Teoria şi metodologia evaluării (TME) – cursuri

  Caracterizarea sistemului familial sau a vietii de familie Familia ca sistem. În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca şi în alte domenii ştiinţifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să îşi meţină un anumit echilibru. Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător). După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. Astfel familiile pot fi: · mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare; · mai deschise, cele cu multe relaţii de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii. Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informaţia pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui. Familia foloseşte şi ea mecanisme de feedback prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feedback-ul poate fi de două feluri: · pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze. · negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări. În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acţiunile pe le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc. Tot un exemplu de feedback pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite (pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie). Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor. 2. Structura sistemului familial Cînd ne referim la structura sistemului familial, avem în vedere pe Salvador Minuchin. Salvador Minuchin defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează. Pattern-urile tranzacţionale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcţionare a respectivei familii. Aceste pattern-uri sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri: Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copii nu au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de o interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă). Unul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi de regulă apar în mici eveniemnte zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări. Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie). Ele se pot forma după criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt: Subsistemul adulţilor– uneori acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a-şi îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva. Adică ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Dificultăţile de relaţionare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive până atunci. Subsistemul maritalare nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăţi, deoarece adulţii devin în acelaşi timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi nu întotdeauna aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influenţă exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial. Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar şi flexibile pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acesta. Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte. Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg. Minuchin descrie trei tipuri de graniţe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: – Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom. Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilaţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei. – Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei. – Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse. 3. Funcţiile familiei Există mai mulţi autori care au descris pe larg funcţiile pe care le îndeplineşte o familie. O prezentare clară şi detaliată o poţi găsi la Maria Voinea, în cartea ei „Sociologia Familei” (1993). Eu am preferat aici o scurtă trecere în revistă a principalelor funcţii ale familiei. Acestea sunt: · Funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei. · Funcţia de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc. · Funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale. · Funcţia sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soţi să se ssatisfacă sexual reciproc şi să dea naştere la copii. Aceste două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanţă mai mare naşterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.  

