Curente şi doctrine pedagogice – cursuri

Doctrine Pedagogice – Curs 9   Johann Heinrich Pestalozzi și începutul perioadei moderne în pedagogie Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare; repere istorice & cronologice Așa cum am văzut, Iluminismul a ocupat aproximativ perioada secolelor XVII și XVIII, deși primii Iluminiști, sau cel puțin precursori direcți ai acestora pot fi considerați Rabelais și Montaigne împreună cu Locke, dacă nu cumva, din anumite puncte de vedere și Erasmus și Comenius, cei doi din urmă dacă nu ar fi fost atât de atașați de tradiție. Ideile iluministe pot fi observate la generația post-Reformă, dar ele sunt încă difuze, la fel ca și opțiunile filosofice și pedagogice ale acestor intelectuali. Va fi nevoie de ascensiunea socială a unor noi grupuri și, implicit de schimbarea raporturilor de putere dintre aristocrație și burghezie în favoarea ultimei pentru ca opțiunile pentru noi sisteme filosofice și pedagogice să se impună în spațiul european și în colonii. La cumpăna dintre secolele XVIII și XIX trăiește cel care va realiza o sinteză a curentelor și a doctrinelor de până la el și va deschide porțile modernismului: elvețianul Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827).  Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Perioada iluministă a fost preocupată de enciclopedism, umanism universalist, luminarea popoarelor, abolirea sclaviei și paradigme educaționale axate pe libertatea individuală, promovarea naturii ca model de viață și împlinirea personalității umane ca imagine a echilibrului între legea morală rațională și sentimentele cultivate și bine temperate, precum clavecinul lui Bach. La extremele curentului Iluminist s-au ilustrat, așa cum am apucat să amintim, și primele forme de  disidență – stabilind astfel un nou model intelectual, care va marca, inevitabil, și educația. Baruch Spinoza / Benedictus de Espinosa (1632-1677) s-a remarcat, printre altele, în afara creației intelectuale, prin faptul că și-a susținut ideile și vederile cu o asemenea consecvență încât a atras asupra sa respingerea comunității evreiești, din care făcea parte și pe aceea a comunității creștine – în care a refuzat să se înscrie prin botez. Spinoza a părăsit comunitatea sa de origine, cea evreiască din Amsterdam, din motive intelectuale și personale, datorită faptului că ideile sale erau deosebite și insolite, interpretările sale date textelor sacre ale iudaismului atrăgându-i eticheta de eretic și excluderea din comunitate, cât și pentru că și-ar fi dorit să se căsătorească, însă fata de care era îndrăgostit era creștină și ecumensimul nu se inventase în perioada Iluministă iar căsătoriile inter-confesionale nu sunt acceptate nici astăzi de iudaismul tradițional și de unele variante de creștinism.  Pentru a își păstra demnitatea și libertatea personală și de gândire, Spinoza a refuzat să devină creștin după ce a părăsit comunitatea evreiască și a trăit în condiții dificile, care i-au afectat sănătatea și l-au condus la decesul prematur, la numai 45 de ani. Așa cum se întâmplă în aproape toate marile povești de iubire, fata de care era îndrăgostit l-a părăsit când a refuzat să se boteze în religia creștină, dovedind că unii filosofi și psihologi, printre care și persoanele afiliate curentelor  de gândire intitulate feministe, nu greșesc (prea mult) când afirmă că femeile au un simț al realității și un instinct de conservare superioare celor ale bărbaților.  Spinoza a refuzat oferta Principelui Elector Karl Ludwig de Palatinat de a prelua o catedră de filosofie la Univesitatea Heidelberg – pentru că nu suporta cenzura teologică, și pensia oferită de Regele Soare Ludovic al XIV-lea – pentru că acesta a comis impolitețea de a îi cere gânditorului să îi dedice unele căți ale sale în schimbul pensiei. Spinoza nu a fost un pedagog, dar ceea ce a lăsat moștenire pedagogiei și vieții intelectuale, culturale și civice în general este extrem de important: este modelul intelectualului gata să plătească cu viața libertatea personală, de gândire și demnitatea umană. Acest model va deveni un reper fundamental al oricărei educații, iar conduita lui Spinoza va rămâne un reper (egal cu acelea ale profeților biblici) de refuz al oricărui compromis degradant ontologic și epistemologic în cea mai importantă luptă din istoria umanității, luptă ce există în fiecare clipă și definește condiția umană – aceea pentru controlul și valorificarea resurselor de materie cenușie, de potențial intelectual al ființei umane!  La alt pol al gândirii iluministe dar vizibil legat de ea și conducându-o dincolo de limitele sale teoretice și exprimentale se situează unul dintre cei mai stranii vizionari ai literaturii europene: Donatien Alphonse-Françoise Marchiz de Sade. Trăiește între 1740 și 1814, se formează în atmosfera Iluministă, dar va fi preocupat de depășirea oricărei limite experimentului estetic și, prin aceasta, de deschiderea unei noi viziuni asupra dimensiunilor etice ale existenței umane.   Își propune să schimbe mentalitatea societății prin o operă în care explorarea tuturor formelor de excese ale simțurilor, în mod special practicarea unei sexualități care forțează permanent limitările fiziologice și imaginare pare a fi o tentativă de a absolutiza și depăși teoriile asupra necesității cultivării naturalului din om, specifice moraliștilor enciclopediști. În descrieri lipsite de orice urmă de inhibiție, uneori frizând caricaturalul, Divinul Marchiz (cum este supranumit) încearcă să facă din libertatea individuală totală, anarhică, amorală o nouă variantă de etică. Modelul său de revoltă împotriva tabu-urilor sociale și intelectuale va influența și concepțiile pedagogice, în sensul că va deschide calea revendicării de către post-modernism a unei variante de societate bazată pe libertate individuală totală și etică fără repere religioase.  Ca și Spinoza, dar dintr-o perspectivă a-spirituală, Marchizul de Sade va oferi un model de intelectual angajat în acte de protest și contestare socială și gata să își asume marginalitatea și chiar să își riște ori să sacrifice libertatea personală pentru promovarea ideilor sale – lucruri ce vor fi extrem de interesante mai ales în pedagogia secolelor XIX și XX.     III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Revenind la cel pe care îl considerăm reperul ultim al Iluminismului, menționăm că viziunea acestuia – Johann Heinrich Pestalozzi – ar putea fi numită, după modelul experimentat în prezentarea anterioară și pentru că este din aceeași familie spirituală cu acei de acolo, omul de sinteză,omul complet. Pestalozzi a avut darul de a sintetiza ideile și curentele care circulau în epocă și a știut să le exprime clar într-o concepție, doctrină pedagogică de valoare majoră, ale cărei influențe sunt viabile până în prezent. Exemplul lui Pestalozzi ne arată că poate fi ceva mai util să poți înțelege, prelucra, sintetiza și optimiza prin inovare și viziune integratoare ceea ce există ca material bibliografic și concepție de lucru decât să urmărești o descoperire de maximă originalitate. Discuție: de ce credeți că niciun sistem pedagogic propus vreodată nu a reușit să surprindă toate laturile și detaliile educației și că toate variantele de lucru se completează unele pe altele și se schimbă permanent?! Născut la Zurich, Pestalozzi a trăit la Neuhof – unde, pe propria sa moșie a înființat și condus o școală (1774) pentru luminarea maselor/poporului, în care elevii proveneau inclusiv din familiile sărace din zonă. Aici se studiau scrisul și cititul și vorbirea corectă, socotelile, lucrul la câmp și în gospodărie, educația fizică. După ce a rămas fără resurse materiale, pedagogul a plecat să conducă orfelinatul din Stanz, apoi a condus o școală la Burgdorf, unde se pregăteau cei ce doreau să devină învățători. Ideile sale nu erau agreate de guvernanții perioadei, așa că a trebuit să se mai mute de două ori și să își continue activitatea pedagogică la Munchenbuchsee și apoi la Yverdon.  