Anton Pavlovici Cehov

Anton Pavlovici Cehov  -  Unchiul  Vanea - Scene din viaţa la ţară în patru acte (1897) Personaje: SEREBREAKOV   ALBXANDR    VLADIMIROVICI, profesor universitar la pensie ELENA ANDREEVNA, soţia lui, 27 de ani SOFIA ALEXNDROVNA (SONIA), fiica lui din prima căsătorie VOINIȚKAIA MARIA VASILIEVNA, văduvă de consilier, mama primei soţii a profesorului VOINIŢKI IVAN PETROVICI, fiul ei ASTROV MIHAIL LVOVICI, medic TBLEGHIN ILTA ILIGI, proprietar scăpătat MARINA, dădacă bătrână Un argat.  Acţiunea se petrece la conacul lui Serebreakov.  ACTUL ÎNTÎI  Un parc. Se vede o aripă de casă, cu terasă. Pe alee, sub un plop bătrân, o masă pregătită pentru ceai. Scaune, bănci, pe una din ele o chitară. Nu departe de masă, un scrânciob. Ora trei după masă. Cerul înnorat. MARINA (puhavă, bătrână, cu mişcări încete, stă lângă samovar, împletind un ciorap, în timp ce Astrov se plimbă în preajma ei. Îi umple paharul): Bea, tătucule! ASTROV  (luând fără poftă paharul): N-am chef! MARINA: Dar un păhărel de vodcă ai  bea? ASTROV: Nu, nu beau în fiecare zi. Şi apoi, e şi zăduf. (Pauză.) Câţi ani să fie de când ne cunoaştem, dădacă? MARINA (pe gânduri): Câţi? Dumnezeu ştie... Ai veni pe meleagurile astea... Ia să vedem... Trăia încă Vera Petrdvna, mama Scnecikăi. Pe vremea ei ai venit la noi două ierni în şir... Păi de atunci se cheamă că au trecut cern unsprezece ani. (Gândindu-se.) Ba, poate, şi mai mult... ASTROV: M-am schimbat mult de-atunci? MARINA: Mult. Erai tânăr, frumos... Acum, ai îmbătrânit. Şi parcă şi frumuseţea ţi-e altfel. Şi-apoi, dacă-i vorba, mai bei şi câte un păhărel de vodcă! ASTROV: Da... în zece ani am ajuns să fiu alt cm. Care o fi pricina? Am lucrat prea mult, dădacă. De dimineaţă până seara în picioare, să nu ştii ce-i odihna, iar noaptea, când te vâri în aşternut, ţi-e tot frică sa nu te cheme cumva la vreun bolnav. De când ne-am cunoscut n-am avut nici o zi liberă. Cum să nu îmbătrâneşti? Că şi viaţa e plicticoasă, idioată, murdară... Te trage la fund viaţa asta! In jurul tău numai oameni scrântiţi, peste tot oameni scrântiţi şi dacă trăieşti cu ei doi-trei ani, încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama, ajungi să te scrânteşti şi tu... Asta e soarta. (îşi răsuceşte mustaţa lungă.) Lungă mi-a mai crescut mustaţa! Tâmpită mustaţă! Am ajuns şi eu să fiu un om scrântit, dădacă. De prostit încă nu m-am prostit, mulţumesc lui Dumnezeu, creierii îmi sânt încă la locul lor, dar parcă mi s-au tocit simţurile. Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, nu iubesc pe nimeni... Uite, numai pe tine te iubesc. (O sărută pe cap.) Gând eram copil, am avut şi eu o dădacă. Semăna cu tine. MARINA:  Poate vrei să mănânci? ASTROV: Nu. în postul mare, în a treia săptămână, am plecat la Maliţkoe. Bântuia molima... Tifos exantematic. Zăceau toţi în bordeie, claie peste grămadă... Murdărie, duhoare, fum... Viţei pe jos, de-a valma cu bolnavii, şi purceii tot acolo. M-am zbătut toată ziua, n-am stat jos o clipă, nici o picătură de apă n-am pus în gură. Dar când m-am întors acasă, crezi că m-au lăsat să răsuflu? Mi-au adus un acar de la gară. L-am întins pe masă să-l operez, iar el s-a apucat să-mi moară sub cloroform. Şi, uite, când nu trebuia, m-au năpădit simţămintele şi a început să mă mustre cugetul, ca şi cum aş fi vrut într-adins să-l omor. Şi atunci m-am aşezat, am închis ochii — uite-aşa, ca acum — şi m-am gândit: ne vor pomeni oare, cu o vorbă bună, cei ce vor trăi cu o sută, două sute de ani după noi şi cărora azi le croim drumul? Eu cred că nu ne vor pomeni, dădacă! MARINA: Oamenii nu! Dar Dumnezeu o să-şi aducă aminte. ASTROV:  Bine-ai spus,  dădacă!  Uite,  îţi  mulţumesc. (Intră Voiniţkl.) VOINIŢKI (iese din casă, a dormit după dejun şi-i e faţa umflată de somn. Se aşezi pe bancă, îndreptându-şi cracată elegantă): Da...   (Pauză.) Da... ASTROV: Ai dormit bine? VOINIŢKI: Da, foarte bine. (Cască.) De când trăieşte aici profesorul cu nevastă-sa, viaţa mi s-a dat peste cap... Nu dorm la vreme, la masă mănânc fel de fel de sosuri picante, beau vin... Astea nu-s sănătoase. înainte nu aveam nici o clipă de răgaz. Lucram împreună cu Sonia, cu cât    spor nu mai e nevoie să-ţi spun. Acum munceşte numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau... Nu e bine! MARINA (dând din cap): Şi ce mai rânduială la noi! Profesorul se scoală la amiază, iar samovarul fierbe şi-1 aşteaptă toată dimineaţa. Până să vină ei, ne aşezam la masă la unu, ca toţi oamenii, dar de când sânt ei aici mâncăm la şapte seara! Noaptea, profesorul citeşte şi scrie, iar la două, deodată soneria... Ce s-a întâmplat, măiculiţă? Vrea ceai! Du-te de trezeşte toată lumea pentru el şi pune-i samovarul... Ce mai rânduială! ASTROV: Şi mult o să mai stea pe-aici? VOINIŢKI (fluieră): O sută de ani. Profesorul s-a hotărât să se stabilească aici. MARINA: Uite şi acum: de două ceasuri stă samovarul pe masă şi ei s-au dus la plimbare. VOINIŢKI: Iată-i că