Umberto Eco cărți scriitor italian, editor, filosof și semiotician

Cinci Scrieri Morale de Umberto Eco CUPRINS:   Introducere. 5   Gânduri despre război. 9   Fascismul etern. 25   Despre presă. 49   Când intră în scenă celălalt. 81   Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul. 93         INTRODUCERE.   Scrierile adunate aici au două trăsături în comun. Sunt înainte de toate ocazionale, căci au apărut fie sub forma unor conferinţe, fie ca articole despre probleme de actualitate. Şi, în ciuda diversităţii tematice, au un caracter etic, referindu-se adică la ceea ce ar fi bine să facem, la ceea ce n-ar trebui, sau la ceea ce nu se poate face nici în ruptul capului.   Dat fiind caracterul lor ocazional, mi se pare neapărat necesar să lămuresc în ce împrejurări au fost scrise, altfel existând riscul să fie prea puţin justificate.   Gânduri despre război a fost publicat în La Rivista dei Libri, 1 aprilie 1991, în timpul războiului din Golf.   Fascismul etern a fost rostit în versiune engleză la un simpozion organizat de departamentele de italiană şi franceză din cadrul Universităţii Columbia, pe 25 aprilie 1995, pentru a aniversa eliberarea Europei. A apărut ulterior sub titlul „Eternal Fascism” în The New York Review ofBooks (22 iunie 1995) şi a fost tradus în La Rivista dei Libri, iulie-august 1995, sub titlul „Totalitarism fuzzi şi Ur-Fascism” (versiune ce se deosebeşte de cea pe care o public aici doar prin câteva uşoare îndreptări formale). Trebuie însă ţinut seama că textul a fost conceput pentru un public de studenţi americani şi a fost rostit în zilele în care America era bulversată de atentatul din Okla-homa, precum şi de descoperirea faptului (deloc secret) că în Statele Unite existau organizaţii militare de extremă dreapta. Prin urmare, tema antifascismului căpăta conotaţii deosebite în acea împrejurare, iar reflecţia istorică urmărea să încurajeze o meditaţie asupra problemelor actuale din felurite ţări – conferinţa fiind apoi tradusă de ziare şi reviste în numeroase alte limbi. Faptul că mă adresam unor tineri americani explică de ce sunt furnizate informaţii şi precizări aproape şcolăreşti despre evenimente pe care cititorul italian ar trebui să le cunoască, şi de ce am dat citate din Roosevelt, am făcut referire la antifascismul american, sau am insistat asupra întâlnirii euro-americane din zilele eliberării.   Despre presă este o expunere prezentată în cursul unor seminarii organizate de Senat (preşedinte Carlo Scognamiglio), în faţa unor membri ai Senatului şi a directorilor celor mai importante cotidiene italiene, participanţi la vasta discuţie ce a urmat. Textul a fost publicat ulterior prin grija aceluiaşi Senat în întâlnirile de studiu de la Palazzo Giustiniani. Presa şi lumea poiitică azi, Roma, Tipografia del Senato, 1995, care conţine şi intervenţiile lui Carlo Scognamiglio, Eugenio Scalfari, Giulio Anselmi, Francesco Tabladini, Silvano Boroli, Walter Veltroni, Salvatore Carruba, Darko Bratina, Livio Caputo şi Paolo Mieii.   Când intră în scenă celălalt reproduce un răspuns al meu către cardinalul Martini în cursul unui schimb de patru scrisori, organizat şi publicat de revista Liberal. Respectivul epistolar a apărut apoi într-o cărţulie {Ce crede cel ce nu crede? Roma, Atlantide Editoriale, 1996). Textul meu răspunde la întrebarea pe care mi-o adresase cardinalul Martini: „Pe ce îşi reazemă certitudinea şi imperativul moral cel ce nu recurge, spre a-şi fundamenta absolutul etic, nici la principii metafizice (sau la valori transcendente, în orice caz) şi nici la imperative categorice universal valabile?” Pentru contextul dezbaterii fac trimitere, fireşte, la cărţulia citată care cuprinde atât notele, cât şi intervenţiile lui Emanuele Severino, Manlio Sga-lambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa şi Claudio Martelli.   