De-a lungul acestei vieți de apostol al pedagogiei va redacta lucrări precum: Gândurile de seară ale unui sihastru / Cugetări în faptul serii ale unui sihastru (1780), Leonard și Gertrude (1781), Cum își învață Gertrude copiii (1801), Abecedarul intuitiv (1801), Învățarea intuitivă a cifrelor (1803), Carte pentru mame (1803). Pentru Pestalozzi umanitatea este scopul suprem al educației, adică educarea omului pentru a fi om în cel mai deplin sens al cuvântului. Principiile educației sunt, ca și la neo-umaniștii post renascentiști și iluminiști, cultura armonioasă(dezvoltarea tuturor ramurilor cunoașterii), educația organică (dezvoltarea tuturor impulsurilor și tendințelor naturale ale omului și armonizarea lor), educația individual-socială (dezvoltarea individului în acord cu reperele culturale ale societății și pentru o integrare armonioasă în societate și în natură).  Ca savant și ca om, Pestalozzi consideră, la școala idealismului iluminist, că numai prin acțiune individuală altruistă se va putea atinge binele umanității, iar acestea trebuie să fie idealurile educației. Problemele societății sunt lipsa de cultură intelectuală, etică-morală și religioasă, alături de injustiția socială asociată acestora. Cultura, moralitatea și religiozitatea (creștină – bineînțeles) sunt mijloacele de educare a maselor și ridicare a nivelului de trai, ameliorare a stării poporului – conform idealurilor iluministe. La fel ca Rousseau, Pestalozzi dorește o educație bazată pe legile naturii, dar pledează pentru a interpretare mai flexibilă a roului educatorului, care trebuie să intervină mai profund și mai subtil pentru a gestiona anumite procese de cunoaștere și dezvoltare mentală, fizică etc. Toate forțele naturale existente în individ sunt spiritul comun al organismului și aceste forțe trebuie să acționeze coordonat și unitar pentru a desăvârși educația și a atinge maximum de potențial.  Educația se face progresiv și permanent, urmând marile ritmuri ale naturii și corespondențele între viața individuală și cea a naturii și societății. Pestalozzi vorbește explicit despre caracterul formativ / principiul formativ al învățământului, formulând o variantă de distincție între formare și informare. Metoda de instuire a lui Pestalozzi pune un accent special de intuiție, care este considerată baza activității de educare, facultatea primă ce asigură posibilitatea dezvoltării celorlalte aspecte ale cunoașterii și educației. Ceea ce se studiază ar fi cele trei însușiri generale: numărul, forma și numele. Astfel se pot aborda socotitul (numărul), desenul și abilitățile practice (forma) și vorbirea (numele). Etapele realizării unei lecții ar fi: –          Perceperea individuală a elementelor obiectului studiului (analiza) –          Plasarea acestor elemente percepute în serii psihologice prin comparare (sinteza) –          Recapitularea  –          Integrarea cunoaștințelor în ansamblul celor deja existente. Baza educației este, bineînțeles, sentimentul de dragoste, la care individul are acces începând de la nivelul contactului cu propria mamă, apoi prin contactul cu familia și mediul său intim iar apoi prin integrarea socială. Acest sentiment va evolua de la dragostea copilului pentru mamă până la dragostea omului pentru umanitate – în viziunea idealistă a lui Pestalozzi, dacă educația parcurge etapele obligatorii: –          Producerea unei dispoziții sufletești favorabile moralității; –          Exercitarea moralității, formarea bunelor moravuri; –          Însușirea preceptelor morale. Ca și Kant, și pe linia altor gânditori influanțați de Reformă, va considera legea morală ca fundament al religiei și ca o bază necesară a vieții individului – la nivel personal și individual.  Doar că la Pestalozzi sentimentul are un rol important, este un ingredient de maximă demnitate în constructul mental al dimensiunii religioase, mai ales că și credința trebuie să fie tot un act intuitiv, o manifestare a acelei intutiții profunde, care este facultatea de bază a psihicului uman, o facultate de cunoaștere. Toate funcțiunile individului trebuie să concureze echilibrat la realizarea scopului ultim: viețuirea morală și dobândirea maximum de cunoaștere. Pestalozzi pledează pentru dezvoltarea învățământului profesional, adică a școlilor unde toți elevii să își poată forma deprinderi care să le asigure posibilitatea de a își câștiga existența semn chiar dacă provin din medii defavorizate social. Pedagogul elvețian a militat insistent pentru crearea unui sistem de școli deschide tuturor categoriilor de elevi și tuturor celor care doresc să se instruiască și perfecționeze. Este considerat întemeietorul teoriei învățământului elementar. Conexiuni & perspective Pestalozzi încheie seria iluminiștilor și realizează o sinteză a tendințelor Epocii Luminilor.   El va influența major pedagogia nu doar în perioada următoare, ci, așa cum a arătat deja, pe termen lung, ecourile gândirii sale fiindu-ne extrem de utile astăzi. Modelul său intelectual, al gânditorului de sinteză, va domina secolele următoare. Discuție: Pestalozzi a considerat că una din funcțiunile educației este și aceea de a oferi soluții copiilor săraci pentru a reuși să ajungă la un status demn și a își câștiga existența, ideile sale despre școli profesionale pornind de la situața inechităților sociale. Considerați că trebuie să existe soluții de tipul ,,învățământ pentru săraci” sau să fie eradicate inegalitățile sociale?!

Doctrine pedagogice – Curs 12 Pedagogia experimentală. Alte orientări. Zorii secolului XX Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice și cronologice Așa cum am văzut în discuțiile anterioare despre secolul XIX, acesta a fost dominat de cultul ideii de știință și de o preocupare specială pentru experiment și explorare/cercetare. Progresul tehnologic a adus cu sine o nouă perspectivă asupra lumii și noi mijloace de lucru în cercetare, ceea ce a permis o diversificare a laturii experimentale. Începând cu secolul XIX, știința va deveni preponderent experimentală, iar filosofia se va orienta către noi abordări, între care acelea legate de epistemologie – teoriile cunoașterii științifice vor depăși ca amploare și atractivitate abordările legate de cercetarea hermeneutică – preocupată în principal de elemente ale interpretării diverselor tipuri de text/textualitate. În discuția următoare vom vedea cum se vor regăsi aceste repere în istoria culturală a secolului XX. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente. Evoluții și coordonate de mentalitate. Despre secolul XIX am apucat să aflăm că a fost dominat de dorința de a așeza orice domeniu al cunoașterii pe baze pur științifice și de a formula o paradigmă epistemologică pentru fiecare știință nou apărută. Pedagogia nu a făcut excepție de la aceste tendințe, iar nevoia definirii unei zone experimentale ca fundament al ei a fost postulată în mod special de adepții curentului pedagogiei experimentale. Aceștia au considerat că pedagogia nu trebuie să fie tributară filosofiei sau altor zone de speculație intelectuală, ci trebuie să se așeze într-o formă proprie de abordare, dobândind autonomie ca ramură a științelor sociale și umaniste. Ca urmare a dezvoltării tehnologice fără precedent în istorie se creează bazele apariției unor laboratoare și unor metode de lucru ce ar fi putut părea inaccesibile până la etapa istorică respectivă, iar odată cu preocuparea omenirii pentru viteză pedagogia urmează și ea o cale ce va presupune o diversificare accelerată a metodologiilor de abordare a obiectului său ca știință ,dar și a reflecției asupra propriilor mecanisme și resorturi interne ca domeniu științific. În aceste coordonate, curentul pedagogiei experimentale/experimentaliste va avea o contribuție esențială la reforma acestui domeniu și la deschiderea unor noi perspective în cercetare.   