurile Caterinei, o coloană dorică  şi azi în picioare  ultimă rămăşiţă a acestui armonios ansamblu de construcţii. Acest soi de foişor fusese clădit pentru astrologul reginei. Spre acest turn se îndreptau cele două umbre de care am vormbit. Umbre… deoarece Ruggieri şi Catherine — ei doi erau — înaintau în linişte, înveşmântaţi în negru. Se opriră la piciorul coloanei.   Astrologul scoase o cheie din pieptar şi deschise o uşă joasă. Intrară şi se găsiră imediat în faţa unei scări, care urca în spirală până la platforma turnului. Acolo se afla un cabinet, sau mai curând o cămăruţă îngustă, unde Ruggieri îşi depunea instrumentele de lucru, lunete, compasuri ş.a. Drept mobilă, nu se găseau acolo decât o masă încărcată cu cărţi şi două fotolii. O ferestruică îngustă, dând spre strada de la Hache, lăsa să pătrundă aerul în acest colţişor. Prin această ferestruică, bătrâna Laura, spioană a unei spioane, comunica cu Ruggieri. Tot pe aici îşi arunca Alice de Lux rapoartele destinate reginei. In ziua aceea, Catherine primise de la Laura un bilet conţinând aceste câteva cuvinte : „Astă-seară, pe la zece, ea va primi o vizită importantă, despre care vă voi raporta mâine”. — Majestatea voastră doreşte să aprind o făclie ? întrebă Ruggieri. în loc de răspuns, Catherine apucă grăbit mâna astrologului şi i-o strânse puternic, făcându-i semn să păstreze linişte. într-adevăr, dinspre stradă ea auzise un zvon de paşi care se apropiau de turn. Iar Catherine de Medicis, care ar fi putut fi un poliţist de mâna întâi, îşi spuse din instinct că paşii erau, fără îndoială, al persoanei care trebuia să-i facă Alicei de Lux acea vizită importantă.   Regina se apropie de ferestruică şi pentru că nu putea vedea nimic din pricina întunericului prin adânc, se aşeză astfel încât să poată asculta. Paşii se apropiau. — Trecători ! zise Ruggieri, dând din umeri. Cre-deţi-mă. majestate ! El ridicase glasul ca şi cum ar fi voit să se facă auzit de cei ce veneau. — Linişte ! şopti Catherine pe un ton ameninţător, care-l făcu pe astrolog să pălească. Persoanele care umblau pe stradă, oricine ar fi fost ele, nu puteau bănui cu nici un chip că erau pândite. Ele se opriră lingă turn, nu departe de ferestruică, iar regina auzi un glas… un glas de bărbat învăluit într-o tristeţe greu de definit şi care o făcu să tresară surprinsă. Glasul rostea : — O voi aştepta aici pe majestatea voastră. Din acest punct voi supraveghea în acelaşi timp strada Traversând, cât şi strada de la Hache. Nimeni nu va putea ajunge la uşa verde fără ca eu să-i ţin calea. Majestatea voastră va fi deci în deplină siguranţă… — N-am nici o teamă, conte, răspunse un alt glas, de astă dată de femeie. — Deodat ! murmură înfundat Ruggieri. — Jeanne d’Albrct ! adăugă Catherine de Medicis. — Iată uşa, doamnă, se auzi din nou glasul contelui de Marillac. Vedeţi, prin grădină se zăreşte o lumină Fără îndoială că ea a primit mesajul dumneavoastră şi acum vă aşteaptă… — Tremuri, bietul meu copil ? — Niciodată în viaţa mea nu voi mai trăi o asemenea emoţie, cu toate că am trecut prin atâtea, unele plăcute, altele cumplite. Gândiţi-vă, Majestate, că în acest moment este în joc viaţa mea ! Orice s-ar înttâmpla însă. eu vă binecuvântez, doamnă, pentru bunăvoinţa pe care înţelegeţi să mi-o acordaţi. — Deodat, ştii bine că te iubesc ca pe fiul meu. — Da, regina mea, ştiu. Dar din păcate o alta ar trebui să se afle în locul dumneavoastră. Când mă gân-desc, doamnă, că propria mea mamă m-a recunoscut fără îndoială în timpul convorbirii de la Podul de lemn, că a observat tulburarea mea, mi-a atins rana, mi-a simţit durerea şi n-a rostit totuşi nici un cuvânt, n-a făcut nici un gest, n-a dat nici un semn de dragoste, că a rămas rece ca gheaţa, de nepătruns, înspăimântătoare în încremenirea ei.   Contele îşi arătă printr-un gest adânca lui mîhnire, iar zgomotul înăbuşit al unui suspin ajunse până la urechea Catherinei, care rămase nepăsătoare. Curaj. îl îndemnă Jeanne d’Albret ca să mai schimbe gândurile tânărului. Nădăjduiesc că peste o oră am să-ţi pot face o mică bucurie, scumpul meu copil…” Cu aceste cuvinte, regina Navarei trecu repede strada şi se duse să bată la uşa verde. O clipă mai tîrziu, uşa se deschidea şi Jeanne d’Albret pătrundea în casa Alicei de Lux. Contele de Marillac, cu braţele încrucişate pe piept, se sprijini de turn şi începu să aştepte. Capul lui aproape că atingea ferestruica. Care au fost gândurile acestor trei fiinţe de-a lungul clipelor care se scurgeau una câte una în tăcerea nopţii ? Astrologul ca tată, regina ca mamă, iar Deodat, copilul!… Printr-o mişcare înceată, Ruggieri se aşezase pe nesimţite într-o poziţie, care s-o împiedice pe Catherino să scoată braţul prin ferestruică. Ce bănuială îngrozitoare îi trecea oare prin minte ? Catherine era întotdeauna înarmată cu un scurt pumnal ascuţit, o armă florentină, pe a cărui lamă erau imprimate minunate arabescuri ; un înfricoşător giuvaer în mâinile reginei.   Ruggieri se cutremura de groază, căci el însuşi muiase vîrful pumnalului într-o otravă fulgerătoare iar cea mai mică înţepătură cu acest preţios obiect de artă era mortală. Cine ştie dacă regina nu intenţiona să-şi întindă pe neaşteptate braţul şi să lovească ? Oricum însă, ea rămase nemişcată. Orologiul bătu la ora unsprezece şi apoi de jumătate. În sfârşit, când ultima bătaie de miezul nopţii se pierdea în văzduh, regina Navarei o părăsi pe Alice de Lux. Cu gîtul încordat, năpădit de nelinişte, contele o văzu venind, dar nu se putu clinti din loc. Catherine se pregătea să asculte. Iată însă că Jeanne d’Albert, apropiindu-se de contele Marillac, îi spuse doar atât : – Vino, dragul meu fiu, avem ceva de vorbit fără întârziere… Şi amândoi se îndepărtară… După plecarea lor, Catherine de Médicis şopti : — Acum poţi să-ţi aprinzi făclia. Astrologul dădu ascultare şi atunci se văzu cât era de livid, cu toate că mâna nu-i tremura de fel, iar căutătura îi era liniştită. Catherine, privindu-l atent, dădu din umeri şi zise : — Ai crezut că am să-l omor ? — Da, răspunse astrologul cu o înspăimântătoare sinceritate. — Nu ţi-am spus doar că nu-i vreau moartea ? Că-mi va putea fi folositor ? Vezi deci că nu mă gândeam să-l lovesc, de vreme ce mai trăieşte după cele ce am auzit amândoi. N-ai auzit ? Ştie că-i sunt mamă ! Astrologul nu răspunse nimic. — Până acum mă mai îndoiam ! Acum s-a terminat. El singur a spus-o. Ştie, René !