Recent Posts
Posts
Un necaz nu vine niciodată singur de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Din locul ei aproape de fereastră Samantha Taylor îşi întoarse privirea spre după-amiaza mohorâtă.Cerul era de un cenuşiu ameninţător şi rece.Era începutul lui octombrie, dar se simţea aerul îngheţat al iernii.Nu departe, în centru, se vedeau clădirile înghesuite înfruntând parcă vântul, pentru care oraşul Chicago era atât de renumit.Pe stradă, într-o linişte profundă, o rafală de vânt făcu să stârnească un vârtej de praf.Sunetul strident al clopoţelului anunţă ultima oră de curs.În acelaşi timp uşa biroului se deschise. -Aici erai, se auzi o voce dezgustător de voioasă.Aceeaşi Francesca Lombardi, semnată, ştampilată, şi livrată. Samantha îşi întoarse capul.Se uita la foaia care tocmai îi fusese aruncată pe birou de parcă văzuse o muscă în supă. -Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.Şi simulă un zâmbet jalnic.Ce-ai zice de o plimbare la ora asta? Lou Rawlius se întoarse surprinsă.Înaltă i durdulie, cu părul cărunt, Lou era unș adevărat dar ceresc pentru consilierii i profesorii de la Lincoln Juniorș High.Mânecile bluzei erau ca de obicei şifonate şi suflecate la întâmplare până la cot.O pereche de ochelari roz atârnau pe pieptul ei mare.În doi ani de când Samantha se alăturase conducerii nu-i văzuse încă ochelarii puşi acolo unde le e locul, pe vârful nasului.Lou tratase pe toată lumea cu căldură sufletească, dar ea nu era proasta nimănui...era doar sinceră. În acel moment sprâncenele-i aspre se adunară deasupra nasului. -E vreo problemă? întrebă Lou cu sinceritatea dintotdeauna.Ultima oară a venit Frankie Lombardi şi a fost o tăcere ca de mormânt.Au intrat câţiva copii în birou ca şi cum urau această lume împreună cu cei ce o alcătuiau şi au plecat aşa cum au venit.Sunt tentată să-mi acopăr urechile de teama că voi auzi vase spărgânduse şi ţipete zdruncinând fereastra.Dar tu, îi spuse Lou făcându-i cu ochiul, tu ai mângâierea lui Mida. Asta e părerea ei, gândi Samantha plictisită.Lou avea dreptate când spunea că nu întotdeauna copiii aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu cei din conducere.Unii par speriaţi.Alţii sunt lipsiţi de interes.Alţii lasă impresia că sunt pregătiţi de luptă.Samantha avea mai multe roluri.Era mentor, sfătuitor, confident şi, uneori, partizan al disciplinei. -Îmi este teamă că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Frankie Lombardi, a spus ea pe un ton ursuz.Nimic din ceea ce fac nu-mi reuşeşte.Nu ăsta era adevărul, a adăugat ea încet.Încercase cu blândeţe.Fermitate.Gentileţe şi sinceritate.Domnul Wells, directorul, credea că fata ar putea discuta mult mai bine cu o femeie.El spera ca Samantha să reuşească să se apropie de ea într-un fel sau altul să-i afle necazul.Dar nimic nu se schimbase. Ea nu avusese nici o explicaţie pentru purtarea lui Frankie.Chiar dacă Frankie nu se purtase exemplar în şcoala generală, nu crease atâtea probleme ca acum.Samantha dorea să afle care este cauza, dar Frankie nu o ajuta deloc. Lou îşi dădu capul într-o parte. -Ce-a mai făcut de data asta? Un alt răspuns obraznic? O privi. -Doamna Phillips a spus că dacă se mai întâmplă o dă afară din clasă.   Samantha îşi trecu degetele prin părul blond ca aurul, ondulat, moale şi strălucitor de pe umeri.Deja o mutase dintr-o clasă în alta.Nu voia să fie nevoită să o mai facă iar. -Să vezi şi să nu crezi! a admis ea.Săptămâna asta nu am avut nici o plângere din partea profesorilor ei.Neaşteptat bufni în râs când Lou îşi împreună mâinile şi îşi închise ochii deschizându-i apoi larg în semn de mulţumire.Dar, a adăugat ea, se pare că Frankie a început să-şi extindă preocupările. Lou îşi arcui sprâncenele într-un mod întrebător.Samantha îi făcu un semn elocvent. -A furat bani din casa de înregistrare a unui magazin.Lou fluieră. -Şi cum a reuşit să scape? Samantha îşi scutură capul. -Nu a reuşit.A fost declarată vinovată şi urmează să se întâlnească cu un ofiţer de eliberare condiţionată.Vrea ca prima întâlnire cu Frankie să aibă loc la şcoală. Situaţia nu era deloc obişnuită, dar Lou îşi trosni degetele. -Deci de aceea a sunat, murmura ea.Nick...nu, Vicent.Nu - ştiu - cum - Larusso, adăugă tânăra femeie.Samantha se schimonosi.De obicei nu era predispusă să judece pe cineva, dar domnul Vicent Larusso îi displăcea.Convorbirea de ieri la telefon fusese scurtă şi deloc plăcută.Nu fusese nepoliticos, dar era repezit şi direct.Nu era bărbatul care să vorbească deschis.În momentul în care ea ridicase receptorul avusese viziunea unui balaur scoţând flăcări. Lou începu să vorbească şi asta o făcu să nu se mai gândească la el. -Vorbeşti de lup, o avertiză ea, şi iat-o că vine.Cu o smucitură bruscă a capului arătă spre coridorul din faţa biroului.Privirea Samanthei urmări ultima uşă deschisă.Sigur, era Frankie Lombardi, cu expresia ei deschisă şi beligerantă.Comportarea ei era rigidă ca un marş supus.Lou zâmbi răutăcios. -Mai bine ţi-ai ascuţi sabia.S-ar putea să ai nevoie de ea.Se dădu înapoi când Frankie intră şi, apoi,în linişte ieşi. Erau singure.Frankie se opri în pragul uşii, ochii ei negri luminând în momentul în care întâlni privirea Samanthei.Samantha îşi îndreptă umerii şi îi observă expresia pierdută şi abătută a feţei.Parcă se măsurau din cap până-n picioare -greutatea, înălţimea, măsurile.Frankie fu prima.Un baschet uzat lovi podeaua inegală.Începu să vorbească fără să se uite spre Samantha. -Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, murmură ea. -Da, confirmă cu plăcere.Îi făcu semn să se aşeze pe unul din cele două scaune din faţa ei.Frankie aşteptă până când Samantha se aşeză la birou şi apoi se aruncă pe scaunul de lângă fereastră.Caietul căzu pe podea, făcând un zgomot nostim.Buzele Samanthei tremurau.Frankie tocmai confirmase ceea ce ştia deja - această întâlnire urma să fie la fel de dificilă ca şi celelalte - şi trecuseră patru luni.Samantha oricum ştia rezultatul.Lincoln Junior High era situat într-un loc unde totul se schimbase rapid; la fel ca toţi ceilalţi vecini ai Chicago-ului, , era un oraş în interiorul oraşului.Brutăria din colţ devenise acum un restaurant-bar prosper.Un hotel dărăpănat fu înlocuit cu o casă mare, boierească din cărămizi.Era o legătură între nou şi vechi, generaţia nouă menţinându-şi pretenţiile.Şi această legătură urma să fie purtată de copiii lor. Complicând acest lucru, problema era că elevii claselor a şaptea şi a opta ajunseseră la pubertate.Erau puternic influenţaţi de inocenţa copilăriei, nefiind încă adulţi.Se schimbau atât fizic cât şi psihic; unii dintre ei suportau foarte bine aceste schimbări. Exista proverbul <ouă clocite la Lincoln>, dar asta nu o împiedica să le spună că în ciuda vocii blânde şi a zâmbetului permanent de pe buzele ei, nu ezita să dea tot ceea ce avea mai bun.încă nu avea puterea să o aşeze pe Frankie Lombardi alături de ceilalţi.Respiră adânc.Nu, gândi ea.Nu voia să renunţe la Frankie...şi nu ar fi lăsat-o nici pe ea să renunţe. Deschise dosarul maro adus de Lou întrebându-se încă o dată cum putea oare să se apropie de fată.Numele FRANCESCA LOMBARDI îi apăru în faţă scris cu litere negre i îndrăzneţe.încerca să zâmbească.Nu-şi putea imagina pe nimeniș           strigând-o Francesca.Îi plăcea mai mult Frankie.Pentru aliura băieţească, cu părul negru şi ciufulit şi cu pistrui de-a lungul nasului şi obrajilor.Frankie era cel mai potrivit nume.Samantha o privi şi îşi încrucişa mâinile pe birou.Se hotărî să netezească drumul uşor, încercând să mai înveselească atmosfera. -Frankie, gândi ea cu voce tare, ai venit atât de des pe aici încât încep să cred că ar trebui ca numele tău să fie pus alături de al meu pe plăcuţa de pe uşă. Frankie nu văzu nimic nostim în asta.îşi schimonosi chipul.Pentru început nu zise nimic.Samantha era frustrată.Bine, spuse ea încet.Dacă vrei să jucăm după regulile tale, atunci să începem. -Ştiţi, nu-i aşa?Vocea lui Frankie o făcu să tresară.Ochii ei negri o străpungeau pătrunzând într-un mod neînduplecat.Parcă o acuza.Samantha se hotărî să ignore acest lucru. -Despre furt? Da, ştiu.Este unul din motivele pentru care te-am chemat. Privirile li se întâlniră.Samantha continuă sa o privească prelungind tăcerea.Purtarea lui Frankie nu era ostilă, dar i se putea vedea pe chip răceala - aproape defensivă. -Nu văd ce legătură aveţi dumneavoastră! murmură într-un final fata. Se uita în altă parte.Îşi fixa privirea chiar într-un punct din spatele umărului Samanthei.Samantha se încruntă. -Crezi că nu-i treaba mea,că-mi bag nasul unde nu trebuie? Poate nu-ţi dai seama, Frankie, dar tot ceea ce se întâmplă în afara şcolii afectează foarte tare ceea ce se întâmplă în interiorul şcolii, şi asta contează. în momentul în care termină de vorbit Samantha îşi muşcă limba.Frankie nu ar fi răspuns provocării.Dar exista posibilitatea să se interiorizeze şi mai mult. Samantha dorea să dărâme zidul dintre ele, nu să-l construiască. Se plimba prin încăpere lăsându-se apoi peste colţul opus lui Frankie.Consideră că trebuie să înlăture celelalte zeci de remarci înainte de a pune capăt acestei discuţii. -Ştiu, tu crezi că te-am chemat aici pentru a-ţi da o lecţie, să-ti spun cât de dezamăgită sunt că ai putut face un asemenea lucru, făcu o mică pauză.Ei bine, aş putea să-ţi spun ceea ce tu aştepţi să auzi.Aş putea să te lovesc peste mâini şi să fac şi alte lucruri neplăcute, dar cred că ar fi mai bine să aşteptăm până la întâlnirea cu ofiţerul.Urmă o pauză.Trebuie să apară în orice moment. Pentru o clipă Frankie păru mirată. -Vine aici?Samantha îşi şterse picăturile de sudoare de pe frunte. -Da.Vrea să ne întâlnim toţi trei aici.Te-am chemat şi te-am rugat să vii mai devreme pentru a afla ce te frământă în ultima vreme.Dar, ca de obicei, încercarea de a afla era în zadar.Frankie rămase în continuare pe scaunul ei. -Nu mă frământă numic, spuse ea supărată. -Nu? Buzele-i începură să-i tremure într-un mod imperceptibil.Cu o răbdare forţată luă dosarul şi i-l puse m faţa.AICI scrie cu totul altceva, Frankie.Prezenţa de anul aceasta la şcoală lasă de dorit.Frankie îşi ridică brusc capul. -Am avut de fiecare dată scutire de acasă accentua ea cu tărie. Samantha nu-şi putu stăpâni scepticismul.Frankie nu era primul copil care falsifica scutirile şi probabil nu era nici ultimul.Secretara încercase să ia legătura cu mama ei, dar fără succes pentru că nu exista nici un telefon. -Se poate, spuse ea cu hotărâre, dar asta nu este singura plângere împotriva ta.A trebuit să-ţi schimbăm ora de gimnastică după ce am aflat că ai fost acuzată de furt. -Nimeni nu va dovedi că am furat ceva! Nu, gândi cu tristeţe Samantha.Dar din nefericire avea propriile-i suspiciuni. -Mai ai şi altele, îi reaminti ea.Profesorii tăi se plâng că nu eşti atentă la ore.Discuţiile tale... -Dacă vă referiţi la cearta mea cu Melissa Stone -ridică cu furie tonul - ea a început.Zicea că e mai bună decât mine şi m-am săturat să tot aud asta. Melissa Stone, aprobă încet Samantha, era un copil insuportabil şi îngâmfat.Dar păstra un moment de victorie pentru vehemenţa lui Frankie.Acum ar fi putut să se agate de orice.Sinceritatea lui Frankie avea izul unei sfidări indignante, dar acest lucru nu o deranja.S-ar fi putut descurca cu antagonism.Dar.această reacţie era mai bună decât nici una. -Ştiu că nu e uşor să întorci şi celălalt obraz, spuse Samantha cu blândeţe, şi nu spun că ar trebui.Dar ar fi mult mai bine decât să te cerţi.Făcu o pauza.Iţi creezi o reputaţie de copil problemă, Frankie.Asta vrei? Nu a răspuns.In timp ce Frankie continua sa o privească pătrunzător, Samantha aşteptă cu nerăbdare un răspuns.Era conştienta de ceea ce reprezenta ea pentru fată - o femeie exagerat de confidentă care o domina.Dar nu voia să devină o figură autoritară ce investiga i acuza.Dorea ca Frankie să o respecte nu să seș  teamă de ea. -Ştii, remarcă, aceste mici discuţii trebuie să înceteze.Voi termina cu toată vorbăria.Cu siguranţă vei fi bucuroasă să nu-mi mai auzi vocea. Frankie nu reacţiona.Oricum reacţia pe care o dorea - bună, rea, de indiferenţă - era cu totul absentă.Ochii negri continuau să o privească.Nici măcar nu clipea. Triumful ei se dovedise a fi de scurtă durată.Samantha se linişti şi se aşeză la birou.Urmă o întrebare pusă pe un ton plin de curiozitate. -Îţi sunt antipatică, Frankie?Pentru o secundă fata păru la fel de tăcută ca şi până atunci, dar apoi dădu din umeri. -Îţi este frică de mine?Frankie îşi ridică bărbia spre cer.Se apără cu hotărâre. -Nu mă tem de nimeni!Şi cu asta-basta, gândi Samantha cu un umor ostil.Micuţa fată începu să vorbească serios, îşi muşcă buzele ca să nu râdă. -Spune-mi ceva, Frankie.Locuieşti cu mama ta? Afirmă plecându-şi capul.Samantha suspectase acest lucru de când observase că în dosar nu era menţionat numele tatălui.Se juca cu timpul sperând că Frankie va da cât de puţin bariera dintre ele la o parte.Dar ea se menţinea rigidă.Samantha îi crease o zvâcnire în adâncul inimii.Pe de o parte, ea nu putu să observe decât pantalonii peticiţi în genunchi - care erau mai scurţi decât trebuia.Bluza ei de trening albastră era zdenţuroasă i decolorată peste tot.Pe de altă parte ea realiză căș      întrebările îi displăceau lui Frankie şi încercă să fie mai atenta la tot ce spunea. -Ai fraţi, surori? Afară, o puternică rafală de vânt acu geamurile să răsune.