III.Personalități exemplare ale curentului pedagogiei experimentale și coordonate ale gândirii lor  Primele abordări experimentale organizate par a fi datorate lui David Williams, care a condus o școală experimentală în Londra la 1773. Concomitent, Pestalozzi își manifesta interesul pentru studierea metodei de învățământ specifică fiecărei vârste (în lucrarea despre ,,Cum își educă Gertrude copiii”), iar Kant scrie în al său ,,Tratat de pedagogie” despre necesitatea înființării de școli experimentale. Urmașul lui Kant la catedra de la Konigsberg – Herbart – își dorește și el o școală experimentală, unde să poată face cercetare aplicată, lucru despre care îi scrie rectorului universității. Părintele psihologiei, Wilhelm Wundt, se preocupă în laboratorul său de la Leipzig, înființat în 1879, și de probleme de pedagogie, putând fi considerat unul din părinții cercetării experimentale. La câțiva ani după el, la Sorbona, în 1885, Theodore Ribot organizează un laborator francez, pentru a nu rămâne mai prejos decât vecinii și veșnicii concurenți/rivali germani. Peste două decenii, la începutul secolului XX, SUA preia conducerea în materie de cercetare și nu o va mai pierde până azi, organizând câteva zeci de laboratoare în care se studiază sub aspect experimental pedagogia și științele educației prin prisma observării și măsurării percpeției, memoriei, timpilor de reacție, proceselor cognitive – învățarea și rezolvarea de probleme. În acestă perioadă pedagogia se desparte de toate celelalte științe și de zona filosofiei. Unii reprezentanți a experimentalismului vor merge până acolo încât vor evita să se preocupe de scopurile educației pentru că aceste abordări presupunea o inevitabilă deschidere către  filosofie. Ca orice începuturi, deceniile de final de secol XIX și început de secol XX au fost marcate de avânturi romantice și excese uneori, dar ele au constituit baza unei necesare fundamentări științifice a pedagogiei și au deschis noi orizonturi de cunoaștere, pentru că munca de laborator a revelat adesea aspecte ce nu erau accesibile în perioadele anterioare. Istoric, termenul de pedagogie experimentală este legat de numele lui Ernst Meumann. a)Schiță bio-bibliografică: 1862-1915. Născut la Uerdingen (Werdingen). Studii la Tubingen, Berlin, Halle, Bonn. Doctor în filosofie la Tubingen. Elev al lui Wilhelm Wundt, primul psiholog oficial din istorie. A lucrat o perioadă în laboratorul acestuia, primele experimente pedagogie fiind legate de această preocupare pentru psihologie, de care se va despărți ulterior. Lucrarea sa Prelegeri introductive în pedagogia experimentală și bazele ei psihologice a apărut și în traducere în română, bineînțeles la Editura Didactică și Pedagogică, în 1980. b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice  – pornește în demersul său doctrinar de la o critică a pedagogiei tradiționale pentru motivul principal că ar fi prea abstractă și speculativă, supusă filosofiei și altor domenii de reflecție, lipsită de suport empiric și cercetare de laborator și de teren; propune o pedagogie ca ,,știință a realității educative”; rămâne de acord cu faptul că scopurile finale ale educației și rolul social al pedagogiei nu pot fi cercetate empiric, acestea fiind dependente de abordări filosofice sau teoretice interdisciplinare; *se opune pedagogiei autoritare, care încearcă să forțeze lucrurile și să constrângă realitățile educative să se înscrie în șabloane pre-concepute, teoretizate pe baza unor abstracțiuni formale; – pledează pentru folosirea pe scară largă a experimentului pedagogic, a observării directe a proceselor de învățământ spre a extrage din aceste observații direcții de acțiune și organizare a activităților concrete; în opinia sa, marile probleme/direcții ale cercetării experimentale în pedagogie ar trebuie să fie: – dezvoltarea fizică și psihică a copilului pe perioada școlarizării (problemă fuindamentală a domeniului); – dezvoltarea aptitudinilor copilului: percepție, memorie, capacitate de abstractizare, voință , evoluția stărilor afective etc.; – studierea individualităților copiilor și observarea conturării elementelor originale, specifice fiecăruia, de-a lungul procesului de educare; – observarea diferențierii aptitudinilor elevilor în funcșie de aspectele esențiale ale profilelor lor (observate conform alineatului anterior); – observarea comportamentului copilului pe parcursul școlarizării sub aspectul muncii fizice, aspectelor igienice, munca în școală și cea de acasă etc.; – efortul diferențiat al elevului pentru diferite discipline; – activitatea profesorului la nivel de metode de predare și mijloace folosite. *conform viziunii asupra domeniilor de interes, expusă mai sus, Meumann consideră că educația trebuie structurată pe niveluri de competențe și aptitudini, că elevii trebuie asociați în colective în funcție de capacitatea intelectuală și deschiderea către anumite tipuri de învățare, iar educarea trebuie făcută diferențiat, corespunzător coordonatelor intelectuale, de personalitate etc.; *,,munca elevului” este un concept  prin care Meumann înțelege ansamblul activităților efectuate de elev la nivel subiectiv – pentru a își îmbunătăți performanțele, și la nivel obiectiv și social – pentru a realiza produse de tip spiritual sau material folositoare comunității; în această muncă elevul trebuie ghidat de profesor, care trebuie să îl îndrume să urmeze calea adecvată potețialului său, astfel cum a reieșit din observarea experimentală profilul elevului; *activitatea școlară are trei direcții: transmiterea de cunoștințe, dezvoltarea capacităților elevilor și formarea etică și morală; ultimele două sunt cele mai importante în viziunea lui Meumann. *Meumann rămâne în istorie ca primul pedagog care a scos explicit pedagogia de sub tutela filosofiei, psihologiei și altor științe sau zone de reflecție și a formulat explicit și imperativ necesitatea dezvoltării zonei experimentale și empirice proprii. Un coleg foarte important al lui Meumann a fost cel împreună cu care a scos revista Pedagogia experimenatală, începând cu 1905 – Wilhelm August Lay.  a)Schiță bio-bibliografică: 1862-1926; studii politehnice la Karlsruhe și alte studii la Freiburg; de reținut Ghid pentru predarea aritmeticii (calculului) pe bază experimentală (1898), Didactica experimentală(1903), Școala acțiunii ca reformă școlară conformă cu natura și cultura (1911); (titlurile lungi și, uneori, emfatice, sunt la modă în Germania romantică a secolului XIX…) Discuție: observați preocuparea permanentă pentru reformă a gânditorilor pedagogi; având în vedere relațiile dintre pedagogie și filosofie, raportați această preocupare la aserțiunea lui Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz: totul e cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile…aserțiune ce a marcat, probabil, punctul culminant al Iluminismului german…; dacă realitatea dată este maximum de actualizare a potențialităților ființei umane, ce reformă mai este posibilă și care ar fi rolul pedagogiei în acest context? În lecția următoare vom reveni asupra acestui subiect, când vom discuta despre pedagogia socială; b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice *preocupat esențial de fundamentele psihologice ale educației; abordare psihologizantă a pedagogiei; *pledează pentru observarea permanentă a activităților și comportamentelor copilului în procesul de învățare și de învățământ; această obervare se desfășoară, în principal, pe două paliere: pentru surprinderea factorilor educației (individuali, naturali, sociali) și pentru notarea rezultatelor educației (deprinderi creative, analitice, habitudini fizice și intelectuale etc.); *concepția despre educație, expusă în ,,Școala acțiunii ca reformă (…)” propune o viziune ce corelează observarea sistemului de valori cu fundamentul biologic al existenței; construcția personalității trebuie adecvată sistemului de valori; având în vedere fundamentul biologic al activităților intelectuale (ca și al întregii existențe umane și mundane), educația trebuie să conțină cât mai multe elemente de acțiune/activitate empirică, practică, a învăța prin a face, a pregăti elevii pentru situații de viață reale, munci, sarcini, activități personale și sociale. *Lay cere educatorilor să adapteze permanent discursul educativ coordonatelor personalității elevilor – vârstă, gen, nivel intelectual și fizic etc. În anul în care Lay publica Ghidul pentru învățarea calculelor prin metode exprimentale, 1898, la Paris, un intelectual francez denunța Oboseala intelectuală a lumii