Mark Twain

UN YANKEU LA CURTEA REGELUI ARTHUR   A CONNECTICUT YANKEE IN KING ARTHUR'S COURT     MARK TWAIN          PREFAŢĂ   Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş că aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu eu susţin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi bănuiala că fiinţau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă mai rele. În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv dacă regii au sau nu vreun drept de a cârmui drept care să fie de origine dumne zeiască. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar apărea vădit şi indiscutabil că acela care cârmuieşte o naţi une trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenită iscusinţă. La fel, pare a se vădi că nimeni altcineva decât dumnezeirea însăşi n-ar putea alege fără greş pe cârmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care alege pe cârmui tori, aşa cum s-a şi pretins de către mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au apărut şi eu aş fi continuat să cred că aşa sunt, dacă nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi cârmu itori de acest soi, care îţi încurcă socotelile, nepotrivindu-se deloc cu păre rile strămoşeşti aici înfăţişate. Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale în cartea de faţă care trebuie să apară neapărat la toamnă zicându-mi că numai după aceea, câştigând experienţă, mă voi putea încumeta să rezolv pro blema regilor într-o altă carte. De bună sea mă, trebuie rezolvată şi eu nu am ceva mai bun de făcut la iarnă. Autorul           CUVÂNT LĂMURITOR   La castelul Warwick dădui peste străinul acela năstruşnic, despre care am de gând să vă vorbesc aici. Omul mă atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candidă, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile străvechi şi prin tovărăşia-i odihnitoare căci, într-adevăr, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întâmplă celor modeşti ne nime rirăm amândoi în coada turmei, care era condusă prin castel, şi omul îndată se apucă să-mi povestească o seamă de lucruri interesante. Pe când îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgător, părea că alunecă pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepărtate şi într-o ţară străveche şi uitată. Treptat, îmi urzi o asemenea vrajă, în cât mi se păru şi mie că umblu printre stafiile, umbrele, praful şi muce gaiul unei antichităţi înceţoşate, stând de vorbă cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini cărora le ştiu şi dinţii din gură. Şi, vai, ce înfăţişare de om bătrân căpăta, nemaipomenit de bătrân, stafidit, uscat şi mucegăit pe măsură ce-şi depăna firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi mă întrebă, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme bună sau despre oricare subiect banal: Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans mutaţia epocilor şi a trupurilor? Îi spusei că n-am habar, dar îl interesă atât de puţin răs punsul meu aşa cum ni se întâmplă la toţi când discutăm despre vreme încât nici nu băgă de seamă dacă am scos vreo vorbă. Urmă o clipă de tăcere, curmată numaidecât de bâzâiala ghidului pe care-l plătisem ca să ne explice ciudă ţeniile castelului. O străveche cămaşă de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune că ar fi aparţinut cavalerului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Obser vaţi, vă rog, gaura rotundă din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se bă nuieşte că a fost făcută de un glonţ, după inventarea armelor de foc poate aşa, în batjocură de către soldaţii lui Cromwell. Cunoştinţa mea zâmbi nu cu un zâmbet modern, ci cu unul care nu mai era la modă de multe veacuri şi şopti, mai mult pentru el: Luaţi aminte! Am fost de faţă la săvârşirea faptei. Apoi, după o pauză, adăugă: Eu însumi am găurit zalele. Vorbele lui parcă mă curentară. Până să-mi vin în fire, omul dis păruse. Am petrecut toată seara la gura sobei, într-o încăpere a hanului "Armele lui Warwick", legănat în visarea vremurilor străbune, în timp ce ploaia răpăia în fereastră şi vântul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din când în când, mă afundam în citirea vechii şi încântătoarei cărţi a lui sir Thomas Malory şi mă hrăneam din îmbelşugatul său ospăţ de minună ţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iarăşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineală, am mai citit o poveste înainte de a mă băga în pat povestea care urmează aici, şi anume: Cum răpus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel "Mai pre urmă ieşitu-i-au împotrivă doi uriaşi întrarmaţi până în dinţi şi spăimântând cu buzduganele, Launcelot îşi ridică pavăza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteză capul. Văzând semenul său această prăpădenie, tare se spăimântă şi plecă a fugi ca un nebun, de frica tăierii. Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu toată vârtutea, îl păli în umăr şi îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, rânduite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulţămind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. Iani socotiţi, luminate stăpâne au fost zicând ele mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi nate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispra vă, hărăzită vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mândre domniţe zis-a el sir Launcelot al Lacului mă cheamă! Iară apoi îşi luă rămas bun de la ele, lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă şi multe ţări neprietene şi sălbatice străbătu el călare, trecând preste multe ape şi văi, dară negăsind să-şi hodinească oasele. Mai pre urmă soarta îndreptatu-l-a, o dată cu căderea nopţii, la o curte mândră şi acolo dădu preste o bătrână de neam mare, care-l găzdui cu dragă ini mă şi îi îndestulă cu de-ale mâncării şi pre el, şi armăsarul. Iară când se făcu vremea, gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndată, sir Launcelot îşi lepădă armele, îşi aşeză la îndemână armura, se urcă în pat şi pe loc îl fură somnul. Curândă vreme după aceea, sosi un călăreţ şi bătu înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se uită pre fereastră şi în bătaia lunii măre! văzu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toţii de-a-ncăla relea. Iară cei trei călă reţi năpustitu-s-au asupra celui stingher, trăgân du-şi spadele, măcar că acesta se întoarse vitejeşte înspre dânşii şi începu a se apăra cu toată nădejdea. De bună samă gândit-a singur cu capul său sir Launcelot cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aş socoti părtaş. Ci el din gândul său nu s-a lăsat şi nice din altele ale cugetului şi de sârg îşi puse armura şi se duse la fereastră, pogorându-se pre cearşaful ce-l înnodă şi-l agăţă de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceţi-vă de către el faţa şi băteţi-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iară cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, şi veniră asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se loviră, că cei trei descălecară şi se înfierbân tară, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurându-l din toate părţile. Văzând sir Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a şti de ajutorul meu, lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-şi pre inimă, făcu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intră cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi dărâmă la pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite cavalere, iată ne închinăm ţie, de vreme ce eşti un viteaz fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, să ştiţi că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui legământ vă dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea mărite zis-au ei anevoie şi cu silă am face-o, că pre sir Kay până aici l-am hăituit şi de n-ai fi stătut tu înainte, l-am fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpăni cu mintea întreagă zis-a sir Launcelot că voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mână şi dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veţi închina! Prea mărite au fost ei zicând pentru hălă duinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Dacă-i aşa zis-a sir Launcelot pasă de duceţi-vă duminica ce vine, când cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinaţi crăiesei Guenever. Toţi trei vă veţi închina milosârdiei şi mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai crăie sei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul zilei şi-l lăsă pe sir Kay dor mind; iară sir Launcelot luă platoşa şi pavăza lui sir Kay şi se înfieră cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi luă şi calul, zise rămas bun gazdei şi purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura şi calul în schim bul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, mare voie rea va căşuna el la curtea regelui Arthur, căci faţă de dânsul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind că eu sunt acela şi amăgiţi din cale-afară vor fi! Iară eu, mulţumită platoşei şi pavezei sale, am credinţa că voi călări în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulţămi gazdei sale." Când lăsai din mână cartea, auzii o bătaie la uşă şi străinul cu pricina intră în odaie. Îi oferii o pipă şi un scaun, având grijă să se simtă ca la el acasă. L-am mai îmbărbătat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi încă unul tot sperând să-i aud povestea. După al patrulea argument de felul ăsta, omul se porni singur să povestească, într-un chip simplu şi firesc:     POVESTEA STRĂINULUI   Sunt american. M-am născut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut ştii, pe malul râului, la ţară. Aşa că sunt yankeu get-beget, din tălpi şi până-n creştet şi încă unul practic. Ba, şi nesentimental, după câte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am făcut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrică de armament şi mi-am învăţat adevărata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învăţat să fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinării care scutesc omul de oboseală. Ba, mai puteam probălui tot ce-ţi pofteşte inima orice lucru din lume, de te miri ce. Şi dacă nimeni nu se pricepea cum să fabrice mai iute un lucru, eu eram gata să născocesc o cale nouă şi asta cât ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, având vreo două mii de oameni sub conducerea mea. Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia să fie bătăios nevoie mare şi să aibă de furcă, ba cu unii, ba cu alţii. Când ai două mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea găseşti berechet. Eu, unul, ştiu că găseam. În cele din urmă, însă, mi-am găsit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitură în căpăţână, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parcă s-au făcut talmeş-balmeş şi nu-şi mai găsea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în beznă, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine cel puţin, o bucată de vreme. Când mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarbă, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte largă şi frumoasă, de ţară, pe care o admiram de unul singur. Adică singur de tot nu eram, căci se mai afla pe-acolo un individ călare, care se zgâia la mine de pe spinarea calului, unul care parcă atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din tălpi şi până-n creştet o armură de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizătură în dreptul ochilor; şi mai avea o pavăză, o spadă şi o suliţă grozavă. Calul purta şi el armură şi un corn de oţel care-i apăra fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de mătase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus până jos, aproape de pământ, ca un baldachin. - Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?... îmi zise omul acela. Pohtă poftă, de ce? A ne încrucişa spadele pentru ţară, pentru o jupâniţă au pentru... Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tău, ori chem sergentul! Ei, şi ce credeţi că-i trece prin minte individului? Se dă îndărăt vreo trei sute de paşi şi apoi odată-l văd că-şi face vânt înspre mine, de-i sfârâiau calului copitele. Se năpusteşte cu butoiaşul aplecat până la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lungă până la cer. Văzând că ia lucrurile în serios, până să mă ajungă el, eu mă şi căţărai în copac. Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, că sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cântărea cam greu şi pe deasupra avea o tonă de avantaje făcându-mă să chibzuiesc că-i mai sănătos să-i bat în strună. Aşadar, am căzut la învoială ca să merg pe lângă el, iar el să nu se atingă de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergând alături de calul său. Pot spune că a fost o plimbare plăcută. Treceam prin dumbrăvi şi peste pâraie pe care nu-mi amin team să le fi văzut vreodată ceea ce mă încurca şi mă punea pe gânduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa că am renunţat la gândul că ar fi un om de la circ şi mi-am zis că scăpase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce să cred, zău aşa! L-am întrebat dacă mai e mult până la Hartford şi omul mi-a răspuns că n-a auzit niciodată de o asemenea localitate. Mi-am zis că minte, dar am lăsat să treacă de la mine. Peste un ceas, am zărit în depărtare un oraş moţăind într-o vale, lângă un râu şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortăreaţă cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pân-aici nu mai văzusem d-alde astea decât prin poze. Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, arătând cu degetul. Camelot, îmi răspunse el. Străinul meu dădea semne că-l fură somnul. Se surprinse clipocind şi zâmbi cu zâmbetul lui duios şi vetust zicând: Văd că nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toată şi, dacă-ţi place, poţi s-o citeşti în voie. În odaia sa, el adăugă: Mai întâi, am scris nişte însemnări zilnice, apoi cu timpul, după ani de zile, am luat însemnările şi am alcătuit din ele o carte. Vai, cât amar de vreme trecut-a de atunci! Mi-a întins manuscrisul şi mi-a arătat locul de unde să încep lectura. Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit. Îl toropise somnul. În timp ce mă îndreptam spre uşă, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui: Îţi urez cale bună, luminate cavaler! M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte cea mai voluminoasă era scrisă pe pergament şi gălbejită de vreme. Am cercetat o filă, mai stăruitor, şi am văzut că era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezăreau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelămurit cuvinte şi fraze latineşti, fără îndoială frânturi din străvechi legende călugăreşti. Am răsfoit până la locul indicat de străin şi am început să citesc cele ce urmează:     CAPITOLUL I Camelot   Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parcă n-am mai auzit de numele ăsta. Pesemne că aşa-i spune ospiciului." Într-adevăr, dădusem peste o privelişte văratică, deosebit de gin gaşă şi tihnită, fermecătoare ca un vis şi stingheră ca o zi de duminică. Aerul te îmbăta cu miresmele florilor, cu bâzâitul gâzelor şi ciripitul pă sărelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urmă de căruţe. Nicăieri, nici un semn de viaţă, nici o mişcare. Drumul părea o potecă şerpui toare, cu urme de copite, şi ici-colo zăreai câte-o dâră