…   Oricui altuia decât lui Ruggieri, aceste cuvinte ale Catherinei nu i-ar fi produs nici un fel de impresie. Dar astrologul o cunoştea, şi glasul cumplitei sale amante îi apăru atât de ameninţător, încât rămase cu ochii plecaţi, neîndrăznind s-o privească pe aceea care, în aparenţă, îi vorbea atât de liniştit. întunecată, cu gura încleştată, cu ochii aţintiţi în noapte spre punctul de unde dispăruse contele, regina continuă : — Vezi deci că poţi fi liniştit, dragul meu René ; dragostea ta părintească nu va fi supusă nici unei încercări. — Ba da, doamnă ! răspunse eu glas şoptit astrologul ; ştiu că fiul meu va muri şi că nimic pe lume nu-l poate salva. Catherine, uimită, îl privi pe furiş pe astrolog. — Lămureşte-mă şi pe mine spuse ea, aşezându-se într-un fotoliu. Ruggieri ridică capul. Chipul său nu era lipsit nici de frumuseţe, nici de o anumită semeţie naturală. Ruggieri era departe de a fi un şarlatan. Fire complicată, slab până la a se învoi să execute fără crîcnire cele mai josnice treburi, necruţător în înfăptuirea crimelor pe care el însuşr n-ar fi fost niciodată în stare să le închipuie, milos când redevenea el însuşi, crud când ajungea din nou instrumentul reginei, şi-ar fi petrecut probabil viaţa studiind şi ar fi devenit un paşnic învăţat, dacă nar fi intâlnit-o în calea sa pe Catherine.   Arta ghicitului în stele nu era pentru Ruggieri, decât o îndeletnicire intermediară : el aspira mai sus şi mai departe. A cunoaşte adevărul, spunea el, înseamnă a-l stăpâni ! Ce putere de temut va avea la îndemâna sa omul care va izbuti să cunoască azi din ce va fi făcută ziua de mâine ! Şi ce va deveni această putere, dacă omul va putea să producă aur după placul lui ? Ruggieri avea deci o neclintită încredere în această artă. Mereu dezamăgit de calculele sale, adesea, după ce veghease nopţi întregi, lăsa să-i cadă pana plin de deznădejde. Curând însă, noi puteri îl împingeau înainte şi, cu o mânie rece, se cufunda iar în rezolvarea nerezolvabilului. Nu e deci de mirare că acest creier ostenit era bân-tuit de vedenii. „Doamnă, zise el, vreţi să aflaţi de ce fiul meu va muri şi de ce nimic nu-l va putea salva ? Am să v-o spun. Atunci când mi-am recunoscut fiul în hanul acela unde m-aţi trimis, m-am gândit la început numai la dumneavoastră. Ce însemna atunci fiul meu pentru mine ? Un necunoscut. în timp ce dumneavoastră, dumneavoastră eraţi marea iubire a vieţii mele. Apoi, puţin câte puţin, mila s-a strecurat în inima mea. Şi odată cu ea şi alte sentimente destul de puternice ca să mă facă să sufăr, dar nu atât de mari ca să vă pot înfrunta şi spune : pe acesta nu-l puteţi lovi. Iar atunci când am înţeles că l-aţi condamnat, m-am mulţumit doar să plâng în tăcere, fiindcă aţi dobâmdit asupra mea o putere neobişnuită, Catherine. Cred că n-am să vă uimesc spunându-vă că am luptat să vă izgonesc din sufletul meu. Mai ales în timpul din urmă, întrebând astrele şi neprimind decât răspunsuri îndoielnice, începusem din nou să sper.   Trebuie să vă spun că mă hotărâsem să intervin şi să împiedic uciderea copilului meu. Chiar adineauri, doamnă, dacă aţi fi încercat să-l loviţi n-aţi fi izbutit, pentru că acum câteva momente îmi mai închipuiam că va putea trăi. Acum însă ştiu că va trebui să moară. Catherine clătină din cap, cu o linişte înşelătoare. — Superstiţie ! murmură ea. — Vederi diferite, doamnă. Dumneavoastră vedeţi ceva. iar eu nu. Dacă dumneavoastră aveţi o vedenie, o numiţi nălucă. Dacă eu am o vedenie, o numesc corp astral. — Te cred, René, te cred, răspunse cu glas scăzut Catherine, deoarece această femeie atât de puternică şi care pusese o asemenea stăpânire asupra astrologului, era la rândul ei subjugată de el, când Ruggieri îi vorbea despre ocultism. Pe chipul astrologului se produse o schimbare ciudată. Ochii, uşor convulsionaţi, aveau acea privire îndreptată spre interior, care schimbă în întregime înfăţişarea feţei omeneşti. „Da, urmă el încet, atunci când Cerul nu vrea să-mi răspundă, când problemele ce le pun după datele siderale nu duc la o soluţie, Întrebarea pe care am pus-o puterilor nevăzute ajunge uneori la mine pe altă cale. Este tocmai ceea ce s-a petrecut acum. Iată ce am văzut, Catherine. Vă aflaţi lângă ferestruică iar eu în acest loc. Toată atenţia mea era aţintită asupra braţelor voastre. Inelul pe care-l purtaţi pe arătător strălucea blând în noapte şi nu-l scăpau din ochi. Căci astfel vă puteam urmări mâna, iar dacă aţi fi dus-o la pumnal, aş fi oprit-o. Deodată mi s-a tulburat vederea. în aceeşi clipă am sim-ţit un fel de uşoră zguduire în craniu, iar capul s-a îndreptat de la sine spre ferestruică. în faţa unor asemenea semne mi-era cu neputinţă să nu recunosc că eram în legătură cu nevăzutul. Reţineţi că de unde mă aflam, eu nu-mi puteam vedea fiul. Cu toate acestea l-am zărit foarte limpede. Era ca la vreo douăzeci de paşi în faţa ferestruicii, plutind în aer la o înălţime de vreo şapte sau opt picioare ; zbura, ca să spun aşa, într-un nimb strălucitor ; până şi el sclipea într-un fel ciudat, pe toată întinderea corpului. Cu o mână îşi apăsa pieptul în partea dreaptă. Apoi, mâna îi căzu încet. în locul unde se găsise înainte mâna, am văzut o rană întinsă, din care curgea şiroi un sânge asemănător unui cristal topit, şi nu roşu ca sângele omenesc. Fiul meu a plutit astfel, în faţa ochilor mei, aproape două minute.   