europene și, implicit, a pedagogiei acesteia, în lucrarea cu același titlul. Era Alfred Binet. a)Schiță bio-bibliografică: 1857-1911, născut la Nisa; studii de drept, științe naturale și medicină; pasionat de psihologie, prin intermediul căreia descoperă pedagogia și se apropie de ea; coordonează o perioadă Laboratorul de psihologie fiziologică al Universității Sorbona, este co-fondator al revistei L’Année psycologique; lucrări notabile: Oboseala intelectuală (1898, la redactarea căreia a participat și amicul său Victor Henri), Studiul experimental al inteligenței(1903), Idei moderne despre copii (1909). A avut o carieră străluciră în cercetare, ocupându-se de aspecte diverse ale psihologiei și pedagogiei, fundamentând studiul științific al inteligenței umane. A fost pasionat de șah. b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice *pedagogia trebuie să fie în primul rând o știință experimentală; educația este legată de adaptarea individului la mediul de viață; rezultatele educării școlare trebuie evaluate după standarde experimentale și măsurători sociometrice, observații sociale (aici interferează cu sociologia, inclusiv cu sociologia educației); *critică acerbă a modelului de a evalua rezultatele educației pe baza rezultelor obținute la examene, concursuri etc.; aceste evenimente excepționale și profund artificializate nu reflectă nivelul de educație al elevilor și nici performanța sistemului de educație; sistemul educativ trebuie evaluat din perspectiva adaptării absolvenților la societate și lume;  Discuție: comentați critic modelul de prezentare publică a rezultatelor la diverse concursuri, olimpiade, competiții etc. ale unor elevi și discursul grandilocvent al propagandei oficiale care tinde să acrediteze ideea unei super-performanțe a sistemului românesc de învățământ pe baza acestor rezultate; comentați critic clișeele și stereotipurile legat de ,,olimpicii români” în diverse domenii și folosirea acestora ca armă de propagandă politică și mistificare a realității. *critică a sistemului de învățământ care tinde să substituie mediul școlar realității, să creeze iluzia nocivă că elevii trebuie să se adapteze școlii și nu vieții, ceea ce conduce la rezultate grave de tipul apariției unor absolvenți ,,sociopați”, capabili să dezvolte reflexe ale unui comportament simulat pentru a obține acceptare și performanță în mediul școlar, dar incapabili de adaptare și funcționare în realitatea socială; Discuție: comentați critic tipul de organizare a învățământului descris mai sus și formulați observații în legătură cu sistemul în care v-ați format și cel în care lucrați.  *aceeași opinie critică precum contemporanii săi germani menționați înainte asupra carecterului teoretic al pedagogiei tradiționale, care încearcă să constrângă realitatea la încadrarea în șabloane; propune accentuarea cracterului tehnic al pedagogiei, recunoașterea statutului ei de pedo-tehnie, adică o tehnică a educării și creșterii copiilor;  *pasionat de psihologie, a acordat o atenție specială studierii empirice și observării teoretice a inteligenței umane; pornind de la cercetările sale a formulat diverse variante de lucru, printre care foarte importanta idee a educării personalizate a elevilor în funcție de capacitatea intelectuală, a grupării acestora în funcție de nivelul de inteligență și tipurile de abilități; a formulat metode de lucru pentru îmbunătățirea performanțelor celor cu capacități reduse și crearea unui cadru adecvat educării celor supra-dotați sau capabili de performanță înaltă; a fost un pionier și în aceste domenii; Împreună cu Theodore Simon (student, apoi medic) a contribuit la formularea unor teste de inteligență, pentru observarea vârstei mentale, la care s-au adăugat contribuțiile lui William Ster (născut Wilhelm Louis Stern în Germania și devenit William Ster după migrarea în SUA), părintele termenului IQ (intelligence quotient). De menționat că la origine testele privind IQ nu urmăreau măsurarea unor capacități ale persoanei testate, deoarece acestea nu erau considerate măsurabile prin șabloane, ci observarea capacității de a opera cu anumite acumulări într-un moment dat. Între timp, conceptul IQ și testele legate de acesta au cunoscut o carieră absolut fulminantă, ajungându-se la o inflație de experți în măsurarea inteligenței și teste de cele mai diverse și suprinzătoare facturi. Discuție: exprimați opinii asupra clișeelor și stereotipurilor despre inteligență, despre teste și IQ. Comentați discriminarea ce se face pe criterii legate de aceste concepte. Aveți în vedere afirmația lui Andre Gide, scriitor francez contemporan cu Binet, conform căreia ,,este nevoie de destul de multă inteligență petru a înțelege că nu ai destul de multă inteligență…” Studentul, apoi colegul și amicul lui Binet, Theodore Simon, a avut și el o contribuție la dezvoltarea pedagogiei experimentale. În al său Tratat de pedagogie experimentală din 1927 propune ca direcții de cercetare: –          Studiul efectelor regimurilor școlare asupra elevilor (de ex. oboseala și inadaptabilitatea elevilor); –          Aprecierea rezultatelor învățământului în ansamblul lor (ca fenomene sau realizări sociale, de ex. combatarea analfabetismului, progrese în învățarea unui limbaj la surdo-muțit etc.); –          Determinarea eficienție unei metode de lucru prin comparare cu altele (de ex. scrierea sub controlul profesorului a unei compuneri este mai eficientă decât scrierea creativă individuală?) –          Studierea și observarea activităților profesorilor și reacțiilor elevilor la învățământul în care sunt plasați. Tot în 1927, Rudolf Lochner, propune în Pedagogia descriptivă, o viziune conform căreia pedagogia are o latură descriptivă și una normativă. Ele cere elaborarea unei meta-teorii a educației, adică un demers de reflecție asupra propriului obiect de studiu și asupra metologiei de cercetare pentru formarea unei paradigme epistemologice complete a pedagogiei. În Belgia, în 1929, Raymond Buyse publică o Introducere în pedagogia cantitativă în care tratează cele două abordări posibile în educație, în opinia sa: cea idealistă – preocupată de aspectele calitative, și cea realistă – preocupată de aspecte cantitative. Pentru Buyse, preocuparea realistă este cea cu caracter științific profund, având în atenție măsurarea proceselor și rezultatelor educației. În 1935, revine cu o lucrare de mari dimensiuni, Experimentarea în pedagogie, în care discută pe larg diverse tipuri de aplicații practice și modele de metode de predare, învățare etc.  În SUA primii cercetărori ce au preluat și dezvoltat modele experimentaliste au fost Edward Thorndike și Charles Hubbard Judd. Atașat de behaviorism, Thorndike a dorit să trateze toate problemele pedagogiei, fiind convins că este necesară o observare permenanetă a elevilor și proceselor de educare pentru a extrage din aceste observații direcțiile cele mai adecvate de dezvoltare. Judd a fost un vizionar ce a anticipat structuralismul în anumite aspecte ale abordărilor. A fost adeptul unui pragamatism radical, pledând pentru reducerea teoriilor la minimum necesar și axarea activității pe studiul/observarea elevilor, anchete, statistici, schimbarea permenentă a curriculum-ului. IV.Conexiuni și perspective Așa cum am putut observa, secolul XIX a deschis calea unor vaste experimente, care vor culmina în secolul XX și se vor diversifica, depășind anumite blocaje (prejudecata scientismului de ex.), abia în a doua jumătate a acestuia din urmă. Meritul pedagogiei experimentale este acela că a adus zona de cercetare empirică în centrul preocupărilor științei educației și a liberat gândirea pedagogică de dependența sa față de sisteme filosofice sau alte tipuri de abordare teoretică. Dacă excesul de experimentalism al primelor generații a dus la o negare a rolului teoriei în fundamentarea științifică a pedagogiei, idealismul unora dintre gânditorii de la finele secolului al XIX și zorii secolului XX va reda abordării teoretice demnitatea sa epistemică și utilitatea sa doctrinară, mai ales în cadrul curentelor pedagogiei sociale, despre care vom vorbi în lecția următoare.   