Etapele vietii de familie Familia este un sistem deschis, viu, cu influente multe si diverse din partea mediului si numeroase tipuri de interactiuni cu acesta. Sistemul familial niciodata nu ramane la fel; el se schimba de la un moment la altul in functie de evenimentele care apar in interiorul si exteriorul familiei. El trebuie sa se restructureze si reorganizeze in functie de: – · aparitia sau disparitia unora dintre membrii ei (nasterea copiilor a nepotilor, decesul, casatoria copiilor, revenirea dupa un divort a copilului in cuibul familiei de origine); · cresterea si dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, constientizarea rolului parental de catre parinte, inaintarea in varsta etc.); · aparitia unor evenimente asteptate sau neasteptate (intrarea copilului la gradinita sau scoala, divortul, pensionarea parintilor, obtinerea unui loc de munca pentru parinte, o boala etc.). Deci, o schimbare intr-o generatie determina schimbari si in celelalte generatii. 424j93e Transformarile care au loc intr-un subsistem familial influenteaza si celelalte subsisteme. Important este sa retii ca schimbarile prin care trece o familie nu se fac in mod lin, ci, dimpotriva, in salturi, uneori presupunand chiar zguduiri, care pot fi placute sau dureroase, dar aproape intotdeauna stresante. Salvador Minuchin identifica patru stadii de dezvoltare care apar in majoritatea familiilor: 1) Constituirea cuplului – diada maritala formeaza un sistem functional prin negocierea granitelor (interactiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viata diferite si dezvoltand reguli referitoare la conflict si cooperare. 2) Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizeaza atunci cand apar copiii (parentalitate). 3) Familia cu copii scolari si adolescenti – familia interactioneaza acum si cu sistemul scolar. 4) Familia cu copii mari – acestia devin deja adulti (relatia se modificata: de tip adult – adult). Sociologii Evelyn Duval si Reuben Hill au identificat 4 etape discrete ale dezvoltarii grupului familial: · etapa cuplului fara copii; · etapa familiei cu copii de varsta scolara; · etapa familiei cu copii deveniti adulti; · etapa familiei omului singur (vaduvia). Terapeutii de familie Betty Carter si Monica McGregor (1980, 1999) au imbogatit acest cadru; ei au apelat la orientarea multigenerationala, recunoscand pattern-urile culturale diverse si avand in vedere si etape care nu sunt neaparat specifice, cum ar fi divortul si recasatoria. Este de altfel, considerata cea mai cuprinzatoare si demonstrata clinic etapizare, organizata pe sase etape distincte: a) initiativa tanarului adult; b) casatoria; c) familiile cu copii mici; d) familiile cu adolescenti; e) initiativele copiilor si parasirea caminului; f) familia la batranete. Evident, nu exista nici o versiune standard a etapelor vietii de familie. Nu numai ca familiile au o diversitate de tipuri, asa cum ai vazut in capitolul anterior, dar aceste tipuri pot avea norme si reguli foarte diferite pentru etape diferite. Valoarea conceptului de ciclu de viata consta in a recunoaste ca familiile, adesea, dezvolta probleme la tranzitiile de la o etapa la alta datorita inabilitatii sau temerilor membrilor si a sistemului familial de a face tranzitia de la o etapa la alta. Ciclurile vietii de familie Procesul emotional al tranzitiei Schimbari de gradul doi in statutul familiei cerute pentru a continua dezvoltarea Parasirea casei: adultii tineri singuri Acceptarea responsabilitatii emotionale si financiare a) Diferentierea sinelui in legatura cu familia de origine; b) Dezvoltarea relatiilor intime egale; c) Stabilirea sinelui in legatura cu munca si independenta financiara; Formarea familiilor prin casatorie: noul cuplu Angajarea in noul sistem a) Formarea sistemului marital; b) Realinierea relatiilor cu familiile extinse si prietenii pentru a include sotul/sotia; Familii cu copii mici Acceptarea noilor membrii in sistem a) Adaptarea sistemului marital pentru a face loc copiilor; b) Impartirea sarcinilor privind cresterea copilului, a sarcinilor financiare si gospodaresti; c) Realinierea relatiilor cu familia extinsa pentru a include rolurile parintilor si bunicilor; Familia cu adolescenti Marirea flexibilitatii granitelor familiei pentru a putea permite independenta copiilor si slabiciunile bunicilor a) Schimbarea relatiei parinte-copil pentru a putea permite adolescentului sa se miste in interiorul si in afara sistemului; b) Refocalizarea asupra problemelor maritale de la mijlocul vietii si asupra carierei; c) Inceputul schimbarii spre ingrijirea generatiei mai varstnice. Lansarea copiilor si plecarea. Lansarea copiilor si plecarea lor de acasa Acceptarea multitudinii de iesiri si intrari in sistemul familiei a) Renegocierea sistemului marital ca o diada; b) Dezvoltarea relatiilor adult-adult; c) A face fata dizabilitatilor si mortilor parintilor (bunicilor); Familii in viata tarzie Acceptarea schimbarii rolurilor generationale a) Mentinerea functionarii si intereselor proprii si /sau ale cuplului