Constantin Chiriță cărți de citit

                                                                                                          Drum bun, cireşari!                                                                                                       CAPITOLUL I   1   Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptul eroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascunde o emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii. ― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să... Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erau adresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de a respira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate în aceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci răsuna încet invariabilul răspuns:   ― Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu... Şi iarăşi cîteva clipe linişte, pînă ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din depărtare, oferea pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate, şi toţi aveau convingerea culpei, pentru că ochii urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, şi acele lui, din fericire, înaintau încet, încet. Şi erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulţimea să se deznoade şi săşi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să se transforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărîme în îmbrăţişări, să-şi elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti ― deşi toţi le simţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială ― pe neaşteptate.   Vorbele întîrziau şi mulţimea trăda cu fidelitate emoţiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se supună acestor reguli şi gara orăşelului nostru de provincie? În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi cireşarii. Se deosebeau ei de ceilalţi care urmau să plece cu acelaşi tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, la această întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu excepţia lui Ionel, care-i aştepta undeva pe malul mării, pentru a-i antrena într-o nouă şi fantastică aventură. Erau toţi acolo şi, cu toate acestea, trăiau clipele unei despărţiri.  Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară, aşa cum făcuseră şi cu prietenii şi cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră, poate numai formal, poate unii se aflau ascunşi pe undeva prin mulţime. Prin urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonului lor, probabil aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despărţire. Unii o trăiau intens, alţii mai puţin. Ursu era cel mai trist şi, cum nu avea obiceiul săşi ascundă sentimentele, oricine putea să-i citească tristeţea pe faţă sau în gesturi. Pentru că el vorbea întotdeauna cel mai puţin dintre toţi.   Maria căuta mereu cu privirile cerul, poate stelele care începeau să se vadă, şi absenţa, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nu indicau oare o stare neobişnuită? Ce pricinuia această stare: despărţirea sau altceva? Victor era aproape nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul său, prea lucid pentru a i se putea atribui emoţii prea mari. De aceea Ursu, văzîndu-l, clătina uneori imperceptibil din cap şi privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare şi apoi parcă mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigură, se îmbujorase la faţă şi se simţea parcă stingherită de cînd îşi descoperise tatăl în mulţime. Ducea o luptă cu sine însăşi, aproape că făcea un exerciţiu de logică. Căuta o formulă care să fixeze un echilibru între sentiment şi raţiune. Dan, încercînd să se adapteze pe rînd stărilor celorlalţi, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămînea numai în intenţie. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gîndul despărţirii.   ― Să vă spun una! zise el la un moment dat, ridicînd învins din umeri. Asta e, dragii mei. Toţi sîntem la fel, numai eu sînt un prost! Victor sesiză imediat incoerenţa celor spuse de Dan şi, văzîndu-i mai ales şi mutra plouată, izbucni într-un hohot de rîs. Iar Tic, cel mai nepăsător, cel mai calm dintre toţi cireşarii de pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui zîmbet degajat, înţelegător, al unor mîini care se aciuaseră arogante în buzunare, al unor umeri care descoperiseră o înclinaţie oblică de înţeleaptă superioritate, răspunse cu o voce fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi rostit formula algebrică a ecuaţiilor de gradul doi cu două necunoscute: ― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui. ― Da, da, da! acceptă Dan cu nestrămutată convingere. Să ştii însă că numai din cauza ta.   Sau... uite, îţi jur că-mi retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză... O idee, o speranţă neaşteptată trecu ca un fulger prin mintea celorlalţi cireşari. Se uitau toţi la Tic şi privirile lor deveniseră dintr-o dată rugătoare. Tic îşi scoase mîinile din buzunare, şi le propti în şold şi, înainte de a spune ceva, îşi apropie încet, încet pleoapele, pînă i se împreunară. Privirile lui, străbătînd greu prin mica deschizătură a genelor, se aţintiseră asupra lui Dan. Vorbi leneş, ca un om ghiftuit: ― De ce să-ţi retragi cuvintele? Atît de rar te cuprinde dorul de autocritică... ― Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc întotdeauna orice, fără să mă oblige nimeni. Dacă-i vorba pe-aşa, atunci tu eşti cel care, cel care... brrr... stai... adică... Adică tu faci experienţe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci gîndurile, să mi le întortochezi, şi-n loc să răspunzi tu la întrebarea pe care ţi-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc despre altceva...   ― E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară plictiseala din glas. Cu tine, aşa cum te-ai calificat mai înainte, se poate prinde orice. Îţi spun asta ca să vezi cît de prieten îmi este şi mie adevărul. Şi eu sînt capabil să recunosc orice. Aminteşte-ţi numai... ― Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i aşa că ne pregăteşti o surpriză? Ceilalţi cireşari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan şi Tic, şi în larma gării, lucrul acesta nu era prea uşor. Mai mult ghiceau vorbele după mişcările buzelor decît le auzeau.   ― Hai, Ticuşorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ţine aşa. Toţi am fi bucuroşi... Tic se înduioşă pentru o clipă. De aceea îşi strînse şi mai tare pleoapele. Dar, ca întotdeauna, găsi imediat o idee în stare să-i menţină măcar pentru puţină vreme vajnica lui încăpăţînare. Ştia că-i va întrista, ştia mai ales că-l va nedreptăţi pe Ursu, dar se gîndise prea mult timp să-şi demonstreze bărbăţia. Avu chiar impresia că e în faţa celui mai greu examen. ― Amintiţi-vă! Atunci cînd aţi plecat la Peştera Neagră voi nu m-aţi vrut... ― Şi abia acum te-ai hotărît să ne dai replica?! i se împotrivi pe neaşteptate Lucia. Nu te mai preface. Ştiu eu de ce cochetezi cu noi. Ştiu eu pe unde-ţi umblă gîndurile cele adevărate. Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise privirile aproape poruncitoare ale lui Victor, înţelese că face o mare greşeală, dar inerţia îi condusese fără voia ei destăinuirea pînă la capăt.   