Apoi, încetul cu încetul, contururile i-au devenit mai puţin lămurite ; forma s-a topit, până ce a rămas numai un abur subţire ; lumina s-a stins, viziunea s-a risipit şi apoi nimic…” Glasul lui Ruggieri de-abia se mai auzi rostind aceste ultime cuvinte şi nu mai era decât o şoaptă de neînţeles Regina se scutură ca pentru a se uşura de nefolosi-toarea povară a spaimelor închipuite ; ochii ei plini de ameninţare îşi înfipsese privirea de-o stranie limpezime în punctul urmărit de astrolog. „Soţul meu, mormăi ea printre dinţi, se jura că miros a moarte ! Poate ! Pe trupul lui Cristos, îmi place să fiu aceea care trece lăsând în urma ei un şir de cadavre, căci pentru a stăpâni, e nevoie să loveşti ! Vă mulţumesc vouă, puteri nevăzute care mi-aţi adus vestea ! Marillac trebuie să moară ; aşadar, să moară ! Charles trebuie sŕ moară şi el  să moară ! îngeri şi demoni, mă veţi ajuta să-l ridic pe tron pe fiul inimii mele, pe scumpul meu Henri…” Catherine îşi făcu în grabă o cruce şi atinse fruntea astrologului cu vîrful degetului ei îngheţat. Ruggieri se înfiora. — René, îi spuse ea, tu vezi bine că până şi Cerul îl condamnă… — E fiul nostru… . Ei bine, să lăsăm soarta să se împlinească ; să nu ne amestecăm, punând în discuţie sentinţele hotărâte de forţele atotputernice ; a aflat că îi sunt mamă şi de aceea este condamnat ! Catherine zicea „este” condamnat pentru că nu ştia prea bine dacă trebuie să spună Dumnezeu ori Satan. — Este condamnat, în timp ce eu visam pentru el un viitor regesc. Să nu mai vorbim de el, René !… Dar cealaltă ? Femeia aceea care şi ea ştie ! Ai auzit doar : Jeanne d’Albret cunoaşte taina… Pe aceasta, René, o condamn eu ! O am în mână. Visez să curăţ regatul pe care-l pregătesc fiului meu. Visez să reînscăunez autoritatea Romei, pentru a o întări astfel pe aceea a lui Henri. L-am iscodit pe Coligny, l-am cercetat pe Bearnez, i-am examinat amănunţit pe toţi aceşti seniori care se îmbulzesc plini de ifose la curte şi în tot oraşul. René, îţi spun, toţi, începând cu regina lor şi până la ultimul gentilom, toţi poartă în ei germenul revoltei. Ei nu se ridică numai împotriva bisericii ca o piedică ameninţătoare ci se simt asupriţi de puterea regală din Franţa ; acolo, în munţii lor au căpătat obiceiuri de neatîrnare şi nu puţini dintre ei îşi spun hughenoţi, ceea ce în realitate înseamnă pur şi simplu rebeli. René, dacă nu nimicesc reforma, monarhia însăşi va fi într-o zi reformată. Să începem deci prin a lovi capul. Jeanne d’Albret este capul protestanţilor. Ea cunoaşte taina mea. Ucigând-o, mă salvez pe mine, şi salvez totodată Biserica şi Statul.   Acestea fiind spuse, Catherine de Médicis ieşi împreună cu René afară din turn. — Parcă aveam de gând să citim în stele ? spuse acesta. — Cercetarea lor a devenit de prisos. Am aflat ceea ce voiam să ştiu. Străbătură grădinile în care se aflau şi ajunseră la o mică clădire, cu o înfăţişare elegantă, aşezată la o sută de paşi de turn. Aceasta se compunea dintr-un parter şi un singur etaj. Catherina o construise pentru a servi de locuinţă astrologului său. Era o casă frumoasă din cărămidă şi piatră albă, cu un balcon pântecos din fier forjat. O uşă frumoasă, arcuită, din stejar împodobit cu ghin-turi groase cu capete mari, ferestre cu vitralii delicate, o faţadă pe care se căţărau tufe dese de trandafiri, dădeau locuinţei o înfăţişare elegantă. Intrară şi din vestibul pătrunseră numaidecât într-o încăpere vastă, care ocupa toată aripa stângă a parterului. Pe o masă mare erau întinse hărţi cereşti întocmite chiar de Ruggieri ; pereţii erau acoperiţi cu rafturi de stejar pline cu cărţi. Regina şi astrologul se opriră câteva clipe în cabinetul de lucru plin de praf. — Să mergem în laborator, zise Catherina. Ruggieri se cutremură, dar se supuse. Străbătură din nou anticamera, iar Ruggieri, punând în mişcare trei broaşte complicate, sfârşi prin a deschide, după zece minute de trudă, o uşă grea întărită cu drugi de fier. In spatele acestei uşi se mai găsea una. Aceasta era în întregime de fier şi n-avea nici o broască. Catherine, apăsă cu putere pe un buton aproape invizibil, şi uşa se deschise sau, mai bine zis, se dădu înapoi, lăsând de o parte şi de alta destul loc pentru trecerea unui om.   Camera în care intrară acum ocupa aripa dreaptă a parterului. Aerul intra acolo prin două ferestre acoperite cu grijă de perdele groase de piele, care le apărau împotriva oricărei priviri ce ar fi ajuns să străbată vitraliile. Ruggieri aprinse două făclii de ceară şi atunci apăru interiorul încăperii. Tot peretele din fund era ocupat de bolta coşului de zid aşezată deasupra unei vetre atât de mari, încât ar fi putut forma ea singură o cameră separată. Sub această boltă fuseseră construite două cuptoare, având fiecare foalele lor de fierărie. Cuptoarele erau ticsite cu recipiente de diferite mărimi. Pe cinci sau şase mese, aşezate ici-colo se aflau retorte de toate dimensiunile. Pe o scân-dură, o colecţie de măşti de sticlă sau din plasă de oţel. La un semn al Catherinei, Ruggieri deschise un dulă-pior cu o cheie pe care o purta atîrnată de gît, sub vestă. Catherine se aplecă şi murmură : — Să alegem ! Ce-i cu acul acesta, René, acul ăsta frumos de aur ?… René se aplecă la rândul lui. Capetele lor aproape că se atingeau. Chipul Catherinei era hîd în acest moment pentru că râdea. De obicei, figura reginei avea o înfăţişare de întunecată tristeţe, nu lipsită de o anumită maiestate. Când zâmbea, izbutea să fie fermecătoare ca pe vremea tinereţii, când zâmbetul ei fusese cântat de toţi poeţii.   