Legende populare povestite pe scurt

  Prometeu - Zeii Olimpului povestire pe scurt   Prometeu, dupa cum spune legenda era fiul lui Iapet care la randu-i era fiul Gheeiei si a lui Uranus. Acest urmas a lui Iapet era istet si cutezator dar il framanta un gand inca de cand era copil “ cum sa faureasca o fiinta care sa fie in stare sa conduca si sa foloseasca chibzuit tot ce se afla pe pamant ?”.   Si intr-o zi a luat tarana in maini si a udat-o cu apa si a modelat o fiinta omeneasca, un barbat, care a inceput sa umble, sa-si caute singur hrana si sa traiasca. Prometeu a rugat-o pe Atena sa-i daruiasca intelepciune si aceasta l-a ajutat ca-i era drag Prometeu si l-ar fi dorit de barbat, dar facuse un juramant ca nu se va marita niciodata. Omul faurit de Prometeu era aidoma zeilor si acest lucru nu a fost pe placul lui Zeus care n-ar fi avut nimic impotriva sa faureasca un animal sau o pasare dar un om aidoma lui nu putea sa accepte.   Intr-o zi Prometeu s-a dus la Zeus sa-l roage sa le dea oamenilor focul, care traiau in pesteri unde era frig si bezna, dar Zeus nici n-a vrut sa auda spunandu-i ca daca oamenii vor avea focul se vor ridica impotriva zeilor si el ar putea sa-si piarda tronul. Degeaba a insistat Prometeu ca Zeus a ramas neanduplecat, si a plecat spunandu-i ca o data si o data oamenii tot vor obtine focul de la zei, pesemne avea el un gand ascuns pe care nu intarzie sa si-l duca pana la capat.                   In seara aceea se strecura in fieraria lui Hefastios care domea adanc, avand la el o tulpina de soc scobita inauntru ca sa ascunda focul dar totusi sa nu se aprinda. A luat un bob de jar si l-a dus oamenilor care si-au facut focurile in pesteri. Hermes care cutreiera si cerul si pamantul a vazut ce se intampla si l-a vestit pe Zeus care manios din cale afara pe Prometeu ca-l pacalise, a jurat ca se va razbuna intai pe oameni si apoi pe el. L-a chemat pe Hefastios care se simtea vinovat de cele intamplate dar Zeus i-a spus ca trebuie sa-i faca o fata cu chip de zeita asa cum si Prometeu a facut barbatul. Si Hefastios care era putintel la minte neantelegand de ce-i cere fratele lui asa ceva nu mai puse intrebari si se duse in atelierul lui sa faurasca o femeie din tarana si apa intocmai ca Prometeu.   Dupa ce a fost gata Zeus a chemat zeii, care au inzestrat-o cu intelepciune, vorba duioasa, vesminte alese si i-au dat numele Pandora. Toti oameni, caci erau numai barbati pe pamant au admirat-o pe Pandora.   Prometeu le-a spus oamenilor sa se retraga dar numai fratele lui, Epimeteu nu l-a ascultat si Afrodita cu ajutorul lui Eros (zeul dragostei fiul ei) ii trimise sageata iubirii si pe loc acesta a luat-o de sotie. Pandora avea o cutie pe care i-o intinse lui Epitemeu, acesta crezand ca sunt daruri de la zei o deschise si din ea au inceput sa zboare toate nenorocirile : minciuna, grija,necazul ,durerea, suferinta, foamea, setea, molimele negre si moartea. Epitemeu vazand atatea rele, inchise cutia la loc iute dar a fost prea tarziu, napastele se inaltasera si lumea le purta in carca   In cutie mai ramasese o aratare mica si firava cu aripi slabe, care n-apucase sa zboare si purta numele de Speranta. Asta a fost zestrea pe care Zeus o daruise fetei ca s-o duca pe pamant si in felul asta se razbunase pe oameni pentru ca-i furase focul.   Prometeu suparat s-a dus sa-l infrunte pe Zeus care pe data l-a chemat pe Hefastios cu niste catuse si lanturi mari si un piron lung si gros. Apoi l-a chemat si pe Hermes care impreuna cu Hefastios au plecat in insula Elbrus sa-l inlantuie pe Prometeu de o stanca colturoasa. Dupa ce l-a vazut inlantuit Zeus i-a strigat din cer ca ii va trimite vulturul lui sa-i smulga in fiecare zi cate o bucatica din ficat.   Dar Prometeu se uita in zare si vedea ca focurile ardeau in casele oamenilor, ca femeile invatasera sa fiarba carnea animalelor, ca barbatii invatasera sa faureasca uneltele trebuincioase si zambi multumit, stiind ca si-a indeplinit menirea.       