Tic simţi încă o dată gustul amar al unei grele înfrîngeri. Se întoarse brusc, cu intenţia să-şi părăsească fără nici un cuvînt prietenii, dar, într-o fracţiune de secundă, îşi schimbă gîndul. La urma urmei, hotărîrea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci... în clipa aceea nici el nu ştia cum să-şi justifice hotărîrea. Ştia numai că trebuie să-şi treacă ultimul şi cel mai greu examen. Se întoarse alene şi se uită la Maria înainte de a răspunde: ― Mai sînt cinci minute pînă la plecarea trenului, dacă orologiul gării nu merge înainte... Să vă spun drept, sînt foarte plictisit, şi am atîta de învăţat... O să vă fac o surpriză, da! O surpriză extraordinară, însă atunci cînd o să vă întoarceţi... adică după ce o să descoperiţi farsa lui Ionel.   Tic era mulţumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească scuze mai bune pentru purtarea sa. Neîncrederea în chemarea lui Ionel şi... izvorîtă din această neîncredere, dorinţa de a le face celorlalţi o "surpriză extraordinară". "Grozav!" se felicită el în gînd. ― Vrei să repeţi aventura de acum doi ani? Vrei să te duci iarăşi la Castel? întrebă cu naivitate Dan. Tic simţi cum i se scurge sîngele din obraji. Aflase întîmplător, şi era singurul care aflase, că arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Şi mai era cineva cu ei... Oare de aceea luase el hotărîrea eroică? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului? ― Du-te Tic! îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te spre visuri, spre... Oare ce s-ar fi întîmplat cu cireşarii dacă în acel moment nu ar fi răsunat acele cuvinte menite să destrame mulţimea de pe peron? ― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!   Parcă se împletea şi se despletea ceva acolo, pe peron. Cîteva clipe de tăcere, de uimire, apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, plînsete, oftaturi: cine oare le mai auzea? ― Fii cuminte! Să nu ieşi în larg! Promite-mi, spune-mi... Şi să-mi scrii, să-mi scrii... ― Aoleu! Puişorul mamei! Am uitat să-ţi pun pieptenul în valiză. ― Faceţi loc! Faceţi loc! Mesageria... Mesageria... ― Să te mai sărut o dată, numai o dată... ― Cel puţin şapte sute de lei. Cu mandat telegrafic. ― Şi în fiecare zi, măcar o oră de exerciţii la latină. ― Telefonează-mi mîine din Bucureşti. La nouă seara. La opt şi jumătate. ― Va să zică dulceaţa... merele, lanterna, roşiile, untul, farfurioara... în coş. Şi sarea, şi sarea... ― Să vii negru ca o... ca un... Ptiu, Doamne, numai năzdrăvănii îmi vin în minte. ― Şi n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îţi găseşti tu tovarăşi. ― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!... ― Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat... of... Să nu cumva să faci aşa şi în apă. ― Să-mi trimiţi bani. Îţi telegrafiez eu adresa. O mie... ― Dac-ar pleca mai repede trenul... ― Puişor, puişor scump... Micuţul mamei. Odoraşule... Vezi să nu te tai cu briciul... ― Nu ţi-ar strica nici o oră de fizică, şi mi se pare că nici la chimie. ― Să nu cheltuieşti toţi banii pe dulciuri... şi să nu te bagi în apă... ― Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămîni? Să fii cuminte! ― Eu?! ― Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răceşti acolo?!... ― Mai ştii anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... Vezi, istoria... ― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog! Trenul totuşi porni. Tic îşi salută cu mîna prietenii, le ură "drum bun" şi, ca să-şi dovedească lipsa oricărei emoţii, reflectă cîtva timp la vorbele conductorului. Descoperise în ele o inadvertenţă gramaticală, sau poate o doză de personalitate.   download carte...adăugat link nou            

                                                                    Aripi de zăpadă                                                                       CAPITOLUL I                     Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea. "Era vreme frumoasă!" spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. "Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!" spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. "Era grozav!" spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav.   Se adunaseră elevi din toate liceele ţării. La fiecare minut se făceau noi cunoştinţe, se legau şi se dezlegau prietenii, se formau grupuri şi scăpărau rivalităţi, se organizau antrenamente şi demonstraţii de virtuozitate terminate, nu rareori, cu rostogoliri şi aterizări involuntare, de un comic irepetabil, se încăierau, mai ales profanii, în pronosticuri vehemente şi... nestatornice, iar seara, înainte de culcare, întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu mai avea margini. Chiar în prima seară, toţi elevii se adunaseră în sala de cinema pentru a se întîlni cu celebrul Toni Sailer, în carne şi oase, invitat în ţară la premiera unui film în care juca rolul principal. Imediat după terminarea filmului apăru şi Toni Sailer pe scenă, urmat de un cortegiu întreg de admiratori şi admiratoare. Parcă sărise chiar de pe ecran, pentru că era îmbrăcat în costumul ultimei scene, întrebări şi răspunsuri, mai ales emoţii şi autografe, pînă ce faimosul campion olimpic şi mai puţin faimosul actor de cinema începu să bată din palme pentru a cere linişte. Cînd se topi şi ultima şoaptă, se recomandă: Hans Bürger, elev în ultimul an la o şcoală de artă. Fusese prima farsă care declanşase rafala. Cîte nu se făceau! De la poştele lui Oşlobanu pînă la şedinţe de iluzionism care transformau puştii în părinţi, părinţii în ciomege, ciomegele în tărgi, tărgile în sicrie, iar din sicrie săreau pisici, căţei şi mingi de fotbal. Cu două zile înaintea concursului, cineva lipise un afiş care anunţa că după cină vor sosi la cabană, pentru o oră de încălzire morală, campioana şi campionul naţional la combinata alpină. Exact la ora promisă năvăliseră în sala de recepţie vreo treizeci de perechi de campioni naţionali: unii pe uşi, alţii pe ferestre, alţi de sub scaune, alţii din cabina suflerului, alţii coborînd de pe nişte coloane.   Dar şi spectatorii erau pregătiţi să întîmpine farsa. Aduseseră multe cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă, cu funingine, cu praf de scărpinat, funii, sfori, bandaje, sîrmă. Odată imobilizaţi şi machiaţi, campionii fuseseră luaţi pe sus şi duşi cu nemaipomenit alai pe terasa uriaşă de la etajul întîi, iar de acolo aruncaţi fără teamă în movilele de zăpadă anume pregătite. Probabil că nu din întîmplare, ci ca o reacţie la nesupunerea ei violentă, una din perechi fusese frecată, muştruluită şi tăvălită prin zăpadă mai rău decît toate celelalte, de fapt mai bine decît toate celelalte perechi. Pentru că se zbătea şi striga cel mai tare: "Noi sîntem adevăraţii campioni! Noi sîntem adevăraţii campioni!" Şi, bineînţeles, erau... Numai tinereţea veritabililor campioni şi spaima galbenă care paralizase brusc spectatorii îndreptaseră pînă la urmă lucrurile.   Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase pe directorul cabanei în cel mai mare jocheu englez, iar pe o ziaristă timidă şi speriată în soţia lui, să nu-i vină cuiva ideea celei mai năucitoare farse: în cabană, chiar printre concurenţi se aflau, incognito, cireşarii! Fusese o farsă de dimineaţă, lansată în restaurant, chiar cînd concurenţii îşi terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate denumirile şi chemările se schimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai micuţ şi mai blond şi, obligatoriu, cu nasul cîrn sau împins cu degetul în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri laţi şi cu mers de atlet se numea Ursu.   