Dar când râdea într-un anumit fel, atunci devenea îngrozitoare. In ce-l priveşte pe Ruggieri, pe chipul lui nu se mai citea nici durere, nici nelinişte, ci doar sălbatica mândrie a savantului caro-şi priveşte opera. — Acul acesta ? răspunse el cu un surâs de înfricoşătoare modestie ; luaţi un fruct, de pildă, o piersică frumoasă, coaptă şi pîrguită : infigeţi acul în carnea ci gustoasă ; vedeţi, acul este atât de subţire încât ar fi cu neputinţă să se observe urma trecerii lui prin fruct. De altfel, fructul nu va fi deloc vătămat. Numai persoana care va fi mlncat această piersică va fi cuprinsă în timpul zilei de greţuri şi ameţeli ; iar până seara va fi moartă. — Ah ! Ah !… Dar lichidul acela gras din sticlă, care seamănă cu un ulei ? — Într-adevăr, doamnă, este un ulei. Dacă atunci când se pregăteşte lampa de noapte a majestăţii voastre, s-ar amesteca douăsprezece până la cincisprezece picături din acest ulei cu cel al lămpii, majestatea voastră ar adormi ca întotdeauna, fără să simtă nici o nelinişte sau indispoziţie. Atâta doar că ar adormi mai curând ca de obicei… şi nu s-ar mai trezi. — Minunat, René ! Da şirul acesta de sticluţe ? — Esenţe de flori, regina mea. Iată trandafirul, iată garoafa şi aici heliotropul ; mai departe, violeta şi portocalul. Vă plimbaţi, de pildă, în grădină cu un prieten şi-i atrageţi atenţia asupra frumuseţii unui trandafir. Prietenul vostru admiră şi apoi cere să culeagă floarea. O culege şi o miroase : poate fi socotit mort dacă în ajun aţi făcut o mică crestătură în arbust şi dacă în crestătură aţi turnat zece picături din această esenţă. Vă puteţi mulţumi să turnaţi doar o singură picătură pe floarea cei.va fi oferită. Parfumul florii nu va fi schimbat, deoarece fiecare din aceste esenţe corespunde cu propriul parfum al florii.   — Foarte frumos, René ! Dar pomezile acestea ? — Sunt pomezi obişnuite, doamnă. Cea neagră este pentru gene şi sprăncene, cea roşie pentru buze şi mai e crema de întins pe faţă ; acestea sunt creioanele pentru înfrumuseţarea ochilor. Numai că femeia care va întrebuinţa aceste creme şi aceste creioane, va fi cuprinsă, în următoarele două zile, de puternice mâncărimi pe obraz, unde curând va apare o rană care va distruge şi cel mai fermecător chip. — Ah, dar atunci nu-i ucigător ? — Ei, doamnă, se poate ucide o femeie tânără răpin-du-i frumuseţea. — Toate acestea sunt fulgerătoare, şopti Catherine. Dar aici ce-i ? Apă ? — Da, doamnă, apă curată, fără nici un gust, aromă sau miros, fără parfum, o apă care n-ar strica cu nimic apa, sau vinul, sau un lichid oarecare cu care aţi amesteca-o în proporţia infimă de treizeci, patruzeci de picături la o oca. Aceasta, doamnă, este capodopera Lucrc-ţiei : aqua-tofana. — Aqua-tofana ! repetă în şoaptă regina. — O adevărată capodoperă ! Spuneaţi, nu fără temei, că efectul tuturor acestor otrăvuri este prea fulgerător, înţeleg că sunt cazuri când trebuie lucrat cu o oarecare prudenţă. Aqua-tofana, limpede ca un cristal, nu lasă nici o urmă în corpul oricărei fiinţe, animal sau om, care ar fi băut din ea. Omul acela, dacă a avut cinstea să cineze la masa voastră, se va întoarce la el în perfectă stare de sănătate.   Numai că după o lună el va începe să simtă o indispoziţie, o nelinişte deosebită ; treptat îi va fi cu neputinţă să mai mănânce, va cădea într-o slăbiciune generală, iar trei luni după aceea cină, va fi îngropat. — Grozav, spuse Catherina, dar prea încet. — Să vorbim deschis. în cât timp doriţi ca… piedica să fie înlăturată ? — Trebuie ca Jeanne d’Albret să moară peste douăzeci sau treizeci de zile, nici mai mult, nici mai puţin. _ Lucrul e posibil, doamnă, iar victima ne va indica singură mijlocul de folosit. Alegeţi de pe tot acest raft de abanos. — Cartea aceasta ? — Este o carte de rugăciuni, doamnă, de un nepreţuit folos în mâna unui catolic, valoroasă pentru lucrătura închizătoarei de aur şi legătura ei în argint. E de ajuns s-o răsfoieşti. — Dar, Jeanne d’Albret e protestantă, îl întrerupse Caterina. Broşa aceasta, ce-i cu ea ? — Este un giuvaer minunat. Din nefericire, care se închide greu. Atunci, se înttâmplă ca persoana care se serveşte de ea să forţeze arcul şi apăsând, se înţeapă la mână ; o înţepătură neînsemnată, care însă în următoarele opt zile provoacă o cangrenă zdravănă. — Nu. Dar sipetul acesta ce-i ? — II vedeţi, doamnă, e un sipet obişnuit, la fel cu toate celelalte din lume, cu o singură diferenţă totuşi, că el a fost cizelat de meşteşugari pricepuţi şi că este făcut din aur masiv, ceea ce-l transformă într-un dar cu adevărat regesc. Apoi mai există încă o diferenţă. Deschi-deţi-l, doamnă ! Catherine îl deschise fără nici o şovăire. Un altul de-cât Ruggieri ar fi tresărit în faţa acestei dovezi de deplină încredere. El era însă obişnuit. — Priviţi, doamnă, continuă Ruggieri, interiorul acestui mic sipet este dublu şi făcut dintr-o frumoasă piele de Cordoba. Această piele de Cordoba formează ea singură un obiect de artă, fiind imprimată în relief după metodele secrete ale tradiţiei arabe şi este uşor parfumată, aşa cum vă puteţi încredinţa. Catherine, fără nici o ezitare, aspiră parfumul delicat ce se răspândea uşor din interiorul sipetelui. — Nu e nici o primejdie să mirosiţi acest parfum, continuă chimistul. Dacă însă aţi atinge această piele, dacă v-aţi lăsa mâna în acest sipet destul timp, adică în jur de o oră, esenţele cu care este îmbibată pielea s-ar comunica sângelui vostru prin pori şi peste douăzeci de zile aţi fi doborâtă de o febră, care în trei sau patru zile vă va fi fatală. — Foarte bine. Dar ei m-ar determina să-mi las mâna în acest mic cufăr timp de cel puţin o oră ? — Dacă mâna voastră nu va atinge pielea de Cordo-ba, nu poate oare pielea să