in fata declinului psihologic: explorarea noilor optiuni ale rolului familial si social; b) Sprijin pentru un rol mai central al generatiei de mijloc; c) Flexibilizarea sistemului familial datorita intelepciunii si experientei celor mai in varsta, sprijinind generatia mai varstnica fara suprasolicitarea lor; d) Declansarea mecanismelor de coping pentru a face fata pierderii sotului, copiilor si a altor perechi si pregatirea pentru moarte. Procesele familiei In cadrul familiei au loc numeroase procese si fenomene familiale, cum ar fi intercunoasterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competitia, negocierea, formarea unor coalitii, manipularea, etc. Comunicarea. Comunicarea este foarte strans legata de intercunoastere, fiind mijlocul prin care aceasta din urma se realizeaza. De aceea, o buna comunicare va stimula intercunoasterea, care la randul ei va contribui la satisfactia si implinirea comunicarii. Cred ca deja cunosti cele doua forme fundamentale de comunicare umana, cea verbala si cea nonverbala, asa ca nu am sa insist asupra lor. Mentionez doar ca ambele sunt folosite si foarte utile in cuplu si familie. Ele pot ajuta la reglarea relatiilor familiale si la reechilibrarea sistemului familial. Pe langa cele doua forme fundamentale de comunicare (verbala si nonverbala), o alta clasificare a tipurilor de comunicare este cea a lui Gregory Bateson. El imparte comunicarea in: · comunicarea digitala; · comunicarea analogica. In comunicarea digitala, fiecare mesaj are doar un referent, apartine doar unui tip logic si consta in semne arbitrare (Bateson si Jackson, 1968). De exemplu, cuvantul “masa” nu desemneaza nimic altceva decat o piesa de mobilier. Din punctul de vedere al comunicarii digitale, o durere de cap este o durere de cap si nimic altceva. In comunicarea analogica, mesajul are mai mult decat un referent, putand exprima diferite grade. De exemplu, strangerea unui pumn este in acelasi timp un semn pentru un anumit tip de comportament (ex. amenintare, opozitie, frustrare, agresivitate), dar, totodata, este si o parte a acestui comportament. In anumite culturi, manifestari ca plansul, tipatul, ruperea hainelor, smulgerea parului, lovirea capului de un zid exprima in mod analog diferite grade de disperare. Un mesaj analogic poate fi decodificat doar prin luarea in considerare a altor mesaje. De exemplu, o sotie frustrata de lipsa de atentie a sotului sau preocupat de alte probleme ii poate comunica brusc o durere de stomac, in timpul cinei. Mesajul are mai multe semnificatii. El poate insemna intentia de a-l deturna pe sot de la problemele lui, nevoia de a-i capta atentia si afectiunea si, totodata, o stare fizica logica de disconfort epigastric. Sau “Am o durere de cap.”, comunicata in momentul pregatirii de culcare poate insemna mai mult decat o stare interna, deteriorarea relatiilor sexuale sau refuzul acestora. De asemenea, stilul si modalitatile de comunicare se invata in primul rand in familie. Apoi ele sunt modelate in grupuri si societate. De aceea, inclusiv blocajele in comunicare vor fi preluate din familie si folosite in viitoarele relatii de cuplu si de familie ale copiilor. Elementele care faciliteaza o buna comunicare sunt: · Sentimentele de afectiune autentica ale membrilor familiei; · Abilitatile de gestionare ale sentimentelor care se nasc in procesul comunicarii; · Onestitatea si promovarea adevarului in orice comunicare; · Deschiderea la si pretuirea mesajelor (verbale si nonverbale) care vin de la ceilalti membrii, ca urmare a constientizarii faptului ca acestea ajuta la pastrarea echilibrului familial;

Stres şi traume familiale 1. Evenimente stresante şi evenimente traumatizante Familia se doreşte a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important. De-a lungul timpului, în numeroase cazuri, acest fapt se transformă în realitate, dar în altele, prea multe chiar, familia se transformă în izvor al suferinţei şi al izolării individului. Orice familie traversează momente dificile care necesită reorganizări, renunţări la unele pattern-uri de comportament şi elaborarea altora. Aceste momente reprezintă surse de stres pentru familie. S. Minuchin (1974) consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial: 1. Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extraconjugale. De exemplu, dacă unul dintre soţi este stresat din cauza problemelor de la serviciu, el poate începe să-şi critice partenerul sau chiar să deturneze conflictul spre copii, atacându-i pe aceştia, cu sau fără motiv. Acest fapt poate duce la izolarea membrului tensionat prin alianţa celuilalt membru cu copiii, ca reacţie de apărare faţă de stres. Sau dacă un copil are dificultăţi de integrare în mediul şcolar, părinţii e posibil să reacţioneze diferit (mama poate exagera problema, în timp ce tatăl o poate minimaliza) ceea ce face ca graniţa în subsistemul marital să se rigidizeze. 2. Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale. Un sistem familial poate fi puternic afectat de efectele unei recesiuni economice, de mutarea într-un alt oraş sau altă ţară, mecanismele de rezistenţă ale familiei sunt ameninţate semnificativ de sărăcie sau de discriminare. 3. Stresul în perioada de tranziţie din familie. Există multe faze în evoluţia naturală a unei familii, iar ele necesită o negociere a unor noi reguli, ceea ce duce la conflicte. Acestea oferă membrilor familiei, dar şi familiei ca întreg, ocazii pentru o nouă creştere. Dacă aceste conflicte nu se rezolvă ele duc în timp la alte dificultăţi. Exemplul este cel al tranziţiei copilului spre adolescenţă. Adolescenţa presupune multe contacte ale copilului cu lumea extrafamilială, iar statusul lui în această perioadă se schimbă. Relaţiile cu părinţii se modifică, el având nevoie de mai multă autonomie şi responsabilitate. Tranzacţiile subsistemului parental cu adolescentul vor trebui schimbate de la părinţi – copil la părinţi – adulţi tineri. Astfel, rezultatul va fi o adaptare reuşită. În unele cazuri mama, de exemplu, poate rezista schimbărilor relaţiei ei cu fiul / fiica adolescentă, pentru că asta ar presupune schimbări în relaţia ei cu soţul. Astfel, în loc să-şi modifice atitudinea, ea poate ataca adolescentul şi submina autoritatea lui. Dacă tatal intră în conflict de partea copilului, se formează o coaliţie cros-generaţională nepotrivită care se poate generaliza până când toată familia se află în conflict. Dacă nu se produc schimbări adaptative, vor aparea seturi disfuncţionale ce se vor activa ori de câte ori vor exista conflicte. 4. Stresul cauzat de o problemă idiosincratică. Un exemplu de astfel de situaţie este prezenţa unui membru bolnav cronic sau retardat. Aceste probleme idiosincratice pot supraîncărca familia, resursele şi mecanismele ei de rezistenţă, deoarece funcţiile membrului respectiv trebuie preluate de alţi membrii ai familiei. Este posibil, de asemenea, ca într-o anumită fază de evoluţie a familiei şi a problemei cu care se confruntă să existe adaptare, dar mai târziu, adaptarea să fie îngreunată de intrarea într-o altă fază de evoluţie. De exemplu, o familie cu un copil autist se poate adapta în perioada în care este mic, dar poate să fie depăşită de dificultăţi atunci când acesta este mai mare. Majoritatea familiilor suferă mari pierderi sau trec prin evenimente care acţionează negativ în structura lor profundă şi le împiedică funcţionalitatea normală. Aş denumi aceste evenimente ca traumatizante. Ele produc traume nu doar în individul care este martorul sau subiectul care trece printr-un astfel de eveniment, ci şi în sistemul familial, în toate componentele sale: membrii, graniţe, funcţii, relaţii etc. Astfel principalele diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele traumatizante constau în: – intensitatea lor – cele traumatice sunt mult mai intes resimţite de persoană şi familii; – efectele lor asupra persoanei sau familiei – cele stresante produc dezorganizarea familiei pe o perdioadă determinată, după care revin la starea iniţială de funcţionare, în timp ce evenimentele traumatizante persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute. Oricum, graniţa între stresant şi traumatizant este foarte fină; ceea ce pentru o persoană sau familie este ceva stresant, pentru altele poate fi traumatizant (de exemplu, divorţul). Evenimentele traumatice sunt definite (DSM III-R, DSM-IV) ca „evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever”. Deoarece stresul este sever şi uneori astfel de evenimente au o durată îndelungată, efectele perturbatoare asupra personalităţii umane sunt de durată şi la nivele profunde. Am redat mai jos din DSM III-R scala factorilor sociali de stres la copii (tabelul 1) şi la adulţi (tabelul 2). Tabelul 1: Scala factorilor sociali de stres la copii – sursa DSM III-R Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile 1 = nu există factori stresanţi – nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea 2 = uşor – despărţirea de un prieten sau prietenă, schimbarea de şcoală, aglomeraţia în condiţiile de locuit, certuri familiale 3 = mediu – exmatriculare, naşterea unui frate sau a unei surori, boala cronică şi invalidantă a unui părinte, certuri constante ale părinţilor 4 = sever – despărţirea