Doctrine pedagogice Curs 6 Reforma & Contrareforma Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Istoric, Reforma începe în zona Occidentală a Europei odată cu afișarea pe ușa Catedralei din Wittenberg, în 1517 (la 31 octombrie, potrivit celor consemnate de Philipp Melanchthon), a celor 95 de teze, un text manifest redactat de Martin Luther, un călugăr augustinian, ce denunța astfel aspectele pe care le credea necesar a fi reformate în cadrul Bisericii Catolice. Principalele idei ale lui Luther vizau denunțarea corupției clerului și a practicilor imorale (în viziunea sa) ale Bisercii Catolice de a vinde indulgențe, adică de a acorda iertarea păcatelor în schimbul unor sume de bani plătite de cei interesați. Trebuie menționat că Reforma este un fenomen ce s-a manifestat mai ales în zona occidentală a Europei și, ceva mai târziu, în America de Nord, și mult mai puțin în zonele de Est ale bătrânului continent, ce au rămas, până azi, fidele unui model de creștinism întemeiat pe criteriile stabilite în primele trei secole ale erei noastre, conturate în primele sinoade ecumenice. După schisma de la 1054, estul (auto)intitulat ortodox (ortheo-doxia = dreapta credință în limba greacă) va refuza orice schimbare și orice evoluție doctrinară și orice control din partea Papei. Așadar, Reforma a vizat zona catolică a Europei și a pus în discuție, printre altele, inclusiv primatul papal(dogma privind infailibilitatea cunoașterii rezervată persoanei Papei) și dreptul Papei, ca Suveran Pontif de a conduce politic și a îndruma doctrinar ceilalți principi creștini.  Chiar această pretenție e papalității, de a conduce politic, militar, doctrinar și economic întreaga lume creștină a dus la Schisma din 1054 și a întreținut un conflict explicit sau voalat cu monarhii creștini, de-a lungul secolelor. Demersul lui Luther a fost văzut de unii dintre acești regi ca o posibilă rezolvare a acestui conflict, ce dura de la începuturile instituției papalității, astfel că, după inevitabila excomunicare a lui Luther, la Worms, în 1521, acesta a fost adăpostit de către amicul său, Principele Elector Friedrich al III-lea al Saxoniei în Castelul Wartburg, perioadă în care Luther a fost numit de cei cu care ținea legătura ,,cavalerul Geroge”, pentru a nu putea fi identificat și localizat și a fi ferit de o eventuală tentativă de asasinat din partea papalității. În această perioadă el a lucrat la traducerea Bibliei creștine în limba germană. După o serie de tulburări sociale, inclusiv răboaie – precum Războiul Țărănesc German, Reforma a devenit o religie oficială și a cucerit o zonă importantă din lumea creștină, în special în Germania, Nordul Europei, și America de Nord. În zona Românei, Reforma este prezentă semnificativ în Transilvania și mai recent în București, unde este adusă de persoane ce s-au stabilit aici în cursul ultimelor secole. Alături de Martin Luther, un important gânditor și promotor al reformei este teologul elvețian, de origine franceză, Jean Calvin. Acesta a propagat o variantă derivată a Lutheranismului, considerată ceva mai radicală la nivel cultic, și a reușit să își desăvârșească opera datorită climatului de cultură civică existent în Elveția, la Geneva, unde și-a petrecut a doua jumătate a vieții.  Discuție: pentru înțelegerea climatului cultural și social-civic al Genevei, comentați un fragment din poemul Conjurații de Jorge Luis Borges: ,,În inima Europei se conjura/ faptul e din 1291/ se căutau oameni de diverse neamuri/ de diverse religii și limbi./ S-a ajuns la ciudata hotarâre: să fie rezonabili./ …/ Au fost soldați ai Confederației și mai apoi/ mercenari/ pentru că erau săraci și obișnuiți cu războiul;/ nu uitau că tot ceea ce face omul este la fel de fără rost   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Într-o istorie intelectuală a Europei, Reforma ar putea fi considerată a urmare predictibilă a Renașterii. După o evoluție de aproape cincisprezece secole, doctrina creștină ajunsese într-un punct în care relațiile sale cu restul ideilor culturale erau afectate de dicrepanțele majore dintre variantele de ficțiune propuse de creștinism și variantele de explicații și reprezentări ale lumii oferite de descoperirile științifice, de cercetările istorice și filologice asupra textelor și zonelor geografice biblice dar și de evoluțiile sociale și economice ale continentului.  Ideile creștine de viață trăită în castitate și sărăcie nu mai erau la fel de atractive după contactul cu bogățiile de pe continentele nou descoperite sau dechise explorării – Americile, Africa Neagră etc.  Din punct de vedere teoretic, evoluția cea mai semnificativă a mentalității perioadei finale a Renașterii ar putea fi ilustrată prin formula lui Niccolo Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care acesta a inserat-o în lucrarea sa ,,Il Principe” ca pe un dicton ce ar putea fi de folos unui politician și unui om de acțiune. Discuție: comentați critic aserțiunea lui Machiavelli.

Doctrine pedagogice – Curs 10 Secolul XIX, primii moderniști Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Epoca modernă începe din punct de vedere al istoriei intelectuale odată cu Revoluția Americană și cea Franceză, dar modernismul se impune pe scena internațională de-a lungul secolului XIX și la începutul secolului XX. El va fi urmat după  Războiul Mondial II de perioada ce va fi denumită convențional post-modernism, ale cărei coordonate se afirmă în special în a doua jumătate a sec. XX. Principalele evenimente ale sec. XIX și ale perioadei moderne sunt revoluțiile cu care debutează și momentul 1848, care duce la schimbarea completă a hărții socio-politice și economice a lumii occidentale, influențele resimțindu-se pe ambele maluri ale Atlanticului. De acum, toate evenimentele majore ale Occidentului se vor desfășura în arealul de pe ambele maluri ale Atlanticului. Finele evoluțiilor modernismului ca format intelectual vor fi marcate de Războiul Mondial I și Criza Ecomonică din anii ’30 ai sec. XX, evenimente ce vor invalida multe dintre ipotezele de lucru cu care se pornise în afirmarea acestui nou curent.   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Principalul reper ideologic și de mentalitate al evoluțiilor socio-politice din secolul XIX și din perioada modernismului este ascensiunea ideii de ,,națiune”, de ,,stat național”, ceea ce a condus la apariția unei noi mitologii politice, ale cărei reflexe se regăsesc, inevitabil, la toate nivelurile vieții intelectuale, inclusiv în zona pedagogiei. Odată cu revoluțiile de la finele sec. XVIII, accentul gândirii politice se mută pe formularea unei noi variante de stat, pe înlăturarea artistocrației și monarhiei ca elemente forte ale organizării sociale și înlocuirea lor și tuturor ideilor conexe lor cu noi forme de ficțiune politică, printre care se vădesc drept cele mai importante idei precum națiunea, statul național, republica și democrația constituțională. Aceste repere vor marca toate eforturile noilor grupuri sociale emergente, mai ales ale burgheziei, de a instaura regimuri politice bazate pe noi configurații simbolice și imaginare. Momentul 1848 va conduce la schimbări ale organizării sociale și ale fundamentelor politice ale tuturor puterilor europene și va amorsa conflicte ce vor conduce la Războiul Mondial I, pentru a reorganiza politic lumea europeană pe criteriul naționalismelor. Educația nu va scăpa de aceste influențe și va deveni, inevitabil, și ea ,,națională”, la fel ca toate ideile de bază ale sistemelor sociale, cu tot de decurge de aici: preocuparea pentru promovarea unor caracteristici locale ca fiind coordonate supreme ale vieții intelectuale, conflictualizarea relațiilor cu alte paradigme culturale etc. Discuție:comentați critic dimensiunea ,,națională” și ,,naționalistă” a educației. Aveți în vedere evoluțiile politice ce au marcat zona de referință culturală căreia în aparțineți. Luați în considerare remarca președintelui Republicii Franceze (promotoarea acestor idei prin revoluțiile pe care le-a parcurs), François Mitterrand – « Le nationalisme, c’est la guerre !» (declarație politică, în Parlamentul European, 17 ianuarie 1995). Care considerați că trebuie să fie prioritatea și orientarea educației în zona voastră culturală în momentul actual: către naționalism sau către universalism și globalizare? Argumentați!   Așadar, istoria secolului XIX sub raport intelectual este o istorie a unor idei generoase, pornite cu maxime bune intenții și finalizate în ceea ce pare a fi cel mai mare masacru din istorie, atât cât cunoaștem până acum, dacă privim Războiul Mondial II ca punctul final al perioadei moderne în istorie, perioadă începută cu revoluțiile secolelor XVIII și XIX….  