vină în întâmpinarea mâinii ? Vă ofer acest mic sipet… ii daţi o întrebuinţare oarecare… va servi la păstrarea eşarfei pe care o purtaţi la gît şi a mănuşilor ce se vor lipi de mâna voastră. Eşarfa sau mănuşile, rămânând închise în cufăraş, efectul lor devine la fel de puternic ca al pielii propriu-zise. — Iată o adevărată capodoperă, murmură regina. Ruggieri se ridică. Mândria lui de chimist găsi în aceste momente răsplata migăloasei sale munci. — Da, zise el, aveţi în faţă capodopera mea. Mi-au trebuit ani îndelungaţi ca să combin elementele subtile, în stare să se potrivească şi pielei ca şi tunicii lui Nes-sus ; am vegheat nopţi peste nopţi, eram de o sută de ori gata să mă otrăvesc singur, până ce am găsit esenţa care să se comunice prin atingere şi nu prin miros sau pe gură. în acest cufăraş de temut am ferecat moartea, pe care am schimbat-o astfel într-o slugă ascultătoare, mută. nevăzută şi de nerecunoscut. Luaţi-I, regina mea, e al vostru. — Îl iau ! răspunse Catherine. Într-adevăr, ea închise la loc cufăraşul şi-l ridică. îl păstră o clipă în cele două mâimi înălţate în dreptul ochilor şi murmură : — E voinţa lui Dumnezeu !   descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..

CAVALERII PARDAILLAN   I CEI DOI FRAŢI   Casa era mică, nu avea decât parter, iar înfăţişarea îi era sărăcăcioasă. Aproape de o fereastră deschisă, aşezat într-un fotoliu cu blazon, se zărea un om bătrân voinic, cu părul alb: una din acele fizionomii aspre, asemănătoare celor ale căpitanilor care au supravieţuit epopeelor războinice din vremea regelui Francisc I. Acesta fixa cu o privire posomorâtă masa enormă, gri, a castelului feudal al neamului Montmorency, care în depărtare îşi azvârlea orgolios către azur turnurile ameninţătoare. Apoi privirea i se întoarse. Un suspin, teribil ca un blestem nemărturisit, îi umflă pieptul; El întrebă: — Fiica mea? Unde este fiica mea? O servitoare care deretica îi răspunse: — Domnişoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare. Fruntea bătrânului fu luminată de o expresie de inefabilă tandreţe; surâse cu drag şi murmură: — Da, e adevărat, a venit primăvara. Gardurile vii sunt înmiresmate. Fiecare copac pare un uriaş buchet. Totul,râde, totul cântă, pretutindeni vezi doar flori. Dar cea mai frumoasă floare, draga mea Jeanne, nobila şi pura mea copilă, tu eşti Spunând acestea, privirea i se îndreptă din nou către silueta măreaţă a castelului înălţat pe o colină, asemenea unui monstru de piatră care-l pândea din depărtare — Tot ceea ce urăsc se află acolo! mormăi el. Acolo este puterea care m-a sfărâmat, care m-a distrus! Da, eu, seniorul de Fiennes, odinioară stăpânul întregii regiuni, am ajuns să duc o viaţă mizerabilă, aici, în acest sărman colţ de ţară pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! Dar ce spun eu oare, smintitul de mine? Nu încearcă el chiar acum să mă alunge de pe acest petec de pământ, ultimul nostru refugiu? Cine ştie dacă mâine fiica mea va mai avea un acoperiş deasupra capului!Of, Jeanne tu culegi floripoate ultimele tale flori!.   Şi două lacrimi săpară o dîră amară printre zbârciturile acestui chip disperat. Deodată, păli înspăimântat: un cavaler înveşmântat în negru descalecă în faţa casei, apoi intră şi se înclină în faţa lui!. — Infernul!Judecătorul lui Montmorency! — Senior de Piennes, tocmai am primit din partea stăpânului meu, conetabilul, o hârtie pe care mi s-a ordonat să v-o aduc de îndată la cunoştinţă. — O hârtie, murmură bătrânul,în timp ce un fior de nelinişte îl străbătu din cap până-n picioare, — Sire, misiunea mea este neplăcută: hârtia asta este o copie a unei hotărâri a Parlamentului din Paris, cu data de ieri, sânbătă 25 aprilie a anului 1553. — O hotărâre a Parlamentului! exclamă seniorul de Piennes indreptându-se şi încrucişîndu-şi braţele. Vorbiţi, domnule. Ce nouă lovitură mi-a rezervat ura conetabilului? Să vedem! spuneţi! — Sire, spuse judecătorul cu o voce ruşinată, hotărârea arată că dumneavoastră ocupaţi pe nedrept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile dându-vă proprietatea asupra acestui pământcare trebuie să se reîntoarcă familiei Montmorency, şi că sunteţi obligat să restituiţi castelul, cătunul, păşunile şi pădurea, în decurs de o lună   Seniorul de Piennes nu făcu nici o mişcare, nici un gest. O paloare inspăimântătoare se răspândi pe chipul său şi, în tăcerea încăperii, pe când afară se auzea cântecul unei mierle cu cap negru de pe o crenguţă înflorită de prun, vocea sa tremurătoare se făcu auzită, din ce în ce mai tare: — O! bunul meu rege Ludovic al XII-lea! şi tu, ilustre Francisc, intîiul! Veţi ieşi oare din morminte pentru a vedea cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de bătălie, şi-a riscat viaţa şi si-a vărsat sângele? Ei înviaţi, stăpânii mei! Veniţi, şi veţi asista la marele spectacol oferit de bătrânul soldat despuiat bătând drumurile Franţei ca să cerşească o bucăţică de pâine! în faţa acestei disperări, judecătorul începu să tremure, impresionat. Parcă pe furiş, puse pe o masă documentul blestemat şi, mer-gând cu spatele, ieşi din încăpere şi o luă la fugă. Atunci, în sărmana căsuţă se auzi un strigăt sfâşietor: — Dar fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea este, fără un acoperiş deasupra capului! Jeanne a mea este lipsită de pâine ‘. Montmorency! fii blestemat tu şi toţi ai tăi! Bătrânul îşi întinse pumnii strânşi înspre castel, ochii săi rămaseră ficşi, trăsăturile i se crispară şi leşină.   