de roţi prin iarbă roţi cu şine late cât palma. Deodată, se ivi un boţ de fată să tot fi avut vreo zece ani subţi rică şi frumuşică tare, cu o cascadă de păr auriu, ce i se revărsa pe umeri. Pe cap purta o cunună de maci roşii ca focul, o găteală cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inimă uşoară. Chipul nevinovat îi oglindea senină tatea sufletului. Omul de la circ n-o luă în seamă; parcă nici n-o văzuse. Iar ea ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parcă ar fi fost obişnuită să vadă de-alde ăştia în fiece zi. Trecea pe lângă noi aşa nepăsătoare, ca şi cum ar fi trecut pe lângă o pereche de boi. Numai când, din întâmplare, mă băgă în seamă, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridică braţele spre cer şi rămase încremenită. Rămase aşa cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, părând nedumerirea în persoană. Ce mai, era trăsnită de uimire şi de frică! Şi aşa rămase, ca vrăjită şi scoasă din minţi, privindu-ne până ce cotirăm pe după colţul unei păduri şi ne pierdu din ochi. Că ea fusese uluită privindu-mă pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu iată ceva peste puterile înţelegerii mele, o întâmplare căreia nu-i puteam da de rost. Mă zgândărea faptul că fata părea a mă socoti pe mine bun de arătat la panoramă, trecând cu vederea că ea era mult mai indicată decât mine. Ce să spun, pentru o fiinţă atât de fragedă, se arăta de o mărinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gândit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis. Când ne apropiarăm de oraş, se iviră unele semne de viaţă. Din când în când, treceam prin faţa vreunui bordei prăpădit, acoperit cu stuf, având în preajmă mici ogoare şi petece de grădină, cultivate ca vai de lume. Ni se arătară şi oameni, bărbaţi vânjoşi, cu plete lăţoase şi neţesălate, ce le atârnau peste ochi şi-i făceau să semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi cămăşi din pânză groasă de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioa re aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau câte o zgardă de fier. Băieţaşii şi fetiţele umblau goi puşcă dar nimeni nu părea să se mire. Cu toţii se zgâiau la mine, îndrugau câte ceva, dădeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca să caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l băga în seamă pe însoţitorul meu, decât doar ca să-l salute cu plecăciune, necă pătând nici un răspuns pentru osteneală. În oraş se aflau câteva case de piatră mai arătoase, dar fără ferestre, prefirate prin sălbăticia de bordeie acoperite de stuf. Străzile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de câini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dând locului viaţă şi larmă. Porcii scurmau pământul, grohăiau şi se fâţâiau de colo până colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafă se bălăcea într-o băltoacă puturoasă, drept în mijlocul căii principale, şi îşi alăpta urmaşii. Deodată, răsu nară sunetele îndepărtate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiară din ce în ce. De după o cotitură se ivi o cavalcadă falnică, şerpuind în soare şi luându-mi ochii cu coifurile-i strălucitoare, cu panaşe şi zale scânteietoare, cu flamuri fluturânde, cu tunicile acelea scurte, făcute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la vârf făcându-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţânci goi şi câinii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricăjite. Ne luarăm şi noi după acest alai, apucând pe o ulicioară întortocheată, apoi pe alta, urcând şi iar urcând până ce ajunserăm, în cele din urmă, pe creasta dealului, bătută de vânturi, unde se înălţa castelul cel uriaş. Îndată se auzi un schimb de chemări din trâmbiţe, iar după aceea călăreţii parlamentară cu ostaşii, care străjuiau pe ziduri, îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri, învârtindu-se de colo până colo, cu halebarda la umăr, sub fâlfâitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dădură în lături, podişca mişcătoare se lăsă în jos şi căpetenia cavalcadei intră în cetate, pe sub arcadele încrun tate. Păşind în urma lor, curând ne aflarăm şi noi într-o curte mare şi pietruită, cu turnuri şi turnuleţe ce se înălţau în văzduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descălecau şi începeau să-şi facă temenele, iscându-se multă tevatură şi alergătură încoace şi încolo şi o veselă vânzoleală de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcătuind o larmă, o învălmăşeală şi o zăpăceală din cele mai plăcute.   descarcati cartea de aici....  