părinţilor, sarcină nedorită, arest, părinţi severi sau represivi, boala cronică şi mortală a unui părinte, diferite internări în spitale şi sanatorii 5 = foarte sever (extrem) – abuz sexual sau maltratare corporală, moartea unui părinte abuz sexual repetat sau maltratare corporală 6 = catastrofal – moartea ambilor părinţi, boala cronică mortală 0 = informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării Tabelul 2. Scala severităţii factorilor psihosociali de stres la adulţi – sursa DSM III -R Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile 1 = nici un factor stresant – Nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea 2 = uşor – ruperea relaţiilor cu un prieten sau prietenă; începerea sau sfârşitul şcolii; copilul părăseşte casa părinţilor, aglomeraţie în condiţiile de locuit; certuri familiale 3 = mediu – căsătorie, separarea de partener sau parteneră; pierderea locului de muncă; pensionare, avort spontan probleme maritale, dificultăţi financiare, certuri cu superiorii statutul de părinte unic 4 = sever – divorţ, naşterea primului copil, şomaj, sărăcie 5 = foarte sever (extrem) – moartea partenerului sau partenerei, diagnosticarea unei maladii somatice grave, starea de victimă a unei violenţe, propria maladie cronică severă sau a unui copil,maltratare corporală durabilă sau abuz sexual 6 = catastrofal – moartea unui copil, sinuciderea partenerului sau partenerei, dezastru natural luarea ca ostatic, prizonieratul într-un lagăr de concentrare 0 = informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării sursa : http://psihologiafamiliei.blogspot.ro/2 … liale.html

Familia ca sistem. În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca şi în alte domenii ştiinţifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să îşi meţină un anumit echilibru. Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător). După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. Astfel familiile pot fi: · mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare; · mai deschise, cele cu multe relaţii de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii. Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informaţia pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui. Familia foloseşte şi ea mecanisme de feedback prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feedback-ul poate fi de două feluri: · pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze. · negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări. În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acţiunile pe le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc. Tot un exemplu de feedback pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite (pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie). Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor. 2. Structura sistemului familial Cînd ne referim la structura sistemului familial, avem în vedere pe Salvador Minuchin. Salvador Minuchin este un psihiatru argentinian care a crescut într-o familie foarte numeroasă. Acest fapt a dus la o înţelegere foarte bună a contextului social şi familial în care funcţionează oamenii. Gândirea şi stilul de muncă au fost foarte mult influenţate de lucrul său în Israel cu familiile minoritare, cu familiile având venituri reduse din New York şi cu familiile pacienţilor psihosomatici. El a dezvoltat o abordare psihoterapeutică pentru familii extrem de cunoscută şi uzitată în toată lumea. Abordarea sa a primit influenţe din partea concepţiilor lui Alfred Adler, Gregory Bateson şi Ortega y Gasset. Salvador Minuchin defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează. Pattern-urile tranzacţionale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcţionare a respectivei familii. Aceste pattern-uri sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri: Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copii nu au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de o interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă). Unul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi de regulă apar în mici eveniemnte zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări. Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie). Ele se pot forma după criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt: Subsistemul adulţilor – uneori acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a-şi îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva. Adică ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Dificultăţile de relaţionare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăţi, deoarece adulţii devin în acelaşi timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi nu întotdeauna aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influenţă exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial. Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar şi flexibile pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acesta. Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte. Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg. Minuchin descrie trei tipuri de graniţe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: – Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom. Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilaţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei. – Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei. – Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse. 3. Funcţiile familiei Există mai mulţi autori care au descris pe larg funcţiile pe care le îndeplineşte o familie. O prezentare clară şi detaliată o poţi găsi la Maria Voinea, în cartea ei „Sociologia Familei” (1993). Eu am preferat aici o scurtă trecere în revistă a principalelor funcţii ale familiei. Acestea sunt: Funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei. Funcţia de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc. Funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale. Funcţia sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soţi să se ssatisfacă sexual reciproc şi să dea naştere la copii. Aceste două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanţă mai mare naşterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Familia adoptiva Părinţii adoptatori şi copii adoptaţi îşi propun să răspundă la patru întrebări de cercetare: 1.Care este profilul copiilor adoptați și al părinților adoptatori în România? 2.Care sunt principalele categorii de adoptatori şi ce motivaţii invocă pentru adopţie?, Ce copii preferă pentru adopţie şi ce copii adoptă cuplurile infertile? 3.Cine adoptă copiii greu adoptabili în România?. Formularea acestor întrebări a avut la bază observaţiile din literatura de specialitate care arată că, în funcţie de particularităţile socio-demografice şi psiho-medicale, copiii adoptaţi se pot grupa în două mari categorii: copii preferaţi pentru adopţie: copii de vârstă mică, fără probleme de natură psiho-socio-medicală, care aparţin majorităţii etnice/rasiale, respectiv copii greu adoptabili, copii de vârstă mare, cu probleme de natură psiho-medicală, copii care aparţin unor grupuri minoritare (etnice/rasiale), copii care au mai mulţi fraţi şi trebuie adoptaţi împreună, copii cu un istoric de abuz / neglijare sever. Pentru cele două categorii de copii, se conturează două portrete diferite ale părinţilor adoptatori: copiii din prima categorie sunt adoptaţi preponderent de către cuplurile infertile, care din punct de vedere educaţional şi economic, aparţin clasei de mijloc sau superioare; copiii din a doua categorie sunt adoptaţi preponderent de cupluri fertile sau persoane singure, care caută să-şi exprime prin adopţie ideologii sociale, politice şi/sau religioase, respectiv cupluri cu vârstă mai înaintată (Groza şi Rosenberg, 1998; Barth şi Berry, 1988; Glidden, 2000; Mullin şi Johnson, 1999; Rosenthal şi Groze, 1994; Tessier, 2005; Westhues şi Cohen, 1990). Studiul se bazează pe datele culese prin analiza documentelor sociale scrise, necifrice, identificate în dosarele părinţilor adoptatori şi ale copiilor adoptaţi, aflate în arhivele a 6 DGASPC-uri din ţară: Sibiu, Braşov, Argeş, Bihor, Covasna şi Harghita. Au fost analizate documentele din dosarele a 121 de cazuri de adopţie declarate definitive și irevocabile, în perioada ianuarie 2005 – iunie 2008, încheiate în baza Legii 273/2004. În analiza datelor am îmbinat tehnici de analiză cantitativă cu tehnici de analiză calitativă. Din punct de vedere cantitativ am utilizat tehnici descriptive şi de asociere. Analiza calitativă a fost utilizată cu precădere pentru identificarea motivației invocate pentru adopție. În acest caz, declaraţiile privind motivul de adopţie au constituit obiectul principal de analiză. Care este profilul copiilor adoptaţi? Vârsta medie a copilului în momentul adopției pentru copiii adoptaţi din cele 6 judeţe este de 41,7 luni. Majoritatea sunt clinic sănătoşi (91%), majoritatea au maternitate recunoscută (86%), dar foarte puţini au paternitate recunoscută (16%). Mai mult de jumătate dintre copii (53%) au fraţi, fie după ambii părinţi, fie după un singur părinte, dar foarte puţini au fost adoptaţi împreună cu aceştia (5,1%). Majoritatea copiilor au beneficiat de protecţie specială (94%), măsurile