Catastrofa era înspăimântătoare. într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparţinea seniorului de Piennes era tot ceea ce îi mai rămăsese din vechea splendoare a acestui om ncare odinioară guvernase Picardia. Din*năruita sa avere nu-i mai rămăsese ca loc de refugiu decât această sărmană bucată de pământânfiptă în mijlocul domeniului conetabilului. Doar o singură bucurie îl mai legase până atunci de această viaţă, o bucurie fără margini şi atât de curată: fiica sa Jeanne, iubirea şi adorata sa. Sărmanul venit al domeniului Margency îi asigura fetei cel puţin un trai demn. Acum, era sfârşitul! Hotărârea Parlamentului însemna, pentru Jeanne de Piennes şi pentru părintele ei nefericit,însăşi mizeria, mizeria ruşinoasă, mizeria sinistră, ceea ce poporul, cu geniul său lingvistic a denumit: sărăcia lucie, mizer mizeria neagră!   Jeanne de Piennes avea şaisprezece ani; zveltă, gingaşă, mândră, de o eleganţă rafinată, ea părea o creatură făcută pentru a încânta ochiul, o emanaţie a acelei primăveri încântătoare, asemănătoare, în graţia ei puţin sălbatică, unei flori de măceş care tremură înrourată sub mângâierea dulce a celor dintîi raze ale răsăritului de soare. în această duminică, 26 aprilie 1553, ea ieşise din casă, ca în fiecare zi, la aceeaşi oră. Intrase în pădurea de castani ce aparţinea domeniului Margency. Era către seară. Pădurea era parcă îmbălsămată, parfumul se răspândea în valuri. în aer plutea iubirea. Ajunsă sub copaci, Jeanne, grăbită, cu o mână apăsată pe inimă, începu să meargă tot mai repede, murmurrând: — Voi îndrăzni oare să-i spun? în seara asta, da, în seara asta voi vorbi!îi voi spune secretul teribil dar atât de iubit! Deodată, două braţe puternice, dar drăgăstoase, o îmbrăţişară. O gură fremătătoare îi căuta buzele: — în sfârşit! dragostea mea — Francois al meu! dragul meu stăpân — Dar ce ai, iubita mea? Tremuri. — Ascultă, ascultă, iubitul meuFrangoisOh! nu îndrăznesc El se aplecă şi o înlănţui şi mai strâns. Era un băiat frumos, cu o privire deschisă, un chip drăgălaş, cu o frunte înaltă şi liniştită. Dar . acest tânăr se numea Francois de Montmorency!Da! era fiul cel mare al conetabilului Anne, care tocmai îi smulsese seniorului de Piennes cel de pe urmă refugiu!   Buzele li se împreunară! înlănţuiţi, mergeau încetişor printre florile deschise, din mijlocul cărora se ridica un efluviu misteriios. Din cândân când, o tresărire o cutremura pe îndrăgostită. El se opri, ascultă si murmură: — Suntem urmăriţi. suntem spionaţi ai auzit? — Vreun căldăraş înspăimântat, dulcea mea iubire — Francois! Franţois! of, mi-e friică. — Frică? eşti copilă! cine ar îndrăzni să-şi ridice privirea asupra ta câtă vreme braţul meu te protejează! — Totul mă nelinişteşte tremur! Mai ales de trei luni Ah! mi-e frică — Iubita mea scumpă! de trei luni de când eşti a mea, din ora binecuvântată în care dragostea noastră nerăbdătoare a luat-o înaintea regulilor şi legilor omeneşti, ascultând de legea naturii, de atunci mai mult ca niciodată, Jeanne, eşti sub protecţia mea. De ce În curând vei purta numele meu. Ura care ne desparte părinţii va fi înlăturată! — Ştiu asta, stăpâne, o ştiu! Şi chiar dacă această fericire nu mi-ar fi hărăzită, voi fi şi mai fericită să fiu a ta în întregime. O! iubeşte-mă, iubeşte-mă, François! căci mă pândeşte o mare nenorocire! — Te ador, Jeanne. O jane ce am mai sfânt, nimic pe lume nu va putea să mă împiedice să mă căsătoresc cu tine! Un hohot surd de râs se auzi în apropiere — Aşa încât, continuă François care nu auzise nimic, dacă ai vreo durere secretă, mărturiseşte-o iubitului tău soţului tău. — Da, da! în seara asta. Te voi aştepta la miezul nopţii la buna mea doică Trebuie să ştii! noaptea, voi îndrăzni! — La miezul nopţii deci, iubita mea — Şi acum, du-te, pleacă adio, pe diseară   O ultimă îmbrăţişare îi reuni. Un ultim sărut îi făcu să tremure. Apoi François de Montmorency porni şi dispăru în hăţiş. Un minut încă, Jeanne de Piennes rămase pe loc, emoţionată, fremătătoare, însfârşit, suspinând, ea se întoarse. în aceeaşi clipă se făcu albă la faţă: cineva îi bara drumul, un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu o figură crudă, cu ochi întunecaţi, o ţinută arogantă. Jeanne strigă, înspăimântată: — Dumneata, Henri! dumneata! O indescriptibilă expresie de amărăciune crispa chipul noului venit care, cu o voce răguşită, îi răspunse: — Eu, Jeanne. Se pare că asta te sperie. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am şi eu dreptul de a-ţi vorbi ca el ca fratele meu! Ea rămase tremurând, fără a scoate o vorbă. El izbucni în râs. — Dacă nu am acest drept,mi-l iau singur! Da, eu sunt, Jeanne! eu, care dacă nu am auzit chiar totul, am văzut totul! Tot! sărutările voastre şi îmbrăţişările! Tot,cum ţi-o spun! La dracu, m-aţi făcut să sufăr ca un blestemat! Şi acum, ascultă-mă! Pe sângele lui Hristos, nu ţi-am declarat eu mai întîi iubirea mea? Eu nu valorez cât François? Deodată, cu demnitate, fata începu să vorbească: — Henri, spuse ea, te iubesc şi te voi iubi întotdeauna ca pe un frate fratele celui căruia i-am dat însăşi viaţa mea. Şi probabil că dragostea mea este destul de mare, de vreme ce nu i-am spus nimic lui François nu-i voi spune niciodată asta niciodată! — Ah! asta doar pentru a-i înlătura un subiect de nelinişte! Dar ia spune-i că te iubesc! Să vină, cu arma în mână, să-mi ceară socoteală! — Asta e prea mult, Henri! Aceste cuvinte îmi par odioase, şi am nevoie de toată puterea ca să-mi mai amintesc faptul că eşti fratele lui! — Fratele lui? Rivalul lui! Gândeşte-te la asta, Jeanne! — O, dragul meu François! spuse ea împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, iartă-mă că am ascultat aşa ceva şi am tăcut Tânărul scrâşni din dinţi şi gâfîi: — Deci, mă respingi! Vorbeşte! dar vorbeşte odată! deci Taci?, Ah! ai grijă, păzeşte-te!   