vin! Nu te prăpădi cu firea! (Se aud  glasuri din  fundul parcului  vin  Serebreakov, Elena Andreevna, Sonia şi Teleghin, care se  întorc de la plimbare.) SEREBREAKOV: Foarte frumos, foarte frumos. Priveliştile sânt minunate. TELEGHIN: într-adevăr deosebite, excelenţă! SONIA: Tată, mâine mergem la ocolul silvic. Vii cu noi? VOINIŢKI: Poftiţi, vă rog, la ceai! SEREBREAKOV: Fiţi buni, dragii mei, şi trimiteţi-mi ceaiul în biroul meu. Mai am încă de lucru astăzi. SONIA: Sunt sigură că o să-ţi placă la ocolul silvic. (Elena Anireevna,  Serebreakov şi Sonia   intră în casă. Teleghin se aşeză la masă, lângă Marina.) VOINIŢKI: E cald şi zăduf, dar marele nostru învăţat cară cu el paltonul, galoşii, mănuşile şi umbrela. ASTROV: Se îngrijeşte omul. VOINIŢKI: Şi ea ce frumoasă e! Ce frumoasă! în viaţa mea n-am văzut o femeie mai frumoasă! TELEGHIN: Eu, Măria Timofeevna, fie că m-aş plimba pe câmp, sau într-o grădină la umbră, fie că aş privi masa asta — simt întotdeauna o fericire nespusă. Vremea e minunată, păsările cântă, trăim în pace şi bună-nţelegere... ce ne mai trebuie? (Lulndpaharul.) îţi mulţumesc din toată inima! VOINIŢKI  (visător): Ochii ei... Minunată femeie! ASTROV: Povesteşte-ne ceva, Ivan Petrovici! VOINIŢKI   (moale): Ce să-ţi povestesc? ASTROV: Nu-i nimic nou? VOINIŢKI: Nimic. Toate-s vechi. Eu sunt acelaşi ca pe vremuri, ba poate şi mai rău, fiindcă m-am lăsat, m-am dat lenii, nu fac nimic, ci doar bombănesc toată ziua, ca moşnegii. Maman, bătrâna mea gaiţă, tot mai ciripeşte despre emanciparea femeii. Cu un ochi se uită-n fundul gropii şi cu celălalt caută în cărţile ei savante semnele unei vieţi noi! ASTROV: Şi profesorul? VOINIŢKI: Profesorul, ca şi mai înainte, stă în cabinetul lui şi scrie de dimineaţă până noaptea târziu. „Scrie-mi ode nesfârşite cu frunţile-ncruntate, dar laurii şi fala nu vor să se arate..." Biata hârtie! Mai bine şi-ar scrie biografia! Grozav subiect! Mă-nţelegi! Un profesor ieşit la pensie, un hodorog, o caricatură de savant bătrân. Podagră, reumatism, migrene, iar de gelozie şi invidie i s-a umflat şi ficatul. Şi dihania asta trăieşte pe moşia primei sale soţii, şi nu de plăcere, ci pentru că buzunarul nu-i îngăduie să trăiască la oraş. Se plânge mereu de nenorocirile lui, deşi în realitate e nespus de fericit. (Nervos.) Gândeşte-te numai ce noroc a avut! Fiul unui biet ţârcovnic, intră la seminar, reuşeşte apoi să obţină gradele universitare, ba şi o catedră! Ajunge excelenţă, ginerele unui senator şi aşa mai departe. De altfel, toate astea nu au nici o importanţă. Dar ascultă altceva! De douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muchie, omul acesta ţine prelegeri şi scrie despre artă, fără să înţeleagă o iotă! De douăzeci şi cinci de ani rumegă părerile altora despre realism sau naturalism şi alte bazaconii. De douăzeci şi cinci de ani ţine prelegeri şi scrie despre ceea ce oamenii inteligenţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Adică de douăzeci şi cinci de ani bate apa în piuă. Şi în acelaşi timp, ce îngâmfare! Ce ifose! A ieşit la pensie şi nu-l cunoaşte nimeni. E absolut necunoscut. Va să zică douăzeci şi cinci de ani a ocupat locul altuia. Şi uită-te la el cum calcă de parcă e un semizeu. ASTROV: Pare-mi-se că-l invidiezi! VOINIŢKI: Da. Află că-l invidiez! Şi ce trecere are la femei! Nici un Don Juan n-a cunoscut un succes ca al lui. Nevasta lui dintâi, sora mea, era o fiinţă încântătoare, blajină, curată ca cerul ăsta albastru, nobilă, generoasă. A avut mai mulţi adoratori decât a avut el discipoli, dar îl iubea cum numai îngerii curaţi pot iubi alte fiinţe tot atât de curate ca şi ei. Mama mea, soacra lui, până şi astăzi îl adoră şi e cuprinsă în faţa lui de un fel de teamă sacră. A doua soţie, o femeie frumoasă şi deşteaptă — ai văzut-o adineauri — s-â căsătorit cu el, om bătrân, şi i-a jertfit tinereţea, frumuseţea, libertatea şi strălucirea ei. Şi mă întreb de ce? Pentru ce? ASTROV: Şi îi este credincioasă profesorului? VOINIŢKI: Din păcate, da! ASTROV:   De  ce  „din păcate"? VOINIŢKI: Pentru că fidelitatea asta e falsă de la început până la sfârşit. Are multă retorică în ea, dar nici un pic de logică. E imoral să înşeli un soţ bătrân, pe care nu-l poţi suferi. Dar să înăbuşi în tine tinereţea şi sentimentele adevărate — asta nu e  imoral? TELEGHIN (cu ton plângăreţ): Vanea, nu-mi place când te aud vorbind aşa. Zău! Spun drept... Şi femeia care-şi înşeală soţul, ca şi bărbatul care-şi înşeală soţia sunt în stare să-şi trădeze şi ţara! VOINIŢKI (supărat): Ţine-ţi gura, Ciupitule! TELEGHIN: Lasă-mă să vorbesc, Vanea. Soţia mea a fugit de la mine cu iubitul ei chiar a doua zi după nuntă, din cauza înfăţişării mele nu prea atrăgătoare. Eu, după asta, nu m-am abătut de la datorie. O iubesc şi acum şi-i sunt credincios, o ajut cu ce pot şi i-am dat toată averea pentru întreţinerea copiilor pe care i-a avut cu bărbatul pe care l-a iubit.' Am pierdut fericirea, dar mi-am păstrat