Brunetele îşi făcuseră la repezeală codiţe, unele mai scurte decît degetul, pentru a se transforma în Maria, blondele îşi îndesau părul sub căciulită, lăsîndu-şi numai cîteva şuviţe pe frunte, pentru a se confunda cu Lucia, rotofeii timizi şi cu ochii întrebători îşi retrăgeau capul între umeri şi se strigau Dan... Cei care-şi spuneau Ionel îşi duceau mîna la ceafă şi loveau cu cotul braţul vreunei negricioase. Alţii, cufundaţi în meditaţie, priveau ca din depărtări agitaţia terestră din jur sau căutau, cu licăre de spaime în priviri, chipurile unor fete îmbrăcate în alb... În tot restaurantul nu se auzea altceva decît: Victor, Maria, Dan, Tic, Ionel, Lucia, Ursu... Denumiri însoţite de rugăminţi, de destăinuiri, de provocări, de ameninţări. Mănuşi nu se aruncau, pentru că era cam frig afară.   ― Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui Ursu cum l-ai înjurat... ― Mamă dragă! Crezi că aş deveni şi eu mai interesant dacă m-aş uita toată ziua, ca tine, într-o oglindă albastră? ― Nesuferitule! Răule! Nu puteai şi tu... ― Formidabilă prăjitură! se întîmpla să se bucure vreun întîrziat oarecare. ― Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi şi vitamine. Ba chiar predomină vitaminele liposolubile... ― Degeaba! Mă imiţi foarte prost. Mai citeşte o dată cărţile. Şi încă o dată. ― Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de narcisism... Înainte de peşteră. Brrrr!! ― Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu! ― Zău, Ticuşorule? Hai mai bine să facem o gigantică!   Erau atîţia cireşari acolo, şi foloseau cu atîta fidelitate fraze din primele cărţi, şi se priveau unii pe alţii cu atîta complicitate: Tic pe Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe Ionel, Dan pe toţi, speriat, aşteptînd trăsnete în creştetul capului, încît s-ar fi pierdut în hărmălaie şi mulţime, fără să fie recunoscuţi, şi mai ales fără să fie luaţi în serios chiar veritabilii cireşari. Şi, bineînţeles, cireşarii erau! Da, cireşarii cei adevăraţi, cei care trecuseră prin Peştera Neagră, cei care descoperiseră Castelul celor două cruci, cei care salvaseră tanagralele erau acolo! Dar nimeni nu-i recunoscuse, pentru că nu voiau să fie recunoscuţi. Iar după farsa de dimineaţă, puteau să strige ei sus şi tare cine sînt, că nu iar fi crezut nimeni. Alţi elevi, prin aplomb şi imitaţie, păreau mai veritabili decît ei. Aşa se face că la antrenamentul de dimineaţă porniră spre pîrtiile de coborîre... vreo două sute de cireşari. Şi asta după ce unii se retrăseseră din farsă pentru că aveau o înfăţişare prea anticireşărească. Oare unde erau adevăraţii şapte?   download carte........adăugat link nou            

  Roata norocului - Cireșarii volumul III CAPITOLUL I              Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D....? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui "oricîţi ar fi, chiar douăzeci", deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care "nu-şi are pereche în ţară" şi pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care "se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul..." ― dar urma o scuză pentru că "nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie".     Cireşarii ceilalţi, cu excepţia lui Tic pe care-l atrăgea grozav bîlciul, într-adevăr celebru, nici nu voiră să audă despre invitaţia Ioanei. Maria însă nu-şi putea lăsa dragul ei frăţior singur, aşa că porniră toţi trei spre orăşelul D., unde ajunseseră noaptea tîrziu. Îi aşteptau: o fată mirată, zveltă şi foarte frumoasă, doi bunici severi ca nişte profesori în preajma examenelor şi două camere: una pentru Ioana şi Maria, alta pentru Tic şi Dan. Cam după jumătate de oră fetele dormeau, iar băieţii săreau geamul (ca să nu deranjeze anumite persoane mai în vîrstă care aveau alte concepţii despre tinereţe, şcoală şi iarmaroc) şi porneau grăbiţi undeva.     2           Ce forfotă era în bîlci la ora aceea! Şi în dreapta, şi în stînga Căprioarei. Eroii noştri nu zăboviră decît cîteva minute în partea dreaptă. Se înfruptară repede cu nişte gogoşi cît pălăriile de mari, îşi răcoriră gîtlejurile cu îngheţata de zmeură: "mamă, mamă!", şi apoi, ca vîntul, peste un podeţ împodobit cu panglici de hîrtie de toate culorile, poposiră în partea stîngă, acolo unde-i chemau inimile. Nu ştiau încotro să se ducă, nu ştiau încotro să se uite. Totul se mişca ameţitor în jurul lor. Jocuri, oameni, lumini. Şi nu mai era nimeni care să-i tragă de mînecă sau să le amintească sever despre şcoală, despre importanţa gramaticii, despre oameni care au ajuns mari, fără să se plimbe prin iarmaroace. ("Parcă altminteri, gîndise Tic atunci, ar fi rămas mici, ca piticii de la panorama de vizavi!"). Erau liberi şi voiau să vadă cît mai multe, şi se gândeau cu plăcere că părăsiseră casa sărind de pe fereastră într-un nuc care-şi aranjase parcă anume crengile pentru acţiunea lor. Se auzeau mereu acorduri de fanfară, cînd repezite, cînd lăbărţate, explodînd fals, dar cu un entuziasm cumplit, aşa cum numai la bîlci se pot auzi. Goarne, trompete, clarinete, tromboane, tobe îşi împreunau sunetele în cîntece uluitoare ― o armonie fantastică a stridenţelor ― în care se recunoştea vag fie un marş şovăitor, cu alternanţe de tango, fie un vals răguşit, cu improvizaţii periodice de sîrbă oltenească. Fundalul acesta muzical pătrundea pe nesimţite în memorie, căutînd un ascunziş definitiv, care va apărea mai tîrziu în amintire: neverosimil, unic şi, mai ales, fermecător.   Cei doi holbau ochii la estradele suspendate, pe care oameni îmbrăcaţi în costume extravagante ― o învălmăşire de culori indescriptibile ― se agitau şi răcneau pînă le ieşeau ochii din cap. Unii scoteau panglici, cutii, şerpi şi cranii din jobene găurite, alţii sfărîmau lanţuri şi împrăştiau flăcări orbitoare din degete sau din gură, alţii se îndoiau pînă nu le mai deosebeai mîinile de picioare, alţii ţopăiau ca nişte popîndăi şi făceau salturi mortale, cu uşurinţa unui pisoi, alţii mergeau cu capul în jos, în mîini, în timp ce în jurul fiecărui picior se învîrteau cercuri colorate, alţii pur şi simplu strigau şi gesticulau, anunţînd numere senzaţionale, nemaivăzute, nemaiauzite, nemaipomenite, nemaiîntîlnite. Şi peste tot se ofereau reduceri unice, şi se promiteau premii pentru curaj şi perspicacitate, şi se declara că nemulţumitul va primi de zece ori suma plătită, şi se vorbea direct cu spectatorul:   ― Intră, intră, nea Costică! Vino-ncoace, nea Mitică! Program mare, astă-seară, pentru mata, coană mare! Ia-ţi băieţii şi nepoţii şi intraţi, intraţi cu toţii... Hai, grăbiţi! Luaţi bilete, pentru militari şi fete! Daţi semnalul din trompete. ― Slab, slab! şoptea Tic la urechea lui Dan. ― Mie totuşi îmi place, Ticuşorule. Nu ceea ce se întîmplă acolo. Toată atmosfera asta. E ca un rotocol făcut din tot felul de sfori colorate, un ghem pe care nu ai de unde să-l începi. Ştii? Eu nu mă uit atît la ăia de sus care ţipă şi se agită. Mă uit mai mult la cei care se uită la ei. Ia priveşte-l pe cel de lîngă roata norocului! Acolo! Îl vezi? I-a căzut pălăria din cap de atîta rîs. Şi nici nu-şi dă seama că i-a căzut. Tic parcă-şi aduse aminte de ceva: ― Hai repede acolo! Mi-am pus eu ceva în cap cu roata norocului. Vreau să-i prind şmecheria. Un cerc uriaş de oameni era în jurul roţii. Cireşarii abia îşi găsiră un loc de unde să poată privi. Mişcarea necontenită îi strivea. Se prinseră de mîini şi îşi înţepeniră picioarele în pămînt, pentru a rezista întrucîtva.   