De-ar fi ca ameninţările pe care le citesc în ochii tăi să cadă asupra mea! Henri se înfiora. La revedere, Jeanne de Piennes, mîrîi el; mă auzi? la revedere şi adio! ochii i se injectară de furie. Făcu un gest violent, îşi plecă asemenea unui mistreţ rănit şi o luă la goană prin pădure. De-aş fi eu singura rănită! murmură ea înnebunită. Spunând aceste cuvinte, ceva necunoscut, ce venea de departe, tresări în adâncul fiinţei sale. Cu un gest instinctiv, îşi duse mâinile la piept; şi, căzând în genunchi, copleşită de o teamă cumplită, ea bâigui: singură! Singură! Dar nefericito, nu eşti singură! în mine se află o fiinţă care vrea să trăiască! pe care nu vreau s-o las să moară! MIEZUL NOPŢII Liniştea şi umbrele unei nopţi fără lună apăsau valea. în depărtare un câine-lătra a moarte. Clopotele din Margency bătură încet ora unsprezece. Jeanne de Piennes se sculase şi numără bătăile, care se stinseră încet. Murmură: Rod scump al iubirii mele, sărmane îngeraş, cine ştie ce dureri îţi pregăteşte viaţa! Tăcu îndelung, afundându-se în gânduri. Într-un târziu, o cută apăru pe fruntea pură şi ea reluă: De ce oare părea tata, cândmmam întors în seara asta, răscolit de o suferinţă adâncă?… De ce oare m-a strâns atât de puternic şi de disperat la piept? Cât de palid era! Zadarnic am încercat să-i smulg taina…   Sărmanul meu tată! Ce n-aş da să-ţi împărtăşesc durerea…dar nu ai vrut să-mi spui nimic… doar plângèai, privindu-mă! Privirea înceţoşată i se opri pe o cadra agăţată de perete. Se ridică, se apropie şi îngenunche cu mâinile împreunate: Sfântă Fecioară, se spune că eşti mama tuturor mamelor, că ştii totul şi că totul îţi este cu putinţă. Fă ca stăpânul şi iubitul meu să nu-şi alunge copilul care vrea să trăiască… Preacurată, bună fecioară, fă ca rodul trupului meu să nu fie blestemat şi ca doar eu singură să port povara greşelii mele!…Se auzi bătând jumătatea de oră. Ea ascultă, neliniştea pătrunzându-i în inimă…În sfârşit, stinse sfeşnicul, se învălui într-o mantie şi, împingând uşa încetişor, ieşi din locuinţă îndreptându-se către o căsuţă simplă, aflata la vreo cincizeci de paşi. Pe când ea se strecura pe lângă un gard viu de trandafiri sălbatici care răspândea un parfum delicat, i se păru că o umbră, ceva asemănătoare unei fiinţe omeneşti, se zărea de cealaltă parte a gărduleţului. — Frangois! chemă ea palpitând. Nimeni nu-i răspunse şi, plecând capul, îşi urmă drumul. Atunci umbra se puse în mişcare, se strecură spre casa seniorului de Piennes, se îndreptă spre o fereastră luminată şi bătu cu putere. Domnul de Piennes nu se culcase. Se plimba prin încăpere cu paşi mari, cu spatele încovoiat, preocupat de un gând obsedant şi înspăimântător: ce se va întâmpla cu Jeanne a sa? Cui să o încredinţeze? Cui să-i ceară, mai bine zis să-i cerşească ospitalitatea? pentru ea! pentru ea! doar pentru ea!   Bătaia din fereastră îi întrerupse posomorâta plimbare şi îl ţintui locului, în aşteptarea emoţionată a unei ultime catastrofe. Geamul fu lovit din nou, mai poruncitor. Seniorul de Piennes atunci se îndreptă spre fereastră, o deschise, privi Un răcnet de furie, de durere şi de disperare îi ieşi din pieptul îndurerat. Cel care bătuse era unul dintre fiii neînduplecatului său duşman, era Henri de Montmorency! Bătrânul se întoarse şi dintr-o săritură apucă de pe o panoplie două săbii pe care le aruncă pe masă. Henri sărise pe fereastră şi îl privea cu un aer buimac. Cei doi bărbaţi se aflau faţă în faţă, livizi, crispaţi, furioşi. Gâfîiau, incapabili să scoată un cuvânt. Seniorul de Piennes arătă cele două săbii. Henri scutură din cap, ridică din umeri şi apucă mâna bătrânului. — N-am venit să mă bat cu dumneata, spuse cu o voce ce-i trăda starea de surescitare. De ce-aş face-o? Vaş omorî. De altfel, eu nu vă urăsc. Ce mă priveşte că tatăl meu a făcut să fiţi dizgraţiat? Ştiu! oh! ştiu! din cauza conetabilului v-aţi pierdut calitatea de guvernator; pământurile din Piennes v-au fost confiscate; dintr-un om puternic şi bogat aţi devenit sărac şi neputincios! — De ce-ai venit atunci? Vorbeşte! strigă bătrânul soldat, lovind puternic cu pumnul în masa pe care se aflau cele două săbii. Prezenţa ta în această casă este o ultimă ocară! Şi nici măcar nu vrei să te baţi? Să vedem! Ai venit să mă înfrunţi? Te trimite tatăl tău, neîndrăznind să vină el însuşi? Ai venit să constaţi, dacă ultima lovitură pe care mi-a dat-o nu m-a ucis? Vorbeşte, sau, pe onoarea mea,peste câteva clipe vei fi un om mort! Henri îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe frunte. — Vrei sa ştii pentru ce sunt aici? Pentru că ştiu că datorită lui Montmorency trăieşti în mizerie! Da, fiindcă îţi cunosc ura, bătrân nesăbuit, vin să-ţi strig: Nu este un sacrilegiu ca Jeanne de Piennes să fie amanta’lui Francois de Montmorency?   Seniorul de Piennes se clătină brusc. Văzu roşu în faţa ochilor. Pupilele i se dilatară. Mâna i se ridică pentru a pălmui. Henri de Montmorency îl apucă fulgerător de braţ şi i-l strânse puternic. deci–Te îndoieşti! răcni el. Bătrân nerod! îţi spun că fiica ta, în această clipă, este în braţele fratelui meu! Vino! Vino! Năuc, fără forţă, lipsit de glas, tatăl Jeannei fu târât cu violenţă. Henry, cu o lovitură de picior, deschise uşa de la camera fetei: èra goală! Seniorul de Piennes îşi ridică spre cer braţele ca pentru un blestem. Din gură îi ieşi doar un sunet, asemănător urletului unui om care este sugrumat — şi acest strigăt sparse tăcerea nopţii. Apoi,încovoiat, , horcăind, şovăielnic, lovindu-se de ziduri, ajunse în camera lui… Căzu în fotoliu ca un stejar fulgerat de furtună. Henri se pierduse în noapte, aşa cum odinioară, probabil, fugise Cain. Jeanne de Piennes ajunsese la casa ţărănească. Dar nu intră; avea nevoie ca faţa să-i fie ascunsă de umbrele nopţii când va face dulcea dar dificila mărturisire… Viaţa ei, viaţa copilului pe care îl purta în pântece urma să se hotărască aici!   