Migraţii, toleranţă şi intolerabil este un colaj. Primul paragraf reproduce prima parte dintr-o conferinţă rostită la 23 ianuarie 1997 în deschiderea dezbaterilor organizate de primăria oraşului Valencia asupra perspectivelor Mileniului trei. Al doilea este o traducere şi o adaptare a discursului introductiv la Forumul internaţional asupra intoleranţei, organizat la Paris de Academie Universelle des Cultures pe 26 şi 27 martie 1997. Al treilea a fost publicat cu titlul „Să nu ne întrebăm pentru cine bat clopotele” în ziarul Repubblica, cu ocazia sentinţei tribunalului militar din Roma împotriva lui Priebke.   Cjânduri despre război.   Acest articol vorbeşte despre Război, cu R mare, un război „cald” şi purtat prin consensul explicit al naţiunilor, în forma pe care el o capătă în lumea contemporană. Şi fiindcă este oferit redacţiei în zilele în care trupele aliate au intrat în Kuwait City, se prea poate – dacă nu vor exista lovituri de teatru – ca el să fie citit atunci când toată lumea va considera că războiul din Golf a obţinut un punctaj satisfăcător întrucât şi-a atins scopul pentru care a fost declanşat. în acest caz, a vorbi despre imposibilitatea şi zădărnicia războiului ar apărea ca o contradicţie, căci nimeni n-ar mai fi dispus să considere zadarnică şi imposibilă o întreprindere care a permis obţinerea rezultatelor scontate. Şi totuşi reflecţiile care urmează trebuie să conteze, indiferent de cursul evenimentelor. Cu atât mai mult trebuie să conteze în cazul în care războiul permite dobândirea de rezultate „avantajoase”, tocmai fiindcă acest lucru ar putea să ne convingă pe toţi că războiul ar fi încă, într-un anume context, o opţiune rezonabilă. Deşi e de datoria noastră să-l negăm.

INTRODUCERE.   Ce are a face Kant cu omitorincul? Nimic. Cum vom vedea, cu datele în faţă, nu putea să aibă de a face. Iar asta ar fi de ajuns ca să justificăm titlul şi incongruenţa aceea a lui de amalgam care sună ca un omagiu adus străvechii enciclopedii chineze de borgesiană amintire.   Despre ce vorbeşte cartea de faţă? Pe lângă ornitorinc, vorbeşte şi despre pisici, câini, şoareci, cai, dar şi despre scaune, farfurii, copaci, munţi şi despre alte lucruri pe care le vedem în toate zilele, şi despre motivele datorită cărora deosebim un elefant de un armadil (şi despre cele datorită cărora, de obicei nu ne confundăm soţia cu o pălărie). E vorba de o problemă filosofică formidabilă care a obsedat gândirea omenească de la Platon până la cognitiviştii contemporani şi pe care nici Kant (cum vom vedea) n-a ştiut, nu zic s-o rezolve, dar nici măcar s-o pună în termeni satisfăcători. Ce să mai zic de mine!   Iată de ce studiile din această carte (compuse în decursul a douăsprezece luni şi reluând teme pe care le-am mai tratat – în parte informă inedită – în ultimii ani) se nasc dintr-un nucleu de preocupări teoretice interconexe şi trimit unul la celălalt, dar nu sunt de citit ca nişte „capitole” ale unei opere care să aibă ambiţii sistematice. Dacă diversele paragrafe sunt cel mai adesea atât de minuţios numerotate şi subnumerotate, aceasta e numai pentru a permite trimiteri rapide de la un capitol scris la altul, fără ca acest artificiu să sugereze neapărat o arhitectonică subiacentă. Dacă multe sunt lucrurile pe care le spun în aceste pagini, foarte multe sunt cele pe care nu le spun, pur şi simplu pentru că nu am idei precise în legătură cu ele. Mai mult, aş dori să-mi iau drept motto citatul din Boscoe Pertwee, un autor din secolul al XVIII-lea (necunoscut mie), pe care l-am găsit în Gregory (1981: 558): „Cu mult timp în urmă eram nehotărât, dar acum nu mai sunt aşa de sigur de asta”.   