Roata ţăcănea ca o mitralieră. Aproape fără întrerupere. Dacă nu-şi încerca nimeni norocul, atunci cel care o avea în seamă împingea cu putere şipca şi striga cît îl ţinea gura: ― Încercaţi-vă norocul! Fiecare număr cîştigător! Nimeni nu pierde! Toată lumea cîştigă! Vaze, lighene, oale, crătiţi! Încercaţi-vă norocul! Paguba e numai a noastră! Statui! Celebrul cap de negru al lui Fradaburidi! Priviţi şi nu mai uitaţi! Glastra în care Frederic al şaselea a oferit flori Giocondei! Originală de două mii de ani! Atletul cu discul, bust artistic de la ultima olimpiadă! Găleţi smălţuite cu smalţ din Othelo! Toată lumea cîştigă! Şi numeroase obiecte pentru casă şi petrecere. Poftiţi! Poftiţi! Cine ia oala cea mare? Încap opt sute nouăzeci şi trei de sarmale! Poftiţi! Oamenii nu rezistau chemării. Roata se învîrtea mereu. Nici un număr nu pierdea. Cei mai norocoşi cîştigau o solniţă sau o ceşcuţă de lut, care costau a treia parte din suma plătită pentru o tragere. De obicei însă ieşeau numai bucăţele de ghips modelate şi vopsite rudimentar. Îşi încercă şi Tic de trei ori norocul şi de fiecare dată cîştigă aceleaşi obiecte. Un fel de lulea de ghips, care nici măcar nu era găurită. ― Nu se poate, îi şopti el lui Dan. Am numărat de cîte ori s-a tras de cînd sîntem noi aici. Ştii de cîte ori? De treizeci şi opt de ori! Şi, cu toate acestea, nimeni n-a cîştigat un obiect mai mare... E o şmecherie la mijloc. În total sînt o sută douăzeci de numere. Fă şi tu o socoteală... O dată cu Dan mai auzi cineva vorbele lui Tic. Un tînăr înalt, puternic, cu aer de atlet, îmbrăcat într-un costum lejer sportiv. Abia îşi ţinea rîsul. Şi el stătea de multă vreme acolo, urmărind împreună cu cireşarii ce se petrecea la roata norocului. Cînd Tic termină de vorbit, clătină din cap, parcă a aprobare.   Şi deodată răsună vocea gîjîită a proprietarului: ― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! Curaj! Curaj! Nimeni nu pierde! Vine, vine norocul! Supunîndu-se parcă acestui îndemn, un tinerel de vreo 14-l5 ani se îndreptă şovăitor spre roată. Stătu în cumpănă o secundă, îşi făcu apoi curaj şi împinse şipca. Nu prea tare. Ţăcănitul metalului lovit deveni tot mai rar. Tinerelul aştepta indiferent. Vocea gîjîită îl trezi: ― A luat-o! A luat-o! Uite cum a luat-o! Vesel de parc-ar fi cîştigat el, proprietarul îşi agita într-o mînă pălăria de paie cu boruri mari, iar în cealaltă o găleată roşie, frumos smălţuită. Oamenii se îmbulziră ca la nuntă. Băiatul luă repede găleata în mînă şi, parcă pentru a nu-i da timp omului cu pălărie de paie să se răzgîndească, o şi tuli printre rînduri, urmărit de o sumedenie de priviri invidioase.   Imediat îşi încercară norocul şi alţii. Printre ei şi Tic. Tînărul puternic din spatele lui făcu un gest cu mîna, pentru a-l opri. Era însă prea tîrziu. Tic împinsese şipca. La fel ca norocoşii dinaintea lui, cîştigă aceeaşi lulea, inutilă, scîrboasă. Două minute mai tîrziu, mîna lui Tic împinse din nou şipca. De astă dată nu mai cîştigă luleaua, ci un obiect inform, colorat strident, care putea să reprezinte orice: de la papagal pînă la pantof. Se uită la Dan cu privirile unui om pus pe bătaie: ― Fir-ar să fie! Îmi vine să... O să arunc cu un bolovan în taraba asta! Mai zi că nu-i şmecherie! Dar tot nu mă las.   Tînărul atlet din spatele lui clătină iarăşi din cap, în semn de aprobare. Izbuti să-l oprească la timp pe Tic. Se aplecă şi-i spuse în şoaptă: ― Dacă-i şmecherie, de ce joci? Mi se pare că e a şaptea oară, nu? Tic se uită plin de curiozitate la interlocutorul neaşteptat. Nu descoperi dojana pe faţa acestuia, ci mai degrabă veselie şi complicitate. ― Dar dumneavoastră... Începu Tic, însă nu mai avu vreme să termine întrebarea, pentru că vocea gîjîită a omului cu pălărie de paie răsuna desperată: ― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! Curaj! Curaj! Vine, vine norocul! Din mulţimea de spectatori se desprinse un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest. Stătu şi el în cumpănă o clipă. Parcă nu ştia cum să împingă şipca. Mai tare sau mai încet. Pînă la urmă se hotărî. Împinse. ― A luat-o! A luat-o! ţipă din nou gîjîitul.   Numărul la care se oprise coarda de oţel ― 72 ― oferea drept cîştig un serviciu de ceai de şase persoane. Tic se uită întrebător spre cel care-l împiedicase să-şi încerce pentru a şaptea oară norocul. ― Asta nu înseamnă nimic, îi şopti atletul. Ai socotit singur şi ai ajuns la o anumită... idee. Toţi sînt nişte şmecheri. Şi aici, şi dincolo, la zaruri... şi dincolo, la ceasuri... Ai prea mulţi bani de pierdut? ― Sînteţi chiar atît de sigur? întrebă Dan. Atletul clătină din cap, aproape plictisit. Gestul lui arăta că nu mai are nici o îndoială. Ar fi vrut şi Tic să întrebe ceva, dar îl opri din nou vocea omului cu pălărie de paie: ― Vine, vine norocul! Încercaţi-l! Tînărul cu înfăţişare simpatică de atlet se posomorî. ― Nişte dobitoci, nişte pungaşi! şopti el printre dinţi.   Nu-şi termină însă bine vorbele, că o femeie blondă şi durdulie se văzu posesoarea unei crătiţi care reprezenta cel puţin de treizeci de ori valoarea taxei de participare la roata norocului. ― Acu ce mai spuneţi? întrebă Tic triumfător, de parc-ar fi cîştigat el obiectul. În ultimele douăsprezece trageri au ieşit trei premii mari. Am văzut cu ochii mei! Atletul nu părea deloc convins. Îşi menţinea în continuare părerea, pe care o exprima însă tot în şoaptă: ― E o şarlatanie! Dar dacă dumneata nu vrei să crezi...   Tic nu putea să creadă. Aşa că mai cîştigă două lulele şi o pasăre neidentificabilă, cît degetul de mare. Ba îl îndemnă şi pe Dan să-şi încerce norocul de trei ori la rînd, dar şi acesta nu se alese cu nimic altceva decît cu două ceşcuţe şi cu o lulea negăurită. ― La urma urmei, ce vrei tu aici? îl întrebă Dan iritat. Nu vezi că nu avem noroc? ― Aş vrea să cîştig atletul acela cu discul, îi răspunse trist Tic. Are numărul optzeci şi nouă. O dată mi-a ieşit optzeci şi patru, altă dată optzeci şi cinci. Nu vezi ce aproape am fost de el? Dan holbă ochii. Era uimit. Cuvintele lui Tic ascundeau nişte mistere. ― Întîmplător te-ai apropiat... sau...? ― Nu, Dan, îi răspunse Tic. Nu întîmplător. Am calculat şi eu. N-ai văzut că trăgeam după ce şipca rămînea într-un anumit loc? La început m-am antrenat. Am vrut să mă obişnuiesc cu rezistenţa cuielor. Cînd am încercat cu adevărat, m-am apropiat de număr. Şi dac-ai şti cît îmi place statuia aceea!   Dan trecu de la admiraţie la duioşie. Privi şi el atletul cu discul şi într-adevăr i se păru deosebit faţă de celelalte obiecte. Avea o anumită fineţe şi o mişcare graţioasă, care nu-i ascundea însă forţa, şi nişte detalii care surprindeau prin autenticul lor. ― Într-adevăr, e foarte frumos, Tic. Nu ştiu cum a ajuns aici printre atîtea crătiţi şi lighene...   