  Persoanele care vor încerca să găsească o justificare acestei povestiri vor fi date în judecată; persoanele care vor încerca să identifice o morală in cuprinsul ei vor fi surghiunite; persoanele care vor încerca să-i găsească vreo intrigă anume vor fi împuşcate. Din ordinul autorului   CAPITOLUL I N-aveţi de unde să ştiţi cine sînt, dacă n-aţi citit cartea Aventurile lui Tom Sawyer dar n-are a face. Cartea a fost scrisă de domnul Mark Twain, iar cele istorisite într-însa sînt în mare parte adevărate. A mai pus şi de la el, pe ici pe col,o ia, o nimica toată dar, îndeobşte, tot ce spune e adevărat. Cui nu i se întîmplă să mintă din cînd în cînd? Poate doar mă tuşii Polly, văduvei Douglas sau, cine ştie, lui Mary. In carte era vorba şi de Polly, mătuşa lui Tom, şi de Mary, şi de văduva Douglas si, precum v-am mai zis, în afară de unele lucruri trase de păr, cartea spunea adevărul adevărat.   Iată cum se isprăvea cartea: Tom si cu mine am găsit banii ascunşi de tîlhari în peşteră şi ne-am îmbogăţit., Ne-am ales fiecare cu cîte sase mii de dolari de aur. Un munte de bani, cînd îi puneai unul peste altul. Judele Thatcher i-a luat si i-a pus să clocească dobîndă, cîte un dolar pe zi, şi asta tot anul, va să zică o grămadă de bani, cu care nu mai ştiai ce să faci. Văduva Douglas m-a înfiat, jurîndu-şi să facă din mine „un om ţivilizat”. îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de aşezată şi de tipicară în tot ce făcea. De-aia, cînd n-am mai putut să rabd, am sters-o. Mi-am pus zdrenţele alea vechi şi m-am mutat iar în poloboc, bucuros că-s slobod. Dar Tom Sawyer m-a dibăcit si mi-a dat de veste că are de gînd să pună pe roate o bandă de hoţi, în care, dacă m-aş întoarce, la văduvă şi m-aş face băiat de treabă; aş putea intra şi eu.   Aşa că m-am întors, cum m-a văzut, văduva a început să bocească, zicînd că-s o biată oaie rătăcită si multe altele, ce-i drept fără nici o răutate din parte-i. Apoi m-a vîrît iarăşi în hainele alea noi, în care m-apucau nădu-şelile şi mă simţeam ca-n chingi. Şi atunci vechea poveste anceput din nou. Cînd văduva suna clopoţelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât si, odată aşezat la masă, n-aveam voie să încep să mănînc: trebuia să aştept pînă ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atîta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Cînd le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase şl ţie mai mare dragul să le mănînci.   După cină, văduva îşi lua cartea şi începea să mă dăscălească despre Moise şi cosuleţul de papură. La-nceput ardeam de nerăbdare să ştiu ce-i cu el, dar cînd am aflat că Moise răposase de mult, nu m-am mai sinchisit de el, pentru că, între noi fie vorba, nu. prea mă dau în vînt după ăi morţi.   Odată, cînd am vrut să fumez şi eu pipă, i-am cerut voie văduvei. Dar ţi-ai găsit! Zicea că nu-i frumos, că-i un obicei mitocănesc si c-ar trebui să mă las de fumat. Aşa-s unii oameni. Se apucă să ponegrească nişte lucruri de care n-au habar! Văduva îi tot dădea zor cu Moise, un cetăţean care nici măcar nu-i era rudă şi care, fiind mort, nu mai putea fi de folos nimănui; în schimb, mă învinuia într-una de o treabă care, orice s-ar zice, tot e bună la ceva. Unde mai pui că şi văduva trăgea tutun pe nas, dar pas de-i spune ceva, ea cică avea dreptul.   Soră-sa, miss Watson, o fată bătrînă, cu ochelari pe nas şi cam sfrijită, care de cîteva zile venise să stea la ea, m-a încolţit apoi cu un abecedar. M-a canonit aşa cam un ceas, pîn-a potolit-o văduva. Eram la capătul răbdărilor. O oră întreagă după aceea m-am plictisit de moarte, simţeam că înnebunesc. Miss Watson mă cică-lea mereu: „Huckleberry, ia-ţi picioarele de-acolo”, „Huck-, leberry, nu te ghebosa, stai drept”. Şi după un minut începea iar: „Huckleberry, nu mai căsca şi nu te mai întinde aşa. De ce nu-ncerci să te porţi ca lumea?”   Cînd a început să-mi vorbească despre iad, i-am spus cinstit că mi-aş dori să fiu acolo. Asta a scos-o din sărite, măcar că n-o spusesem cu răutate. Nu voiam decît să plec oriunde, numai să plec; doream o schimbare, de orice fel.   Mi-a zis atunci că nu se cade să vorbesc aşa, că ea n-ar fi spus niciodată una ca asta şi că, în ce-o priveşte, va face totul ca să ajungă în rai. Cît despre mine, socotind că nu-i nici o scofală să mă duc într-un loc unde o să vină şi ea, m-am hotârît să nu-mi dau silinţa s-o însoţesc. Fireşte că nu i-am spus-o, ca să n-o aţîţ şi mai mult ar fi făcut gălăgie.   Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Aşa-i era felul: cînd începea să-i turuie guriţa nu era chip s-o opreşti. In rai—zicea ea—oamenii n-au altă treabă decît să se plimbe toate ziulica şi să cînte la harfă, în vecii vecilor. După părerea mea, nu era cine ştie ce pricopseală, însă nu i-am spus nimic. Am, întrebat-o numai, ce crede: Tom Sawyer ar putea nimeri si el în rai? Fireşte că nu! mi-a răspuns ea. M-am bucurat din cale-a-fară: nu de alta, dar voiam să fiu împreună cu Tom.   Miss Watson m-a tot bătut la cap, pîn-am simţit că obosesc şi mă apucă stenahoria, în curînd au fost chemaţi în casă negrii şi, după rugăciune, toată lumea s-a dus la culcare. M-am suit în odaia mea, cu un capăt de luminare în mînă; l-am pus pe masă, m-am aşezat pe un scaun lîngă fereastră şi am încercat să mă gîndesc la ceva vesel, dar degeaba. Mă simţeam atît de stingher, încît mai c-aş fi vrut să mor. Stelele străluceau şi frunzişul copacilor fremăta- jalnic. De departe se auzea ţipătul unei bufniţe, bocind pesemne vreun mort. P-ormă o ciu-vică a început să cîrîie si -un cîine să urle, semn că cineva avea să moară. Iar vîntul îmi tot şoptea ceva la ureche si, nepricepînd ce-mi spune, mă treceau fiori reci. Dinspre pădure se auzi apoi zgomotul pe care-l stîrnesc strigoii cînd vor să ne spună ce au pe suflet şi nu se pot face înţeleşi; negăsindu-şi tihnă în mormînt, sînt nevoiţi să cutreiere drumurile si să se tînguie noapte de noapte. Eram atît de abătut şi de înfricoşat, încît tare aş fi vrut să am pe cineva lîngă mine. Curînd, un păianjen începu să mi se caţăre ,pe umăr; i-am făcut vînt şi a picat taman în flacăra luminării.   