Scrise prin urmare sub semnul nehotărârii şi a numeroase nedumeriri, studiile acestea s-au născut din sentimentul că nu onorasem unele poliţe semnate atunci când am publicat Tratatul de semiotică generală din 1975 (reluând şi acolo şi dezvoltând o serie de cercetări începute în cea de a doua jumătate a anilor '60). Conturile lăsate în suspensie priveau problema referinţei, a iconismului, a adevărului, a percepţiei şi a ceea ce atunci numeam „pragul inferior” al semioticii. In decursul acestor douăzeci şi doi de ani au fost mulţi cei care mi-au pus întrebări foarte presante, oral sau în scris, şi foarte mulţi cei care mă întrebau dacă şi când aveam să scriu o aducere la zi a Tratatului. Studiile de faţă au fost scrise şi pentru a explica, poate mai mult mie însumi decât altora, de ce nu am făcut-o.   Motivele sunt în esenţă două. Primul este că, dacă în anii '60 ne puteam gândi să adunăm la un loc părţile împrăştiate ale atâtor cercetări semiotice ca să încercăm o summa, astăzi aria lor s-a lărgit atât de mult (amestecându-se cu aceea a diferitelor ramuri ale cunoaşterii), încât orice nouă sistematizare s-ar dovedi pripită. Ne aflăm în faţa unei galaxii în expansiune, şi nu doar a unui sistem planetar căruia i s-ar putea oferi ecuaţiile fundamentale. Faptul mi se pare un semn de succes şi de sănătate: interogarea asupra semiozei a devenit centrală în foarte multe discipline, chiar şi din partea celor ce nu se gândeau, sau nu ştiau sau chiar nu voiau să facă semiotică. Faptul era adevărat încă de pe vremea Tratatului (ca să dau doar un exemplu, nu pentru că citiseră cărţi de semiotică biologii începuseră să vorbească de „cod” genetic), însă fenomenul s-a extins, până-ntr-atât, încât sunt de sfătuit cei care urmează o strategie a atenţiei, şi oricât de selective ar fi criteriile lor teoretice, să practice un soi de toleranţă ecumenică, în acelaşi sens în care misionarul cu vederi largi hotărăşte că şi necredinciosul, orice idol sau principiu superior ar adora el, este creştin natu-raliter şi va fi astfel mântuit.   Cu toate acestea, oricât de tolerant ar fi cu opiniile altora, fiecare trebuie totuşi să şi le enunţe pe ale sale, cel puţin în ce priveşte chestiunile fundamentale. Ca întregire şi corectare a Tratatului, iată-mă aşadar expunându-mi ideile mele cele mai recente despre unele chestiuni pe care respectiva carte le lăsase în suspensie.

Aş dori să încep amintindu-1 pe Italo Calvino, care trebuia să ţină acum opt ani, tot în acest loc, cele şase Norton Lectures ale sale, dar a apucat să scrie numai cinci din ele, şi ne-a părăsit înainte de^a-şi putea începe şederea la Harvard' University. Nu-I pomenesc pe Calvino doar din motive de prietenie, ci pentru că aceste conferinţe pe care le voi ţine vor fi în mare parte dedicate situării cititorului în textele narative, iar acestei prezenţe a cititorului în naraţie îi este dedicată una dintre cărţile cele mai frumoase ale lui Calvino. Se una notte d'inverno un viaggiatore (Dacă-ntr-o noapte de iarnă un călător).   În aceleaşi luni în care apărea cartea lui Calvino, apărea în Italia o carte a mea intitulată Lector în fabula (numai parţial asemănătoare cu versiunea engleză ce se intitulează The Role of the Reader). Diferenţa dintre titlul italian şi titlul englez se datorează faptului că titlul italian (mai bine zis, latin), tradus literal în engleza, ar suna The reader în the fairy tale, şi nu ar însemna nimic. în schimb, în italiană se spune „lupus în fabula” ca echivalent al englezescului „speak of the devii”, expresie care se foloseşte atunci când soseşte cineva despre care tocmai se vorbea. însă pentru că în expresia italiană se evocă figura populară a lupului, care prin definiţie apare în toate poveştile, se vede că   Ilr) italiană puteam să reamintesc acel citat ca să pot ^tua cititorul în poveste, adică în orice text narativ, ^tr-adevăr, lupul nu există, şi vom vedea imediat că poate să „% în locul lui un zmeu, însă cititorul există întotdeauna, şi n^ doar ca un component al actului de a povesti peripeţii, dar 51 ca un component al povestirilor ca atare.   