Poate că în această repetată cădere a umanității în eroarea tragică a războiului și a crimelor în masă ar trebui observată și o nuanță de eșec al formulării unei pedagogii a păcii. Până în prezent niciun sistem pedagogic nu a reușit să educe oamenii pentru a nu mai cădea în starea de anormalitate a conflictelor și crimelor. Discuție: comentați aceste perspective. Credeți că este posibil a se formula un sistem de educație global care să înlăture tensiunile și conflictele dintre oameni și să instaureze o nouă mentalitate, pașnică și orientată către cunoaștere și dezvoltare? Argumentați critic!   III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice. Johann Friedrich Herbart a)schiță bio-bibliografică: 1776 – 1841; studii de filosofie la Universitatea Jena, elev al lui Fichte; doctor în filosofie în 1802, când este numit profesor la Univ. Gottingen; din 1809 profesor de filosofie la Konigsberg (catedra lui Kant), în paralel înființează un seminar pedagogic – pentru viitorii profesori și o școală de aplicații – petru efectuarea de practică și experimente pedagogice; după o carieră de 24 de ani la Universitatea Konigsberg, revine la Gottingen, unde rămâne până la finalul vieții; lucrări de referință în domeniul pedagogiei: Manual de psihologie (1816), Psihologia ca știință, fundamentată pe experiență, metafizică și matematică (1825), Despre aplicarea psihologiei în pedagogie (1831), Prelegeri pedagogice (1835); b)repere teoretice: – este primul cercetător care urmărește o fundamantare a pedagogiei pe studii, observații empirice și cercetări de laborator și experimentale complexe; practic – este primul pedagog care propune o fundamentare științifică a unei paradigme epistemologice complete a pedagogiei; – fundamentele teoriei pedagogice herbartiene sunt etica și psihologia; își propune să reformeze aceste domenii și să reformuleze unele din teoriile principale ale acestora, pentru că era nemulțumit de dezvoltarea lor în momentul cercetărilor sale; – teoria sa asupra moralei, ca o componentă fundamentală a sistemului etic, au ca bază ideea kantiană că legea morală nu poate fi dependentă de un reper intern conștiinței umane, pentru că atunci am fi judecători în propria noastră cauză, ci trebuie să se subordoneze unor criterii externe determinismului personal; conform acestor perspective, o faptă umană este etică atunci când corespunde următoarelor idei: – libertatea interioară: fapta se bazează pe armonia între judecată și voință, convingeri și acte (omul care acționează conform propriilor gânduri este liber); – perfecțiunea: fapta reflectă aspirațiile multilaterale ale omului și subordonarea acestora unui scop suprem; – bunăvoința: tendința de a evita conflictele, armonia cu ceilalți oameni; – ideea de drept: discernământul și capacitatea de a renunța la conflicte și la lucruri ce ar putea fi rele sau nefolositoare; – echitatea: binele trebuie recompensat, iar răul trebuie sancționat. – sistemul psihologic herbartian pretinde că lumea e formată din entități eterne, imuabile, diferite între ele (asemănătoare ideilor absolute platonice, sau monadelor leibniziene), numite ,,reale”; după Herbart nu există coordonate native ale sufletului, ci acestea se formează treptat, pe baza reprezentărilor dobândite prin percepții; Herbart este atașat de teoria asociaționistă – viața psihică a individului este o combinare a acestor reprezentări, care se asociază între ele; – idealul educației este acela a formării unui individ exemplar moral, pe baza cultivării elementelor idealului moral – caracterul (legat de libertatea internă de mai înainte), energia (legată de perfecțiunea de mai înainte) și moralitatea (legată de bunătatea, dreptatea și răsplata menționate); – pedagogia generală are trei noțiuni de bază: guvernarea, învățământul educativ și educația morală; guvernarea este o formă de educare fără instruire, menită să deprindă copilul mic, preșcolar, cu uzanțele lumii; învățământul educativ este școlarizarea propriu-zisă; educația morală este cultivarea virtuții și reprezintă partea supremă, subtilă a educației, a formării individului, prin dezvoltarea conștiinței individuale a acestuia, în conformitate cu idealul uman; – învățământul educativ, adică școlarizarea elevilor, se realizează prin cultivarea interesuluiacestora pentru diverse materii, domenii ale cunoașterii și dezvoltarea diverselor forme de interese; Herbart dezvoltă inclusiv o teorie a interesului, înțeles ca formă de abordare individuală a obiectelor cunoașterii dar și ca formă de organizare a materiilor și de predare; de exemplu, ar putea exista: interes empiric (pentru perceperea imediată a lucrurilor), interes speculativ (pentru reflecția asupra lucrurilor percepute), interes estetic (contemplarea aspectelor artistice ale lucrurilor cunoscute), interes moral și simpatetic (pentru persoane și aspecte afective), interes social (pentru societate, umanitate etc.), interes religios (pentru divinitate); – a elaborat o teorie a lecției, în funcție de modalitățile de predare – analitic sau sintetic; – considera că în procesul de învățare sunt necesare etape precum: prezentarea clară a elementelor de informație, asupra obiectului cunoașterii / asocierea cunoștințelor prin realizarea de conexiuni cu alte elemente din intelectul subiectului cunoscător / sistematizarea cunoștințelor dobândite și formarea unei noi perspective, multilaterale și complete, integratoare asupra tuturor cunoștințelor dobândite și așezate alături de cele deja avute /  operaționalizarea cunoștințelor dobândite – aplicarea lor Discuție: comparați această perspectivă cu viziunea Sf. Thoma din Aquino, care în Summa Theologiae propune drept condiții ale ,,frumuseței” oricărui lucru (sau demers) trei criterii: consonantia, claritas și integritas (consonanță între elementele constitutive, echilibru și armonie între acestea, claritate – deschidere către cunoaștere, inteligibilitate, integritate – completitudine, caracterul de a fi complet sub raport ontologic și epistemologic, adică de a avea toate elementele necesare definirii și existenței); apreciați argumentat dacă gândirea lui Herbart se resimte de o posibilă influență a lecturilor din texte anterioare, fundamentale pentru cultura occidentală, cum este, de ex., opera Sf. Thoma; *viziunea lui H. asupra educației este una intelectualistă; el rămâne atașat profund de ideile religioase și pledează pentru o componentă substanțială de educație religioasă în formarea individului și în viața socială. 1.1. Ideile lui Herbart au fost dezvoltate de câțiva discipoli, printre care s-a remarcat Tuiskon Ziller (1817 – 1882), care a predat pedagogie și filosofie la Universitatea Leipzig și a fondat Societatea pentru pedagogie științifică în 1864. A lăsat ca lucrări mai importante Bazele instruirii educative și Pedagogia generală. Ziller a dezvoltat și a detaliat la nivel aplicativ unele idei herbartiene, cum ar fi, de exemplu, aceea că obiectul central de studiu trebuie să fie unul care să dezvolte simțul moral și dimensiunea etică a personalității, din moment ce scopul suprem al educației este formarea virtuții. Așadar în centrul programei trebuie să fie etica, istoria, religia. O idee cu mare răsunet în epocă și mai apoi a fost aceea că dezvoltarea individului parcurge un traseu ce reface dezvoltarea umanității, copilul evoluând de la stadiul omului primitiv / sălbaticcătre acela al omului civilizat contemporan. După Ziller etapele istoriei culturale (și etice) a omenirii pe care le parcurge individul după modelul umanității ar fi: legende & mituri& basme / Robinson Crusoe / perioada biblică a patriarhilor / epoca judecătorilor din Biblie / epoca regilordin Biblie / viața lui Isus / perioada apostolilor și, în final – epoca reformelor lui Luther. Toate acestea între 5 și 14 ani. Este de remarcat că nu a teoretizat și o eventuală perioadă apocaliptică, de inspirație tot biblică; însă nu este exclus ca aceasta să fi putut urma în evoluția individului, mai ales la vârsta adultă și, poate, odată cu căsătoria…. Un alt discipol al lui J. H. Herbart a fost Charles – Volkmar Stoy, care a contrazis speculațiile lui Ziller și a înclinat să susțină că trebuie respectate mai atent principiile propuse de maestrul Herbart și că esența procesului de educare consistă în plasarea copilului într-un mediu sănătos și într-o atmosferă morală și intelectuală exemplare, elevul urmând să evolueze inevitabil bine datorită influențelor și emulației. A fost preocupat de formularea programelor pentru învățământ și de studierea comportamentelor elevilor ca bază a formulării de metodologii de lucru. Stoy a trăit între 1815 și 1885, a predat la Jena ca docent privat, și a lăsat o Enciclopedie pedagogică. Un herbartian minor este și Wilhelm Rein (1847-1929), director de seminar pedagogic pe lângă Universitatea Jena. A lăsat ca lucrări notabile Manual enciclopedic de pedagogie, Pedagogie în expunere sistematică, Teoria și practica în învățământul primar.  