Pînă s-apuc eu să mă mişc, se şi mistuise. Ştiam că e semn rău şi că-mi aduce nenorocire  n-aveam nevoie ca cineva să mi-o spună. Şi m-a cuprins un tremurici, de era cit pe-aci să-mi cadă ţoalele de pe mine. M-am sculat şi am ocolit de trei ori scaunul, făcîndu-mi cruce de fiecare dată. Apoi mi-am legat c-un capăt de aţă o şuviţă de păr, ca să alung vrăjitoarele. Dar nu prea aveam eu încredere -în chestia asta. Asemenea vrăji are rost să le faci cînd pierzi o potcoavă găsită, pe care voiai s-o atîrni deasupra uşii, dar n-am auzit încă pe nimeni să spună că în felul ăsta ai putea scăpa de ghinion, după ce-ai omorît un păianjen.   M-am aşezat iar, tremurînd ca varga, şi mi-am scos luleaua. Acum nu era primejdie să afle văduva, fiindcă în toată casa domnea o linişte de mormînt. După nu ştiu cită vreme, am auzit cum bate orologiul tîrgului bang! bang! de douăsprezece ori, apoi s-a lăsat din nou tăcerea, mai adîncă decît înainte. Dar în curînd am auzit trosnind o creangă undeva în desişul copacilor  ceva se mişca pe-acolo. Am stat aşa, fără să clipesc, trăgînd cu urechea. Am desluşit cu greu un mieunat, colo jos. Straşnic! Am mieunat si eu încetişor de tot, am stins luminarea şi am sărit de pe fereastră pe acoperişul şopronului. De-acolo m-am lăsat în jos si m-am strecurat tîrîş printre copaci. Tom Sawyer era, fireşte, acolo. Mă aştepta.   descărcare carte......

   CAPITOLUL  I     — TOM! Nici un  răspuns. — Tom! Nici un răspuns. — Ce-o fi cu băiatul ăsta? Un' să fie... Tom, n-auzi? Bătrânica îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor prin odaie, apoi îi săltă şi privi sub ei. Rareori catadicsea să se uite prin sticla lor la o gâză de băieţel ca Tom. Erau ochelarii ei de zile mari, la care ţinea ca la ochii din cap şi pe care îi purta aşa, de podoabă, căci la fel de bine ar fi putut să vadă prin nişte ochiuri de plită. Rămase locului o clipă, uluită parcă, apoi fără mânie, dar totuşi destul de tare ca s-o poată auzi pereţii, spuse: — Stai tu, că pun eu mâna pe tine şi-o să vezi ce.. Dar n-apucă să termine, fiindcă între timp se aplecase şi începuse a izbi cu măturoiul pe sub pat; astfel încât nu-i mai rămânea suflu decât pentru icneala cu care îşi însoţea loviturile. Sub pat, însă, nimic; doar pisica o zbughi speriată afară. — Dumnezeule mare, de când sunt n-am mai văzut un băiat ca ăsta! îndreptându-se apoi din sale, păşi spre uşa deschisă şi rămase în prag, iscodind cu privirea aracii cu roşii şi bălăriile din grădină. Dar Tom, nicăieri. Atunci ridică glasul, ca să poată fi auzită de departe, şi începu să strige: — To-o-om! Deodată auzi un fâşâit în spatele ei. Se întoarse tocmai la timp ca să prindă de pulpana slobodă a hainei un băieţel şi să-l oprească din fugă.   — Ia te uită! Cum de nu m-am gândit la cămară! Ce-ai căutat acolo, drace? —Nimic.    — Cum nimic? Uite ce-i pe mâinile tale, uite ce-ai la gură! Cu ce te-ai mânjit în halul ăsta?  — Nu ştiu, mătuşă.  — Da' eu ştiu. Cu dulceaţă, da... De câte ori nu ţi-am spus să nu mai umbli la dulceaţă, ai? Am să te jupoi de viu, împieliţatule! Ia dă nuiaua încoace!    Nuiaua zvâcni în aer, semn că se-ngroaşă gluma...  —   Iiii! Ia te uită ce-ai în spate, mătuşă!  Când bătrânica se răsuci pe loc, strângându-şi fustele, ca să vadă ce primejdie o păştea, băiatul o şi luase la sănătoasa, căţărându-se pe gardul înalt de uluci şi pierind îndărătul lui. Mătuşa Polly rămase o clipă locului, zăpăcită, apoi râse cu blândeţe.        - Bată- te norocul să te bată! E-eei! Că nu mai mă-nvăţ minte odată! De câte ori nu m-a dus de nas pînă-acu', şi uite că tot mai mă las păcălită. Ce ti-e şi cu bătrânii! Vorba ceea: nu mai înveţi cal bătrân în buiestru.   Da' nici că le-ar potrivi de două ori la fel, împieliţatu'! Şi-atunci, cum să ştiu, biata de mine, la ce să m-aştept de fiece dată? Parcă le-ar cântări cu de-amănuntu', cât să mă chinuie pîn' sămi sară ţandăra. Şi mai ştie afurisitu' că, dacă-mi dă o clipă răgaz sau mă face să rîd, s-a dus supărarea... nu-l mai pot bate. Da, da, nu mă port cu el cum trebuie. Bătaia e ruptă din rai. Stric copilu', ăsta-i adevăru-adevărat. Multe o să mai avem de pătimit şi unul şi altul, dacă-l las de capul lui. Parc-a intrat diavolu-n el, Doamne iartă- mă!... Da, ce să fac, e băiatu' sor-mi, răposata, Dumnezeu s-o ierte, nu mă lasă inima să-l bat. De câte ori îl iert îmi pare rău, şi de câte ori dau în el mi se rupe inima. Bine spune sfânta scriptură: omul născut din femeie are viaţa scurtă şi plină de griji; vezi bine că aşa-i. După-masă iar o să chiulească de la şcoală şi, vreau nu vreau, iar o să fiu silită să-l pun la treabă mâine, drept pedeapsă. Greu îmi vine să-l pun să lucreze duminica, când ceilalţi copii n-au şcoală şi se joacă, dar ce pot face? Fuge de treabă ca dracu' de tămâie, n-am însă încotro, trebuie să-mi fac datoria cât de cât faţă de băiat, că doar nu-i vreau pierzarea.   