Cineva care ar confrunta astăzi cartea mea Lector în cu Se una notte d'inverno a lui Calvino, ar putea că prima este un comentariu teoretic fcuietic la Jotbanul lui Calvino. Dar cele două cărţi au apărut aproape în Acelaşi timp şi niciunul dintre noi nu ştia ce anume făcea ce^lalt, chiar dacă eram, evident, pasionaţi ambii de una şi ace^aşi problemă. Atunci când Calvino mi-a trimis cartea lui, Pesfemne că o primise deja pe a mea, pentru că dedicaţia lui. SUI% astfel: „Lui Umberto, superior stabat lector, longeque infej-jor jtaj0 Calvino”. Citatul, evident, este din fabula lui Fedţ-u cu] UpUj şi mjeiu} („Superior stabat lupus, longeque inrej~jOr agnus”), şi deci Calvino se referea la Lector în |a a mea Rămâne destul de ambiguu acel „longeque or” (care poate să însemne şi „mai la vale” şi „de mai importanţă”). însă dacă „Lector” trebuie înţeles de şj ^ecj se refera [a cartea mea, atunci ar trebui să ne n-] a un acţ ^g ironică modestie sau la opţiunea) de a-şi asuma rolul mielului, lăsându-i-1 teoreţjjciarLujuj pe cel al Lupului celui Rău. Dar dacă „Lector” trebuie înţeles de re, atunci era vorba de o afirmaţie de poetic^, iar Calvino voia să aducă omagiu Cititorului. Ca să-1 omag iez pe Calvino, voi luă ca punct de pornire cea de-a doua ^dintre Lezioni americane pe care Calvino le scrisese penta^j] Lectures, aceea dedicată repeziciunii, şi unde se refe^ră ja povestea cu numărul 57 din Fiabe itaiiane culese de el: „Un rege se îmbolnăvi. Sosiră medicii şi-i spuseră: „Ascultă maiestate, dacă vrei să te însănătoşeşti, trebuie să iei o pană de la Zmeu. E un leac greu de găsit, pentru că Zmeul pe toţi creştinii pe care-i vede, îi mănâncă”.   Regele spuse asta tuturor, dar nimeni nu voia sase ducă. îi ceru unui supus de-al lui, foarte credincios şi viteaz, iar acesta spuse: „Măduc”.   Îi arătară drumul: „în vârful unui munte, sunt şapte găuri: în una din astea şapte, se află Zmeul”. „x   Calvino observă că „nu se spune nimic de ce boală suferă regele, despre cum se face că un zmeu poate avea pene, sau cum sunt făcute găurile acelea”. Şi prin aceste observaţii găseşte prilejul să laude caracteristica rapidităţii, chiar dacă aminteşte că „această apologie a rapidităţii nu pretinde să tăgăduiască plăcerile ocolişului”.   — Eu voi dedica încetinelii, despre care Calvino nu a vorbit, cea de a treia-conferinţă a mea. Acum însă aş dori să spun că orice ficţiune narativă este în chip necesar şi fatal rapidă, pentru că – de vreme ce construieşte o lume, cu întâmplările şi cu personajele ei – despre lumea asta nu poate spune totul. Vorbeşte în treacăt, iar pentru rest îi cere cititorului să colaboreze umplând o serie de spaţii goale. De altfel, aşa cum am mai scris, fiece text e o maşină leneşă care-i cere cititorului să facă o parte din munca ei. Ar fi groaznic ca un text să spună tot ceea ce destinatarul lui ar trebui să' înţeleagă: nu s-ar mai sfârşi niciodată. Dacă eu vă telefonez   1 Lezioni americane. Sei proposte per ii prossimo millennio.   Milano, Garzanti, 1988, p.37.   2. Ibid., p.45.   dumneavoastră „o iau pe autostradă şi sosesc peste vreo oră”, este implicit şi faptul că, luând-o pe autostradă, o să-mi iau şi maşina.