în micul birou totul îşi pierdu farmecul.Samantha încă nu era pregătită să renunţe, încercă să continue. -Sunt curioasă, adăugă ea.Ai fraţi, surori? Frankie dădu din cap în semn că nu. -Doar noi două, eu i mama.Vorbise în silă.Samantha încetă pentru moment să oș      mai privească.Trimisese o scrisoare mamei ei de mai bine de o săptămână.Dar nu primise nici un răspuns, ceea ce o făcu să creadă că nu o interesează câtuşi de puţin soarta fiicei.Dar exista ceva în expresia feţei, ceva ce o puse pe gânduri... -Ce-a zis mama ta când a auzit că ai început să furi? Pentru puţin timp Frankie fu şocată, apoi, brusc, îşi privi genunchii.Samantha îi putu vedea o urmă trecătoare de ruşine.începu să tragă de pantaloni.într-un târziu îşi ridică ochii.Samantha observă poziţia rigidă a umerilor ei subţiri. Neîncrederea i se putu citi pe chip. -Frankie, spuse ea încet.Sunt îngrijorată din cauza ta.Vreau să te ajut şi să aflu de ce ai decăzut atât de mult în ultimul timp.Eşti o fată inteligentă.Eşti prea deşteaptă pentru asemenea lucruri.Ea ezită controlându-şi cu atenţie sentimentele. -Ştiu că unii copii intră în bucluc din mai multe motive.Pentru a se distra, sau poate pentru a le face părinţilor în ciudă.Sau poate, doar din lipsă de preocupare.Urmă o pauză în care respiră.Nu te pot ajuta până nu aflu ce te frământă, care e problema ta. Îşi ţinu respiraţia aşteptând cu nerăbdare un răspuns.Frankie o privea straniu.Samanthei îi era frică să spere că în sfârşit a reuşit să ajungă la ea, la sufletul ei.Dar nu reuşise.Privirea ei o îngheţă.Sări în picioare şi se învârti în jurul scaunului.Degetele-i subţiri apucară spătarul scaunului cu o furie cumplită încât încheieturile i se albiră. -Credeţi că nu sunt bună de nimic, domnişoară Taylor.Aveţi impresia că nu ştiu asta? Furia ei era legată de un resentiment nebun.Spuneţi că vreţi să mă ajutaţi.Ei bine, eu ştiu mai bine.Şi stiu şi de ce.Pentru că asta e meseria dumneavoastră, domnişoară Taylor, atâta tot! Dacă aş ieşi acum pe uşă nu v-aţi mai gândi la mine decât dacă aţi fi nevoită iar să vă deranjaţi pentru mine. Samantha îi înfruntă furia cu mare calm.în sinea ei se mira cum de reuşea să se stăpânească, întotdeauna se mândrise cu calmul ei, dar Frankie depăşea orice limită. -Dacă aş fi crezut că nu eşti bună de nimic, Frankie, n-aş mai fi fost aici ca să vorbesc de una singură în zadar.Crede-mă, mai am şi alte lucruri de făcut.Vorbea încet, dar cuvintele creau un impact dureros. Respiră adânc i numără până la douăzeci, pentru că zece nu era îndeajuns.ș -Mai mult de atât n-ai putea greşi, dar se pare că asta va trebui să descoperi singură.Făcu un semn spre scaun.Acum, te rog să stai jos! Se aşeză.Era prea năucită ca să opună reziztenţă.Pentru o fracţiune de secundă uimirea i se oglindi pe chip Samantha nu avea nici un motiv să se bucure.Ştia că va trebui să ri te aproape totul pentru a reu i să ajungă la Frankie.Tâmpleleș ș începură să o doară.Şi le masă şi apoi se întoarse spre fată. -Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, vorbi ea încet.Vreau să te ajut, dar tu nu faci decât să îngreunezi situaţia amândurora. Frankie privi în jos, spre genunchi.Picioarele ei erau băgate sub scaun pregătite parcă de fugă.Samantha habar n-avea la ce se gândea ea, profilul fiindu-i umbrit.Samantha realiza faptul că Frankie ar fi putut nărui totul dacă ar fi plecat. Era un drum lung până jos...dar urcuşul era i mai lung.ș Fără să-şi dea seama Samantha începu să se mişte.Se opri lângă ea şi-şi puse mâna pe umărul ei.Frankie se încorda, dar Samantha n-o băgă în seamă. Îi vorbi încet, aproape implorând-o. -Sunt dispusă să îmi înlătur îndoiala, Frankie.Vreau să am încredere în tine.Poţi să faci i tu acelaşi lucru pentru mine?ș Pe neaşteptate atmosfera se linişti.După mult timp Frankie o privi cu ezitare.Gâtlejul Samanthei se încorda ciudat.în momentul acela fu cuprinsă de o mulţime de sentimente.îi observă mândria, un noian de sentimente - durere iș confuzie în acelaşi timp.Acceptarea deprimată care urmă o străpunse ca un cuţit. Ochii fetei erau trişti. -Eu...îşi drese glasul şi Samantha realiză cât de greu îi era.Cu vocea aproape stinsă continuă.Voi încerca.Samantha se simţi uşurată. -Asta e tot ce doream.Într-adevăr era mai mult decât sperase.Câştigase bătălia, nu războiul.Telefonul începu să sune.Ridică receptorul şi răspunse.Era Lou. -Domnul Larusso este aici. Nici nu clipi.Domnul Larusso, gândi ea cu înverşunare, ar fi putut să mai întârzie puţin.Inca nu terminase cu Frankie. Cât timp vorbi cu Lou nu-şi luă ochii de la Frankie. -Spune-i, te rog, că-l voi primi în câteva minute.Dar timpul atât de mult dorit păru neînsemnat.Se hotărî să mai facă ceva săpături pentru a afla câte ceva despre viaţa ei de acasă.Dar, încă o dată, Frankie strâmbă din nas.Răspunsul ei - când se hotărî să mai spună ceva - fu monosilabic i răutăcios.Simţea cu,ș siguranţă că Samantha încerca să afle mult mai multe.Samantha ştia că n-ar mai fi ajuns nicăieri dacă îi mai punea câteva întrebări. Suspinând de supărare o sună pe Lou şi o rugă să-l invite pe domnul Larusso înăuntru.Poate că el ar fi reuşit acolo unde ea dăduse greş, recunoscu cu asprime. încă mai ţinea receptorul în mână când uşa se deschise.Se întoarse întâlnindu-l pentru prima oară pe ofiţerul de eliberare condiţionată. -Samantha Taylor? Mă numesc Vince Larusso.înainta să dea mâna cu ea. Strângerea de mână fu scurtă; degetele abia se atinseseră, acest lucru neliniştindo.I se păru înalt şi puternic.Biroul părea atât de mic.Ea era prea înaltă pentru o femeie, aproape un metru şi şaptezeci şi şase.Dar pentru a-i vedea ochii trebuia să-şi ridice puţin capul.Dacă pentru ea părea înalt, atunci pentru Frankie cum era?Biata Frankie, era cea mai mică fată dintre toate clasele a «pta...Nu-i trebui mult să constate că gulerul negru al hainei nu era căptuşit.Şi nici nu semăna cu balaurul pe care ea şi-l închipuise.Culoarea părului era închisa, mai închisă ca a lui Frankie.îi dădu în iur de treizeci de ani Ochii erau de un căprui deschis, aproape aur.Trasaturile îi erau bine conturate; maxilarele erau proeminente.Buzele erau prea subţiri şi rigide pentru a o putea atrage, dar nu putea să nege că într-un fel arăta destul de bine. Nu se aşeză pe scaunul oferit de ea.îşi aruncă blazer-ul pe-o mână şi se năpusti asupra mesei de lucru aşezată sub fereastră.Privirea i se opri asupra lui Frankie. -A-ha! Deci tu eşti fetiţa cu degetele lipicioase.Spune-mi, Francesca.Câte astfel de isprăvi ai făcut înainte de a fi prinsă? Vocea lui era mătăsoasă i plăcută încât cuvintele avură efect imediat.Samanthaș         nu ştia cum reuşise să se abţină şi să nu vorbească. Ea rămase acolo unde era, la un pas de scaun.Vince Larusso îşi duse mâna la piept şi cu calm aşteptă răspunsul lui Frankie, ridicându-şi o sprânceană. Samanthei îi fu teamă să se uite la ea, dar privirea îi fu atrasă ca de un magnet.Vag auzi picioarele lui Frankie mişcându-se.îşi înfruntă inamicul cu o bravadă amuzantă luând în considerare şi diferenţa de înălţime dintre ei. Frankie se apropie de el şi începu să-şi mişte două degete în jurul nasului lui. -Doar două lucruri am de spus.în primul rând nu sunt o fetiţă.Iar în al doilea rând numele meu este Frankie, nu Francesca.Ai înţeles? Samantha era şocată.îi privi.Frankie avea o privire aspră, iar Vince Larusso era pur şi simplu amuţit.Un singur gând avea Samantha.Era bucuroasă că prima rundă se terminase.Dar runda a doua abia începea.
Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  
 Ultimul joc de Sandra Brown   1. — Asta e?  —Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoşă mică din pânză pe scaunul din spate al maşinii, apoi urcă în faţă, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici. Nu-şi dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas. Se aşeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiţionat, astfel încât să bată direct în el şi apoi, dându-şi seama că nu se deplasau, se uită la şofer. — Centura de siguranţă. — Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeţ, spuse: Nu aş vrea să încalc legea. Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simţul umorului, atunci cu siguranţă că-l ţinea închis cu cheia. Nici măcar nu schiţă un zâmbet la remarca lui Griff. — Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială. — Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc. Turner îi atrase atenţia lui Griff asupra unei maşini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abţibild agăţat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul maşinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidenţă acel sedan, cu excepţia bărbatului care stătea la volan. Griff înjură cu o voce scăzută. — El ce caută aici? — S-a dat peste tot la ştiri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de şampanie. — De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine? — Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-aţi lăsat. — Slabe şanse. Subiectul conversaţiei lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Aşa îşi dorise, ca Griff să-l poată vedea. Şi Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Faţa lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător şi prea grăbit pentru a mai îndepărta şi cioturile. Pomeţii îi erau ascuţiţi precum o lamă de cuţit şi îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea şi textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanţă gălbuie, după cum îşi amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixaţi asupra lui Griff, cu o duşmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile. Griff ridică din umeri cu o indiferenţă mai mare decât cea pe care o simţea cu adevărat. — Până la urmă, îşi iroseşte propriu-i timp. Dând impresia că vorbeşte cu vocea destinului, Turner spuse: — Este evident că el nu crede asta. Când se apropiară de cealaltă maşină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu şi i-l arătă. — Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Eşti nebun? — Nu mă sperie el pe mine. — Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de raţiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârţi pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculţi? Încearcă să nu-ţi intersectezi drumul cu al lui. — Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat? — Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util şi pentru protecţia mea, nu numai a ta. În ciuda faptului că aerul condiţionat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema. — Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată graniţele acestui oraş, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau oraşul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20. Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eşapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puţin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaţ. — Ţi-e bine să ieşi de acolo? se interesă avocatul. — N-ai nici cea mai mică idee. După câteva momente, Turner spuse: — Chiar vorbeam serios în ceea ce-l priveşte pe Rodarte. Vântul cu particule de nisip îi răzuia faţa lui Griff şi îi turtea părul pe cap. — Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite şi care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranţă că nu voi flutura steagul roşu în faţa lui Rodarte. Şi a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă şi mi-am plătit datoria faţă de societate. Acum vorbeşti cu un alt om, reabilitat. — Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic. Griff fixase maşina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeaşi viteză ca şi ei, ţinându-se în urma lor cu trei maşini. Dacă Wyatt Turner îşi dădea seama că Rodarte se ţinea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le ştie. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.   Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deşi această denumire era cu siguranţă exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viaţă. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristeţe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios şi aparatul de aer condiţionat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed şi mirosea precum mâncarea chinezească stricată. — Nu e mare lucru, spuse Turner. — Să mori tu. — Dar cel puţin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plăteşte de la o lună la alta. Poţi să-l consideri doar o haltă până când îţi vei găsi altceva mai bun. — Cel puţin la Big Spring era curăţenie. — Vrei să te întorci? Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simţul umorului. Griff îşi aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapiţeria era şi pătată cu Dumnezeu ştie ce. Îşi aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra oraşului. Şi, în plus locuinţa era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu ştia la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea. — Când mi-ai vândut locuinţa, nu ai reuşit să păstrezi din lucrurile mele? — Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap şi îşi scutură cheile agitat, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la maşină, deşi drumul le luase aproape cinci ore şi nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării. Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-şi depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea şi avea cu ce. — Escalade-ul şi Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ţinut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă şi taxele pentru consultaţii. — Taxele pentru tine. Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanţe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el şi în timpul încarcerării nu renunţase la exerciţiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare. Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exerciţiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în maşină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci şi ceva de ani câţi avea, deja îi crescuse o burtă moale şi fesele îi atârnau. — Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca şi tine. Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet: — La fel cum eram şi eu plătit. Eram plătit. Turner dădu înapoi, părând uşor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse şi puse un alt set de chei pe măsuţa de cafea. — Maşina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uşi, de un roşu şters. Nu valorează nimic, aşa că atunci când Susan şi-a cumpărat Range Roverul, am ţinut-o pentru urgenţe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul şi i-am verificat cauciucurile. Foloseşte-o cât timp ai nevoie. — Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ţi-i plătesc? Turner se simţi din nou jignit. — De ce cauţi să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut. — Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare. — Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă şi răsplată. — Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-şi căuta un pix în buzunar. — Eu am plecat. Turner se îndreptă către uşă, dar Griff îi tăie calea. — Bine, bine, eşti un mare prinţ între avocaţi, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant: — Ce altceva ai mai făcut pentru mine? — Ţi-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o uşă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanşii şi tricourile cu guler sunt încă la modă. Ţi-am cumpărat şi câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă? — În geantă. — Apă, lapte şi ouă o să găseşti în frigider. Acolo, am pus şi pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci. — Cred că gândul tău are mari şanse să fie adevărat. — Uite ce e, Griff, ştiu că nu este un palat, dar… — Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai şi tu, nu este decât o mică oprire. Am şi telefon? — În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îţi vei lua propriul telefon. — Mulţumesc. Ce număr am? Turner i-l spuse. — Nu vrei să-l notezi? — Ştiam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai ţin minte zece cifre. — Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofiţerul responsabil de eliberarea condiţionată. Trebuie să ştie cum te poate contacta. — Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă. Turner îi întinse un plic de la bancă. — Uite, ai aici câţiva bani, până când o să poţi să-ţi iei un card de credit. Acolo vei găsi şi carnetul de conducere. Adresa este greşită, bineînţeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare şi până atunci probabil că te vei muta altundeva. — Mulţumesc. Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile maşinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum şi pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor. — Ei bine, atunci cred că eşti pregătit. Avocatul îl bătu uşor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci şi nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul uşii se opri şi se uită din nou către el. — Griff… oamenii încă sunt supăraţi pe tine. Pentru mulţi dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacţie ostilă faţă de tine, încearcă să nu te necăjeşti prea rău. Întoarce şi celălalt obraz, da? Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o ţină. Turner ezită, părând îngrijorat. — Să fii eliberat… este o schimbare dificilă. — Este mai bine decât să fiu închis. — Acele cursuri pe care le organizează cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi… — Programul de pregătire pentru eliberare. — Exact. Ţi-au fost de folos? — Oh, da. Am învăţat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu. Cu mâhnire în glas, Turner întrebă: — Ai idee ce vei face de acum încolo? — Îmi voi lua o slujbă. — Cu siguranţă. Dar mă refeream la aşteptările pe care le ai. — Cunoşti vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Faţa lui Turner deveni atât de fleşcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!   Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă. — Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Ştia după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aştepta să fie chiar atât de scumpă. Pe cutia interfonului erau trecute instrucţiunile pentru a intra în contact cu reşedinţa. Tastă cifrele pe tastatură şi aşteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce. — Da? — Sunt Griff Burkett şi îl caut pe domnul Speakman. Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise şi el pătrunse cu maşina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufişuri şi flori. Dincolo de ele, o pajişte umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde. Vila însăşi era la fel de impresionantă ca şi peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca şi zidul înconjurător al proprietăţii. Urmă aleea sinuoasă şi parcă direct în faţa intrării, după care coborî din Honda împrumutată şi se apropie de uşă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creşteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reuşiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbuşoane. Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni şi cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect. Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, minţise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puţin. Era dispreţuit de toţi iubitorii de fotbal din ţară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunţau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajaţii săi. Cu toate acestea, avea o mică speranţă. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitaţie să se prezinte în acel loc, la acea dată şi la acea oră. Pe invitaţia oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deşi Griff nu ţinea minte de unde ar fi putut să-l cunoască şi, mai ales, de ce. După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-şi putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie aşa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar îşi dorea o bucată de carne din Griff Burkett. Uşa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în faţă de un curent de aer rece, un vag miros de portocale şi văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte nişte haine sumare şi să ţină în mână o suliţă. Griff se aşteptase să-i deschidă uşa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorţ alb şi să-i vorbească cu o voce calmă şi politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care şi-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, şi cu pantaloni negri. Avea o faţă lătăreaţă şi trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayaşe. Pielea era fină şi nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala. — Domnul Speakman? Omul dădu din cap şi zâmbi. Mai bine zis, îşi dezveli dinţii. Nu puteai să numeşti acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feţei sale nu se mişcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte şi-i făcu semn lui Griff să intre. Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insuliţe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase aţintită pe oglinda enormă care era agăţată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spaţiul era imens şi dădea impresia unei catedrale. Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aştepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice şi alte ustensile? Când ajunseră la o pereche de uşi duble, valetul – pe care-l numea aşa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uşi pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereţi se aflau rafturi de cărţi de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajişte şi grădinile cu flori. — Chiar mă întrebam. Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neaşteptate şi fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea şedea într-un scaun cu rotile. — Ce vă întrebaţi? — Cât de impunător, din punct de vedere fizic, eşti în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Eşti la fel de înalt pe cât mă aşteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanţă, din tribună stadionului sau la televizor. — Televizorul îngraşă cu cinci kilograme. Bărbatul râse. — Asta ca să nu vorbim şi de umerii ataşaţi la tricoul de fotbal. Îi întinse mâna dreaptă. — Foster Speakman. Îţi mulţumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată şi strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip şi se îndepărtă. Vino şi ia loc! Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă şi lampă. Când se aşeză, simţi dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-şi ţină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant. Aruncând o altă privire în jurul camerei şi mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparţinea unui handicapat. Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff îşi imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler şi pantaloni kaki prinşi la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortaţi şi şosete închise la culoare. Cracii pantalonului păreau să fie nişte baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple. — Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut. Surprins în timp ce se holba împrejur şi făcea speculaţii, Griff redeveni atent la gazda sa. — O coca-cola? Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese uşa lui Griff. — Manuelo, două coca-cola, por favor. Manuelo era la fel de pătrăţos şi solid ca un sac de ciment, dar se mişca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff aţintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar şi începu să le toarne băutura. — Este din El Salvador. — Aha. — Chiar a venit pe jos până în Statele Unite. — Aha. — Are grijă de mine. Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deşi ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecţie de cranii sub pat. — Ai venit cu maşina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman. — Avocatul meu m-a luat cu maşina de dimineaţă. — A fost un drum cam lung. — Nu m-a deranjat deloc. Speakman zâmbi. — Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Aşteptă până când îşi luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care îşi luă şi el unul dintre paharele de cristal şi îl ridică: — Să bem pentru eliberarea ta! — Cu mare plăcere beau pentru asta. Manuelo ieşi prin uşa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghiţitură de cola, simţindu-se stingher sub privirea curioasă şi scrutătoare a lui Speakman. Ce însemna asta? Invitase un fost deţinut la un pahar de discuţii? Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea şi aşeză băutura pe masa de lângă el. — M-aţi chemat aici să vedeţi de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeţi cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare? — M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă. Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis. — Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman. — Niciuna care să mă intereseze. — Echipa Cowboys nu… — Nu. Şi nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal. Speakman dădu din cap ca şi cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viaţa lui Griff Burkett se aranjase. — Şi atunci, dacă nu poţi să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai? — Am plănuit să-mi ispăşesc pedeapsă şi să ies din închisoare. — Nimic mai mult de atât? Griff se lăsă pe spătar şi ridică din nou din umeri, ca şi cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola şi mai luă o înghiţitură. — Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur. — Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth. Griff îşi stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente. — Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ţi spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Şi la fel fac şi o mulţime de alţi oameni. Mă bucur să-ţi spun asta. Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preţ, după care se întoarse către Speakman. — Sunt absolut convins că-ţi pare bine de asta. În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat. — Te-am invitat aici ca să îţi ofer o slujbă. Griff îşi simţi inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, îşi aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deţinând şi operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susţinut de el, chiar şi un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâştiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani. Dar se strădui să-şi tempereze optimismul. Din câte informaţii avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să cureţe tancurile septice ale avioanelor sale. — Ascult. — Slujba pe care vreau să ţi-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înţeles, proprietăţile tale au fost lichidate pentru a-ţi putea plăti amenda pe care Curtea ţi-a impus-o. Simţind că nu putea să mintă, Griff spuse: — Da, în marea lor majoritate. — Acele bunuri au fost folosite şi pentru a acoperi nişte împrumuturi substanţiale. Este adevărat ce spun? — Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că ştii multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă. — Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îţi vor cădea tocmai bine. Surprins de suma vehiculată, Griff simţi cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învăţase pe pielea lui, şi nu tocmai uşor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea uşor de obţinut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că aşa şi era. — O sută de mii pe an? — Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind şi amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înţelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare. Griff se uită la el, numărând în gând până la zece. — O sută de mii. De dolari americani. — În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneţi da la ceea ce vreau să vă propun. Griff îşi luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior şi-şi puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câştige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părţile suma de bani şi cât de mare nevoie avea de ei. — Vă gândiţi să mă folosiţi că reclamă pentru liniile aeriene? Afişe pe stradă, spoturi la televizor şi chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat. Speakman zâmbi şi dădu din cap în semn de negare. — Înţeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucaţi în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulţime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susţinerea pe care aţi putea să o acordaţi unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă. Deşi ştia că afirmaţia este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru. — Şi atunci ce aveţi în minte? Pe cine trebuie să ucid? — Nu este vorba de ceva atât de grav. — Dar nu mă pricep deloc la avioane. — Nu are nicio legătură cu linia aeriană. — Aveţi nevoie de un nou grădinar? — Nu. — Atunci nu mai am întrebări. Totuşi ce trebuie să fac pentru a-mi câştiga sută de mii de dolari? — Trebuie să o lăsaţi pe soţia mea gravidă.   [1] Naţional Football League – Liga naţională de fotbal american (n. Trad).    