A fost preocupat de reformularea treptelor formale ale procesului de învățare în teoria herbartiană (menționate mai sus), pe care le-a redenumit pregătirea, predarea, asocierea, generalizarea și aplicarea. Principiul obiectului central de studiu ca pivot al ariei de cunoștințe (curriculare) a fost înlocuit cu corelarea între obiectele de învățământ. Acestea sunt principalele direcții de debut ale modernismului în cercetarea pedagogică. În cursul următor vom discuta despre alte experimente ale sec. XIX, efectuate de Friedrich Adolf Diesterweg, Friedrich Frobel și de Friedrich Foerster, pentru a urmări (în afară de frecvența numelui Friedrich Wilhelm la germanii din sec XIX) o serie de trăsături comune ale abordărilor teoretice ce au stat la originea formulării paradigmei epistemologice a pedagogiei ca știință și anumite diferențe de abordare ce au condus la apariția unor școli de gândire pedagogică. Conexiuni și perspective Secolul XIX înseamnă pentru pedagogie ceea ce înseamnă pentru multe alte științe: momentul autonomizării domeniului de studiu, momentul afirmării la nivel academis, al introducerii în programele de studii la toate nivelurile și apariția preocupărilor pentru un stiu sistematic al istoriei disciplinei științifice. Dezvoltarea vieții economice și schimbările politice reclamau o preocupare intensă pentru un nou sistem de educație, iar acest nou sistem de educație și-a făcut un titlu de glorie și o preocupare fundamentală din a pregăti noi schimbări la nivel economic, politic și cultural – în general. Discuție: până la întâlnirea următoare, încercați să notați câte o idee care vi se pare interesantă din gândirea celor trei pedagogi enumerați ca fiind subiectul lecției următoare, pentru a observa dacă sunt idei ce s-ar putea regăsi la mai multe persoane și a vedea cum comentează fiecare aceste repere. *suplimentar, pentru cei care sunt pasionați de istoria pedagogiei autohtone: urmăriți și identificați în diverse surse bibliografice ecouri ale curentelor de gândire pedagogică de pe marea scenă intelectuală a occidentului reflectate în texte ale unor autori de pe teritoriile românești în perioada de referință – sec. XIX.

Doctrine Pedagogice – Curs 8 Neo-Umanism și Neo-Clasicism în Epoca Luminilor / Iluminismul Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice și cronologice Convențional, la nivelul percepției istoriografiei europene, perioada Iluministă este reprezentată, aproximativ, de secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, culminând cu Revoluția Franceză de la 1789 în Europa și cu Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii peste ocean – evenimente considerate, tot convențional, ca debutul epocii moderne. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Denumirea de iluminism sau epoca luminilor dorește să suprindă caracterul pozitiv, constructiv, orientat către progres, cunoaștere, promovarea valorilor unui neo-umanism și căutarea unei formule de echilibru neo-clasic în cultura acestei perioade. În aceste secole, ce urmează tulburărilor Reformei și Contra-Reformei și secolelor de aur ale Spaniei și Angliei ca imperii coloniale, civilizația europeană își caută o nouă identitate. Noile coordonate intelectuale sunt gestionate de cultul rațiunii, al omului ca ființă superioară, de ideea răspândirii culturii  și civilizației (bineînțeles – europene) în întreaga lume (inclusiv prin integrarea forțată a populațiilor de pe alte continente sau exterminarea acestora în cazul că refuză convertirea la europenism și creștinism…). Omulși comportamentul său preocupă insistent scriitorii iluminiști, motiv pentru care mulți dintre ei vor fi numiți și moraliști, mai ales că în concepția epocii, interesul suprem al experimentului intelectual trebuie să fie găsirea unei formule de viață socială și individuală care să poată înlocui vestustele tradiții feudale, ce nu mai cadrează deloc cu noile realități rezultate din triumful social al burgheziei. Ideea răspândirii culturii, luminării popoarelor, promovării unor idealuri precum egalitatea, libertatea, fraternitatea, îmbunătățirii condiției umane prin cultură și cunoaștere, găsirii unui echilibru și unei armonii în existența pământeană și înlocuirii imaginii unei divinități iraționale (medievale) cu aceea a unei divinități raționale, care este rațiunea însăși sau care oferă omului rațiunea ca facultate esențială a intelectului sunt coordonatele majore ale modului și modelului de gândire în perioada Iluministă. Conform tradiției europene, toate aceste minunate speranțe și credințe în raționalitatea omului și în posibilitatea îmbunătățirii condiției umane prin cultură vor culmina în Revoluția Franceză de la 1789, care va folosi masacrul ca metodă de acțiune politică și socială în numele egalității, libertății și fraternității… În această perioadă fecundă și agitată se manifestă curente artistice precum barocul și neo-clasicismul, ale căror coordonate estetice și viziuni etice se vor afirma și în operele principalilor teoreticieni ai pedagogiei.   III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Jean Jacques Rousseau– sau omul natural. Trăiește între 1712 și 1778, născut la Geneva. Studii la Turin și Annency. Principalele lucrări sunt Discurs asupra originii și fundamentelor inegalităților dintre oameni(1754), Noua Eloisă (1760), Contractul social (1762) și Emil (1762). Este preocupat de teoretizarea unor abordări în domenii precum drept, pedagogie, științe politice, în spiritul enciclopedist al epocii. Nu a fost un cercetător propriu-zis al pedagogiei, dar, ca și alți moraliști iluminiști, a considerat că prin educație se poate schimba tot ceea ce este necesar în om și în lume, idei ilustrate în special în textul Emil, care este un fel de roman eseu cu tentă pedagogică. Conform teoriei sale, omul este bun de la natură, se naște bun și se deformează prin contactul cu societatea, care a ajuns defectă, pervertă și decadentă. Așadar, educația trebuie făcută astfel încât să păstreze această bunătate naturală a individului și să permită manifestarea ei în societate, pentru a obține o lume, de asemenea, bună. Principiile pe care Rousseau le dorește aplicate în educație ar fi: –          Principiul educației negative: pedagogul nu trebuie să impună o cunoaștere artificială, teoretică educatului, ci doar să îl ferească pe acesta să intre în contact cu aspectele negative ale societății, care l-ar putea deturna de la un mod de viață bun, moral; elevul trebuie lăsat să se dezvolte natural, să descopere natura, lumea; –          Principiul respectării vârstei copilăriei: copilul nu trebuie tratat ca un adult în devenire și nu trebuie educat în perspectiva unei fericiri viitoare sau unei adecvări la standarde ale unei alte vârste; copilul trebuie lăsat să evolueze natural, fără intruziuni ale unor alte modele culturale, din alte vârste; –          Principiul necesității naturale: copilul trebuie lăsat să descopere lumea prin joc, să urmeze calea cererilor naturii, nu trebuie să i se ofere ceva pentru că ar cere, ci doar să i se creeze posibilitatea de a descoperi, conform nevoilor; în copilăriei intelectul se află într-o stare de ,,somn al rațiunii”, care nu trebuie tulburat, ci lăsat să dureze până când are loc o trezire naturală (la momentul pubertății, maturizării etc.); *discuție: comentați critic sensul formulei ,,somn al rațiunii” propusă de Rousseau în comparație cu folosirea ei în sens modificat de către pictorul spaniol Francisco Goya în varianta ,,somnul rațiunii naște monștrii”, cu referire la faptul că una din fetele care îi poza a rămas însărcinată urmând prea fidel principiile educației și viețiuirii naturale…. – Principiul rezistenței și stăpânirii de sine: cine se mulțumește să fie ceea ce este și să facă aceea ce poate, conform naturii sale, este fericit și liber; adecvarea omului la starea și coordonatele sale naturale reprezintă cheia unei vieți normale, departe de excesele medievale de negare a naturii umane; – Principiul intuiției și