Într-adevăr, Tom a tras chiulul şi a petrecut de minune. S-a întors acasă tocmai bine înainte de cină ca să-i ajute lui Jim, micul negru, să taie lemne pentru a doua zi şi să facă surcele cu alte cuvinte, la timp ca să-i povestească lui Jim isprăvile sale, în vreme ce Jim făcea mai toată treaba. Fratele mai mic al lui Tom (sau mai bine zis frate-său vitreg), Sid, îşi terminase partea lui de muncă (adunatul surcelelor). Sid era un băiat cuminte, el nu se prea ţinea de şotii şi năzbâtii, ca alţi copii.   În timp ce Tom lua masa de seară şi şterpelea zahăr de câte ori se ivea prilejul, mătuşa Poliy îi punea fel de fel de întrebări meşteşugite, doar-doar l-o prinde cu mâţa-n sac. Ca multe suflete nevinovate, se credea vicleană nevoie mare, înzestrată cu darul unei diplomaţii misterioase şi de nepătruns, îi plăcea să creadă că stră-veziile-i urzeli erau şiretlicuri nemaipomenite. De pildă acum: — Tom, a fost cam cald azi la şcoală, nu-i aşa? întrebă ea.  — Da, tuşă.  — Cald rău, nu?  — Da, tuşică.  — Nu ţi-a venit să te duci la scăldat? Tom tresări; îi încolţi în minte o bănuială neliniştitoare. Cercetă atent chipul mătuşii. Răspunse:    — Nu-u... adică nu prea...  Bătrânica întinse mâna şi-i pipăi cămaşa! — Ei, dar parcă acum nu ţi-e prea cald. O măgulea gândul că-i găsise cămaşa uscată, fără să ştie nimeni unde ţintea ea. Dar Tom ştia acum dincotro bătea vântul, aşa încât întrebarea următoare îl găsi pregătit: —  Unii dintre noi ne-am pus capul sub cişmea, uite, al meu e ud şi-acu'. Pentru o clipă mătuşii Polly îi fu necaz că trecuse cu vederea o dovadă atât de grăitoare şi că pierduse prilejul de a -şi arăta iscusinţa. Dar numaidecât îi veni o idee şi mai şi: — Tom, când ţi-ai pus capul sub cişmea, nu ti-ai desfăcut gulerul de la cămaşă, unde ţi l-am cusut eu? la descheie-te la haină, să văd! De pe faţa lui Tom pieri orice urmă de tulburare, îşi descheie liniştit haina. Gulerul cămăşii era cusut în toată legea.   — Ei comedie! Hai, du-te şi vezi-ţi de treabă! Am vrut să ştiu dacă n-ai tras cumva chiulul de la şcoală ca să te duci la scăldat! De data asta, hai, treacă de la mine. Te pomeneşti, vorba aia, că ăi fi fiind vreo brânză bună în burduf de câine! Ăi fi mai bun decât pari. Barem pe ziua de azi!              Era cam înciudată că agerimea ei dăduse greş şi totodată bucuroasă că se întâmplase ca Tom să umble şi el odată pe calea cea bună.    Dar Sid, să nu-şi vâre el coada?  — De —zise —dacă n-aş şti că i-ai cusut gulerul cu aţă albă... şi uite, asta-i neagră.  — Iii! Sigur că cu albă l-am cusut!... Tom!! Dar Tom, păzea!... Atâta mai avu timp să spună zbughind-o pe uşă:    —  Sid, puiule, las' că ţi-o plătesc eu!...  Când se află în siguranţă, privi cu luare-aminte două ace mari de cusut, înfăşurate unul cu aţă albă şi altul cu aţă neagră, înfipte sub reverul hainei, apoi îşi spuse:     „De nu era Sid, n-ar fi băgat nici acu' de seamă. Fir-ar a naibii de treabă! Ba coase cu alb, ba coase cu negru! Barem de s-ar hotărî să coasă la fel! Aşa, cum dracu' să mai ţii minte? Şi Sid ăsta... las' că-i arăt eu lui!" Tom nu ar fi putut să fie dat ca exemplu celorlalţi băieţi din târg. Cunoştea el un băiat „model", dar nu putea să-l sufere.   Nu trecură însă nici doua minute şi uită de toate necazurile. Nu fiindcă necazurile lui ar fi fost cu un dram mai uşoare sau mai puţin amare decât acelea ale unui om în toată firea, ci fiindcă, până una-alta, acum avea o nouă si arzătoare preocupare, care-l făcea să uite, după cum şi nefericirile oamenilor mai în vârstă sunt uitate în entuziasmul noilor iniţiative. De data asta era vorba de un fluierat nou, care-i plăcea în chip deosebit şi pe care-l învăţase de la un negru. Ardea de nerăbdare să-l încerce nestingherit. Fluieratul ăsta aducea oarecum cu al păsărilor; era un fel de tril curgător, obţinut prin atingerea cerului gurii cu limba, la răstimpuri scurte, în mijlocul unei melodii. Tot repetîn-du-l silitor şi atent, Tom izbuti să-i prindă meşteşugul şi iată-l acum păşind alene pe stradă, cu gura izvor de triluri melodioase şi cu inima plină de mulţumire. Starea lui sufletească era foarte asemănătoare cu aceea a unui astronom care descoperă o planetă nouă, dar fără doar şi poate că băiatul simţea o bucurie cu mult mai adâncă şi netulburată decât ar fi simţit astronomul.             După-amiezile de vară erau lungi. Nu se întunecase încă. Deodată Tom se opri din fluierat. I se ivise în faţă un străin, un băiat puţintel mai mare ca el. Un nou venit, de orice vârstă, băiat sau fată, stârnea vâlvă mare în biet târguşorul St. Petersburgl! Şi unde mai pui că băiatul ăsta era şi frumos îmbrăcat —auzi colo: îmbrăcat frumos în zi de lucru! Nemaipomenit! Purta o pălăriuţă frumoasă, o hăinuţă din postav albastru, încheiată până-n gât, nou-nouţă şi curată, ca scoasă din cutie, pantalonii la fel. Şi avea şi ghete în picioare, deşi nu era decât vineri; cravată la gât —o panglică colorată, de toată frumuseţea — şi o mutră de orăşan care pe Tom îl scotea din sărite. Şi cu cât se zgâia la minunea asta grozavă, cu atât era mai scârbit de găteala străinului si cu atât îi părea propria lui îmbrăcăminte mai jerpelită.   