Capitolul 1     - Acesta-i ultimul avertisment, Barnes, spuse Megan Lambert pe un ton care-l făcu pe subalternul ei să se foiască neliniştit pe scaun. E puţin spus că s-a supărat clientul. Mi-a zis că nici măcar n-ai adus vorba de emisiunea de­dicată muzicii country. Ar fi cumpărat o tonă de reclame pentru spaţiul ăla de o oră şi jumătate. Tânărul era foarte agitat şi evita să se uite în ochii ei pătrunzători. Îşi drese glasul, emoţionat: - Pur şi simplu, nu m-am gândit că... Se auzi un zgomot neaşteptat de puternic când palma lui Megan izbi blatul biroului din lemn de esenţă tare. - Exact asta ziceam şi eu. Nu ai gândit deloc. E a treia oară în tot atâtea săptămâni când mă iau de tine. De fiecare dată când procedezi într-un mod atât de neprofesionist, postul de televiziune pierde mii de dolari. Megan se ridică de pe scaun şi se duse în faţa biroului, sprijinindu-şi coapsele ferme de marginea lui şi încrucişându-şi gleznele fine. - Ba mai mult, când o dai în bară, eu ies cea mai şifo­nată din toată afacerea. Trebuie să-i spun directorului de post că nu ne încadrăm în buget, iar el are să mă facă albie de porci. Ai prins ideea, Barnes? - Păi, da. - Şi-atunci care e problema? i-o reteză ea. Tonul ei strident nu semăna cu acela al unui părinte îngrijorat ori al unui profesor înţelegător, ci aducea mai degrabă cu tonul unui ofiţer de instrucţie căruia nu-i pasă care era problema, dar o voia rezolvată. Barnes ridică spre ea o privire plină de speranţă. - Păi, am avut ceva necazuri cu o fată. Ea... - Scuteşte-mă de aceste detalii, Barnes, i-o tăie rapid Megan. Nu mă interesează iubitele tale şi nici viaţa ta personală, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra celei profesionale. Îl aţinti cu privirea, iar el şi-o feri. - O să analizez raportul de vânzări la sfârşitul săptămânii. Sper să constat o îmbunătăţire semnificativă. Iţi sugerez să-l inviţi la prânz pe domnul Thomton de la magazinele Countrytime Records and Music şi, până una-alta, să pui la punct un pachet publicitar care ne va costa ceva bani, dar care să-i satisfacă orgoliul. - În regulă, murmură el. Megan ocoli din nou biroul şi se aşeză pe scaun. Se apucă să aranjeze un teanc de hârtii şi ti spuse lui Barnes: - Acum te rog să mă scuzi, dar mai am şi alte lucruri de făcut. Pricepând aluzia, Barnes ieşi din birou, ca un con' damnat la moarte care tocmai fusese graţiat. În loc să se simtă mulţumită de scena pe care o jucase atât de convingător, Megan oftă obosită şi se cufundă în scaunul de piele cu spătar înalt. Ridică mâna cu ma­nichiură perfectă şi-şi îndepărtă de pe frunte o şuviţă rebelă de culoarea scorţişoarei. Nu-i plăcea deloc să facă pe dura în asemenea situaţii, dar ştia că aşa trebuia să procedeze. Se ridică în picioare, se duse la fereastra largă şi desfăcu o idee jaluzelele. Panorama oraşului Atlanta era minunată, dar ea nu era atentă. La fel ca în cazul celorlalţi agenţi de vânzări din subordinea ei, îi păsa de Barnes, de cât de mulţumit era Ia serviciu şi de buna lui dispoziţie în general. Dar îi spusese adevărul. În calitate de director local de vânzări la WONE TV, trebuia să întocmească săp­tămânal rapoarte de vânzări pentru directorul de post. Dacă o înţelegere cădea, televiziunea pierdea mii de do­lari. Doug Atherton va pune presiune asupra ei, ceea ce era şi normal, iar ea trebuia să-i ia tare pe angajaţii din subordinea ei. Era un cerc vicios, în care fiecare dă' dea vina pe altcineva. îi plăcea de Barnes. Puştiul era distrus că îl părăsise o tipă de la ştiri pentru cameramanul din echipa de filmare, în loc să-i complice şi mai mult viaţa, Megan îşi dorea să-l consoleze şi să-l convingă să i se confeseze. Dar nu putea să-şi permită aşa ceva, mai ales pentru că era o femeie care ocupa postul unui bărbat, şi toată lumea se cam aştepta ca ea să judece cu inima, nu cu capul. Când venea vorba de afaceri, lăsa sentimentele deoparte şi dădea dovadă de profesionalism. Nu permi­tea ca deciziile ei de afaceri să fie influenţate de aluzii ofensatoare. Răsucindu-se pe tocurile înalte ale sandalelor din pie­le de şarpe, se uită prin biroul decorat cu foarte mult bun-gust. Nu-l obţinuse dând dovadă de amabilitate şi generozitate. Era foarte greu să concediezi un agent care nu se dovedea la înălţime, dar mai făcuse asta şi înainte şi avea să o mai facă, dacă era nevoie. Postul nu mai avusese niciodată asemenea vânzări-record ca acelea înregistrate de când preluase ea postul de director local de vânzări, în urmă cu doi ani. Spera ca Barnes să-şi revină. Nu numai că voia să menţină aceeaşi cotă ridicată a vânzărilor, dar îi era foar­te greu să dea înapoi, odată ce lua o decizie. Îi spusese lui Barnes că-l concediază, dacă performanţa lui nu se îmbunătăţeşte, şi intenţiona să se ţină de cuvânt. Mulţi ar spune că e încăpăţânată. Ea ar fi adăugat că e îngrozitor de încăpăţânată. Beculeţul telefonului de interior se aprinse şi se auzi un semnal sonor încet. Ea se întoarse la birou. - Da, Ariene ? spuse după ce apăsă butonul care-i permi­tea să comunice cu secretara ei. - Domnul Bennett vrea să vă vadă. Sunteţi disponibilă? Trupul i se încorda imediat, şi râmase neclintită. Parcă îi stătuse inima în loc, apoi începuse să bată de două ori mai repede, iar sângele i se urcase în cap. Uită să respire câteva secunde, apoi trase o gură de aer până când simţi că o ia cu ameţeală. Stătu nemişcată lângă birou pentru o clipă ce părea să nu se mai termine. Apoi se cufundă în scaun. - Domnul Bennett? Din cauza nodului care i se pusese în gât, îi pronunţă numele cu o voce răguşită. - Domnul Joshua Bennett de la Agenţia Bennett. Simţi o notă de mirare în vocea modulată a lui Ariene. Datorită Agenţiei Bennett postul lor de televiziune avea atâţia clienţi care plăteau spaţiu publicitar. Era cea mai mare şi mai prestigioasă agenţie din Atlanta, cu clienţi în toată zona de sud-est a Americii. Megan ştia exact care era suma de bani pe care o vărsa agenţia în conturile WONE, dar, de când lucra aici, nu avusese niciodată de-a face cu Joshua Bennett în persoană. El ştia care îi erau motivele şi, după ce tot încercase să o vadă, nu mai insistase deloc. Agenţii lui lucraseră mereu cu cineva din subordinea ei. De ce voia să o vadă acum? Reflexul ei a fost să găsească o scuză, dar nu făcu asta. Ar fi fost un gest de laşitate şi nu voia ca Joshua Bennett s-o creadă lipsită de curaj. - Domnişoară Lambert? întrebă încetişor Ariene. Aceste cuvinte ar fi trebuit să-i semnaleze lui Megan că neliniştea ei era mult prea evidentă. Când i se mai adre­sase Ariene altfel decât pe numele mic? - Da, e-n regulă. Pot să mă văd cu domnul Bennett câteva minute. închise telefonul şi încercă să-şi adune gândurile, dar îi roiau toate în minte ca nişte licurici, răspândindu-se într-o mie de direcţii. Se gândi să se ridice, apoi se răzgândi şi se aşeză din nou, căci i se înmuiaseră picioarele. Nu mai avea timp să se pregătească pentru confruntarea cu cel pe care voia să se răzbune, înainte ca acesta să intre agale pe uşă, cu siguranţa arogantă pe care şi-o amintea atât de bine. Domnul Bennett închise uşa în urma lui. Megan căzu imediat victimă ochilor lui de culoarea topazului cu zeci de nuanţe. El o privi preţ de o clipă interminabilă înainte să-i zică domol: - Bună, Megan. - Bună ziua, domnule Bennett. În loc să fie descurajat de primirea ei glacială, el păru amuzat. Apoi Megan îşi aminti că pe el îl amuza aproape orice. Ca întotdeauna, condescendenţa lui arogantă o enervă, iar mânia pe care o simţea de fiecare dată începu s-o cuprindă din nou. Se bucura că era aşa. Măcar nu mai era în starea aceea catatonică în ghearele căreia căzuse în clipa când îi auzise numele. Îl studie cu toată obiectivitatea de care era în stare. Din punct de vedere fizic, nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară - la înmormântarea soţului ei. Totuşi, cele câteva fire argintii apărute în părul lui negru îl făceau mai atrăgător ca oricând. Avea un farmec sălbatic, nu tocmai înspăimântător, dar totuşi periculos. O făcea deopotrivă curioasă şi prudentă, de parcă şi-ar fi pus în joc virtutea rămânând singură cu el. Ce bine ştia Megan cum îşi folosea el farmecul! Tot ce putea face era să nu se strâmbe de scârbă. Trupul lui înalt era încă în formă, musculos şi pu­ternic. Se părea că încă merge la sală în fiecare zi, în timp ce ritmul pe care îl impunea angajaţilor lui nu le permitea şi acestora să aibă grijă de ei cum se cuvine. Megan detesta fiecare muşchi bine lucrat care se zărea pe sub costumul gri petrol la comandă de culoare şi sub cămaşa albastru pal. Rămase în prag, cu acelaşi calm şi încredere în sine cu care făcea faţă oricărei situaţii. Megan n-avea altă soluţie decât să se poarte la fel de civilizat ca şi el. - Nu vrei să iei loc, domnule Bennett? - Mulţumesc, zise el cu o politeţe studiată, care o făcu să-i fiarbă sângele în vene. Măcar o dată ar fi dorit ca el să-şi dea arama pe faţă şi să râdă dispreţuitor de întreaga lume, în loc să se joace de-a şoarecele şi pisica mereu cu umilii ei locuitori. Ştia că asta simţea el cu adevărat. Universul şi toţi cei care îl populau erau jucăriile lui, cu care se distra după pofta inimii, ca un zeu păgân. Ochii lui de chihlimbar o cercetau cu insolenţă după ce se aşeză în faţa ei. Îi studia alene părul arămiu care îi încadra chipul. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, înainte ca ochii lui să coboare spre gura ei, unde rămase stânjenitor de mult timp. Îi fu aproape recunoscătoare când îşi mută privirea mai jos, până când o simţi aţintită pe sânii de sub bluza de mătase galbenă, cu pliseuri ver­ticale elegante şi cu nasturi mici din perle. Spre groaza ei, îşi simţi sfârcurile întărindu-se, de parcă ar fi ascultat de un ordin rostit cu blândeţe. De ce nu-şi lăsase pe ea haina de la taiorul gri-deschis? - Arăţi bine, Megan. - Mulţumesc. - Dar tu ai arătat bine întotdeauna, rosti el repede, de parcă n-ar fi auzit-o. Ea se hotărî să răsfoiască de îndată dosarele pe care i le adusese Ariene mai devreme. - Am un program încărcat astăzi, domnule Bennett. Ce... - Amuzant, o întrerupse el, ridicându-şi o sprânceană într-un fel care le zăpăcea pe femei. O cicatrice îi brăz­da sprânceana deasă şi frumos arcuită, dându-i un aer şi mai îndrăzneţ şi viril. Secretara mi-a spus că n-ai nimic programat azi. De aceea mi-a acordat această întrevedere fără programare. Pe Megan o durea maxilarul de la forţa cu care strângea din dinţi. Stăpânindu-şi impulsul de a urla la el că programul ei nu era câtuşi de puţin treaba lui, îl întrebă printre dinţi: - E vreo problemă cu felul în care ne ocupăm de contractul vreunui client al tău? - Nu, deloc, zise el pe un ton calm, deschizându-şi nasturii de la haină şi aşezându-şi glezna unui picior peste genunchiul celuilalt. Poziţia lui relaxată o jigni şi mai mult. Dacă ei îi bubuia inima în piept şi îi transpiraseră mâinile, putea şi el măcar să pară un pic neliniştit. O obseda gândul că el nu ştia cât o tulbura. Dar probabil că ştia. Cunoştea efectul devastator pe care îl avea asupra femeilor şi se folosea de el fără nici o milă. Îşi amintea fără îndoială de noaptea în care îi cedase... - Ştii de Seascape? întrebarea lui o trezi brutal la realitate. - Seascape? Da, noul hotel de pe Hilton Head. Voia să-l laude pentru remarcabila campanie publicita­ră pe care agenţia lui o făcuse pentru noul complex hoteli­er de lux de pe insula turistică din largul coastei Carolinei de Sud. Peste tot, pe panouri urbane şi în reviste, apăreau acum reclamele extravagante concepute pentru comple­xul ce urma să se deschidă în curând. Totuşi, se abţinu să-i facă vreun compliment. Niciodată nu îl crezuse pe Josh Bennett în stare de altceva decât să distrugă. - Agenţia ta a cumpărat în acest scop un pachet publicitar complex de televiziune, adăugă ea. - Despre asta vreau să vorbim. Parcă îi dăduse cineva un pumn în stomac. Spaţiul vândut pentru Seascape era enorm. Avea de gând să re­nunţe la o parte ? La tot ? I-ar fi stat în fire să facă o ticăloşie de genul ăsta. Fusese acuzat că e în toate felurile, numai previzibil nu. Megan avea încredere în capacitatea ei. Primise postul de director local de vânzări în urmă cu doi