Abia în acel moment începu Dan să cerceteze lucrurile care se înălţau în piramida din interiorul roţii. Nu mai privi ca pînă atunci crătiţile, găleţile, serviciile de ceai şi de cafea, farfuriile colorate, castroanele şi celelalte obiecte care încîntă ochiul gospodinelor sau îi obligă pe cetăţenii întîrziaţi să-şi încerce norocul, cu gîndul de a-şi împăca nevestele bosumflate. Privea vălmăşagul de culori şi străluciri cu ochi de artist. De aceea descoperi cîteva obiecte care păreau stridente în piramidă. Investigaţia lui superioară era ajutată de semnele foarte precise ale lui Tic. Lucru ciudat, de astă dată gesturile celor doi cireşari se asemănau, se identificau. Şi unul şi altul căzură de acord că singurele obiecte care meritau atenţia lor, care, eventual, puteau să intre în posesia lor ― în afară de aruncătorul de disc ― erau următoarele: o vază mare, lăcuită în culori închise şi brăzdată neregulat de vinişoare aurii, probabil o imitaţie chinezească; un cuplu de dansatori sugerînd o piruetă îndrăzneaţă, sculptat în marmură şi aşezat pe un soclu mare de granit; un cap în mărime naturală (Dan susţinea că-l reprezintă pe Apollo) vopsit urît în bronz, fără să i se fi alterat însă frumuseţea trăsăturilor; un negru bizar, îmbrăcat într-un costum alb colonial, cu caschetă pe cap şi cu arme prinse la centură. Celelalte statuete erau banale sau erau atît de prost executate, încît făceau rău privirilor.   ― Ei, ce crezi, avem vreo şansă? îl întrebă Tic pe Dan. Dan nu avu vreme să-i răspundă, sau poate că Tic se dezinteresă pentru un moment de răspunsul prietenului său. Cireşarul cel ciufulit se uita pe furiş la un personaj ciudat, care apăruse ca din pămînt lîngă roata norocului. Era un om înalt şi slab, adus din spate, îmbrăcat într-un pardesiu lung, cenuşiu, cu o pălărie de aceeaşi culoare şi cam ponosită, pe cap. Într-o mînă ţinea o umbrelă bine strînsă, care-i servea şi de baston. Şi umbrela era tot gri. Şi batista cu care-şi acoperea nasul şi gura, parcă pentru a se apăra de praf, era gri. Nişte ochelari cu rame groase şi lentile întunecate îi ascundeau ochii.   ― Pariezi cu mine că are mustăţi? spuse pe neaşteptate şi cu multă siguranţă Tic. ― Le-ai văzut înainte de a şi le acoperi cu batista? întrebă la rîndul lui Dan. ― Nu. Dar dacă te uiţi mai bine, ai să vezi la marginea de jos a batistei capătul unei bărbi. O barbă sură. ― Aha! se dumiri Dan. Logică "ticiană": Cine are barbă nu se poate să nu aibă şi mustăţi... Dar să ştii că nu e regula absolută. ― Sssst! făcu Tic, ducînd mîna la gură. Hai să ne apropiem de el. Dar mai întîi urmăreşte-i privirile... Cireşarii îşi croiră drum prin mulţime. Apropiindu-se de "omul în gri", Dan avu timp să-l observe. Din locul unde se afla, omul în gri trebuia să-şi îndoaie gîtul pentru a avea în raza privirilor lui un anumit obiect din piramida roţii norocului. De aceea, ochelarii nu-i puteau ascunde intenţia.  Cireşarii îl supravegheau. Obiectul cu pricina era aruncătorul de disc.   În cîteva clipe, Tic şi Dan ajunseră în spatele ciudatului personaj. Tocmai la timp pentru a-i auzi vocea ― o voce piţigăiată, nervoasă ― cu care se adresa omului cu pălărie de paie: ― Nu vindeţi cumva aruncătorul de disc? E singurul obiect care mă interesează... Proprietarul tarabei rămase un moment nehotărît. Voia să spună ceva, dar parcă buzele nu aveau curajul să se deschidă. În clipa aceea, Tic îl zări alături pe tînărul cu înfăţişare de atlet. Părea şi el foarte interesat de ceea ce se întîmplă în faţa lui. Dintr-un exces de simpatie, cireşarul îl lovi cu cotul, dar imediat se ruşina. Atletul însă îi răspunse cu acelaşi gest, îi făcu complice din ochi, apoi îi indică printr-o privire scurtă personajul gri.   ― Îl vindeţi sau nu? întrebă pentru a doua oară acesta. Omul cu pălărie de paie redeveni subit oratorul dezinvolt, cu voce gîjîită: ― Încercaţi-vă norocul! Statuia lui Fradaburidi! ― Fradaburidi? repetă uimită o voce piţigăiată.   Apoi, cu un gest furios, omul în gri împinse şipca de lemn, după care dispăru în mulţime. ― Optzeci şi nouă! ţipă ca un apucat proprietarul tarabei. Optzeci şi nouă! Dan simţi degetele lui Tic înfigîndu-i-se în braţ ca nişte cîrlige. Îşi smuci mîna, dar într-o clipă se pomeni că repetă şi mai violent gestul lui Tic: ― Aruncătorul de disc! Dacă n-ar fi plecat... Numai atletul de lîngă ei părea sceptic: ― Nu cred eu că va cîştiga vreodată cineva aruncătorul lui Fradaburidi. Tic nu era însă de acord cu această părere: ― Păi n-aţi văzut că l-a cîştigat? În faţa noastră. Dac-ar fi jucat cu adevărat... ― I-ar fi ieşit o lulea sau o pasăre ca acelea pe care le ai dumneata în mînă... Ţi-am spus că-s toţi nişte şarlatani...   Clătină din cap înfuriat, apoi îşi făcu loc cu coatele printre spectatori. Tic îi urmări multă vreme cu privirea silueta. Era aproape cu un cap mai înalt decît oamenii pe lîngă care trecea. "Oare cine-o fi?" îşi spunea în gînd cireşarul. "Şi de ce-o fi atît de înfuriat pe...?" Dar nu mai avu timp să-şi termine gîndul. O voce binecunoscută se ridică deasupra tumultului. ― A luat-o! Uite cum a luat-o!   Un fior săgetă inima lui Tic. Întoarse capul iute ca un căţel. Se linişti repede. Aruncătorul de disc se afla la locul lui. În schimb, pe palma întinsă a omului cu pălărie de paie se odihnea strălucitor un castron de supă. Cîştigătorul nu-i era necunoscut. Parcă-l mai zărise undeva, şi nu de multă vreme, îşi aminti imediat. Era acelaşi tinerel care cîştigase cu vreun ceas înainte o găleată roşie smălţuită. Numai că de astă dată purta pe cap o şapcă albastră, cu cozoroc de ţiplă. De aceea nu-l recunoscuse imediat. Şi simţea cum îl roade invidia. ― Oare de ce unii oameni sînt atît de norocoşi! îl întrebă el pe Dan. Eu am tras de zece ori şi m-am ales cu nişte... Nu mai rosti cuvîntul. Se mulţumi să scape din mînă obiectele cîştigate. Îl imită şi Dan. ― Cu banii pe care i-am pierdut aici, Ticuşorule... ― Adică tu îţi închipui că n-o să cîştig eu aruncătorul de disc! Chiar de-ar trebui sămi risipesc toate economiile... Nu mă las. Şi-mi pare bine că n-am uitat carnetul C.E.C. Dan nu părea prea convins de ceea ce auzea. ― Eu nu zic că n-ai putea să-l cîştigi... Dar mai este un lucru la care ar trebui să te gîndeşti. Şansa aceasta o are oricine. S-ar putea ca mîine dimineaţă să nu-l mai vedem acolo... ― Înţeleg, răspunse Tic nu tocmai mulţumit. Vrei să plecăm şi să ne întoarcem mîine dimineaţă... Fir-ar să fie! Nu mi-e necaz că plecăm. Mi s-a făcut şi mie somn. Mi-e teamă să nu-l cîştige altcineva. Asta e! Ce zici? Să mai încerc o dată? ― Treaba ta, răspunse Dan. Nu zic nici da, nici nu. Ştii tu ce se întîmplă în asemenea cazuri... N-am acum nevoie de tunete. Am nevoie de linişte, pentru că mi-e un somn cumplit.   Tic stătea la îndoială. Să mai încerce sau nu? Avea nevoie de un îndemn. Afirmativ sau negativ. Răspunsul lui Dan, neutru, îl ţintuia locului... Ce să facă? Noroc că-l zări în mulţime pe tînărul cu înfăţişare de atlet. Venea spre ei, spre roata norocului. Prin urmare nu va mai juca... pînă mîine dimineaţă. ― Atunci hai să mergem! îi spuse el lui Dan. Poate că pînă mîine dimineaţă n-o să se cîştige... Şi poate că pînă atunci vom descoperi o metodă care să ni-l aducă mai sigur în mîinile noastre. Tic îşi făcea curaj, pentru că în sinea lui era trist. Cheltuise o groază de bani, îi risipise în vînt şi mai ales simţea că n-o să se poată stăpîni şi va mai pierde încă mulţi. ― Nu! se hotărî el. Numai mîine! Nu se poate să nu-l cîştig. Uite, aş fi în stare să-ţi jur, dar încă n-o fac. Şi nu înţeleg cum poţi fi tu atît de nepăsător? ― Nici eu nu ştiu ce e cu tine, îi răspunse Dan. Oare te atrage aruncătorul de disc sau jocul în sine?   