Amândoi stăteau şi se uitau unul la altul fără să scoată o vorbă. Când unul făcea vreo mişcare, celălalt se mişca şi el, dar tot în lături, roată. Se priveau mereu faţă-n faţă, pândindu-se ca doi cocoşi. în cele din urmă, Tom spuse: — Dacă vreau, te bat de te snopesc!  — încearcă, dacă-ţi dă mâna!  — De ce să nu-mi dea?  — Uite-aşa, că nu poţi î — Eu nu pooot?...  — Vezi bine că nu!  — Ba pot foarte bine!  — Ba nu poţi!  — Ba pot!  — Ba nu poţi!  Tăcere încordată. Şi iar Tom: — Cum te cheamă?  — Ce te priveşte? Ai ceva de împărţit cu mine?  — O să-ţi arăt eu acuşi ce am şi ce n-am!  — N-ai decât să-mi arăţi!  — Mai zi o dată şi vezi tu ce păţeşti î  — Poftim că mai zic o dată!  — Te crezi mare deştept, ai? Dacă vreau, c-o mână te fac pilaf.  — Nu zău? Aş vrea să-o văd şi p-asta! Numa' gura-i de tine.   — Ba vezi tu ce bătaie-ţi trag, dacă mai faci mult pe nebunu'.  — Nu mai spune! Uite, mor ele frică!  — Deşteptule! Crezi că-i cine ştie ce de capul tău! Ia uite la el pălărie!  — Ce-ai tu cu pălăria mea? înghite-o dacă nu-ţi place! Să pofteşti să te-atingi de ea... Care îndrăzneşte, praf îl fac.    — Lăudărosule!  — Lăudăros eşti tu!  — Eşti un mincinos, asta e, şi ţi-e frică să te baţi.  — Mie, frică? Mă bat cu tine numa c-o mână.  — Dacă mai îndrugi multe, iau o piatră şi-ti fac capul chiseliţă.  — Nu mai spune!  — Vezi tu acuşica!  — Hai, să te văd! îţi turuie gura, atâta ştii! De ce nu dai? De frică!  — Mie, frică?  — Da, ţie.  — Ba nu mi-e frică deloc.  — Ba ţi-e.    Iar pauză, iar priviri sfidătoare, iar ţopăieli unul împrejurul celuilalt. Curând stăteau umăr la umăr. Tom spuse: —  Cară-te de-aici !  — Cară-te tu!  — Nici nu mă gândesc.  —  Nici eu.  Acum se propteau fiecare ţeapăn într-un picior, îmbrâncindu-se din răsputeri şi înfruntânduse, cu scăpărări de ură în priviri. Dar nici unul nu-l putea clinti din loc pe celălalt. Se opintiră ce se opintiră, pîn li se sui tot sângele în obraz, apoi încetul cu încetul îşi muiară încordarea, fără a se slăbi o clipă din ochi. Tom rupse cel dintâi tăcerea:             — Eşti un laş şi un papă-lapte. O să te spui Iu' frate-miu ăl mare. Să vezi ce-o să păţeşti! El, dacă-şi pune mintea cu tine, te striveşte numa c-un deşt!    — Nu mai pot eu de frate-tu! Eu am un frate mai mare ca al tău —şi, dacă vrea, dă de-a azvârlita cu-al tău tocmai peste gardu' ăla. (Amândoi fraţii erau născociţi.)  — Minţi!  — Aşa crezi  tu !  Atunci Tom, îndârjit, trase o linie în ţărână, cu degetul mare de la picior, si spuse: — Dacă-ndrăzneşti să treci peste asta, te zvânt în bătaie, încearcă şi-ai să vezi. Băiatul cel străin păşi îndată peste linie, spunând:    — Ia să te vedem, moară neferecată ce eşti!  — Mă, să nu mă scoţi din sărite, atâta-ţi spun!  — Am văzut eu de mult că numa' gura-i de tine, da' când e vorba de bătaie...  —  Mă nenorocitule! Al naibii să fiu dacă nu te bat pa două parale.  Băiatul cel străin scoase din buzunar doi bani mari de aramă şi-i întinse batjocoritor. Tom îl plesni peste mână, de-i zburară banii cât colo.   O clipă mai târziu, am în doi băieţii se rostogoleau si se tăvăleau prin ţărână, încăieraţi ca doi cotoi. Se trăgeau de păr, îşi rupeau hainele, se repezeau unul în nasul celuilalt, cu pumnii, cu unghiile, acoperindu-se de praf şi de glorie. Când iureşul se potoli, prin ceaţa bătăliei putea fi zărit Tom şezând călare pe noul venit şi cărându-i la pumni cu nemiluita. — Zi că te predai! striga Tom. Celălalt se zbătea să scape, ţipa, dar de furie neputincioasă. — Zi că te predai! şi-i căra mai departe la pumni. în cele din urmă, străinul icni înăbuşit:  — Mă predau!  Tom  îl  lăsă să  se ridice  şi-i  spuse  dispreţuitor: — Altă dată să te-nveţi minte să mai faci pe grozavu'!   Băiatul cel străin o luă din loc, scuturându-şi hainele, sughiţând şi smiorcăindu-se. Din când în când, se mai uita înapoi, dând din cap şi ameninţîndu-l pe Tom că o să-i arate el „când l-o prinde". Torn răspundea cu vorbe de ocară, se umfla în pene... Când întoarse spatele, dând să plece, celălalt se repezi, luă o piatră de pe jos şi zvîrrr... îl lovi pe Tom drept între umeri, apoi, făcând stânga-mprejur, o rupse la fugă, sprinten ca o căprioară. Tom îl fugări pe ticălos pîn acasă la el, aflând cu prilejul acesta si unde locuia. După aceea, rămase acolo câtva timp, ocupând o poziţie strategică în faţa porţii şi sfidîndu-l pe inamic, doar, doar o ieşi afară; dar inamicul se mulţumea să se strâmbe la el de la fereastră, făcându-se că nu vede provocarea, în cele din urmă apăru mama inamicului, care îl făcu pe Tom cu ou şi cu oţet, numindu-l derbedeu, prost-crescut, mojic, si poftindu-l să plece. Neavînd încotro, Tom se văzu nevoit să părăsească poziţia, nu însă înainte de a s pune „c-o să aibă el grijă de băiatul ăla".   Ajunse acasă pe întuneric; se caţără cu luare-aminte pe fereastră, dar, când să sară, întâlni un obstacol neaşteptat în persoana mătuşii Polly, care pândea la geam. Când văzu ea în ce hal îi erau hainele, intenţia de a-l pune să lucreze duminică drept pedeapsă se prefăcu în hotărâre de neclintit.   descărcare carte.......