ani, pentru că înregistrase vânzări-record. Lucra, în funcţia asta, sub o presiune de nedescris, atât din cauza clienţilor arţăgoşi, cât şi a conducerii imposibil de mulţumit. Dacă se încadra într-un plan sau chiar îl depăşea, i se dădea unul şi mai mare. Până acum, făcuse faţă cu succes tuturor provocărilor. Ţinea sub control majoritatea problemelor. Dar exis­tau unele aspecte cu care nu putea jongla. Economia, de pildă. Sau deciziile pe care le luau alţii. Dacă jucătorii din NFL[1] intrau în grevă şi nu mai erau meciuri, ea pierdea mii de dolari de la clienţii care plăteau spaţiul publicitar din timpul partidelor de fotbal. Nu deţinea controlul nici asupra jocurilor murdare care se făceau uneori. Dacă Joshua Bennett le zbura un contract de sub nas, ea nu prea putea face nimic în această privinţă. Decât dacă el nu-i cerea altceva în schimb. Se înfiora numai gândindu-se la asta. Cu tot calmul şi detaşarea de care era în stare, îi spuse: - Ei bine? El rânji sardonic - acel rânjet pieziş, satanic, care probabil ştia că le excită pe femeile mai puţin rafinate decât Megan. - Domnişoara Hampson se ocupă de contractul cu WONE. - E foarte bună, îi luă Megan imediat apărarea anga­jatei sale. - Da, aşa e. Este o tânără fermecătoare. Megan se gândi la formele pline şi la personalitatea debordantă ale lui Jo Hampson, închipuindu-şi foarte bine cât de „fermecătoare” trebuia să i se pară lui Joshua Bennett. - Dar e prea tânără şi nu inspiră încrederea de care are nevoie Terry Bishop în acest moment. - Te referi la dezvoltatorul complexului Seascape. Me­gan îşi aminti că Jo Hampson îi pomenise o dată numele arhitectului şi constructorului acelui hotel. - Da. E un geniu la planşetă, cu ideile şi viziunea sa, dar ca om de afaceri are nevoie mereu de îndrumare. A creat un adevărat paradis pe Hilton Head şi i s-au acor­dat fonduri nelimitate ca să-l promoveze. Banii nu sunt o problemă, dar a trebuit să-i arăt pas cu pas cum să lanseze pe piaţă conceptul de complex hotelier perfect. - Dacă te ocupi personal de contractul lui, domnule Bennett, sunt sigură că nu se pot ivi probleme serioase. Joshua Bennett strânse iritat din buze înainte să-i arun­ce un alt zâmbet forţat. - Mulţumesc, dar domnul Bishop mai are nevoie şi de părerea altcuiva. Să se consulte, dacă vrei. Se aplecă în faţă, preocupat acum doar de afaceri. Vreau să te ocupi personal de contractul pentru Seascape. Privirile li se întâlniră deasupra computerului de pe biroul ei, şi, pe moment, nu mai era vorba despre Seas­cape. În schimb, lui Megan îi veni în minte noaptea în care o ţintuise de peretele din lemn al unui foişor din grădină şi îi zisese: „Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert”. - Nu pot, zise ea acum, cu aceeaşi nesiguranţă cu care îi răspunsese şi atunci. Îşi umezi buzele şi îşi întoar­se faţa din calea privirii lui seducătoare. Nu pot. Acest contract îi aduce un comision serios domnişoarei Hamp­son. Se descurcă bine. Nu pot să-i iau contractul fără un motiv întemeiat. EI se rezemă de spătarul scaunului. - Nici nu-ţi cer asta. Vreau doar să o supraveghezi mai îndeaproape. Vreau ca Jo să îţi ceară sfatul înainte de a lua orice decizie sau de a întreprinde ceva. Vreau să te întâlneşti cu Terry Bishop şi să-l asiguri că reclamele realizate până acum sunt excepţionale. - Dacă n-are încredere în părerea ta, de ce-ar avea în a mea? - Pentru că i-am spus ce al naibii de bună eşti, zise el pe un ton tăios, dându-şi în sfârşit frâu liber nerăbdării, pe care ea ştia că şi-o înăbuşise până acum. Cuvintele lui o luară prin surprindere, aşa că Megan se ridică imediat în picioare, ducându-se la fereastră pentru a doua oară în acea dimineaţă. Soarele se ascunsese după un nor şi oraşul arăta deodată mohorât. Câte semne, se gândi ea. Ziua asta începuse prost, cu discuţia ei cu Barnes. Iar acum Josh Bennett îi tulbura liniştea. Totuşi, nu putea să nu se simtă oarecum mândră că el îi considera părerile aşa de valoroase. - Şi de ce i-ai spune că sunt atât de bună? întrebă ea. - Pentru că-i adevărat. Are încredere în judecata ta. Ca şi mine. Cel puţin, în afaceri. Îl simţi cum se ridică şi o cuprinse panica atunci când îi auzi paşii venind spre ea din spate. Sunt mândru de ce-ai realizat. - Ei bine, nu trebuie să fii, zise ea cu arţag, întorcându-se spre el. Se sperie când îl văzu atât de aproape de ea. Trebuia să-şi dea capul pe spate ca să se uite la el. Uitase ce înalt era. I se păruse întotdeauna că o domină. Soţul ei, James, era scund şi se potrivea mult mai bine cu silueta ei minionă. Oricum, o îngrozea statura impunătoare a lui Josh. - Nu vreau să aud nici o laudă aruncată de sus pentru micuţa văduvă care se zbate într-o lume lipsită de inimă, spuse ea. Mai ales de la tine. - Nu te tratez de sus, fir-ar a naibii. Oamenii mei îmi spun că, dacă ar lucra tot timpul cu un agent de vânzări la fel de competent ca tine, n-ar avea nici o problemă. - Mulţumesc, zise ea pe un ton aspru, îngăduindu-i să-i laude subalternii. - De ce n-ai vrut să mă vezi după înmormântare? întrebarea neaşteptată îi străpunse inima ca un glonţ, redeschizând o rană care nu se vindecase complet în cel trei ani care trecuseră. Nu mi-ai răspuns nici la telefon, nici la scrisori. De ce? o întrebă el. Ea se dădu deoparte şi se uită cu furie la el, cu o ură nedisimulată. - N-am vrut, de-aia. Durerea prefăcută pe care ai ară­tat-o la înmormântarea lui James mi s-a părut ridicolă şl nu aveam nevoie de ipocrizia ta. Muşchii maxilarului lui Josh se încordară. Irişii îi lu­ceau ca piatra de chihlimbar. - Când James a leşinat la el în birou, i-am făcut res­piraţie gură la gură. Dar nu a mers, aşa că l-am dus la spital, fără să mai aştept ambulanţa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i salvez viaţa. Era prietenul meu drag, cel mai bun angajat al meu. Cum poţi să afirmi că nu-l jeleam sincer? - Pentru că ai făcut tot ce-ai putut ca să-l omori. - Ştii bine că nu e adevărat, Megan. - Nu, nu ştiu. Îi cereai să lucreze mult peste program, de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. Avea 35 de ani! strigă ea. Bărbaţii de vârsta asta nu cad seceraţi de infarct, dacă nu lucrează sub o presiune infernală. Credeam că vinovăţia te va face să-ţi fie prea ruşine să vii la înmormântare, ca să nu mai vorbesc de platitudinile mincinoase înşirate după aceea. - Vinovăţie? Sprânceana cu cicatricea îi zvâcni. Vino­văţie pentru ce? Despre ce naiba vorbim aici, Megan? Chiar rostită blând, întrebarea era tăioasă. Nu eu l-am obligat pe James să fumeze cinci pachete de ţigări pe zi, nu eu am insistat să meargă cu clienţii la cină de cinci ori pe săptămână şi să bea câte trei pahare de Martini cu fiecare dintre ei. Nu a fost vina mea că nu făcea mişcare. De ce-ar trebui să mă simt vinovat? O, Doamne, cât regreta că deschisese subiectul! Nu putea - nu voia - să se uite la el. Oare ştia că inima îi bubuia să-i spargă pieptul, că agitaţia ei se datora numai în parte furiei care o apucase când vorbeau de James? Stătea aşa de aproape de ea! Avea un miros aşa de proas­păt şi de masculin! De fiecare dată când deschidea el gura, Megan îi trăgea în piept respiraţia, ca o discipolă în tainele hedonismului. - De nimic, zise ea. N-ai de ce să te simţi vinovat. Tot ce vreau e să mă laşi în pace. El se aplecă spre ea ca o felină care îşi urmăreşte prada. - De ce-ar trebui să mă simt vinovat, Megan? Nu vor­bim aici de munca pe care a făcut-o James pentru mine, şi o ştim amândoi. Vorbim de noaptea de dinainte să te măriţi cu el. - Nu! - Ba da, zise el, apucând-o de antebraţ înainte ca ea să se poată îndepărta. Iată de ce mă urăşti atât de tare: cele câteva minute pe care ţi le-am furat în pavilionul de vară. După ce te-ai căsătorit cu James, ai fugit de mine ca de ciumă. Dacă ar fi fost după tine, nu ne-am mai fi văzut niciodată. Ai fost furioasă pe mine încă din acea noapte, Megan. - Da, şuieră ea. Cum să nu te evit, după ce ne-ai făcut, mie şi lui James, un lucru atât de oribil? El se aplecă spre ea, până ajunse cu gura la câţiva cen­timetri de a ei. Răsuflarea lui fierbinte era ca un abur par­fumat ce-i ardea buzele. - Nu te-ai mâniat pe mine fiindcă te-am sărutat. Te-ai înfuriat pentru că ţi-a plăcut. Furia oarbă o ţintuia pe loc. Însă doar se uită fix la el, fără să scoată o vorbă, timp de câteva secunde ce-i părură nesfârşite. Brusc, o izbi din plin înţelesul vorbelor lui, îşi smuci braţul din strânsoare şi se dădu la o parte. - Ieşi din biroul meu, domnule Bennett! Ieşi din via­ţa mea! Pieptul îi tresaltă şi, parcă pentru a o jigni şi mai mult, el părea fascinat de sânii ei, care se ridicau şi coborau pe sub materialul fin al bluzei. Când, în cele din urmă, îşi ridică privirea spre chipul ei, el spuse: - Plec. Deocamdată. Dar fii cinstită faţă de tine însăţi, Megan, şi recunoaşte că am dreptate. Porţi în tine ura asta nebunească de ani de zile. Mai bine ai avea grijă. Dacă se îndreaptă spre tine însăţi, te poate distruge. Se duse spre uşă cu paşi lenţi, fără nici o grabă. Cu o mână pe clanţă, îşi întoarse capul. Ea stătea nemişcată, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi spatele rigid şi drept ca un stâlp. - Ne mai auzim, zise Josh şi ieşi pe uşă, închizând-o încet în urma lui. După câteva minute, când Megan îşi destinse muşchii încordaţi, de-abia reuşi să-şi ţină echilibrul şi să nu se pră­buşească. Merse clătinându-se până la birou, se sprijini cu o mână de el, iar cu cealaltă bâjbâi pe tastele telefonului de interior. - Ariene, te rog să nu-mi faci legătura cu nimeni. Mă... doare capul. Am să mă întind o clipă. - Nu te simţi bine? întrebă Ariene, brusc îngrijorată. - Ba da, se grăbi Megan să o liniştească. Nu voia să ştie nimeni cât de mult o tulburase vizita lui Josh. Am să iau o aspirină. O să fiu bine. - Asta-i prima dată când te-ai întâlnit cu domnul Bennett, nu? - Nu, zise ea încet, după ce se gândise să spună o min­ciună. Soţul meu lucra la firma lui. - N-am ştiut. E grozav, nu? întrebă Ariene însufleţită. Megan strânse din buze cu amărăciune. - Da, e grozav. Îşi simţea genunchii ca de cauciuc când păşi spre ca­napeaua lungă, care ocupa mare parte din peretele opus biroului. Lăsându-şi sandalele să-i cadă din picioare, se întinse pe canapeaua de culoarea ovăzului şi închise ochii, încercând să-şi scoată din minte chipul lui Josh şi tot ce-i spusese el. Gândurile îi erau învălmăşite şi neclare, dar până la urmă se concentrară asupra nopţii pe care dorea s-o şteargă din viaţa ei - noaptea dinaintea căsătoriei ei cu James Lambert. Mama şl tatăl ei vitreg închiriaseră o sală mare la clu­bul country pentru petrecerea de nuntă a fiicei lor cu James, un tânăr agent pe care îl întâlnise pe vremea când vindea spaţiu publicitar pentru un post de radio local. Lucra la Agenţia Bennett, iar viitorul părea asigurat pen­tru tânărul cuplu, care îşi întâmpina vesel oaspeţii între două dansuri sau în drum spre fântâna cu şampanie. Megan n-avea să uite niciodată rochia pe care o pur­tase atunci. N-o mai îmbrăcase apoi, iar acum atârna pe un umeraş într-unui dintre dulapurile mamei ei. Nu mai dorise s-o vadă din noaptea aceea, deşi era frumoasă. Ver­dele ca marea se reflecta în ochii ei de aceeaşi culoare. Materialul fin se mula ispititor pe formele armonioase ale trupului ei minion, căzând într-un decolteu adânc. Pieptenii împodobiţi cu pietre preţioase îi ţineau părul strâns ridicat, într-un coc lejer, iar pe degetul mijlociu de la mâna stângă purta inelul de logodnă. - James, linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! îl dojenise ea râzând pentru că se tot învârtea prin cameră înainte să înceapă petrecerea, verificând întruna câte ceva, sâcâind personalul angajat şi stând mereu în drumul cuiva. O luase în braţe însufleţit. - Cum să mă liniştesc? Mâine o s-o iau de nevastă pe cea mai frumoasă fată din lume. Ea surâsese încântată, dar zâmbetul îi dispăruse de pe faţă când el adăugase: Şi, în afară de asta, n-am mai fumat de trei zile. - O, James, te descurci minunat, îi spusese ea ca să-l încurajeze. Şi mi-ai promis că te laşi. - Ştiu, ştiu, zisese el, sărutând-o repede. Mă las, dar, dacă dau peste vreun fumător pe aici în seara asta, o să stau lângă el, să-i inhalez fumul. Îi tolerase starea de surescitare din acea noapte. James băuse prea multe pahare de şampanie, dar nu-l certase, ştiind că bea ca să compenseze lipsa ţigărilor. Îi plăcea chipul lui zâmbitor, exuberanţa, pofta neabătută de viaţă, energia debordantă, ambiţia. Crezuse că laudele la adresa proprietarului Agenţiei Bennett erau exagerate, dar când Joshua Bennett intrase în sala plină de flori, Megan trebuise să admită că ceea ce-i spusese James nu era deloc neîntemeiat. Cu sigu­ranţă că bărbatul făcea o impresie uluitoare. Înalt, zvelt şi elegant în smochingul său, emana prin toţi porii încredere şi farmec. Simţise primele furnicături după ce James făcuse pre­zentările, iar ochii de chihlimbar ai lui Josh Bennett o supuseseră unui examen amănunţit. Dar acele furnicături doar prevesteau fiorii care îi zguduiseră toţi nervii când el îi luase mâna şi i-o strânsese cu blândeţe. Îi fusese imposibil să-şi retragă mâna din strânsoarea lui electrizantă. - Încântată de cunoştinţă, domnule Bennett. James mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, reuşise ea cumva să îngaime, în ciuda nodului care i se pusese în gât. - Nu atât de mult pe cât mi-a vorbit mie despre dumnea­voastră, îi şopti el pe un ton confidenţial. Numele meu e Josh. Dacă vocile ar fi colorate, a lui ar fi avut culoarea whisky-ului, ca şi ochii. Vocea lui era răguşită, plăcută şi pro­fundă, precum cel mai fin burbon. Legănată de aceste inflexiuni şi atrasă în vârtejul ochilor lui, îl uitase