  Legenda salciei                                                                                                                         Legenda salciei             Se spune că în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce, Iisus se prăbuși la pământ lângă trunchiul unei salcii. Plin de sânge și fără putere încerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei. Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ ajutându-l să se ridice.         Iisus porni mai departe ducându-si crucea, dar salcia... îndurerată nu-și mai ridica niciodată ramurile de la pământ.         Salcia este nelipsită la sărbatoarea Floriilor. Tradițional, salcia este dusă la biserică, este sfințită la biserica, apoi este utilizată in gospodărie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.        Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum să-și vada fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă curgătoare vijelioasă. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa.Nici una însă, nu s-a îndurat la sufletul trist și lacrimile Maicii Domnului, cu excepția unei salcii. O salcie bătrână și încovoiată și-a aplecat crengile deasupra apei și a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă pe malul celălalt. In semn de mulțumire, aceasta a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii, an de an.        De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sărbatoarea de Florii.    

Taietorii de lemne ( poveste populara )   Se spune că, doi prieteni, tăietori de lemne, au plecat împreună la pădure pentru a doborî copaci, căci iarna se apropia şi ei doreau să nu sufere de frig familiile lor. Tăiau doar atâta cât le trebuia, mai ales copaci bătrâni care se uscaseră sau care urmau să se usuce. Chiar şi aşa, munca era grea pentru că arborii erau groşi şi înalţi.   Cei doi foloseau securile cu măiestrie pentru că faceau acest lucru de mulţi ani. Dar totuşi se deosebeau prin ceva: primul lovea trunchiul neîncetat, fără pauză, fără niciun fel de zăbavă, fără să-şi tragă răsuflarea, pentru că dorea să termine cât mai repede; şi cel de-al doilea trăgea vârtos cu securea dar se oprea pentru o mică pauză după fiecare oră.   Dar iată că soarele ajunsese la asfinţit iar primul tăietor ajunsese abia la jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea tocmai terminase de tăiat trunchiul, care era la fel de gros ca şi trunchiul de copac tăiat de prietenul său.   Primul bărbat observă că tovarăşul lui terminase, se opri din lucru şi întrebă uimit:   – Cum ai reuşit să termini, deşi te opreai după fiecare oră?    Celălalt îi răsăunse zâmbind:    – Ai dreptate, m-am oprit după fiecare oră trecută, m-am odihnit puţin, dar mi-am ascuţit şi securea de fiecare dată.   Tăietorul de lemne a înţeles că, atunci când braţul puternic este însoţit de o minte iscusită, rodul muncii este mult mai cu spor.      

Fata din dafin poveste populară Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea: — Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin. Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea. După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se : — Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumuseţe şi desfătare a sufletului meu ! Aşeză numaidecât cortul şi ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului. Până să fie gata ospăţul cu toate bunurile împărăteşti, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în aşteptare, se tolăni pe dungă şi adormi buştean. Atunci se auzi un viers din dafin : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturşul de uşoară”. Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă. Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuţeală. — Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ? Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu. Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”. Zis şi făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui : „Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturaşul de uşoară”. Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă : — Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ? — Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea ! — Gustă să vezi ce otravă e ! Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură şi zise : — De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ştergem iute de aici, unde şi-a băgat dracul codiţa. Numai el putea să vină şi să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam. — De ce, omule, stai adormit şi nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor. — Iartă-mă şi nu te supăra, că om sunt şi eu şi pot greşi ! Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului : — Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici. Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturaşul de uşoară”. Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută. Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise : „Pentru fată sărutată dafinul se strânge ; Afina, Dafina, în zadar mai plânge”. Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă. Feciorul îi şterse ochii înlăcrimaţi cu năframa-i de mătasă, o netezi uşor pe frunte şi o învălui cu tot farmecul veseliei şi drăgălăşiei sale tinereşti. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu şi-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinţii săi îl logodiseră de copil şi că acasă îl aştepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de ruşine faţă de părinţi, din dragoste pentru ei ca şi pentru Dafina. Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.   Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis. Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie : — Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi lase pustie pe Dafina lui ? Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta : „Florilor, dragilor mele, peste foi de ramurele, voi, surori de ale mele, nu ştiţi unde mi-e odorul după care duc eu dorul ?” Cu totul nemângâiată şi cu faţa înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioşie : „Dafine mult căutat, dafine mult lăudat, tu din nou desfă-te-n două, că pe Dafina o plouă”. Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. . Şi se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiştea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă : — De ce plângi, florioară ? — Cum să nu-mi plâng soart-amară ? Eu sunt Dafina-nflorită de-un voinic iubită şi de dânsul părăsită. Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai un cântec ştia : „Florilor, dragilor mele…” Iar voinicul asculta, lacrima-i pica şi aşa zicea : — Drag pustnicel, eu nu mă înşel, că-i şi al meu cântecel. Şi pustnicul se descoperi şi aruncă de pe el straiele negre şi rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăţie întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot priveşti. Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui şi cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni şi nimic pe lume nu-l va despărţi de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !

A fost o data ca niciodata un tanar pe nume Tahmasp.  Era inalt si frumos.  El era fiul unei familii sarace si din cauza saraciei a fost nevoit sa-si caute de lucru, gasind in cele din urma ca taietor de lemne. Intr-o zi el si prieteni lui cautau copaci pe care sa-i taie si in padure au gasit unul care era plin cu miere. S-au decis sa adune toata mierea. Tahmasp a urcat in copac si a adunat toata mierea. Prietenii lui au plecat si l-au lasat acolo iar el a pierdut orice speranta sa mai gaseasca drumul de intoarcere acasa. Disperat, cu ajutorul cutitului  a facut o scobitura in scoarta copacului si a adormit acolo.             Cand s-a trezit a vazut mii de serpi in jurul lui care se uitau la el. Cand acestia au sesizat ca el nu mai doarme au inceput sa inainteze spre el. Crezand ca va fi ucis de ei, a inchis ochii si a cerul ajutorul lui Dumnezeu. In timp ce astepta sa fie devorat de reptilele care sâsâiau amenintator in jurul lui isi aduna curajul si cu ultimele puteri  deschise ochii. Mare ii fu mirarea cand in fata lui vazu o fata frumoasa, o fata jumatate om jumatate sarpe. Ea ii zambi si ii spuse : - Nu te teme, nu-ti fac nici un rau, eu sunt regina serpilor iar tu esti oaspetele nostru, acum ai nevoie de odihna, vom vorbi maine ! Si a plecat. Tanarul crezand ca a visat inchise ochii din nou si adormi. A doua zi dimineata cand se trezi, Tahmasp o vazu pe Shamaran asezata la o masa   plina cu bucate. Aceasta l-a invitat la masa si tanarul a ramas placut impresionat de frumusetea fetei sarpe neputand sa-si mai ia ochii de la ea. Au mancat si Tahmasp asculta ca vrajit povestile ei despre oamenire. Cu fiecare zi care trecea ei se indragosteau si mai tare unul de celalalt.                 Dupa vreme indelungata Tahmasp aflase ca si-a pierdut familia si a vrut sa plece in lumea lui dar Shamaran nu a vrut sa-l lase. A mai trecut un timp si ea observa ca el suferea din ce in ce mai mult si n-a rabdat-o inima sa-l vada asa hotarand sa-l lase sa plece. Ii spuse : - Te las sa pleci dar trebuie sa-mi promiti ca nu vei spune nimanui de locul acesta !                 La plecare a mai adaugat : - Sa nu faci baie impreuna cu alti oameni pentru ca la atingerea fiecarei picaturi de apa pielea ta se va transforma in solzi de sarpe, iar oamenii isi vor da seama de secretul tau si vor vrea sa afle de mine.                 Tahmasp a revenit in lumea lui si nu a spus secretul nimanui multi, multi ani. Intr-o zi insa, regele tarii se imbolnavi.Un soldat al regelui spuse ca acesta se va insanatosi numai daca se hraneste cu carne de sarpe.  Si a dat ordin ca toata lumea sa mearga la baie in felul acesta isi vor da seama care e acela care stie locul shamaranului.                 La inceput Tahmasp s-a impotrivit nevrand sa spuna secretul ei dar un soldat l-a aruncat in apa si pe loc pielea lui s-a prefacut in solzi de sarpe. L-au prins si l-au torturat pana cand a spus locul unde se afla Shamaran.                 S-au dus si au adus-o pe regina serpilor si mare rusine a simtit Tahmasp cand a vazut-o stiind ca numai el stia locul ei. Dar ea l-a privit in ochi si i-a spus sa nu vina la ea si intorcandu-se spre soldati le-a spus : - Ascultati la mine, o sa va spun un secret. Oricine va manca din coada mea va dobandi intelepciunea mea, iar cine va manca din capul meu va muri pe loc !.               Imediat dupa ce a terminat de vorbit, un soldat a taiat-o pe Shamaran in trei bucati si a mancat din coada ei. Tahmasp  cand a vazut ce se intampla cu iubita lui s-a repezit si a mancat o bucata din capul ei, nesuportand ideea ca ea a murit din cauza ca a tradat-o.                       legenda tradusa si adaptata de Memo