Daphne „Şi totuşi sunt mândru de umilirea mea, iar fiindcă sunt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sunt, cred, pe cât îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie.”   Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cât se pare.   De câte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scândură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gâtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atât de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.   Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvârlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp când la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, până ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.   Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, până ce, cu o zguduitură, scândura nu se izbise de prora lui Daphne.   Şi pe când – la lumina lunii pline – observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atârna o scăriţă de frânghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gâtlejul îi era ca pârjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz când notează această întâmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă până la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat câte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a târât peste parâme, a găsit uşa de la turn deschisă… Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, până la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cât a putut ridicându-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvântului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gângănii înecate, încât să-i ţină şi de foame şi de sete.   Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.   El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzând de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atârnat deasupra cuptorului.   Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strânse, vinciul de ancoră, arborii cu pânzele lăsate, câteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.   Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întâmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.   Se dusese împleticindu-se până la celălalt bord şi întrevăzuse – dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului – vârfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încât dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecând printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărâse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atât de largi încât să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.   Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mâna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scândura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase – el care era aşa de generos în asemănări – atât de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.   De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lângă coş sunt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mâncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.   Pesemne că-şi recâştigase repede puterile, sau că era în puteri pe când scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris – doct, nevoie mare – asupra deliciilor festinului lui: nicicând n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adânc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă… Iar cele de mai jos sunt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:   Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atâta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?   Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.   Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.   Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sunt mândru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atât de crudă: sunt, cred, pe cât omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.   Dar oare-i posibil? Judecând după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hârtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întâi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mângâiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu – iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întâi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe când era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire.