Apariţia atletului le întrerupse convorbirea. ― Ei, v-aţi lecuit? îi întrebă acesta. Mai bine duceţi-vă acasă... Nu se termină bîlciul într-o zi! Şi iarăşi îi făcu un semn de complicitate cu ochiul lui Tic. Cînd se uită însă spre roata norocului, privirile i se încruntară. Cireşarii mai zăboviră un timp în iarmaroc, însă nu la roata norocului. Undeva, în apropiere. Se ascunseseră în umbra unei tarabe închise şi de acolo îl urmăreau pe atletul încruntat. Îl vedeau nemişcat, cu mîinile în buzunare, cu privirile întunecate. Din cînd în cînd clătina din cap, de parc-ar fi dibuit rostul sau înţelesul unor enigme. ― Oare cine-o fi şi ce-o fi cu el? întrebă Dan. Nici nu vorbeşte, nici nu joacă, nici măcar nu se înveseleşte... Tic nu ştia nici el ce să răspundă. Mintea lui făurea fel de fel de planuri legate de aruncătorul de disc.   download carte......adăugat link nou            

Castelul fetei în alb   CAPITOLUL I   1   În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.   Un timp, toţi tinerii, şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Mai ales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar se ştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de cele spuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe care le stîrneşte căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, pînă ce dispar pe nesimţite în luciul apei. El continua să creadă în ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la frizeria "Higiena" în căutare de admiratori, dar cum frizeria nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în van. Îndurerat în adîncul lui, prichindelul cel cîrn şi ciufulit asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruţătoare, mereu aceeaşi, pe care o rostea tatăl lui Dan:   ― Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari păcate: nu se rad şi nu-şi iubesc copiii. Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă. Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a inactivităţii şi mai ales din cauza unor despărţiri neprevăzute. Victor plecase pentru cîteva săptămîni undeva în străinătate, într-o tabără tinerească, iar Ionel îşi petrecea o parte din vacanţă, departe, împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia îşi petreceau timpul citind, scriind, visînd. Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.   Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe moş Timofte, poate că prietenii noştri Cireşarii ar mai fi lîncezit vreo cîteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? ca vizita aceasta întîmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult decît un strigăt menit să zgîndăre şi să aţîţe pe candidaţii la lene şi plictiseală. Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decît un bărbat străin plimbîndu-se cu un moş Timofte foarte bucuros, ceea ce, bineînţeles, nu i-a stîrnit nici o exclamaţie, nici măcar o întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela niciodată pînă atunci în oraş. Dar puţintel mai tîrziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoţiile şi preocupările. Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de provincie vor înţelege atît de bine reacţia prichindelului!   Lîngă cişmeaua din curtea şcolii... era o fată! O fată brunetă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. Tic n-avea încă vîrsta aceluia care în faţa unei asemenea arătări îşi duce mîinile la buze şi-şi şopteşte: "Doamne, ce frumoasă!" Băiatul cîrn şi ciufulit, incarnaţie perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură întrebare: "Cine e?"   Pentru a nu fi descoperit şi a nu fi silit să roşească, Cireşarul a calculat că nu are altceva mai bun de făcut în calitatea sa de iscoadă, ― calitate pe care şi-o asumase ad-hoc şi fără consimţămîntul nimănui ―, decît să se furişeze în curtea şcolii şi să-şi aleagă cel mai sigur post de observaţie. Şi pentru că nimeni nu cunoştea mai bine decît el labirintul vizibil şi invizibil al şcolii, precum şi căile de intrare şi de ieşire din labirint, în mai puţin de un minut, după ce sărise gardul la adăpostul unui trunchi de copac şi se strecurase ca un şarpe printre tufe şi tarlale de flori, îşi fixă postul sub scara mare de piatră într-o firidă triunghiulară. De acolo, din întuneric, urmări cu privirile, cu tresăririle şi cu auzul uimitoarea apariţie albă.   Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemişcată, încremenită, tot acolo lîngă cişmea, cu privirile furate de zarea albastră. Atitudinea ei i-a inspirat puştiului prima remarcă: "Asta seamănă cu soră-mea: pesemne că spune în gînd poezii". Iar cînd fata în alb a început să-şi scuture capul şi să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă mai puţin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: "Asta pare şi puţintel zănate... sau poate că o fi atacat-o vreo viespe".   Numai atunci cînd, trecînd pe lîngă scara de piatră, fata în alb a rostit cu voce rea şi sigur înţepătoare: "Ce proşti sînt spionii în oraşul ăsta!", lui Tic i-au îngheţat toate gîndurile, ba chiar şi buzele puţintel deschise, nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă remarcă. Şi-a revenit însă după cîteva clipe şi, ca să nu se dea bătut cu una cu două, a scos o limbă straşnică în direcţia fetei, după care a adăugat ameninţător: "Las-c-o să vezi tu, deşteapto!" Nu se poate şti foarte precis ce planuri i-au trecut atunci prin cap lui Tic. Prichindelul avea însă în mîinile lui o tobă de veşti cu care trebuia să scoale şi morţii din morminte. Ceea ce însemna, la urma urmei, o victorie.   Iată cum întîmplarea l-a adus pe băiatul cîrn şi cu părul de aur în situaţia de a semnala, primul, faptul neobişnuit care apăruse în orăşel sub înfăţişarea unei fete negricioase, visătoare, isteţe, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. 2 Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi alese. Dan. Era o alegere... obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de-dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără încuviinţarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca să-şi întocmească un ierbar, nemaipomenit, şi la mustrările ei, o confundase mai întîi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pentru ca faţa şi limba lui colaborau de minune la naşterea unor strîmbături şi măşti atît de caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-l ia pentru că în fiecare dimineaţă se antrena în secret, undeva, departe, pe malul rîului.   Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrîn în spatele casei. Tic îl găsi, îşi băgă mîinile în buzunare şi tuşind boiereşte trecu de cîteva ori prin faţa lui. Dan era atît de cucerit de lectură, încît îşi uită obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării sale şi se gîndi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru sine: ― Zău că era foarte simpatic, păcat de el.   Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila. ― Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de la genunchi. Tot ar fi ceva. Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă. ― Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş... De astă dată, Dan sări în sus ca un resort: ― Cine, mă? Ce s-a întîmplat? şi azvîrli cartea aiurea. ― A, aici erai? Nu te văzusem... Ştii... ― Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întîmplat? ― Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare. ― Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraş. Îţi baţi joc de mine, mă cîrnule? ― Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necîrnule. Eu mă gîndeam la căţeluşul lui Ifrim. Şia rupt săracul piciorul, şi ştii era atît de simpatic, căţeluşul... ― Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul...? Cînd ţi-oi trage un picior... ― Mai întîi ― îl întrerupse Tic ― încă nu s-a născut derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Şi apoi, cînd am văzut că nici nu-ţi pasă de sărmanul căţeluş, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie fiul celui mai bun frizer din oraş?... Eu cred că tu ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la mine de parcă... Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cîrn. Eu, dacă aş fi în locul tău şi aş vrea să insult un cîrn, aş găsi ceva mai deştept. Mopsule... sau măgarule!... ― Dar ce, măgarul e cîrn? ― Dar ce, tu eşti cîrn?   Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lectură, fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la istoria cu tăierea piciorului şi cu frizerul cel mai bun din oraş, ba mai primise, la urmă, şi o insultă straşnică. Să continue conflictul, era fără speranţă. De aceea îşi schimbă atitudinea: ― N-ai venit tu degeaba aici, cîrnule. Trebuie să ai ceva în cap. De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de simpatie, aşa cum era în realitate, şi socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul şi momentul să înceapă atacul adevărat: ― Care-i femininul de la Harap Alb? Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l batjocorească. ― Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ că n-am terminat cartea. ― Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la Harap alb. Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atîta seninătate, încît Dan se lăsă convins. ― Dar ce, tu nu ştii? ― Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică? ― Cred că-i mai bine hărăpoaică... ― Nu se poate! Sună urît. Nu-i aşa? ― Atunci zi hărăpiţă! ― Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există? ― Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc. ― Hărăpoaică nu merge că nu-i urîtă. Hărăpiţă, la fel, nu merge că-i antipatică... Oare să-i zic Hărăpina albă? ― Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpina şi hărăpelă şi hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... despre cine-i vorba? Ce hărăpina? ― Aha! te-ai trezit. Am întîlnit-o în curtea şcolii. Adică n-am întîlnit-o. Cum să-ţi spun?...   Ne-am observat reciproc pe furiş. Dar am crezut că numai eu stau la pîndă. ― Spune o dată! Despre cine e vorba? ― Dac-aş şti... şi Tic se apucă să-i istorisească întîlnirea neaşteptată din curtea şcolii. Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi curiozitatea îi era aţîţată la culme. ― Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur? ― La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru şi că e o scîrboasă... Ca şi celelalte. De altfel şi seamănă, continuă Tic amintindu-şi povestea cu florile, sînt amîndouă nişte hărăpoaice şi-s amîndouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă... ― De ce să-i zici şi albă? ― Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada... ― Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă. ― Ei şi! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic. ― De cît timp e în oraş? ― Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de cîteva zile... ― Ce te face să crezi asta? ― După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se vede că nu merge pentru prima oară. ― Aha! Va să zică, e de cîteva zile aici şi nici nu s-a gîndit să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în cap. ― Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi cînd a spus că în oraşul nostru spionii sînt proşti. ― Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi şi într-adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcîndu-te iscoadă nătîngă. Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă.   ― Ba e proastă şi-i arăt eu! se înfurie Tic. ― Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem uşurel la punct şi dacă-i fată de treabă... ― E-o îngîmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare să ne batem puţintel joc de dînsa? ― Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine face pe factorul nevăzut? ― Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.T dacă vrei. ― Ştii unde stă? ― Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea. Dan primi fără mofturi invitaţia subînţeleasă de a compune scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv.   download carte...adăugat link nou

    Cavalerii florii de cireș CAPITOLUL I   1   De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet.   Ca la comandă, cutia lepăda un capac pentru a dezveli un cadran de ceas cu aceleaşi disciplinate cifre romane care împodobeau feţele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atenţie ora exactă şi potrivea întocmai acele "Gîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul din turn. O dată treaba terminată, închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn capacul "Ţîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul de la brâu. E de prisos să amintim că lanţul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulău ciobănesc. Apoi, în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Şi chiar dacă mai rămâneau patruzeci de minute până când trebuia să sune clopoţelul, moş Timofte nu mai cerceta nici Gîngălăul, nici Ţîngălăul. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei.   N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. (O să ne ierte bătrânul această indiscreţie, mai ales că ea rotunjeşte adevărul; şi până acum n-am întâlnit un al doilea om care să fie în relaţii atât de cinstite şi de fidele cu adevărul ca moş Timofte.) Prin urmare, erau câteva zile pe an în care paznicul şcolii se afla în conflict cu ora exactă. Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită.   Vreo cinci-şase directori foarte meticuloşi i-au făcut, la vremea lor, observaţii pentru această neregulă ciudată, dar moş Timofte s-a mulţumit să ridice din umeri şi să spună, cu o voce foarte calmă şi nepăsătoare, că în acele zile Gîngălăul şi Ţîngălăul nu se înţeleg şi pace: "Gîngălăul se grăbeşte şi Ţîngălăul e cuprins de lenevie, mă străduiesc şi eu să-i împac după priceperea mea sărmană. Dacă găsiţi dumneavoastră alt chip de a-i împăca..." Aici, moş Timofte îşi isprăvea vorba. Directorii îl priveau nedumeriţi, încercau să-şi închipuie cam cine poate fi "Gîngălăul" şi cine poate fi "Ţîngălăul", şi, mergând din presupunere în presupunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitându-l, până una-alta, pe moş Timofte şi meteahna lui. Aşa se făcea, că de câte ori era numit un nou director, în clădirea cea mare, cu etaj, de pe colina din nordul oraşului, se discutau două lucruri de seamă. În adunarea generală a şcolii se vorbea mai ales despre vechimea liceului care străbătuse viteaz un veac întreg şi înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în cancelarie, între profesori şi noul director, se vorbea despre obiceiul neschimbat al lui moş Timofte de a dărui elevilor, în ultimele zile de şcoală, câteva minute în plus în fiecare recreaţie. Profesorii îşi înclinau capul ca în faţa unui decret vechi şi inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îşi aminteau agitaţia şi nerăbdarea elevilor în acele zile... şi îl lăsau pe moş Timofte în obiceiurile lui de demult.   Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. De aceea pramatiile şi chiulangii nu-l aveau deloc la inimă. Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii şi-i scotea de chică la lumină, îi zgâlţâia rău şi-i ocăra năprasnic cu vorbele. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, "oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh, nu o mocirlă în care învaţă să se târască jigănii urâcioase".   Şi amintea numele de tristă celebritate ale unor borfaşi "care au început tot aşa ca voi, înşelând şcoala, ca apoi să-şi înşele părinţii, prietenii şi ţara". Burzuluit, moş Timofte îşi freca apoi barba ascuţită, scuipa chiştocul de multă vreme stins şi-l apăsa furios cu călcâiul bocancului. Vocea parcă-i îngheţa. Orele care urmau erau ore grele, de parcă s-ar fi abătut nu ştiu ce aspre necazuri asupra lui. Nu-şi mai găsea locul, umbla fără rost şi bombănea fără încetare, şi nici chiar protejaţii lui nu puteau să-l îmbuneze. Numai dacă vreunul dintre chiulangiii scoşi la lumină venea la el să-şi ceară iertare, fără cea mai mică urmă de prefăcătorie, numai atunci se schimba moş Timofte. "Apoi de... bodogănea bătrânul, nu-i rău... dar numai vorbele nu ajung... " cam atât spunea el, şi încă încruntat îşi găsea imediat ceva important de făcut. Inima însă îi bătea cu putere şi nu rareori încruntătura privirilor lui ascundea lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui moş Timofte nu puţine întâmplări asemănătoare, care avuseseră un rol binefăcător în viaţa unor oameni cu care se mândrea şcoala.   Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. Erau elevi, protejaţii lui, cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. Câteodată intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în conflictele tăcute dintre profesori şi elevi, mai ales atunci când anumiţi elevi timizi, speriaţi cădeau în dizgraţia unui profesor. Grozav se pricepea bătrânul să culeagă asemenea "cazuri" şi ştia ca nimeni altul să deschidă inima puştilor înfricoşaţi, şi la fel de bine ştia să se facă ascultat de profesorii în pricină, îndreptând astfel, cu iscusinţa lui cinstită, situaţii care ar fi durat până la sfârşitul şcolii. Mai circula printre elevi vorba că, în anumite cazuri, cererile de reexaminare la vreun obiect erau mai sigur aprobate dacă se adresau verbal lui moş Timofte decât în scris direcţiunii.   Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de "prima mână", ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva.   În anul în care începe povestirea noastră, moş Timofte îşi avea, ca întotdeauna, protejaţi şi nesuferiţi. De bună seamă că numai întâmplarea hotărâse ca principalii săi favoriţi să fie nişte elevi dintr-a opta, care locuiau cu toţii în cartierul Cireşului şi pe care se obişnuise să-i numească "Cireşarii". Şi tot întâmplarea făcuse ca printre "urâcioşi", poate chiar în fruntea lor, să se afle doi şmecheri, tot dintr-a opta, pe care îi prinsese într-o dimineaţă ascunşi într-un şanţ acoperit de bălării, în timp ce colegii lor participau cu tot sufletul la ora de geologie. N-am putea spune însă adevărul întreg dacă n-am destăinui, de la bun început, că elevul pe care moş Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre favoriţii lui, era un prichindel dintr-a cincea, un şmecher fără seamăn în toată şcoala, poate chiar în istoria şcolii, dar căruia bătrânul nu-i arătase niciodată pe faţă dragostea. Mai degrabă îl muştruluia pentru năzbâtiile şi şotiile sale; niciodată nu-l alintase, nici măcar în glumă, cum făcea cu ceilalţi elevi la care ţinea. Dacă în cei cincizeci de ani de slujbă moş Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz asemănător, dacă nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, să-i ticăie inima pentru un puşti nebunatic, care la fiecare pas făcea o năzdrăvănie, care în fiecare frază rostită strecura un ghimpe şi care acum era unul dintre oamenii de mare faimă ai ţării, e mai mult ca sigur că prichindelul cel şmecher, blond şi ciufulit, ar fi intrat în gloata nesuferiţilor. Dar cum moşneagul avea o memorie precisă a cazurilor şi un simţ al comparaţiei şi previziunii care nu dădea greş, s-a lăsat cu bună ştiinţă subjugat de apariţia veselă şi cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul favoriţilor.   Adică i-a acordat în sinea lui un mare viitor. Tic n-avea însă de unde să ştie aceasta şi de câte ori trecea pe lângă moş Timofte, dacă nu-şi ducea mâna la nas pentru a flutura din degete, atunci trăgea după sine un dulău imaginar, prins de un lanţ gros, pe care-l întreba chiar în clipa când trecea prin faţa gheretei bătrânului paznic: ― Cuţu, cuţu, Ţîngulică, ia spune-mi din coadă cât e ceasul?!... Elevii cei mici râdeau de se prăpădeau, moş Timofte se încrunta şi ameninţa teribil cu degetul, dar Tic, nedumerit, făcea sforţări cumplite (hm!) pentru a afla cauza veseliei din jur. Într-atâta se obişnuise Tic cu această şotie nevinovată, încât înscenase o a doua ceremonie de botez, adăugând numele de Ţîngulică lui Ţombi, căţelul lui credincios pe care voia să-l facă celebru. Se chinuia ca un drac să-l înveţe diviziunea timpului şi citirea orelor după mersul soarelui. Dar pentru ca noul nume să nu rămână o simplă adăugire, sortită unei uitări timpurii, şi pentru că se credea persecutat de moş Timofte, prichindelul a hotărât să folosească numele de Ţîngulică atunci când căţelul trebuia certat, adică atunci când îl descoperea în roluri negative, şi numele de Ţombi când căţelul trebuia alintat sau când merita să fie încurajat, adică atunci când interpreta roluri pozitive.   A făcut Tic multe repetiţii până să ajungă să spună automat fraze de genul acesta: ― Jigodie scârboasă, mizerabile, Ţîngulică afurisit, unde mi-ai ascuns gheata? Marş în cuşcă, Ţîngulică! Marş! ― Bravo, Ţombi! Bravo! A doua oară să-i jupoi toată blana, numai coada să i-o laşi, ca să am de ce să-l trag... În ciuda acestor aparenţe, Tic ţinea la moş Timofte, ba în adâncul sufletului îl iubea chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi imita vocea şi strănutul, îi flutura mereu din degete, dar cine altul îi strecura în gheretă, pe neobservate, într-o anumită zi a săptămânii, o portocală învelită frumos în hârtie roşie, mătăsoasă? Printr-o întâmplare foarte norocoasă, aflase puştiul că nimic nu-i place mai mult bătrânului paznic decât portocalele şi se făcea luntre şi punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata de sacrificiu. După cum se vede, nici bătrânul, nici puştiul nu aveau curajul să-şi dea pe faţă dragostea pe care în adâncul sufletului şi-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora cam pentru prima dată în viaţă.   download carte........adăugat link nou