activității spontane: copilul nu trebuie obligat să învețe, ci trebuie lăsat și încurajat să descopere și să experimenteze; educația nu trebuie să consiste în transmiterea de cunoștințe, ci în stimularea cunoașterii; cunoașterea trebuie să fie pe cale naturală, prin contact direct cu lucrurile, nu prin transmiterea de cunoștințe abstracte, cum ar fi cuvinte sau concepte. Ideea lui Rousseau era de a pregăti omul la nivel moral, intelectual și religios, el considerând că idealul pedagogic este salvarea omului natural de vicisitudinile societății degradate și, urmare a apariției acestui nou model educațional, crearea unei noi societăți. Școala pedagogiei filantropistice– sau omul fericit Unii dintre primii discipoli ai gândirii lui Rousseau au fost adepții curentului filantropist, dezvoltat în Germania și ilustrat, în special de Johann Bernard Basedow (1723-1790), Cristian G. Salzman (1744-1811), Ernest Cristian Trapp (1745-1818) și scriitorul Ioachim Heinrich Campe (1746-1818). Aceștia au dezvoltat și nuanțat concepțiile lui Rousseau, la care au adăugat moștenirea lui Locke și Comenius. Una din cele mai interesante concepții ale școlii filantropiste este aceea că virtutea este o valoare-mijloc ce servește la dobândirea fericirii, care poate fi considerată o valoare-scop, un scop al vieții omului, această schimbare de optică fiind definitorie pentru diferența între școlile iluministe de gândire pedagogică și școlile anterioare, tributare concepțiilor religioase în care virtutea era o valoare scop. *discuție: comentați critic fomula de la finalul primul paragraf al Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii ,,and the pursuit of happiness”, în sensul că fiecărui om i se recunoaște dreptul nativ la urmărirea fericirii; observați nuanța forte a verbului pursuit, care este un neologism în limba engleză, preluat din verbul latin persequo, -ere, ce are un sens dur, de a urmări chiar în mod insistent și violent, și a dat formele pentru a persecuta în alte limbi neolatine; Immanuel Kant– sau omul moral/ist. Personalitate complexă, devenit adevărat simbol al condiției filosofice europene, Kant a ilustrat magistral modelul academic al veacului său și a lăsat o impresie cu rezonanțe inclusiv la nivel monden asupra mediilor universitare până în contemporaneitate. A trăit între 1724 și 1804 la Konigsberg și a creeat o operă monumentală în domeniul filosofiei, preocupările sale pedagogice fiind, de fapt, secundare și legate de preocuparea majoră pentru filosofie, în domeniul filosofiei morale și politice. A scris un volum intitulat Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii. Concepția sa de bază, care va domina gândirea germană până în secolul XX, este aceea că idealul suprem al existenței și activității umane este legea morală, care este imuabilă și trebuie să reprezinte valoarea-scop a oricărui sistem filosofic, demersurile științelor, artelor și filosofiei fiind subordonate atingerii acelei stări de echilibru ideal în care omul se conformează activ și conștient acestui deziderat moral ce subzistă în ordinea naturală a lucrurilor, este inerent lumii. După Kant, omul nu este bun de la natură, cum credea Rousseau, ci este divizat între impulsuri animalice, instinctuale și anarhice și, pe de altă parte, tendințe ordonatoare și civilizatoare, echilibrul între acestea urmând a fi atins prin cultivarea propensiunii naturale a omului, ca ființă rațională, de a urma legea morală, acest dat de ordin metafizic al condiției sale unice. Sistemul de educație kantian este asemănător cu cel propus de Rousseau din perspectiva etapelor educației, dar tinde spre o viziunea mai rigidă a umanității omului, dependentă de caracteristicile metafizicii idealiste a docentului de la Konigsberg. *Discuție: comentați idealul moral kantian ilustrat în formula sa ,,cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine!” – epitaful filosofului. Johann Wolfganf Goethe– sau omul echilibrat și armonios. Dacă pentru Rousseau natura prevala asupra datoriei morale, pentru Kant legea morală și datoria erau superioare sentimentelor, și pentru filantropiști urmărirea fericirii era un țel demn de nașterea unei națiuni, pentru Goethe echilibrul între toate tendințele ce se regăsesc în om este cheia unei pedagogii de succes. Personalitate emblematică a culturii mondiale, Goethe a trăit între 1749 și 1832, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Weimar, oraș în care a cunoscut prietenia unor spirite de elită ale culturii contemporane lui și a primit onoruri deosebite din toate zonele sociale, ajungând să fie considerat un model de reușită academică, socială, politică și personală. Foarte probabil succesul său s-a datorat și abordării echilibrate și deschise a problematicii educației și integrării omului în lume și societate. Idealul pedagogic și cultural al lui Goethe este echilibrul neo-clasic, unitatea armonioasă a existenței – conform propriei formulări, adică un sistem în care să se regăsească în echilibru și armonie toate pulsiunile și formele de cunoaștere și experiență umane, subordonate unei morale utilitariste și realiste. Fiecare trebuie să își descopere calitățile și slăbiciunile, prin contactul cu natura și cu ideile culturale și fiecare trebuie să învețe a se înțelege și prețui astfel cum este și la nivelul la care se află. Conflictele între pasiuni și rațiune trebuie gestionate conform principiului utilității sociale a fiecărui individ și a interacțiunii optime între indivizi. Principalele texte în care Goethe își expune ideile pedagogice și filosofice sunt romanele Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Mister, Afinitățile elective și Suferințele tânărului Werther. Scriitorul pledează pentru o căutare calmă și profundă a identității personale, în acord cu coordonatele culturii în care se manifestă spiritul uman și o împăcare a pulsiunilor personale și egoiste cu idealurile morale și sociale ale lumii ordonate de respectul față de Dumnezeu, față de pământ și față de semeni – cele trei coordonate fundamentale ale oricărui demers pedagogic. Friedrich Schiller– sau omul estetic. Prieten apropiat (după unii mult prea apropiat…) al lui Goethe, Schiller a trăitîntre 1759 și 1805, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Jena, unde a predat la Universitatea locală. S-a preocupat de educație din perspectivă filosofică, în lucrările sale Eseu asupra legăturii dintre natura animală și cea spirituală a omului (1780), Despre grație și demnitate (1793) și Scrisori asupra educației estetice a omului (1795). Doctrina sa este axată pe ideea că omul trebuie să atingă stadiul de ființă estetică, să viețuiască la nivel spiritual, echilibrându-și toate manifestările prin sublimarea lor în artă, care este forma supremă de manifestare a spiritualității și vieții intelectuale umane. Fiecare individ poate și trebuie să contemple arta și să creeze artă, dacă este capabil. Modelele educației trebuie să fie principiile naturale dar și reperele creației artistice. Educația trebuie să fie estetică și tot estetică trebuie să fie și viețuirea omului, astfel încât să sintetizeze pulsiunile sale animalice, dorințele obscure și trebuințele fizice cu toate aspirațiile către elevare spirituală și adecvare la idealurile sapiențiale ale epocii. Conflictul dintre aceste tendințe și tentativa de rezolvare a acestuia sunt ilustrate și în textul dramatic ,,Don Carlos”, ce anunță epoca următoare în literatură – romantismul. Conexiuni și perspective Epoca Luminilor a fost un preludiu al modernității, ea fiind perioada în care concepțiile anterioare sunt complet înlocuite cu o formulă în care accentul se mută pe alte ficțiuni fondatoare. Noua divinitate este rațiunea, noul punct de reper central al sistemelor de gândire este omul , iar noua valoare supremă este fericirea, dar nu cea din viața veșnică, precum în epocile anterioare, ci fericirea pământeană și concretă, de urmărit prin activitatea cotidiană a omului, activitate în care acesta este educat să îmbine pasiunile și dorințele sale cu idealurile morale. Tot în această perioadă se manifestă deplin și se stabilizează modelul intelectual al disidentului, în special prin personalități precum Baruch Spinoza și Marchizul de Sade, care, fiecare în felul său, se situează pe poziții critice extreme față de societatea contemporană lor și refuză reconcilierea cu această societate în numele unei libertăți personale totale, ce va ilustra un model pedagogic despre care vom vorbi cu ocazia discuției despre modernism și post-modernism.   Lector dr. Suciu Raluca Ștefania