cele mai frecvente de protecţie au fost, în ordine, următoarele: plasament la o familie / persoană (46%), plasament la asistent maternal profesionist (37%), plasament în centru de plasament sau centru de tip familial (25%). Care este profilul părinţilor adoptatori? Vârsta medie a mamelor adoptive este de 37,8 ani, în timp ce vârsta medie a taţilor adoptivi este de 40,5 ani. Atât pentru mame, cât şi pentru taţii adoptivi se poate constata o vârstă medie cu mult peste vârsta părinţilor biologici la naşterea primului lor copil. Majoritatea adoptatorilor sunt căsătoriţi (94,3%) şi au o experienţă maritală îndelungată (in medie 13,5 ani). Constatăm de asemenea că, din punct de vedere educaţional şi economic se situează peste nivelul mediu al populaţiei României. 74% dintre mamele adoptatoare, respectiv 67% dintre taţii adoptatori au cel puţin studii liceale. Nivelul economic a fost măsurat prin media veniturilor totale ale gospodăriilor familiilor adoptive comparativ cu media veniturilor anuale ale populaţiei României, respectiv prin numărul mediu de camere pentru gospodăriile familiilor adoptive comparativ cu numărul mediu de camere al familiilor în general. Ambii indicatori ne indică un nivel economic al adoptatorilor peste medie. Care sunt principalele categorii de adoptatori şi care este motivaţia de adopţie. Pentru a identifica principalele categorii de adoptatori am avut în vedere o serie de variabile: statusul marital, prezenţa copiilor biologici, posibilitatea adoptatorilor de a procrea, existenta unor relaţii de rudenie (de sânge sau prin alianţă) între adoptator şi adoptat, copilul adoptat a beneficiat de o măsură de protecţie specială în familia adoptatoare. La intersecţia acestor variabile au rezultat şapte categorii de adoptatori: adoptatori care suferă de infertilitate primară, 2. adoptatori care suferă de infertilitate secundară / boli care conduc la contraindicaţia de a procrea, 3. adoptatori celibatari, 4. adoptatori – părinţi vitregi ai copilului adoptat, 5. adoptatori rude de până la gradul IV cu copilul adoptat, 6. adoptatori care anterior adopţiei au fost asistenţi maternali ai copilului şi nu se încadrează în nici una dintre categoriile anterior menţionate, 7.adoptatori care nu îndeplinesc nici una dintre condiţiile anterior menţionate.   În interiorul fiecăreia dintre aceste şapte categorii, se pot identifica motive de adopţie specifice. Pentru cuplurile infertile, care reprezintă 69,7%, nevoia de a avea un copil este resimţită şi definită diferit în funcţie de modul în care este trăită infertilitatea. Cel mai frecvent, infertilitatea este conceptualizată în termeni care indică sentimentele de pierdere şi, asociat lor, de durere. În aceste cazuri, pierderea capacităţii de procreare, pierderea unei fiinţe proiectată/imaginată sau chiar pierderea unei fiinţe reale (în cazul celor care pierd una sau mai multe sarcini sau pierd un copil după naştere) este resimţită ca un factor de stres cronic. În aceste cazuri copilul adoptat trebuie să îndeplinească în primul rând o funcţie de factor curativ. Alte persoane conceptualizează infertilitatea prin raportare la imaginea de sine. Infertilitatea este văzută ca un ”defect” care contravine imaginii ideale şi care conduce la autostigmatizare exprimată în sentimente de lipsă a propriei valori, de inutilitate, de vinovăţie. În alte declaraţii infertilitatea este conceptualizată în termenii unei piedici în dezvoltarea familială. Prezenţa copilului este o condiţie absolut necesară pentru definirea familiei. Copilul are rolul de a asigura transformarea ”cuplului” într-o ”familie”. O altă categorie este a acelora care au dat naştere unui copil biologic cu probleme de sănătate fizică şi/sau mintală şi-şi doresc în mod special un copil sănătos. Am identificat de asemenea familii care, deşi au un copil biologic sănătos, adoptă din dorinţa de a oferi un frate/o soră acestuia. Având în vedere incidenţa într-o continuă creştere a ratei recăsătoriilor1, precum şi naşterea unui număr tot mai mare de copii în afara căsniciei2, adopţia a devenit un proces benefic şi din ce în ce mai solicitat pentru construcţia sau re-construcţia unităţii familiale. În acest sens identificăm un procent de 3,3% de adoptatori care adoptă copilul/copiii partenerului marital. Un alt fenomen care capătă amploare este cel al adolescentelor care aduc pe lume copii în afara căsătoriei. În multe dintre aceste cazuri, cei care-şi asumă responsabilitatea creşterii copiilor sunt bunicii, care uneori aleg să-i adopte. În ansamblul eşantionului nostru aceştia au reprezentat 2,5%. Un alt motiv care conduce adeseori