cu desăvârşire pe James, care întâm­pina zgomotos un grup de membri ai frăţiei din care făcuse parte în universitate. - Hai, Josh, nu vrei să dansezi tu cu iubita mea cât timp le arăt eu acestor degeneraţi unde e ţinută băutura adevărată? îşi întrebase James şeful. Cuprinsă de panică, Megan se uitase la James cum se retrage nepăsător. Ştia încă de atunci că nu trebuia să rămână singură cu Josh Bennett. Intuiţia îi spunea că o pasc necazuri. Atunci nu o băgase în seamă. Dacă şi-ar fi ascultat instinctele, nu ar fi trebuit să plătească aşa de scump mai târziu. - Dansăm? o poftise el. O sprânceană i se ridicase întrebătoare, şi atunci îi ob­servase pentru prima dată cicatricea. Înainte să apuce să îngaime ceva, o şi luase în braţe şi Megan nu mai putuse scoate o vorbă. O învârtea pe ringul de dans cu o graţie de felină, potrivindu-şi perfect paşii cu ritmul muzicii. Megan nu izbutise niciodată să-şi amintească pe ce melodie dansaseră. Gândurile îi fuseseră concentrate la mâna care o apăsa blând, nu pe talie, unde materialul ro­chiei i-ar fi oferit oarecare protecţie, ci pe pielea goală a spatelui. Şi în loc să-i ţină palma cu nepăsare, îşi împletise degetele cu ale ei. Degetul lui mare îi mângâia încet partea laterală a arătătorului. Nu o ţinea necuviincios de aproape, dar, de fiecare dată când se atingea de el, corpul ei reacţiona fără ruşine. Spera din tot sufletul ca el să nu-i observe sfârcurile întărite sub rochie sau felul plăcut în care îşi cuibărise coapsa între ale lui, sau respiraţia întretăiată. Pentru că nu îndrăznea să îl privească în ochi, fixa cu privirea nasturii de onix ai cămăşii lui albe şi scrobite. Când se termină melodia şi Josh o duse înapoi la lo­godnicul ei, era să se prăbuşească în braţele lui James. Nici dacă ar fi salvat-o din ghearele celui mai crunt viol, nu s-ar fi simţit atât de uşurată să-l revadă. Dar fusese siluită într-un mod mult mai subtil decât se întâmpla într-un viol. Inima îi fusese pângărită. Dorise atât de mult să se simtă bine în seara logodnei, dar Joshua Bennett stricase totul. Era încordată şi ner­voasă. De fiecare dată când se uita prin sală, îi întâlnea privirea care o săgeta. Neputând să nege forţa hipnotică a ochilor lui, îi întorcea şi ea privirea, în timp ce prin minte îi treceau imagini de un erotism cutremurător. Când o mai invitase o dată la dans, James o convinsese să accepte. Ochii logodnicului ei erau neobişnuit de stră­lucitori, iar Megan ştia că dăduse mai multe raite pe Ia bar cu prietenii lui din frăţie. Îi aruncase o privire dezamăgită când îl văzuse cu ţigara în gură. Iar el dăduse din umeri, promiţându-i: - După nuntă, mă las, îţi jur. Acu' du-te să dansezi cu şeful meu. Poate îmi măreşte salariul. Orchestra cânta o melodie săltăreaţă la care nu era necesar ca partenerii de dans să se atingă. Prinsă de ritmul antrenant al muzicii, îi zâmbise relaxată lui Josh, care dansa la fel de bine pe genul acesta de melodie ca şi pe cea lentă. Doar când li se ciocniseră întâmplător şoldurile lui Megan i se înmuiaseră picioarele, iar inima îi stătuse în loc. Pentru o fracţiune de secundă, rămăsese ca o stană de piatră. - Te simţi bine? o întrebase Josh, punându-şi îngrijorat mâna pe umărul ei gol. Ea clătinase din cap fără să spună nimic, în vreme ce orchestra ataca un blues. Fără să-i ceară permisiunea, el o trase în braţele sale. - Asta e mai pe gustul meu, şopti el, lipindu-şi buzele de părul ei. Îmi place să simt corpul unei femei lipit de-al meu... când dansez. Chiar atunci, la prima aluzie sexuală, ar fi trebuit să se smulgă din braţele lui, să se scuze politicos şi să nu mai aibă de-a face cu el tot restul serii. Dar nu o făcuse. În schimb, se supusese imperceptibilei încurajări pe care i-o dădea mâna lui, aşezată pe spatele ei, şi se apropiase de el. Ce bine era să dansezi lipită de trupul unui bărbat, mai ales dacă era ferm, bine făcut, viril şi cald. Se lăsaseră în voia muzicii. Megan închisese ochii de plăcere. Inimile le băteau în acelaşi ritm. Coapsele lui pu­ternice le atingeau pe ale ei. Şoldurile lui... O, Doamne! - Te rog... să mă scuzi, spusese ea cu glas răguşit. Braţele lui Josh se desfăcuseră în semn de mirare şi ea se smulsese de lângă el. Având pe faţă ceea ce ştia că era parodia grotească a unui surâs, Megan îşi croise drum prin sala slab luminată, evitându-şi mama, logodnicul şi pe oricine altcineva care îi putea citi expresia vinovată de pe chip. Avea nevoie de aer. Bea foarte rar, iar acum băuse prea multe cupe de şampanie, care i se urcaseră la cap şi o zăpă­ciseră puţin. Aerul răcoros al nopţii avea să-i limpezească mintea şi să-i alunge din cap fanteziile acelea ridicole cu bărbatul cu părul negru, ochi aurii şi un trup superb, care O stârnise ca nici un altul. Se bucura de răcoarea nopţii în timp ce înconjura piscina luminată discret şi îşi căuta liniştea în foişorul alb de lemn. Se aşezase pe o bancă dinăuntrul construcţiei în formă de octogon. Luându-şi capul în mâinile tremurătoare, încerca în zadar să-şi revină. Măcar de-ar fi încetat să-i bubuie ini­ma în piept. Simţea fiecare zvâcnire în tâmple, în lobii urechilor, în sfârcuri şi în zona dintre coapse, pe care şi-o simţea grea, umflată şi fierbinte. Dar inima ei nu-şi încetinise bătăile aprige. În schimb, i se oprise în loc când se auzise zgomot de paşi pe aleea cu pietriş. Nu avea nici o îndoială a cui era silueta care se profila ameninţătoare în lumina lunii, la intrarea în foişor. Trecuse pe sub arcadă şi se îndrepta încet spre ea prin întuneric. Mânată de frica resimţită în faţa acelui bărbat şi a reac­ţiilor ei în ceea ce-l privea, sărise de pe bancă şi încercase să se strecoare pe lângă el, dar el o prinsese şi o lipise de trupul lui înalt şi puternic. - De ce te măriţi cu James Lambert? - Îl iubesc, strigase ea disperată. - Chiar aşa? - Sigur că da. Da. - Nu pari prea sigură. „Eram. Acum o oră chiar eram.” - Îl iubesc. Mâine mă mărit cu el. Acum, te rog să mă laşi să plec. El făcuse exact contrariul. O strânsese mai tare şi o împinsese înapoi, până o proptise de peretele sculptat al pavilionului de vară. Lumina lunii se filtra pe chipul lui prin dantelăria din lemn. - Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert. - Nu pot, zisese ea cu glas răguşit. Nici atunci nu ştia dacă îi spusese că nu-l poate săruta sau, odată ce o făcea, n-ar mai fi fost în stare să-i spună că îl iubeşte pe James. Oricum, nu mai avusese timp să se gândească la asta, căci gura lui i-a acoperit-o pe a ei cu o precizie cutremurătoare. Acum, după mai bine de patru ani, stând întinsă pe canapeaua din biroul ei şi rememorând acea noapte, încă îşi amintea perfect cât de uşor reuşise el să pună stăpânire pe gura ei. Buzele lui care le atingeau pe ale ei, mai puţin experimentate, erau pătimaşe şi tandre. Cu câtă blândeţe trecuse limba lui de obstacolul pus de buze şi dinţi! Cu câtă minunată răbdare îi explorase gura, executând un dans de împerechere cu propria ei limbă! Îi luase bărbia în palme şi îi dăduse capul pe spate ca s-o sărute mai adânc, fapt care o făcuse să nu mai aibă nici un fel de scrupule sau de conştiinţă. Limba lui nu lăsase nici o porţiune din gura ei neatinsă, pătrunzând până unde nu o tăcuse nimeni înainte. Cu o mână o mângâia. Cu degetul mare de-o parte şi cu restul de cealaltă, o apucase de sâni şi îi ridicase uşor. Apoi îşi îndreptase atenţia asupra unui sfârc. Când   Începuse să-l dezmierde, Megan îşi lăsase din nou ca­pul pe spate şi scosese un suspin de extaz, care răsunase în noapte. Când buzele îi coborâseră lacome pe gât, priceputul lui deget mare îi găsise sfârcul şi îl înconjurase cu mişcări - O, Doamne! Ce dulce eşti! Ce dulce... Ştiam că aşa eşti. Dă-mi iar gura. Gândindu-se acum la asta, Megan îşi strânse pumnii, fundu-i silă de ea însăşi când îşi aminti cât de supusă îşi oferise gura plăcerilor lui carnale. Şi nu o sărutase numai pe gură. Trupul lui se mişca lipit de al ei într-un sărut chinuitor. Pieptul lui tare îi apăsa sânii. Coapsele lui se atingeau de ale ei, întârziau acolo, i le despărţeau, iar i le atingeau blând şi insistau. Degetele mâinii i se răsfiraseră către talie şi se mişcau în jos ca să-i cuprindă şoldurile. Ţinând-o aşa, îşi frecase penisul excitat de ea, continuând să-şi mişte provocator limba în gura ei. Demonul din sufletul ei o îndemna să-i răspundă ridicându-şi şoldurile. - Megan, Megan, îi şoptise el, nu-l poţi iubi pe James când mă săruţi aşa. Vorbele lui fuseseră ca un duş rece pentru trupul ei în flăcări. Îi îndepărtase mâna care îi mângâia sânii şi fusese ruşinată de jalea care o cuprinsese pentru acea pierdere, în acelaşi timp, îl izbise în piept cu podul celeilalte palme până când el se dăduse înapoi, clătinându-se. - Ticălos ce eşti... când te gândeşti că eu... cum i-ai putut face aşa ceva prietenului tău? Cum am putut... Mă dezguşti. Fugise într-un nor de sifon verde ca marea, cu dosul palmei îşi ştersese gura de sărutările lui, dispărând apoi în întuneric. Megan se ridică acum în capul oaselor, simţind pentru acel bărbat aceeaşi ură ca şi în noaptea de demult. Nu ştia ce e decenţa, ruşinea sau responsabilitatea morală. Egoist cum era, voia să aibă tot ce-şi dorea. Nu că ar fi dorit-o   pe ea, decât poate pentru o aventura de weekend. Dar dovedise că putea s-o cucerească, să o facă pe logodnica lui James Lambert să se topească sub sărutările şi mângâierile lui de expert. - Cu ce te-a ajutat, domnule Bennett? întrebă ea cu voce tare în biroul gol. Te-am dispreţuit atunci. Te dis­preţuiesc şi acum, şi încă din mai multe motive. Auzi din nou bipul telefonului de interior. Se ridică anevoie de pe canapea, simţindu-se brusc sfârşită şi letar­gică, fără să înţeleagă totuşi de ce, şi traversă încăperea să răspundă. - Îmi pare rău că te deranjez, dar a sunat domnul Atherton, o informă Ariene. Vrea să te vadă imediat după ce iei prânzul. A spus că e foarte important. - O să mă duc, răspunse Megan abătută. Uitându-se la ceas, văzu că avea mai mult de o oră să se pregătească pentru întâlnirea cu directorul postului de televiziune. Era aproape încredinţată că treaba importantă pentru care voia să o vadă era legată de Joshua Bennett.     [1] National Football League - Liga Naţională de Fotbal (n.tr.)    
Unu     Christine Fender stătea la o fereastră a Colegiului St. Mark şi privea la activitatea de afară. De câteva zile, pe trotuarul larg de pe cealaltă parte a colegiului, tâmplarii meştereau traverse de lemn pentru şine, aliniindu-le cu grijă şi străduindu-se să le aşeze la acelaşi nivel, ca să facă o bază solidă pentru camerele de luat vederi. Se turna un film. O mână de oameni lucra îndârjit în lumina blândă a dimineţii de 1 iulie, curăţând trotuarul şi apoi aşternând carpete groase de cauciuc, desenate ca să semene cu pietrele de pavaj. În timp ce Christine Fender se uita, apărură camioane cu remorcă din care fură scoase şi numărate nişte mese lungi, fiecare din ele fiind cărată pe cele şase trepte de piatră dintre rampă şi platou. După mese, apăru o învălmăşeală de necrezut de bolţi şi coloane, până când risipa brută de pietre şi ciment fu transformată într-o piaţă adevărată. Evident că era un film cu buget ridicat. Numeroase autocare pentru figuranţi fură împinse şi sute de oameni, îmbrăcaţi în costume din secolul al nouăsprezecelea, se urcară în ele. Cu o uşoară premoniţie, Christine Fender îşi dădu seama că era un film realizat de Hollywood. - Bună dimineaţa! Eşti foarte matinală! Christine Fender tresări, smulsă din gândurile ei de Lena Morley. Lena era luminoasă şi veselă ca de obicei. Credeam că astea nu te interesează, continuă ea, arătând spre stradă. - Nici nu mă interesează deloc, răspunse Christine Fender. Apăruse un ţarc pentru cai şi din el ieşi o pereche de cai negri, strălucitori. Cineva lipea plastic alb peste două linii duble, albastre. Altcineva aşeza acel simbol american, o cutie de scrisori de un roşu strălucitor. - I-am adus lui Anny să citească câteva tăieturi din „Daily News”. Poţi să te uiţi şi tu prin ele, dacă vrei. Christine Fender luă tăieturile. Cu coada ochiului prinse o imagine fugară de păr blond, platinat. Se întoarse repede spre fereastră. - Ar putea fi...? Năluca dispăruse. Christine reveni la tăieturile din ziar şi-şi frământă mintea. Nu-şi dădu seama că vorbea cu voce tare şi nu observă figura mirată a lui Lena. - „Cărările dragostei” romanul cel mai bine vândut al lui Deborah Trowbridge, este transpus în film, la Oxford, de Jeffrey Rettcliff, tânărul şi  extraordinarul regizor al succesului de casă „Revolta inimii”. Joacă Roger Brand şi Miriam Bronson. Se prevede un nou triumf pentru Jeffrey Rettcliff. Un mic bar fusese aşezat în spatele ultimului aparat de filmat. Lumea începea să se înghesuie în timp ce se servea cafeaua. - N-am auzit de nici unul din ei, spuse sec Christine, reuşind să-şi ascundă ruşinea. - N-ai auzit de ei! Christine, tu nu ştii nimic despre cinema? - Nu pot să spun că mă duc prea des la film, spuse ea neatentă, fără să răspundă la întrebare. Lena nu observă. Se lansă imediat în descrierea lui Jeffrey Rettcliff, despre care, era adevărat, Christine nu ştia nimic. - Uite-l, el e! strigă ea, arătând cu mâna. Cel înalt cu părul şaten, care vorbeşte cu actriţa cu rochie verde. Christine îngheţă de spaimă. O văzuse pe femeia îmbrăcată în verde, cu părul blond platinat, strâns în coc. Era imposibil! Doar... - Are mult succes, deşi abia e trecut de treizeci de ani. Închipuieşte-ţi, se zice că are ceva temperament. Nu cred că eu aş... Din nou, fantoma trecutului dispăru. Nervoasă, Christine privi cu atenţie mulţimea, uitându-se după alte figuri cunoscute. Nu descoperi nici una şi fu mulţumită. Dar nu se putea