Se auzi cea dintîi bătaie ce vestea miezul nopţii; la capătul cărăruii, la trei paşi, apăru Franţois. îl recunoscu pe dată şi în aceeaşi clipă fu în braţele lui;; îmbrăţişarea fu dureroasă: se iubeau doar cu inima! – Iubita mea, spuse Frangois de Montmorency, în seara asta clipele ne sunt numărate. La castel tocmai a ajuns un cavaler, care îl precedă cu o oră pe tatăl meu; trebuie ca acesta să mă găsească acasă. Vorbeşte, iubita mea… spune-mi secretul care te apasă. Orice ii spui, nu uita că soţul tău te ascultă. – Soţul, iubitul meu Frangois! Oh! Sunt copleşită de bucurie oare să fie adevărat? — Soţul, Jeanne, ţi-o jur pe numele meu glorios şi nepătat astăzi. Bine, spuse ea tremurând, ascultă El se aplecă spre ea.. Ea îşi lăsă capul pe pieptul lui.Era pe punctul să vorbească… îşi mai căuta încă vorbele… În acel moment, un strigăt teribil, un strigăt de agonie sfâşie tăcerea…Francois sări. Este vocea tatălui meu! murmură Jeanne înspăimântată. Francois! Frangois! tatăl meu este omorât! Se smulse din braţele amantului şi începu să fugă; după câteva secunde fu în faţa casei şi văzu uşa şi fereastra deschise. O clipă mai târziu, era în sală; tatăl ei horcăia în fotoliu. Se aruncă în braţele lui scuturată de hohote de plâns, îi luă capul alb în mâini. Tată, tată, sunt eu! Sunt Jeanne a ta!   Bătrânul deschise ochii şi îi fixă pe chipul fiicei sale. Ce privire! Ce blestem îngrozitor arunca asupra nefericitei nefericitei sale fiice. în faţa acestei priviri, ea dădu înapoi, înnebunită pe jumătate; între ei nu era nevoie de cuvinte; ea înţelese că tatăl ştia tot! Se simţi condamnată pentru totdeauna. I se tăiară picioarele. Căzu în genunchi. Din ochi îi ţâşniră lacrimi fierbinţi. Inconştientă, începu să vorbească: — Iartă-mă, tată! Iartă-mă că l-am iubit, iartă-mă că-l mai iubesc şi acum! Hai, tată, nu mă mai privi aşa! Vrei ca micuţa ta Jeanne să moară de disperare la picioarele tale? Nu este vina mea că-l iubesc, o forţă necunoscută m-a aruncat în braţele sale! Oh! tată, dacă ai şti cât îl iubesc!. Pe măsură ce ea vorbea, seniorul de Piennes îşi recăpăta o parte din puteri. Părea acum un spectru O apucă pe fiica sa de o mână şi o ridică în picioare. — Mă ierţi, nu-i aşa? Ah, tată, spune-mi că mă ierţi! Fără a-i răspunde, o duse până în faţa casei, întinse braţul şi spuse: — Pleacă eu nu mai am fiică! Ea se clătină; un geamăt i se auzi din gâtlej. în acelaşi moment, o voce caldă, sonoră, bărbătească se auzi: — Vă înşelaţi, domnule. Aveţi o fiică! V-o jură fiul dumneavoastră! şi Francois de Montmorency apăru în aceeaşi clipă în cercul de lumină, în timp ce Jeanne lăsă să-i scape un strigăt de speranţă, iar seniorul de Piennes făcu înapoi câţiva paşi bâlbâind: — Amantul fiicei mele ‘. aici! în faţa mea! Ruşinea supremă a ultimei zile pe care-o mai am de trăit! Calm, fără să pară impresionat, Francois se înclină: — Monseniore, mă vreţi ca fiu? repetă el, aproape îngenuncheat. — Fiul meu! murmură bătrânul. Dumneata, fiul meu? am auzit bine? Sau este o nouă batjocură! Francois apucă mâinile Jeannei. — Monseniore, aveţi bunătatea de a-i acorda lui Francois de Montmorency mâna fiicei dumneavoastră Jeanne, ca să-i fie soţie legiuită? spuse el cu mai multă fermitate. — Soţie legiuită! Visez! Dumneata nu ştii dumneata! fiul conetabilului! — Ştiu totul, monseniore! Căsătoria mea cu Jeanne de Piennes va îndrepta toate nedreptăţile, va înlătura toate nenorocirile. Aştept, tată, să-mi hotărâţi soarta   O bucurie nemărginită inundă inima Bătrânului; aevea cuvintele de binecuvântare îi urcară pe buze, când un gând fulgerător îi trecu prin minte: Omul ăsta vede că sunt pe moarte! Dacă mor, îşi va bate joc de fată aşa cum o face cu tatăl! — Hotărâţi, domnule! repetă Francois — Tată! Veneratul meu tată! imploră Jeanne. — Vrei să te căsătoreşti cu fiica mea? răspunse atunci bătrânul. Asta vrei? Când? în ce zi? Tânărul înţelese ce se petrecea în sufletul muribundului. O rază îi lumină fruntea, şi răspunse: — Chiar mâine, tată! chiar mâine! — Mâine spuse înăbuşit seniorul de Piennes, mâine voi fi mort. Mâine veţi trăi şi încă multă vreme, pentru a vă binecuvân-ta copiii. — Mâine! horcai bătrânul ca o amărăciune fără margini. Prea târziu! s-a sfârşit! Mor! mor blestemat disperat   Francois privi în jurul său şi văzu câţiva slujitori care, sculaţi ,— La biserică! spuse el. Tată, este miezul nopţii; capelanul îşi poate rosti prima liturghie va fi aceea care va uni familiile de Piennes şi de Montmorency. — Ah! visez! visez! repetă bătrânul. — La altar! repetă Francois cu o voce puternică. Atunci inima bătrânului soldat se muie. Ceva ca un geamăt îi cutremură pieptul; căci bucuriile puternice gem adesea ca cele mai adinci dureri. Un suspin de nespusă mulţumire îl cutremură. Ochii lui se umplură de lacrimi şi mâna lui- lividă se întinse tremurând spre nobilul din neamul de atâtea ori blestemat! ~~ Zece minute mai târziu, în micuţa capelă din Margency, preotul oficia în altar. în primul rând se aflau Francois şi Jeanne. în spatele lor, chiar în fotoliul în care fusese transportat, stătea seniorul de Piennes. După aceea veneau două femei şi trei bărbaţi, servitorii casei, martori ai căsătoriei atât de tragice. în curând se schimbară inelele şi mâinile nerăbdătoare ale celor doi amanţi se înlănţuiră. Apoi preotul rosti binecuvântarea: — Francois de Montmorency, Jeanne de Piennes, în numele lui Dumnezeu sunteţi uniţi veşnic Atunci cei doi soţi se întoarseră spre seniorul de Piennes spre a-i cere şi lui binecuvântarea. Văzură cum bătrânul încearcă să ridice braţul, chipul fiindu-i scăldat într-o lumină de bucurie şi de împăcare. O clipă le surise. Apoi braţele îi căzură iar surâsul îi pecetlui pentru totdeauna buzele livide. Seniorul de Piennes murise!   descarcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..