mândria. Şi ea? Tinereţea i s-a dus; frumuseţea, sub puterea legilor firii, i s-a ofilit, omul pe care-l iubea a murit... Ce i-a rămas? (Intră Sonia şi Elena Andreevna, apoi Măria Vasilievna cu o carte. Se aşeză şi citeşte; i se dă ceai. Ea bea fără a se uita la ceilalţi.) SONIA (grăbită, către Marina): Au venit ţăranii, dădacă. Du-te şi vorbeşte cu ei. Las' că servesc eu ceaiul. (Toarnă ceaiul.) (Marina iese. Elena Andreevna îşi ia   ceaşca şi bea ceaiul, aşezată In scrânciob.) ASTROV (către Elena Andreevna): Am venit să-l văd pe soţul dumneavoastră. Mi-aţi scris că e greu bolnav, că are reumatism şi nu mai ştiu ce! Dar se pare că e sănătos tun. ELENA ANDREEVNA. Aseară nu i-a fost bine. Se plângea de dureri de picioare. Dar astăzi i-au trecut... ASTROV: Eu însă eram să-mi rup gâtul întinzând-o treizeci de verste! Nu face nimic. Nu-i pentru prima dată. Dar de vreme ce tot sunt aici, am să rămân până mâine şi am să-mi scot din pagubă cu somnul. Cel puţin am să dorm quantum satis1. SONIA: Foarte bine. Rămâi atât de rar să dormi la noi! Sunt sigură că nici n-ai mâncat. ASTROV:   E adevărat.   N-am   mâncat. SONIA: Tocmai bine. Vei mânca la noi. Acum luăm prânzul la ora şapte. (îşi bea ceaiul.) Da ceaiul ăsta e rece! TELEGHIN: Da, samovarul s-a răcit aproape de tot. ELENA ANDREEVNA. Nu face nimic, Ivan Ivanîci, îl vom bea şi rece. TELEGHIN: Mă iertaţi, nu Ivan Ivanîci, ci Ilia Ilici... Ilia Ilici Teleghin... Sau, cum îmi spun unii, din pricina feţei mele ciupite de vărsat: Ciupitul. Am botezat-o pe Sonia, şi excelenţa-sa, soţul dumneavoastră, mă cunoaşte foarte bine. Acum locuiesc pe proprietatea dumneavoastră şi dacă aţi binevoit să observaţi, iau în fiecare zi masa la dumneavoastră. SONIA: Ilia Ilici e ajutorul nostru. Mâna noastră dreaptă. (Afectuoasă.) Nasule, să-ţi mai pun o ceaşcă, nasule? MARIA VASILIEVNA: Ah! SONIA: Ce e bunicuţă? MARIA VASILIEVNA: Am uitat să-i spun ceva lui Alexandr... Mi-am pierdut memoria... Azi am primit o scrisoare de Ia Pavel Alexeevici de la Harkov... Ne-a trimis o nouă broşură de-a  lui... ASTROV: E interesantă? MARIA VASILIEVNA: Interesantă, dar oarecum ciudată. Tăgăduieşte tot ce a apărat cu şapte ani în urmă. E înfiorător! VOINIŢKI: Nu e nimic înfiorător! Maman, bea-ţi ceaiul! MARIA VASILIEVNA: Bine, dar vreau să vorbesc! VOINIŢKI: De cincizeci de ani nu facem altceva decât să vorbim şi iar să vorbim şi să citim broşuri. Ar fi timpul să-ncetăm. MARIA VASILIEVNA: Nu ştiu de ce nu-ţi place când vorbesc eu. Iartă-mă, Jean, dar în ultimul an te-ai schimbat atât, încât nu te mai recunosc... Erai un om cu convingeri precise, o personalitate luminoasă... VOINIŢKI: O da, eram o personalitate luminoasă, care nu mai lumina pe nimeni. (Pauză.) Am fost o personalitate luminoasă! Altă glumă mai usturătoare nici nu mi s-ar putea spune. Am patruzeci şi şapte de ani. Până acum un an m-am străduit, ca şi voi, să-mi întunec într-adins vederea ce prosteşte mi-am pierdut timpul, când aş fi putut avea tot ce nu-mi mai îngăduie acum bătrâneţea să am! SONIA: Unchiule Vanea,  e plictisitor! MARIA VASILIEVNA (către fiul ei): S-ar spune că vrei să dai vina pe convingerile tale de odinioară... Dar nu sunt ele de vină, ci tu... Ai uitat că o convingere prin ea însăşi nu «e nimic, e literă moartă... Ar fi trebuit fapte. VOINIŢKI: Fapte? Nu toată lumea e în stare să fie un pcrpetuum mobile mâzgălitor de hârtie, ca Herr profesor al dumitale. MARIA VASILIEVNA: Ce vrei să spui cu asta? SONIA (rugător): Bunicuţă, unchiule Vanea! Vă rog! Vă rog mult!... VOINIŢKI: Tac! Tac şi-mi cer iertare. (Pauză.) ELENA  ANDREEVNA: Ce vreme frumoasă e azi! Nu e cald de loc... (Pauză.) VOINIŢKI: E o vreme tocmai bună să te spânzuri... (Teleghin îşi acordează chitara.   Marina   umblă în    jurul casei şi cheamă găinile.) MARINA: Pui, pui, pui... SONIA: Dădacă, de ce-au venit ţăranii? MARINA: Vechea poveste. Tot locul ăla nelucrat. Pui,, pui, pui... SONIA:   Pe cine chemi? MARINA: Pestriţa a scăpat cu puii. Să nu-i înhaţe gaia. (Pleacă.) (Teleghin cântă o   polcă. Toţi ascultă in tăcere. Intră un argat.) ARGATUL: Domnul doctor e aici? (Către Astrov.) Vă rog, Mihail Lvovici, au venit după dumneavoastră. ASTROV:   De unde? ARGATUL:   De la fabrică. ASTROV (înciudat): Foarte mulţumesc. Ce să-i faci?... Trebuie să mă duc. (îşi caută şapca din ochi.) Ce păcat f Dracu să-i ia... SONIA: Adevărat, e foarte neplăcut... De la fabrică întoarce-te să iei masa cu noi. ASTROV: O să fie prea târziu. N-ai ce să-i faci!... (Către argat.) Uite ce e, drăguţule: adu-mi mai întâi un păhărel de vodcă. (Argatul iese.) N-ai ce să-i faci! (Găseşte şapca.) într-o piesă a lui Ostrovski e un personaj cu mustaţă mare şi numai cu o fărâmă de minte. Ăla sunt eu... Aşadar, doamnelor, domnilor, am onoarea! (Către Elena Andreevna.) Dacă o să vă abateţi vreodată pe la mine, uite, împreună cu Sofia Alexandrovna, o să mă bucur din toată inima. Am o moşioară nu prea mare, cu totul vreo treizeci de deseatine, dar