la adopţia unul copil de către cei care ar trebui să-i fie bunici este instabilitatea maritală a părinţilor biologici sau naşterea copiilor din legături extraconjugale. Persoanele singure reprezintă aproximativ 5,7% dintre adoptatori. Interesant de constatat este faptul că, în declaraţiile lor, motivele de natura altruistă orientate spre nevoile copiilor sunt mult mai des întâlnite şi mult mai evidente, coroborate cu motive care exprimă nevoi personale, majoritatea exprimând dorinţa de a avea pe cineva alături şi de a înlătura singurătatea. Asistenţii maternali care adoptă copiii pe care-i au în plasament reprezintă aproximativ 3,3% din totalul adoptatorilor. Aceştia invocă de cele mai multe ori formarea unei legături de ataşament în relaţie cu copilul şi dorinţa de a nu pierde această relaţie. O ultimă categorie de adoptatori este a acelora care, prin profil şi motivaţie nu se înscriu în niciuna dintre celelalte şase categorii. Această categorie cuprinde un procent de 6,5% dintre adoptatori. Declaraţiile lor se plasează în sfera responsabilităţii sociale şi a altruismului. Datele INS arată o creştere uşoară, dar continuă a ratei recăsătoririlor persoanelor divorţate sau văduve în totalul căsătoriilor înregistrate: de la 11,4% în rândul bărbaţilor şi 10,69 în rândul femeilor, în 1990, la 15,7% în rândul bărbaţilor şi 14,97% în rândul femeilor, în 2006. Datele disponibile în baza Eurostat arată o creştere continuă a ratei copiilor născuţi în afara căsătoriei, de la 18,3% în 1994, la 29,3% în 2004, când a intrat într-o uşoară scădere, în 2008 înregistrându-se 27,4%. Ce copii preferă pentru adopţie şi ce copii adoptă cuplurile infertile? Asocierile variabilelor ne indică faptul că, este mult mai probabil ca, cuplurile infertile să-şi exprime preferinţa de a adopta mai degrabă copii din categoria de vârstă sub 1 an decât din orice altă categorie, clinic sănătoşi şi de etnie română. În ceea ce priveşte genul copilului, mai degrabă tind să nu-şi exprime preferinţe. Analizând portretul copiilor pe care reuşesc să-i adopte am putea afirma că, pe criteriul vârstă şi etnie, în general nu-şi satisfac aşteptările. Adoptă mai degrabă copii din categoria 1-3 ani, fără să se evidenţieze vreo asociere în funcţie de etnie. Din punct de vedere al stării de sănătate adoptă într-adevâr mai degrabă copii sănătoşi. Am mai putea adăuga în plus, la profilul copiilor adoptaţi că, este mult mai probabil să adopte copii din plasament familial şi este foarte puţin probabil să adopte copii din centrele de plasament. Cine adoptă copiii greu adoptabili în România? Se poate constata că, în concordanţă cu literatura de specialitate este mult mai probabil ca, în general, copiii greu adoptabili să fie adoptaţi de persoane cu un nivel educaţional scăzut (scoala profesională sau mai puţin), care nu prezintă probleme de sănătate care să le împiedice procrearea dacă şi-o doresc, căsătoriţi cu copii, cu o experienţă maritală de peste 20 de ani. Rezultatele prezente sunt similare cu cele obţinute în studiile internaţionale (Egbert şi Lamont, 2004; Glidden, 2000, Rosenthal, 1993; McRoy, 1991; Rosenthal şi Groze, 1990 etc.) Majoritatea adoptatorilor nu au copii proprii, motivul pentru care adoptă fiind acela de a avea un copil care să suplinească lipsa copilului biologic. În aceste condiţii considerăm a fi întru totul firească dorinţa lor de a adopta copii de vârstă mică, fără probleme deosebite de sănătate. Se structurează însă şi o categorie particulară de adoptatori care doresc să adopte copii “greu adoptabili”. Considerăm necesare studii mai ample care să ofere o imagine reprezentativă asupra lor şi îndreptarea strategiilor de promovare a adopţiei copiilor din categoria celor “greu adoptabili” şi de recrutare a posibililor adoptatori din rândul acesteia. Rezultatele prezente sunt similare cu cele obţinute în studiile internaţionale (Egbert şi Lamont, 2004; Glidden, 2000, Rosenthal, 1993; McRoy, 1991; Rosenthal şi Groze, 1990; etc.) Majoritatea adoptatorilor nu au copii proprii, motivul pentru care adoptă fiind acela de a avea un copil care să suplinească lipsa copilului biologic. În aceste condiţii considerăm a fi întru totul firească dorinţa lor de a adopta copii de vârstă mică, fără probleme deosebite de sănătate. Se structurează însă şi o categorie particulară de adoptatori care doresc să adopte copii “greu adoptabili”. Considerăm necesare studii mai ample care să ofere o imagine reprezentativă asupra lor şi îndreptarea strategiilor de promovare a adopţiei copiilor din categoria celor “greu adoptabili” şi de recrutare a posibililor adoptatori din rândul acesteia.