linişti, nu putea să privească toate acestea fără emoţie. Ceva în interiorul ei începu să prindă viaţă... Avu o cumplită senzaţie de rătăcire. Când, în sfârşit, Christine îşi îndreptă din nou atenţia spre Lena, observă că aceasta o privea neliniştită şi fruntea pistruiată i se încreţise încruntată. - Cine-i actriţa care vorbea cu Jeffrey Rettcliff? întrebă repede Christine, încercând să-şi ascundă tulburarea. - Miriam Bronson, desigur. A jucat în multe filme. De fapt a fost şi în „Revolta inimii”. O recunoşti? - Nu, răspunse Christine, dar am auzit de ea. Lena zâmbi ca şi cum ar fi făcut o descoperire importantă şi îndreptându-se spre biroul său, se apucă de treabă. Pe măsură ce trecea dimineaţa, se auzea din ce în ce mai mult zgomot dinspre studioul de filmare. La intervale neregulate, sunetul slab al discuţiilor era întrerupt, mai întâi de o linişte anormală şi apoi de' un adevărat vacarm. Scenografii îşi strigau instrucţiunile. Un difuzor hârâit cânta tare o muzică veselă. Se auzea un fluierat. O voce urla într-un megafon. Apoi, un cal şi o trăsură se auziră apropiindu-se, ca să se oprească drept în faţa ferestrei ei. Lenei îi fu imposibil să lucreze pentru că era prea captivată de filmări. Veni să se aşeze pe pervazul lat, de stejar, şi se uită la celelalte ferestre. - Ce-i asta? izbucni vocea doctorului Smith. Nu lucrezi, Lena? - Au început repetiţiile pentru film, d-le Smith. E aşa de interesant! - Mai interesant, cred, decât să baţi scrisorile la maşină, nu? Lena nu se putu gândi la o replică potrivită şi se aşeză să privească mai bine. - Prostioare de doi bani! spuse dr. Smith şi apoi se duse şi el la fereastră ca să poată vedea mai bine. După un timp, observă că ritmul monoton al maşinii de scris se întrerupea des. Pe urmă, când auzi un geamăt exasperat urmat de zgomotul scrisorii ruptă în bucăţele mici, Smith se uită cu o curiozitate exagerată la Lena. Lena ridică din umeri cu înţeles, dar nu spuse nimic. Puţin timp după asta, dr. Smith le părăsi, punându-şi , în minte s-o supravegheze pe Christine Poate suferea de ceva. Christine încercă din greu s-o convingă pe Lena că nu voia să iasă pentru prânz. O asigură că se simţea bine, atât doar că soarele de amiază era prea puternic. Cu toate astea, Lena nu renunţă şi astfel, ştiind foarte bine că plimbarea le va duce nu mai departe de mulţimea de turişti din jurul barierelor albe, Christine se lăsa condusă afară. încă o dată, strigătele familiare din piaţă reîncepură şi o caleaşcă trasă de doi cai se opri în capul scărilor din piaţă. - Chris! Chris! strigă o voce. Christine se întoarse exact la timp ca să vadă pe cineva alergând prin faţa camerelor către ea. - Asta pentru că le-am spus! Tăiaţi! strigă Jeffrey Rettcliff, în timp ce cameramanul dădea disperat din mâini. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Christinei când omul acela îşi aruncă braţele în jurul ei, o ridică de la pământ şi o sărută pe buze. Lena, rămasă pe moment fără grai, nu prea-şi dădea seama de ce se întâmpla, venindu-şi în fire doar când îşi dădu seama că toţi trei erau dincolo de barierele platoului de filmare. - Eddy! Ce naiba ai de gând să faci? Jeffrey Rettcliff se uită fix la Eddy care o ţinea încă în braţe pe Christine. Christine se desprinse şi rămase alături, în picioare.  - Jeff! gâfâi Eddy emoţionat. Nici n-o să-ţi vină să crezi. Nici eu nu pot să cred. Ea e Christine Fender. Jeffrey Rettcliff îşi îndreptă atenţia către Christine. Intenţionat, o privi din cap până-n picioare. Era într-adevăr uimit de cât de tânără părea. Părul negru, care-i cădea în valuri pe umeri, îi încadra faţa ovală. Ii compară tenul cu cel al prietenei ei şi se întrebă dacă nu fusese cumva bolnavă. Dar ceea ce o făcea deosebită, erau ochii ei. Erau verzi, acea nuanţă minunată şi rară de verde. Lena, între timp, reuşise cel puţin să-şi dezlege limba şi apucă să şoptească: - Christine! Ii cunoşti pe oamenii ăştia? Christine nu putea să răspundă. Stătuse emoţionată sub privirea surâzătoare a lui Jeff, iar când ochii li se întâlniră, ea privise în adâncimea rece şi cenuşie a ochilor lui, în timp ce el îi fixase pe ai ei. Nu-şi prea dădea seama de ce duceau această luptă. Ceea ce ştia era că din moment ce el o examinează fără motiv, era foarte normal ca şi ea să-l analizeze pe el. - Asta e, Jeff am rezolvat toate problemele, strigă Eddy fericit, fără să realizeze prea bine ce spune. - Ce vrei să spui? şuieră Christine revenindu-şi în fire. În adâncul inimii, ştia prea bine ce voia el să spună. - Te-am căutat săptămâni întregi. Avem nevoie de cineva care să compună muzica pentru filmul ăsta. Am vrea să faci tu asta. - Stai puţin, Eddy, începu Jeff. - Nu, îl întrerupse Christine observând cu satisfacţie surpriza de pe faţa lui Jeff, nici nu poate fi vorba, Eddy. Nu mă întorc la Hollywood. La această remarcă, Lenei i se tăie respiraţia. Acum era sigură că visează. - Dar, Chris... se rugă Eddy. - Îmi pare rău, Eddy. Răspunsul este nu. Uite, trebuie să ne întoarcem la treabă acum. N-am de gând să mă cert în faţa lumii. Răsucindu-se pe călcâie, Chris se îndreptă spre barieră. - Chris, unde lucrezi? Stai puţin, Chris. Trebuie să ne vedem! Eddy se duse după ea, temându-se c-o să dispară şi că n-o s-o mai vadă niciodată. - Lucrăm la colegiul St. Mark, răspunse Lena în locul ei, chiar acolo! Apoi se îndepărtă, mândră, urmând-o pe Christine prin mulţime. - Oh, Christine, oftă Lena când ajunseră în siguranţă în cameră. Totu-i aşa de ameţitor! - Of, Doamne, gemu Christine. Ce porcărie! Ce porcărie uriaşă! - Nu pot să cred. Tu, compozitoare! spuse Lena emoţionată. - Nu mai sunt, spuse hotărât Christine, nu, dacă am să reuşesc. - Jeff, ce-ţi veni? întrebă Eddy într-o pauză, după-amiază târziu. Deodată dai înapoi şi faci greutăţi. Jeff nu era nici el sigur. - Pur şi simplu nu mi-a plăcut cum arăta. - Ce nu ţi-a plăcut la ea? Te iei după înfăţişare? - În primul rând e prea tânără. E un copil.. - E ridicol. Compune de ani de zile. Scrie muzică foarte bună. Jeff îl privi pe Eddy şi i se treziră bănuielile. Îşi aduse aminte de felul în care Eddy o întâmpinase pe Christine, oare nu fusese un pic exuberant? Şi înainte de asta, când Eddy sugerase pentru prima dată ca Christine să compună muzica, convingerea acestuia îl hotărâse şi pe Jeff Se gândi şi se întrebă dacă nu cumva făcuse o mare greşeală. Acum nu mai era sigur că Christine era compozitorul care-i trebuia pentru film. Oare eforturile lor de a o găsi pe Christine fuseseră împinse prea departe doar pentru că Eddy simţise mai mult decât era cazul? - Nu vreau să-i dai filmul ăsta înainte de a compune ceva, un fel de text. - Bineînţeles că poate s-o facă. Ţi-aduci aminte de „Şapte paşi”, Mike? - Eddy, nimeni n-a mai auzit un sunet de la ea de patru ani. Vreau o garanţie oarecare că n-o să dea totul peste cap. - N-o să facă aşa ceva! Eddy plecă ca o furtună, supărat pe Jeff şi foarte tulburat. Lena plecă devreme de la lucru. În acea zi. Era prea entuziasmată ca să poată sta mai mult. Chiar când Christine se gândea că putea să câştige câteva minute ca să-şi termine treaba, fu întreruptă. Dr. Smith intră. - Acum, Christine, începu el drăgălaş, am auzit că eşti celebră. Christine oftă greu. Incognito-ul de care se bucurase timp de patru ani luase sfârşit. - Cred că Lena a exagerat micul incident de la prânz. - Lena a spus ceva despre asta, zise el, dar au mai fost şi alţii. Faptul că ai trecut de barierele acelea n-a scăpat neobservat. Christine se gândi cu amărăciune la pauza pentru ceai, în camera comună, în acea după-amiază. Observase mai multă lume care o privea. Crezuse că imaginaţia ei bogată o transformase într-o maniacă. Acum îşi dădu seama că nu greşise şi că, într-adevăr, oamenii aceia o urmăriseră cu atenţie. - Pot să sper doar că noutatea o să se risipească repede, replică ea cu vehemenţă. Dr. Smith îşi ridică mirat privirea, dar înainte de-a putea spune ceva, Christine adăugă: N-am de gând să mă las ademenită înapoi la Hollywood, dr. Smith. L-am părăsit cam dezamăgită acum câţiva ani. - Am să fiu foarte sincer cu tine, zise el, aşezându-se în fotoliul de piele şi răsucindu-şi cu degetele, absent, mustaţa căruntă. Descoperirea asta a identităţii tale, dacă pot să spun aşa, explică multe pentru mine. Eşti o funcţionară bună, nu-i nici o îndoială. Dar inima ta nu este şi n-a fost niciodată pentru această meserie. Cred că e cazul multor oameni şi nu m-aş fi gândit la asta, dar ţie ţi se potriveşte perfect. - Ţin foarte mult la munca mea, dr. Smith, îl întrerupse Christine, apărându-se. - Poate, Christine. Dar cum rămâne cu partea ascunsă din tine? Într-o zi o să iasă la suprafaţă şi o să vrea să se exprime. Acum ai ocazia să te întorci la ocupaţia pe care o doreşte cu adevărat sufletul tău. Ce-ai să spui mai târziu despre, tine dacă nu o accepţi? Dându-şi seama că şi această încercare ocolită de a o convinge s-ar fi putut s-o apese prea mult, se grăbi să se corecteze: Acum, gata. Timpul de lucru s-a terminat deja, aşa că nu te mai reţin. N-am să mai deschid subiectul. Te las pe tine să meditezi la el. În drum spre casă, Christine se opri la o distanţă sigură şi privi echipa de filmare care încă lucra. Ziua era întotdeauna lungă în lumea filmului. În timp ce privea, se gândi la cuvintele doctorului Smith. El crezuse că era o cale liberă şi uşoară pentru ea ca să revină la Hollywood, dacă ar fi acceptat. Şi Eddy îi sugerase acelaşi lucru. Christine nu era atât de sigură. Se uita la Jeffrey Rettcliff şi-şi aminti de felul cum o privise dimineaţa. Într-adevăr, Eddy era regizor muzical şi probabil că era deseori lăsat să aleagă singur compozitorul, dar Jeffrey Rettcliff avea şi el ceva de spus, şi n-o privise cu prea mare încredere. Christine bănui că de acea dată n-avea să mai fie atât de uşor. Şi chiar dacă ar fi primit-o cu braţele deschise, cum s-ar fi putut ea hotărî să se întoarcă la Hollywood? Ridică din umeri şi plecă mai departe. A doua zi dimineaţă, Christine era nervoasă şi deprimată. Dormise prost, îi veniseră în minte întâmplările din trecut. Când ajunse înapoi la colegiu, zgomotul necontenit al platoului i le readucea în minte în mod neplăcut. N- avea importanţă cât de ferm refuzase, ştia că Eddy va încerca s-o convingă. Spera ca Eddy s-o caute şi să încerce să o convingă. Echipa de filmare avea şi ea probleme. Repetiţiile pentru următoarea secvenţă fuseseră amânate până la ora nouă pentru, că una dintre trăsuri se stricase în mers, blocând restul figuranţilor în afara oraşului. Ca şi cum asta n-ar fi fost destul, Jeff era foarte nervos. Nu numai pentru că se simţea forţat, din cauza lui Eddy, s-o angajeze pe Christine să compună muzica, dar, în plus, actriţa care trebuia să joace rolul amantei lui Roger Brand căzuse şi-şi rupsese mâna. Trebuia să găsească un înlocuitor pentru acest rol important în mai puţin de patru săptămâni, ca să fie în stare să filmeze după cum programaseră, la întoarcerea în Hollywood. Ii veni ideea despre cineva care s-ar potrivi perfect. Dar oare o să accepte?Fie şi numai pentru el? Eddy ajunse mai târziu şi în timp ce Christine cobora scările ca să-l întâlnească în holul colegiului, nerăbdarea o făcu să grăbească paşii. - Eddy! Hello! - Christine! Uite, vreau să ieşim împreună diseară. Am reţinut o masă pentru cină. Christine zâmbi larg. Eddy nu-i spunea Christine decât atunci când era supărat pe ea. - Mi-ar face plăcere. Te-am aşteptat. Şi vreau să te rog să mă ierţi pentru ieri. Am fost foarte nepoliticoasă. - Cred că a fost un şoc pentru tine, Chris. Dar ce-aş fi putut face altceva? Dacă ai fi dispărut în mulţime nu te-aş mai fi găsit niciodată. - Dar eu te-aş fi găsit. Platoul de filmare e greu de ascuns. Eddy zâmbi strâmb. - Ar cam trebui să mă îmbrac, Eddy! - Da, sigur. Vin să te iau la şapte. Mergem afară din oraş, într-un loc special, Green Trees.   