dacă vă interesează, am o livadă model şi o pepinieră cum nu găseşti la o mie de verste împrejur. Alături de mine e ocolul silvic... Şeful ocolului e bătrân şi mereu bolnav, aşa că, la drept vorbind, eu duc toate treburile. ELENA ANDREEVNA. Mi s-a spus că vă plac pădurile. Desigur că asta poate să fie de mare folos. Dar nu vă îndepărtează, oare, de la adevărata dumneavoastră menire? Sunteţi medic! ASTROV: Numai Dumnezeu ştie care e adevărata noastră menire. ELENA ANDREEVNA. Şi vă interesează? ASTROV: Da, este un lucru interesant. VOINIŢKI  (ironic):  Grozav! ELENA ANDREEVNA (către Astrov): Sunteţi încă tânăr. După înfăţişare să tot aveţi treizeci şi şase, treizeci şi şapte de ani. De aceea cred că nu e chiar atât de interesantă pe cât spuneţi îndeletnicirea asta. Pădure şi iar pădure! Trebuie să fie monoton. SONIA: Nu. E cât se poate de interesant! Mihail Lvovici sădeşte în fiecare an o pădure nouă şi a primit chiar o medalie de bronz şi o diplomă. Se trudeşte să nu fie distruse pădurile bătrâne... Când îl auzi vorbind, trebuie să fii de părerea lui! Spune că pădurile sunt podoaba pământului, că-l învaţă pe om să înţeleagă frumosul şi-i dau o mare bucurie sufletească. Pădurile îndulcesc clima aspră, şi în ţările unde clima e mai blândă, omul îşi cheltuieşte mai puţin puterile în luptă cu natura. De aceea şi omul acolo e mai cumpătat şi mai blând. Oamenii de acolo sunt frumoşi, zvelţi, sensibili. Vorba lor e mai aleasă, mişcările pline de graţie. Acolo înfloresc ştiinţele şi artele, filozofia lor nu e întunecată, iar purtarea lor faţă de femei e plină de eleganţă şi nobleţe... VOINIŢKI (râzând): Bravo! Bravo! Toate astea sunt frumoase, dar nu sunt convingătoare, aşa că... (Către Astrov.) Dă-mi voie, prietene, să fac focul în sobe tot cu lemne şi să clădesc hambare tot din lemn! ASTROV: Ai putea să faci foc în sobe cu turbă şi să-ţi clădeşti hambarele din piatră. Hai, să zic, să se taie pădurile pentru nevoi; dar de ce să le distrugi? Pădurile Rusiei trosnesc sub topoare. Pier miliarde de copaci. Se nimicesc adăposturile animalelor şi păsărilor. Râurile scad şi până la urmă seacă. Privelişti minunate dispar pentru totdeauna. Şi toate astea pentru că omul leneş n-are atâta minte să se aplece şi să ridice de pe jos cu ce să se încălzească. (Către Elena Andreevna.) Nu-i aşa,doamnă? Trebuie să fii barbar, fără un pic de judecată, ca să arzi în sobă această frumuseţe, să distrugi ceea ce nu eşti în stare să faci. Omul e înzestrat cu inteligenţă şi forţă creatoare ca să sporească tot ce-i este dat, dar până acum el n-a creat, ci a distrus. Pădurile se împuţinează mereu, râurile seacă, vânatul se răreşte, clima s-a înăsprit şi pe zi ce trece pământul devine tot mai sărac şi mai urât. (Către Voiniţki.) Tu mă priveşti cu ironie şi tot ce spun ţi se pare lipsit de seriozitate. Se poate să fie intr-adevăr o ciudăţenie a mea. Totuşi, când trec pe lângă pădurile ţăranilor, pe care le-am scăpat de la tăiere, sau când aud freamătul lăstărişului sădit cu mâinile mele, simt că şi clima e oarecum în stăpânirea mea şi dacă peste o mie de ani omul va fi fericit cât de cât, asta o să fie puţin şi meritul meu. Când sădesc un mesteacăn şi-1 văd apoi cum înverzeşte şi se leagănă în vânt, mi se umple sufletul de mândrie şi... (Văzându-l pe argat care i-a adus pe tavă un păhărel de vodcă.) Totuşi... (Bea.) E timpul să plec! Dar toate astea, la urma urmei, sunt poate o ciudăţenie de a mea. Am onoarea să vă salut! (Se îndreaptă spre casă.) SONIA (îl ia de braţ şi merg împreună): Şi când mai vii pe   la  noi? ASTROV:  Nu  ştiu... SONIA: Iar o să treacă o lună?... (Astrov şi Sonia intră in casă. Măria Vasilievna şi Teleghin rămân lângă masă. Elena Andreevna şi Voiniţki se îndreaptă spre terasă.) ELENA ANDREEVNA. Ivan Petrovici, iar te-ai purtat cum nu se poate mai urât! Era neapărată nevoie s-o superi pe Măria Vasilievna vorbind de perpetuum mobile? Şi azi dimineaţă, la micul dejun, iar te-ai certat cu Alexandr. Ce lucruri meschine! VOINIŢKI: Dar dacă îl urăsc? ELENA ANDREEVNA. Pe Alexandr n-ai de ce să-l urăşti. E şi el ca toţi ceilalţi. Nu e mai rău decât dumneata. VOINIŢKI: Dacă ai putea să-ţi vezi faţa şi mişcările! Ce lene ţi-e să trăieşti! Ah, ce lene! ELENA ANDREEVNA. Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îl vorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă: „Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!" O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri: cu toţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om, şi-n curând, mulţumită vouă, nu va mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţie sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru că doctorul ăsta are dreptate: în voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic... VOINIŢKI: Nu-mi place filozofia asta! (Pauză.) ELENA ANDREEVNA. Doctorul ăsta are o faţă obosită, nervoasă. Interesantă figură! Fără îndoială că Soniei îi place. E îndrăgostită de el şi eu o înţeleg. De când sunt aici, a venit de trei ori. Dar eu sunt timidă şi n-am stat niciodată de vorbă cu el cum ar fi trebuit şi nici n-am fost prea drăguţă cu el. O fi crezând poate că sunt rea... Cred, Ivan Petrovici, că noi suntem atât de buni prieteni, fiindcă amândoi suntem aşa de plictisiţi şi de plicticoşi. Da, plicticoşi! Nu mă privi aşa, că nu-mi place! VOINIŢKI: Cum te-aş putea privi altfel, dacă te iubesc! Eşti fericirea mea, viaţa mea, tinereţea mea! Ştiu că n-am cum să fiu iubit. Sorţii mei sunt egali cu zero. Dar eu nu vreau nimic. Lasă-mă să te privesc şi să-ţi ascult glasul... ELENA ANDREEVNA. Vorbeşte mai încet. Poate să te audă   cineva. (Pornesc spre casă.) VOINIŢKI (mergând după ea): Dă-mi numai voie să-ţi vorbesc de dragostea mea, nu mă goni! Doar atât. Şi pentru mine va fi o fericire nespusă... ELENA ANDREEVNA. Ce chin... (Amândoi intră în casă. Teleghin loveşte strunele chitarei şi cântă o polcă; Maria Vasilievna notează ceva pe marginea unei broşuri.) Cortina  ACTUL AL DOILEA Sufrageria din casa lui Ssrebreakov. Noapte. Se aude paznicul bătând toaca. Serebreakov stă într-un fotoliu în faţa ferestrei deschise, picotind, şi Elena Andreevna, alături de el, picoteşte şi ea. SEREBREAKOV   (trezindu-se): Cine e? Tu  eşti, Sonia? ELENA ANDREEVNA;  Nu.  Eu  sunt. SEREBREAKOV: Tu eşti Lenocika? Mă doare îngrozitor! ELENA ANDREEVNA: Ţi-a căzut pledul. (îi înveleşte picioarele.) Alexandr, închid fereastra! SEREBREAKOV: Nu, că mă înăbuş... Adormisem şi am-visat că piciorul meu stâng nu mai era al meu. M-a trezit o durere cumplită. Asta nu e podagră, mai degrabă reumatism. Cât e ceasul? (Pauză.) SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-1 cauţi în bibliotecă pe Batiuşkov. Mi se pare că-l avem. ELENA  ANDREEVNA:   Ce-ai   spus? SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-1 cauţi pe Batiuşkov. Îmi aduc aminte că-l avem. De ce-oi fi respirând atât de greu? ELENA ANDREEVNA. Eşti obosit. Nu dormi de două nopţi. SEREBREAKOV: Se spune că Turgheniev din podagră •a dat în angină pectorală. Mă tem să nu fie şi cu mine la fel. Afurisită, nesuferită bătrâneţe! Dracu s-o ia! De când am îmbătrânit, mi-e silă de mine. Iar vouă, tuturor, trebuie să vă fie scârba să vă uitaţi la mine. ELENA ANDREEVNA. Vorbeşti de bătrâneţea ta ca şi cum noi toţi am fi vinovaţi de ea. SEREBREAKOV: Tu eşti cea dintâi căreia trebuia să-i fie silă de mine. (Elena Andreevna pleacă de lingă el şi se aşează mai departe.) Şi desigur că ai dreptate. Nu sunt prost, te-nţeleg. Eşti tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăieşti,, dar eu sunt bătrân, aproape un cadavru. Ce să-i fac? Parcă eu nu-nţeleg! E o prostie că mai trăiesc! Dar aşteaptă că am să vă eliberez pe toţi, în curând. N-am s-o mai duc multă vreme. ELENA ANDREEVNA.  Nu mai pot!  Pentru numele lui Dumnezeu, taci odată! SEREBREAKOV: După voi s-ar zice că toţi sunteţi sleiţi,. că tânjiţi, că vă pierdeţi tinereţea din pricina mea şi că numai eu mă bucur de viaţă. Nu-i aşa? ELENA ANDREEVNA. Taci! Nu vezi cât mă chinuieşti? SEREBREAKOV: Fireşte, chinuiesc pe toată lumea.' ELENA ANDREEVNA (printre lacrimi): Nu mai pot să rabd... Spune-mi odată ce vrei? SEREBREAKOV: Nu vreau nimic. ELENA ANDREEVNA. Atunci taci. Te rog să taci! SEREBREAKOV: Curios! Când vorbeşte Ivan Petrovici sau bătrâna asta idioată de Măria Vasilievna, toţi ascultă fără să sufle. Şi e destul ca să spun şi eu o vorbă, pentru ca toţi să vă simţiţi nenorociţi. Până şi de glasul meu vă e silă.. Să zicem că aş fi nesuferit, egoist, despotic! Dar nici la bătrâneţe să n-am dreptul să fiu egoist? Nici măcar atât n-am meritat? Uite, te-ntreb pe tine: n-am şi eu dreptul la o bătrâneţe tihnită, la atenţie din partea oamenilor? ELENA ANDREEVNA: Dar nimeni nu-ţi tăgăduieşte drepturile! (Fereastra se zguduie de vânt.) S-a stârnit vântul,, să-nchid fereastra! (O închide.) O să plouă. Nimeni nu-ţi tăgăduieşte drepturile. (Pauză. în parc paznicul bate toaca şi cântă ceva.) SEREBREAKOV: Să-ţi închini toată viaţa ştiinţei, să te obişnuieşti cu cabinetul tău de lucru, cu auditoriul, cu colegii — oameni respectabili — şi, deodată, din senin, să te trezeşti în cavoul ăsta, să nu vezi în fiecare zi decât oameni tâmpiţi şi să n-auzi decât nerozii... Eu vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, zgomotul... Aici, parcă sunt în surghiun! Să ai în fiecare clipă nostalgia trecutului tău, să tot urmăreşti succesele altora, să-ţi fie frică de moarte... Nu pot!... Asta e peste puterile mele. Şi culmea e că nu mi se iartă bătrâneţea! ELENA ANDREEVNA. Mai aşteaptă. Ai răbdare! Peste cinci-şase ani am să fiu bătrână şi eu. (Intră Sonia.) SONIA: Tată, tu ne-ai spus să trimitem după doctorul Astrov şi acum, după ce a venit, nu vrei să-l primeşti! Nu e frumos! Am pus degeaba omul pe drumuri... SEREBREAKOV: Ce să-mi facă mie Astrov al tău? Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie! SONIA: Bine, nu putem aduce pentru podagra ta o întreagă facultate de medicină! SEREBREAKOV: Nici nu vreau să stau de vorbă cu un smintit ca el. SONIA: Cum crezi. (Se aşează.) Mi-e totuna. SEREBREAKOV:  Cât e ceasul? ELENA   ANDREEVNA:  Aproape  unu. SEREBREAKOV: Ce zăduf! Sonia, dă-mi picăturile de pe masă. SONIA: Numaidecât!  (I le dă.) SEREBREAKOV (enervat): Ah, nu astea! Nimeni nu-i în stare să-ţi facă ceva. SONIA: Te rog, fără capricii! Unora le-o fi plăcând poate, dar pe mine scuteşte-mă! Nu-mi place. Şi nici n-am timp, mâine trebuie să mă scol de dimineaţă, că începe cositul finului. (Intră Voiniţki, în halat şi cu o luminare.) VOINIŢKI: Vine furtună. (Fulgeră.) Uite-o! Helene şi tu, Sonia, duceţi-vă la culcare. Am venit să vă schimb! SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsaţi cu el! O să mă omoare cu vorba! VOINIŢKI: Dar trebuie să le laşi să se odihnească. N-au dormit de două nopţi. SEREBREAKOV: N-au decât să se culce, dar pleacă şi tu. îţi mulţumesc. Te implor! În numele prieteniei noastre de altădată, nu stărui! O să stăm de vorbă mai târziu. VOINIŢKI (zâmbind): În numele prieteniei noastre de altădată... De altădată... SONIA: Da taci odată, unchiule Vanea! SEREBREAKOV (soţiei): Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să mă omoare cu vorba! VOINIŢKI:   începe să fie caraghios! (Intră Marina cu o lumânare.)  SONIA: Mai bine te-ai culca, dădacă, e târziu! MARINA: Nici n-am luat samovarul de pe masă. Nu mai ajungi să te culci. SEREBREAKOV: Vechea poveste! Nimeni nu doarme, toţi sunt istoviţi, numai eu sunt în culmea fericirii... MARINA (se apropie de Serebreakov, cu duioşie): Ce-i, tătucule? Te doare? Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie... (îi îndreaptă pledul.) Asta e o boală. veche la dumneata. Răposata Vera Petrovna, mama Soniei, nu dormea nopţi de-a rândul, chinuindu-se cu îngrijirile... că tare mult te iubea... (Pauză.) Bătrânii sunt ca ăi mici, vor să fie căinaţi. Dar nimeni nu-i plânge pe-bătrâni. (îl sărută pe umăr.) Haidem la culcare... tătucule.Haidem, sufleţelul meu!... Am să-ţi dau nişte ceai de tei şi am să-ţi încălzesc picioruşele... Am să mă rog Domnului pentru   dumneata... SEREBREAKOV (mişcat): Să mergem, Marina! MARINA: Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie! (îl conduce ajutată de Sonia.) Şi Vera Petrovna, pe vremuri, se necăjea şi plângea mereu... Tu, Soniuşka, erai încă mică şi prostuţă pe-atunci... Hai, tătucule, hai!... (Serebreakov, Sonia şi Marina ies.) ELENA ANDREEVNA. Mă istoveşte. Abia mă ţin picioarele! VOINIŢKI: Pe dumneata te istoveşte el, dar eu mă istovesc pe mine! Asta e a treia noapte de când nu dorm. ELENA ANDREEVNA. Parcă e un blestem pe casa asta! Mama dumitale, în afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toţi; profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se teme; Sonia se supără pe tatăl ei, se supără pe mine şi nu-mi vorbeşte de două săptămâni. Dumneata nu poţi să-l suferi pe soţul meu şi o dispreţuieşti pe faţă pe mama dumitale. Eu sunt enervată şi mi-a venit astăzi de vreo douăzeci de ori să plâng... parcă e un blestem pe casa asta! VOINIŢKI: Să lăsăm filozofia! ELENA ANDREEVNA. Dumneata, Ivan Petrovici, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se prăpădeşte nu din cauza tâlharilor, nici din cauza incendiilor, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte... Rostul dumitale ar fi nu să bombăneşti, ci să-i împaci pe toţi. VOINIŢKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi. Scumpa mea...   (Îi ia mina să o sărute.) ELENA ANDREEVNA. Ce înseamnă asta? (îşi trage mâna.) Pleacă, te rog! VOINIŢKI: Ploaia o să treacă îndată şi natura toată o să se învioreze şi o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă învioreze... Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Astea-s viaţa şi dragostea mea. Unde să le pun, ce să fac cu ele? Sentimentele mele se prăpădesc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Şi mă prăpădesc şi eu... ELENA ANDREEVNA. Când îmi vorbeşti de dragostea dumitale, mintea mi se-ntunecă şi nu ştiu ce să-ţi răspund. Iartă-mă, dar nu-ţi pot spune nimic. (Dă să plece.) Noapte bună! VOINIŢKI (aşezându-i-se în cale): Şi dacă ai şti cât sufăr la gândul că în aceeaşi casă, alături de mine, se iroseşte o altă viaţă — a dumitale! Ce mai aştepţi? Ce blestemată filozofie te ţine? înţelege odată, înţelege!... ELENA ANDREEVNA (cu ochii aţintiţi asupra lui): Ivan Petrovici, eşti beat! VOINIŢKI: Se poate, se prea poate! ELENA ANDREEVNA.  Unde-i  doctorul? VOINIŢKI: E dincolo... la mine, doarme. Se poate, se prea poate... Toate-s cu putinţă! ELENA ANDREEVNA. Şi astăzi ai băut! De ce? VOINIŢKI: Când bei, mâi seamănă puţin a viaţă... Lasă-mă să beau, Helene! ELENA ANDREEVNA. înainte nu beai niciodată şi nu vorbeai atât de mult... Du-te şi te culcă!  