(rapoarte de lectură ale editorului)         Autori anonimi. Biblia.   Trebuie să spun că, în momentul în care am început să citesc manuscrisul şi pe parcursul primelor sute de pagini, am fost entuziasmat. Este plin de acţiune şi găsim tot ceea ce cititorul cere astăzi de la o carte de acţiune: sex (mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre şi aşa mai departe.   Episodul cu Sodoma şi Gomora, cu travestiţii care se dau drept îngeri, este rabelaisian; aventurile lui Noe sunt Jules Verne în stare pură; fuga în Egipt este o poveste care va fi cu siguranţă ecranizată într-o zi… Pe scurt, un veritabil roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceşte la lovituri de teatru, plin de imaginaţie, cu cantitatea perfectă de mesianism pentru a plăcea, fără să cadă în tragic.   Apoi, mergând mai departe, mi-am dat seama că este vorba de fapt de o antologie din diferiţi autori, cu numeroase, prea numeroase bucăţi de poezie, dintre care unele sincer sunt chiar mediocre şi plictisitoare; veritabile lamentaţii fără cap şi fără coadă. Rezultatul este un ghiveci monstruos care riscă să nu placă la nimeni din cauză că are de toate. În plus, va fi o problemă spinoasă pentru a împarţi drepturile între diferiţii autori, mai ales că cel care a stabilit textul nu tratează în numele tuturora. Dar nu îi găsesc numele nicăieri, nici chiar în index, ca şi cum ar fi avut o reticenţă să îl menţioneze. Personal, aş fi pentru a studia publicarea primelor cinci cărţi. Aici am merge pe un teren sigur. Cu un titlu de genul „Disperaţii de la Marea Roşie”.   Homer. Odiseea.   Opera este pe gustul meu: povestea este frumoasă, pasionantă, plină de aventuri. Are exact cât îi trebuie din dragoste, fidelitatea conjugală şi escapadele adultere (excelent personajul Calypso: o adevărată mâncătoare de bărbaţi); avem chiar şi un moment „lolitesc” cu mica Nausicaa, unde autorul spune… nespunând nimic, dar pana la sfârşit, reuşeşte să te incite. Găsim şi lovituri de teatru, uriaşi cu un singur ochi în mijlocul frunţii, canibali, şi chiar droguri, dar mai puţin decât limita admisă de lege, pentru că, din câte ştiu, lotusul nu este interzis de Narcotics Bureau. Scenele finale sunt în cea mai bună tradiţie western; cearta este puternică şi episodul cu arcul este povestit cu un magistral simţ al suspansului.   Altceva ce să spun? Se citeşte mult mai uşor decât prima carte a aceluiaşi autor, prea statică cu insistenţa ei pentru unitatea de loc, plictisitoare prin abundenţa peripeţiilor – căci, la cea de-a treia bătălie şi la al doilea duel, cititorul a înţeles deja mecanismul. În plus, am văzut cum povestea lui Patrocle şi Ahile, cu izul ei de homosexualitate latentă ne-a dezvăluit chestii despre judecătorul de pace din Lodi. Nu este şi cazul celei de-a doua lucrări: totul merge înspre perfecţiune; până la tonul care este mai calm, gândit, dacă nu gânditor. […] Pe scurt, acest Homer are clasă şi este într-adevăr tare. Prea tare, aş spune… Mă întreb dacă totul merge chiar aşa de bine. Da, bineînţeles, cu cât scrie mai mult, cu atât se ameliorează (şi cea de-a treia carte a lui va fi trăsnet), dar ceea ce ma lasă perplex – şi mă împinge să dau un aviz defavorabil – sunt complicaţiile pe care le vom întâlni pe planul drepturilor de autor. Am vorbit despre asta cu Eric Linder şi am înţeles că nu vom putea regla problema chiar uşor.   Mai întâi, este imposibil să-l găsim pe autor. Aceia care l-au cunoscut spuneau că, oricum, era o corvoadă să discuţi cu el mici modificări aduse textului, pentru că era miop ca o cârtiţa, nu reuşea să urmărească manuscrisul şi dădea impresia că nu îl cunoaşte foarte bine. Cita din memorie, nu era sigur că a scris exact aşa, pretindea că copistul făcuse modificări. L-a scris el însuşi sau nu e decât un pseudonim?   Până aici nimic rău: meseria de editor a devenit o artă, aşa încât multe cărţi confecţionate chiar la redacţie au devenit excelente afaceri editoriale. Dar, pentru cea de-a doua carte, sunt prea multe ambiguităţi. Linder mă asigură că drepturile nu aparţin lui Homer, pentru că trebuie să ţinem cont şi de unii aezi eolieni care ar fi scris unele pasaje. După opinia unui agent literar din Chios, drepturile revin rapsozilor locali care au îndeplinit practic o muncă de negri, dar nu ştim dacă şi-au înregistrat opera la societatea autorilor din localitate. Un agent din Smirna susţine că toate drepturile îi revin lui Homer şi, pentru că e mort, toate drepturile revin oraşului care trebuie să încaseze câştigul. Însă nu este singura localitate care poate pretinde drepturi. Imposibilitatea de a stabili dacă şi când omul nostru a murit ne împiedică să aplicăm legea nr. 43 cu privire la operele publicate după cincizeci de ani de la moartea autorului.   [.] Regret mult, pentru că această carte merită efortul. Noi nu ne putem permite să ne mai jucam de-a detectivii. Voi lăsa deci afacerea să cadă.   …Proust Marcel. În căutarea timpului pierdut.   În mod sigur, este o operă importantă, poate un pic cam lungă, dar, împărţind-o în volume de buzunar, ar putea să se vândă.   Atenţie, însa nu oricum! Este necesar un mare efort editorial: de exemplu, trebuie revăzută toată punctuaţia. Frazele sunt prea laborioase; multe iau o pagină întreagă. Cu un bun rewriting care să le aducă la 2-3 rânduri fiecare, tăind pe măsură şi utilizând mai des alineatul, am putea obţine ceva din acest text.   Dacă autorul nu este de acord, mai bine o lăsăm baltă. Sub forma sa actuală, opera este – cum să spun? – prea astmatică. SFÂRŞIT