Lena era neobişnuit de tăcută în acea zi. În consecinţă, filmarea o preocupă foarte puţin. Christine ghicise ce era cu ea, dar nu spuse nimic înainte de pauza de ceai, când rămaseră singure în birou. - Lena, ce s-a întâmplat? - Îmi pare rău de Kevin, izbucni ea, roşind încurcată. Am citit ieri noapte despre tine în revistele mele de cinema. Nu ştiu de ce am făcut-o. Acum îmi pare foarte, foarte rău. Mă simt ca şi cum aş fi spionat pe cineva. - Ei, nu-i chiar aşa. Cei care devin celebri trebuie să se aştepte la puţină publicitate. Asta vine odată cu munca. - Dar eu te cunosc. De obicei nu cunosc oamenii despre care citesc. Niciodată nu-i văd de aproape. Ridică nervoasă privirile spre Christine, care părea calmă şi destinsă, şi se simţi imediat mai bine. Nu s-ar fi simţit la fel de uşurată dacă i-ar fi putut citi Christinei gândurile. Mintea i se întorsese în trecut. Abia când se logodise cu Kevin Randall presa începuse să se intereseze cu adevărat de ea. Kevin era cel care făcea să bată inimile. Un actor care avusese succes în lumea concurenţei cinematografice. Aşa că Christine fu fotografiată şi i se luară interviuri împreună cu Kevin şi într-adevăr, această atenţie îi făcuse plăcere. Şase luni mai târziu, Kevin murise într-un accident de maşină şi Christine se trezi din nou împinsă de lumina reflectoarelor. Dar de data asta nu mai vroia atenţie. Era logodnica în doliu a unui actor tânăr şi valoros care murise tragic prea timpuriu. Da, probabil că Lena citise toate astea şi de aceea spusese că-i pare rău de Kevin. Dar probabil că Lena citise şi toate acele articole care fuseseră scrise mai târziu şi pe care Christine nu le citise niciodată, acel fel de articole pentru care ei însăşi i-ar fi fost ruşine să le citească despre un prieten. Christinei i se făcuse deodată frică să revină în lumea filmului. Reporterii au memoria lungă. Green Trees era o legendă. Şi ca să o descrii ca pe o căsuţă din secolul al şaptesprezecelea transformată într-un restaurant n-ar fi fost prea corect. Christine surâse în sinea sa când se gândi la figura Lenei când îi spuse unde trebuia s-o ducă Eddy. Ultimele rămăşiţe ale vinei sale dispăruseră şi ea privise încântată. - Oh, Christine! Green Trees? E... E cel mai ... Ce minunat! Lena se opri o clipă înainte să continue. - Probabil că Eddy e îndrăgostit de tine. E locul cel mai romantic din lume! - Eddy, spuse Christine dojenitor, nu e îndrăgostit de mine. Are o soţie şi sunt amândoi îndrăgostiţi nebuneşte unul de altul. Aşa că poţi să uiţi gândul ăsta. Eddy şi cu mine suntem doar prieteni. Îndată ce Christine spuse asta, roşise la expresia atât de mult folosită. Green Trees se afla pe malul unui râu şi, deşi cei doisprezece brazi care se aflau în jurul restaurantului justificau numele, cascada era cea care făcea din el un loc de poveste. Eddy şi Christine îşi duseră paharele de sherry peste un  podeţ ornamental, la grădina căsuţei, care se afla pe celălalt mal. - Eddy, e perfect, spuse Christine Ar fi parcă păcat să stricăm totul vorbind despre afaceri. - Atunci, hai să nu vorbim. O să vorbim despre altceva. Vorbiră despre oameni şi întâmplări. Eddy purta cea mai mare parte a discuţiei, în timp ce Christine asculta. Toţi cei despre care vorbeau erau oameni de film şi întâmplările se petrecuseră la Hollywood, dar Christine abia-şi dădu seama de acest lucru, atât de mult o interesau, iar Eddy o distra cu anecdote amuzante. Mai târziu, gândindu-se la seara aceea, Christine îşi dădu seama cât de abil fusese Eddy, făcând-o să vadă că erau multe lucruri pe care le pierduse la Hollywood. - Nu vrei să intri să bei o cafea? îl întrebă Christine când ajunseră înapoi acasă. Nu fusese rostit nici un cuvânt despre film. Ea voia să spună că refuză şi să termine cu asta cât mai repede. Răspunsul lui Eddy fu aproape şocant. - Chris, să-ţi spun ceva. Vreau să-mi promiţi că n-o să mai pomeneşti despre asta după ce termin. Nu vreau să discut, cred doar că trebuie să ştii. Christine aprobă din cap nervoasă, neputând să vorbească. - Stella şi cu mine am avut probleme o vreme. M-a părăsit, chiar înainte de începerea filmărilor. Fără să se uite la Christine, ieşi din maşină şi o ocoli ca să-i deschidă portiera. De câte ori, se gândi Christine, nu fusese gata să spună „Ce mai spune Melly?” în acea seară. De fiecare dată Eddy îi spunea ceva care-i distrăgea atenţia şi ea nu întrebase niciodată. Era încă uluită când intră în bucătărie. Eddy fu cel care, transformat în cel care era întotdeauna, puse cafeaua în filtru şi pregăti ceştile. Totuşi, nu era chiar cel dintotdeauna. Ea remarcase semnele tristeţii lui şi se întrebă cum îi scăpaseră până atunci. Vocea îi era prea puternică, râdea prea des, şi uneori zâmbetul nu-i cuprindea şi ochii. Voia să ştie de ce se întâmplase aşa ceva, cum de se putuse întâmpla, dar promisese să nu întrebe. - Deci, ce zici, Chris? Filmul a fost făcut pentru tine, povestea e perfectă. Christine oftă. Cum se putea gândi la asta după ce-i' spusese Eddy? Nu uşurinţa cu care oamenii se căsătoreau şi divorţau, iubeau şi apoi urau,  fusese unul din lucrurile de care fugise ea? Gândurile i se întoarseră la acea întâlnire amară cu... oh, ce rost mai avea să-şi mai aducă aminte de trecut? - Nu, Eddy Nu mă pot întoarce. - Măcar citeşte scenariul, Christine. O să-ţi dea o idee despre poveste. E genul tău de film, repetă el. - Nu. Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. - Felul tău de viaţă de acum nu e bun pentru tine, Chris. Cum de te poate face fericită? Ai nevoie de muzica ta şi eşti un compozitor bun. Nu-i păcat să te pierzi? - Poate, spusa Christine domol. Eddy ridică din umeri. - Mă duc să pun o casetă. Vocea îi era de un calm aparent. Christine umplea ceştile şi le puse pe o tavă, împreună cu nişte biscuiţi. Duse tava în sufragerie fără să bănuiască ce avea să urmeze. În timp ce se aşeza, câteva acorduri ale unei melodii cunoscute plutiră in încăpere. Sări în picioare. - Eddy! Nu! Se năpusti spre casetofon, dar Eddy îi bară drumul. Muzica era acum mai tare, mai insistentă. Încercă să se elibereze, dar Eddy o ţinu strâns, fără speranţă să scape. - Ai să asculţi până accepţi. - Ce să accept? - Să citeşti măcar scenariul. - Nu! Urăsc tot ce-am compus vreodată. Mă chinuieşti. - Dar tu ce faci? Tu nu te chinuieşti singură? Ai de gând să laşi amintirile să-ţi distrugă pentru totdeauna fericirea? - Da, replică Christine aspru. Nu-nţelegea ce simte? Tot ce însemnase asta pentru ea? Da, da, da! - Atunci, n-ai nevoie de mine. O împinse atât de tare încât ea se împletici, izbucni în lacrimi şi căzu pe canapea. El smulse caseta şi o aruncă pe jos. Fără nici un alt cuvânt, ieşi din cameră şi apoi din casă. - Doamne! Arăţi cam prost în dimineaţa asta, exclamă Lena când Christine ajunse în întârziere. Ai exagerat puţin noaptea trecută! Eu sunt sigură c-aş fi făcut-o dacă mă duceau la Peacock Cattage!   Christine nu răspunse. Surâse slab lui Lena şi se trânti într-un fotoliu. - Lucrurile nu merg bine peste drum, îndrăzni Lena, presupunând că Christine observase liniştea neobişnuită. O maşină a dat prea repede colţul pe la opt şi jumătate în dimineaţa asta, şi a dat jos una din camere. - A fost cineva rănit? întrebă Christine şi culoarea îi dispăruse din  obraji. - Nu a venit nici o ambulanţă, sau aşa ceva. Crezi că au camere de rezervă, nu-i aşa? întrebă Lena,. adresându-se ca unuia în cunoştinţă de cauză. - Cred că şoferii ar trebui să aibă mai mult bun simţ, replică Christine, înainte de a cădea într-o tăcere prelungită. Cred, zise ea în sfârşit, că ar trebui să ies pentru o jumătate de oră. Ceasul colegiului bătea ora zece când Christine păşea în lumina strălucitoare a soarelui. Unul sau doi figuranţi se plimbau fără chef în jurul platoului de filmare. Mai mulţi stăteau în grupuri şi discutau, bând ness din pahare de hârtie. Eddy nu se vedea nicăieri. Pe Christine o părăsi curajul. Voia cu disperare să-l vadă ca să-şi poată cere scuze pentru purtarea ei. Starea lui proastă, îşi dăduse seama ea, fusese rezultatul rupturii lui cu Stella. Apoi, Christine îl observă pe Jeffrey. Stătea singur, departe de ceilalţi, pe un şir de trepte de piatră. Privea în gol, iar figura îi era tulburată. Christine se uită pentru prima dată cu atenţie la el. Îi fu deodată milă de el, simţind că tulburarea sa avea cauze mai adânci decât o pierdere temporară. Înfăţişarea lui omenoasă îl făcea mai apropiat, aşa că ea se hotărî să vadă dacă ştia ceva de Eddy Trecu bariera fără să fie apostrofată. Când se apropie de Jeff, el o văzu şi-i făcu semn din mână. Zâmbetul lui larg împrăştie orice îndoială că n-ar fi fost binevenită. - Bună dimineaţa, miss Fender. Cu ce vă pot fi de folos? Se ridică, şi arătând spre treptele de piatră, spuse: N-aţi vrea să staţi cu mine? - Mulţumesc. Christine luă loc, iar Jeff se aşeză din nou. Se simţi stânjenită căci stăteau atât de aproape încât se atingeau. Pentru o secundă ezită, apoi se îndepărtă de el. Când îl privi, văzu că ochii îi sclipeau, amuzaţi. - De fapt am venit să-l văd pe Eddy, dar se pare că nu-i aici. - Nu. Aproape sigur nu este... Părea aşa de distrus dimineaţă, încât l-am trimis înapoi acasă. - Oh, răspunse Christine, intuind reproşul. - Te-ai purtat cam urât cu el, Christine L-ai lovit când era căzut, cum e acum. E foarte supărat cu Stella. Se purtase urât cu el! Şi el îi făcuse una bună. „Şapte Paşi” era o amintire amară a tot ceea ce detesta în viaţa ei. - Am venit să-mi cer scuze. Dacă mi-ai spune la ce hotel stă, aş putea să mă duc să-l văd. - Acum? întrebă surprins Jeff Era foarte supărat, dar problema cea mai importantă era oboseala. Mai degrabă o laşi pe mai târziu. Vocea îi devenise mai blândă, iar când Christine îl privi, observă îngrijorarea din ochii săi. - Când crezi că-i mai bine? - A spus că se-ntoarce pe la prânz, deşi Dumnezeu ştie de ce. Aştept veşti despre camera de luat vederi; dacă nu găsesc una cu care s-o înlocuiesc până după-amiază, atunci probabil că o să trebuiască să trimit echipa acasă pentru restul zilei. - Poate mă pot vedea cu el la prânz. Pot să cumpăr nişte sandwich-uri şi să facem un picnic. - Mi se pare o idee grozavă. Poate te poţi înveseli puţin. Jeff o privi în ochi un pic prea mult. O studia. Christine îşi aduse aminte de prima lor întâlnire, când el o examinase fără ruşine. De data asta era fără nici o urmă de animozitate, era doar admiraţie. Christine roşi. - Mulţumesc, domnule Rettcliff. Trebuie să plec. - Pentru puţin, Christine. Cu cât te împaci mai repede cu Eddy, cu atât mai repede vă puteţi apuca de lucru la muzică. Christine se uită fix la el, dar acum nu mai era nici un pic de amuzament. Era cu totul serios. - Nu cumva presupui prea mult? spuse ea tăios. - În ce sens? Nu-i văzuse niciodată ochii verzi strălucindu-i de furie. Era fascinat. - N-am fost încă de acord să compunem muzica. El o privi ca şi cum n-o mai văzuse până atunci. - Ce vrei să spui, n-ai fost încă de acord? Pentru numele lui Dumnezeu, femeie! Dacă nu compui muzica, atunci Eddy o să trebuiască să caute pe altcineva dispus, şi asta ia timp. Nu putem ţine filmările în loc din cauza compozitorului! - Muzica, pentru destul de multe filme, e compusă după ce filmul este terminat, spuse Christine. - Ştiu asta, replică el nervos. Şi eu am lucrat la nişte filme la care s-a procedat aşa. Dar nu vreau să se întâmple la fel cu acest film. Răceala îi dispărea din ochi şi pe măsură ce vorbea de ocupaţia lui, se aprindea. Vreau ca în primul rând compozitorul să participe la filmări. Vreau să poată discuta sentimentele personajelor în fiecare seară, care să domine şi care să rămână în fond. Imaginează-ţi scenele pe care le-am filmat aici. Mel şi Julie Thomson în luna de miere, într-o excursie în Europa. Trăsura lor opreşte în această piaţă. Totul e înfloritor, plin de activitate, de zgomot, de tentaţii. Şi perechea îndrăgostită, aflată în luna de miere, participă la toate astea. Amândoi vor să se identifice cu freamătul care-i înconjoară şi în acelaşi timp să se îndepărteze de el, pentru că sunt americani şi pentru că dragostea lor, este atât de solitară. Mânia Christinei se topi şi fu încet-încet înlocuită de un entuziasm arzător. Revăzu în minte imaginea platoului de filmare aşa cum îl văzuse de la fereastra colegiului St. Mark şi adăugă descrierea pasionată a lui Jeff, a sentimentelor lui. - Poţi să-ţi imaginezi cum ai compune muzica pentru aşa ceva? o întrebă el, privind-o în ochi. - Da, şopti ea, fără să mai poată rezista. - Poţi să-ţi pui tot sufletul în ea? - Da, spuse ea din nou. - Şi, zise el, vocea devenindu-i calmă, impune-i de văzut scenariul, dar nu eşti sigură cum ar trebui ei să se simtă. Poţi să-ţi închipui cum ar fi să te deranjezi să-mi ceri sfatul mie sau chiar lui Eddy, ori de câte ori te simţi nesigură? Poţi să-ţi închipui că muzica pe care-ai compune-o s-ar potrivi bine pentru film? Ar putea fi atât de bună? - Nu, răspunse ea, revenind cu picioarele pe pământ. Nu cred că aş putea să fac cum. trebuie. - Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, femeie, repetă el, de ce nu te apuci de lucru? - Nu sunt hotărâtă, spuse Christine, deconcentrată. Ai venit aici abia alaltăieri şi Eddy m-a anunţat că vrea să compun muzica. Nu ştiusem absolut nimic despre cererea lui. Şi am spus foarte clar tot timpul că nu am s-o fac. Erai acolo când am refuzat în prima zi şi am refuzat iar destul de hotărât ieri seară. Cu siguranţă că eu nu numesc asta ezitare. Aş spune că am fost foarte hotărâtă. Cu toate astea, Eddy insistă. Şi chiar şi tu insişti, ceea ce mi se pare extraordinar, căci am avut impresia că cel puţin tu nu eşti prea entuziasmat să-ţi fiu compozitor. Şi de ce m-aş lăsa convinsă să mă întorc la Hollywood de dragul unui film care o să fie repede făcut şi, probabil, tot atât de repede uitat? Mi se pare că vrei să mă întorci să înfrunt toate lucrurile de care am fugit acum patru ani. Asta-i corect? - Depinde de lucrurile de care ai fugit, răspunse Jeff, copleşit de izbucnirea ei. Uneori e mai bine să înfrunţi fantomele trecutului. Christine îşi ridică privirile spre el, dar nu văzu decât compasiune în ochii lui, Ei bine, gândi, interesul lui pentru ea era pur egoist, pentru că avea nevoie repede de un compozitor. Uitându-se la el, simţi o căldură care o înspăimântă, pentru că ştia că avea puterea s-o ducă în cetatea unde se fabricau visele. Se ridică în picioare şi-i întinse mâna. El i-o luă, câtuşi de puţin uimit de ea. - Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ar trebui să plec. Am să mă gândesc la ce-ai spus. În timp ce ea se îndepărta, el nu putu să renunţe să mai spună ceva. - Cristine! Alaltăieri ai spus nu. Ieri ai spus nu. Dar nu mi-ai zis ce-o să-i spui lui Eddy azi! Ea se întoarse spre el. - Azi? Nu ştiu ce-am să spun. De fapt încă ezit! Şi, chiar înainte de a pleca definitiv, pe faţă îi apăra cel mai strălucitor zâmbet pe care îl văzuse vreodată. - Ai stat un secol, exclamă Lena, cu ochii strălucindu-i de curiozitate. - Eddy nu era acolo, aşa că am schimbat câteva cuvinte cu Jeffrey Rettcliff. l-am lăsat prin el un mesaj lui Eddy. Lena, care putuse urmări conversaţia de la fereastra biroului, nu era satisfăcută. Fusese mai mult decât atât. Christine, dându-şi seama de asta, rămase tăcută câteva minute, în care se gândi cât de mult putea să-i spună: - Îmi prezenta câteva detalii despre film. - Părea foarte nervos. Nu era supărat? întrebă Lena autoritară. - Nu, era entuziasmat de filmul pe care-l regizează, e foarte actual. Christine tăcu, iar Lena nu mai insistă.