Mă plictiseşti! VOINIŢKI (aplecându-se să-i sărute mina): Scumpa mea... Minunea mea... ELENA ANDREEVNA (înciudată): Lasă-mă în pace! La urma urmei, e dezgustător! (Iese.) VOINIŢKI (singur): S-a dus... (Pauză.) Acum zece ani,, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea şaptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie?' Ar fi fost atât de uşor! Acum ar fi fost soţia mea...... Da.. Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna... Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în braţe, i-aş fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici". O, gânduri minunate... Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să şi râd!... Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap... De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nţelege? Retorica ei, morala ei leneşă, gândurile ei absurde despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (Pauză.) O, cum m-am înşelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înţepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru-el ca un animal! Sonia şi cu mine am stors cât am putut din moşia asta. Ca nişte chiaburi am făcut negoţ cu untdelemn,, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem ban cu ban şi să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el şi de ştiinţa lui, trăiam şi respiram numai prin el. Tot ce scria şi spunea mi se părea genial... Doamne, şi acum? Acum a ieşit la pensie, acum se vede răbojul vieţii lui. Nu va rămâne după el nici o pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înşelat... văd bine... M-am înşelat prosteşte! (Intră Astrov, în haină, fără jiletcă şi fără cravată,   puţin băut. După el Teleghin cu chitara.) ASTROV: Haide, cântă! TELEGHIN: Da doarme toată lumea! ASTROV: Cântă! (Teleghin cântă în surdină.) Eşti singur? (Către Voiniţki.) Doamnele au plecat? (Punându-şi mâinile în şold, cântă încet.) „Casaşi cuptor te cară, gospodarul doarme afară"... M-a trezit furtuna... Ce mai ploicică! Cât o fi  ceasul? VOINIŢKI: Dracu ştie! ASTROV:   Parc-am  auzit   glasul   Elenei   Andreevna?... VOINIŢKI: Adineauri a fost aici. ASTROV: Straşnică femeie! (Priveşte flacoanele de pe masă.) Doctorii! De unde nu sunt reţete! De la Harkov, de la Moscova, de la Tuia... A umplut toate oraşele cu podagra lui! E bolnav cu adevărat, sau se preface? VOINIŢKI:  Ba  e bolnav! (Pauză.) ASTROV: De ce eşti astăzi atât de trist? Ţi-e milă de profesor? VOINIŢKI: Lasă-mă în pace! ASTROV: Sau poate că eşti îndrăgostit de nevasta lui? VOINIŢKI:   E  prietena   mea. ASTROV: Atât de repede? VOINIŢKI: Ce vrea să zică acest: „Atât de repede"? ASTROV: O femeie nu poate fi prietenă cu un bărbat decât numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi iubită, şi abia la urmă prietenă. VOINIŢKI: Trivială filozofie! ASTROV: Ce-ai spus? Da... Trebuie să mărturisesc: încep să mă ticăloşesc. Vezi, sunt şi beat! De obicei mă îmbăt cam o dată pe lună. Când sunt în starea asta, mă simt tare neruşinat şi sunt cinic. Atunci nu-mi pasă de nimic. Fac cele mai grele operaţii, şi-mi reuşesc de minune; schiţez cele mai măreţe planuri pentru viitor. în aceste clipe nu mai cred despre mine că sunt un trăsnit, ci sunt convins că aduc omenirii un folos uriaş... Uriaş! în clipele astea am un sistem filozofic al meu propriu şi voi toţi, fraţilor, îmi păreţi nişte gângănii... nişte microbi. (Către Teleghin.) Cântă, Ciupitule! TELEGHIN: Din toată inima pentru tine, drăguţule, dar înţelege odată că dorm toţi ai casei! ASTROV: Cântă, îţi spun! (Teleghin cântă încet.) Ar trebui să bem ceva. Haidem dincolo! Mi se pare că ne-a mai rămas puţin coniac. Iar când s-o face ziuă, s-o ştergem la mine acasă. Ne-am înţeles? Am un infirmier care nu spune niciodată: „Ne-am înţeles", ci: „M-am înţeles". Un pungaş fără pereche... Atunci .,m-am înţeles"? (Văzând-o pe Sonia, care intră.) Iartă-mă că sunt fără cravată. (Iese repede; Teleghin îl urmează.) SONIA: Şi tu, unchiule Vanea, iar te-ai îmbătat cu doctorul! S-au împrietenit şoimii noştri. Ei, el e întotdeauna aşa, dar ţie ce ţi-a venit? La vârsta ta nu-ţi sade bine. VOINIŢKI: Vârsta n-are ce căuta aici... Dacă n-ai o viaţă adevărată, trăieşti cu nălucile. Tot e mai bine decât nimic! SONIA: Tot fânul nostru a fost cosit, plouă în fiecare zi, totul putrezeşte, dar tu te ţii de năluci. Te-ai lăsat cu totul de gospodărie! Muncesc singură.... E peste puterile mele... (Speriată.) Unchiule, ai lacrimi în ochi! VOINIŢKI: Da de unde lacrimi? Nu-i nimic... Fleacuri. Te-ai uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta. Scumpa mea... (îi sărută cu patimă mâna şi obrajii.) Sora mea, dragă.... De ce nu mai e printre noi? Dacă ar şti ea! O,  Doamne,  dacă ar şti! SONIA: Ce anume să ştie, unchiule? VOINIŢKI: Mi-e greu, nu ştiu cum... Nimic, nimic, drăguţo...  Lasă-mă... altă dată..:  Mă  duc.   (Iese.) SONIA (bate în uşă): Mihail Lvovici, dormi? O clipă, te rog! ASTROV (de după uşă): Numaidecât. (Apare după un timp. E în jiletcă şi cu cravată.) Ce doreşti, mă rog? SONIA: Dacă îţi place, bea dumneata singur, dar te implor, nu-l mai pune şi pe unchiul să bea. îi face rău. ASTROV: Bine. N-o să mai bem. (Pauză.) Plec numaidecât la mine-acasă. Zis şi făcut. Până înhamă caii, se crapă de ziuă. SONIA: Plouă. Aşteaptă până dimineaţă. ASTROV: Furtuna ne ocoleşte. O să ne ajungă doar câţiva strop. Plec. Şi te rog să nu mă mai chemi la tatăl dumitale. Eu îi spun că e podagră, şi el — că e reumatism. Eu îl rog să stea culcat, şi el — sade în fotoliu, iar azi nici n-a vrut să vorbească cu mine. SONIA: E un răsfăţat. (Caută în bufet.) Vrei să mănânci ceva? ASTROV: Bucuros. SONIA: Îmi place să mănânc noaptea. Mi se pare că mai e ceva în bufet. Se spune că în viaţa lui a avut mare succes la femei şi că femeile l-au răsfăţat. Uite, brânză. (Stau amân-doi Ungă bufet şi mănâncă.) ASTROV: N-am mâncat nimic astăzi, am băut numai. Caracterul tatălui dumitale nu-i  uşor de suportat.  (Ia o sticlă din bufet.) Se poate? (Bea un păhărel.) Nu e nimeni aici şi pot să vorbesc pe faţă. Cred că n-aş putea trăi nici măcar o lună la dumneavoastră. M-aş înăbuşi... Tatăl dumitale, care s-a înfundat cu totul în podagra şi în cărţile lui, unchiul Vanea cu melancolia lui, bunica dumitale şi, în sfârşit, mama dumitale vitregă... SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă? ASTROV: La om, totul trebuie să fie frumos; şi faţa şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile. E frumoasă, fără îndoială, dar... te uiţi la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vrăjeşte pe toţi cu frumuseţea ei... Şi asta-i tot. Nu cunoaşte nici un fel de îndatoriri. Alţii trebuiesc să lucreze pentru ea. E sau nu e aşa? Dar viaţa în trândăvie nu poate să rămână curată. (Pauză.) Poate că o judec prea aspru. Nici eu nu sunt mulţumit de viaţă, ca şi unchiul Vanea al dumitale. De aceea şi suntem aşa de acri amândoi. SONIA: Dumneata nu eşti mulţumit de viaţă? ASTROV: Viaţa în sine îmi place, dar viaţa asta a noastră rusească, de la ţară, viaţa asta de burtă-verde, nu pot s-o sufăr şi-o dispreţuiesc din adâncul sufletului. Iar întrucât priveşte viaţa mea proprie, zău că nu are nimic frumos în ea. Ştii când umbli noaptea printr-o pădure şi vezi o lumină licărind în depărtare, nu mai ştii nici de oboseală, nici de întuneric, nici de crengile ţepoase ce-ţi biciuiesc faţa. Ştii bine că eu muncesc ca nimeni altul în judeţ. Soarta mă biciuieşte fără răgaz. Sufăr uneori peste puteri, şi nu văd nicăieri nici o lumină înaintea mea. Pentru mine nu mai aştept nimic. Pe oameni nu-i iubesc... De mult nu mai iubesc pe nimeni. SONIA: Pe nimeni? ASTROV: Pe nimeni. Simt o oarecare duioşie, ca un fel de obişnuinţă, pentru bătrâna dumitale dădacă. Ţăranii parcă sunt toţi la fel: neluminaţi şi murdari, iar cu aşa-zişii intelectuali e greu să te împaci. Te obosesc. Toţi bunii noştri prieteni au gânduri mărunte, sentimente mărunte şi nu văd mai departe de lungul nasului. Sunt proşti, iar cei mai deştepţi şi mai răsăriţi sunt nişte isterici, roşi de autoanalize şi stăpâniţi de reflexe... Ăştia se văietă, sunt mizantropi, bârfesc în mod bolnăvicios, se apropie de om tiptil, pe la spate, îl privesc chiondorâş şi hotărăsc: „O, ăsta nu-i întreg la minte!" sau: „Acesta e o gură spartă!" Iar dacă nu ştiu ce etichetă să-ţi mai lipească pe frunte, spun: „E un om ciudat, da, foarte ciudat!" Iubesc pădurea — asta-i ciudat; nu mănânc carne — şi asta-i ciudat. Nu mai există raporturi directe, curate, libere faţă de natură şi de om! Nu şi nul (Vrea să bea.) SONIA (îl împiedică): Nu, te rog, te implor, nu mai bea! ASTROV:  De ce? SONIA: Nu-ţi sade bine de loc? Eşti un om deosebit, ai un glas cald, eşti cel mai minunat dintre toţi oamenii pe care îi cunosc. De ce vrei să semeni cu oamenii de rând care beau şi joacă cărţi? Să nu mai faci asta, te implor! Dumneata spui întotdeauna că oamenii nu creează, ci distrug doar ceea ce le e dat de sus. Acum, de ce te distrugi pe dumneata însuţi? Nu, nu trebuie, te rog, te implor! ASTROV (îi întinde mâna): N-am să mai beau. SONIA:  Dă-mi cuvântul. ASTROV: Pe cuvântul meu de onoare. SONIA (îi strânge mâna cu putere): Mulţumesc. ASTROV: Gata. M-am trezit. Vezi, sunt treaz de-a binelea şi aşa voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele. (Se uită la ceas.) Aşadar să urmăm: spuneam că mi-a trecut timpul şi că pentru mine acum e prea târziu... Am îmbătrânit, am muncit prea mult, m-am banalizat, sentimentele mi s-au tocit şi cred că nu m-aş mai putea lega de nimeni. Nu iubesc pe nimeni şi... nici nu voi mai iubi. Numai frumuseţea mă mai atrage. Nu sunt nepăsător faţă de ea. Uite, cred că dacă Elena Andreevna ar vrea, ar putea să-mi sucească capul într-o singură zi... Dar vezi, asta nu mai e dragoste, nu mai e afecţiune... (îşi acoperă ochii cu mâna şi tresare). SONIA: Ce-i cu dumneata? ASTROV: Nu-i nimic. în postul mare mi-a murit un bolnav sub cloroform. SONIA: E vremea să uiţi povestea asta. (Pauză.) Spune-mi, Mihail Lvovici... Dacă aş avea o prietenă sau o soră mai mică şi dacă ai afla că ea... să zicem... te iubeşte, ce-ai face? ASTROV (dând din umeri): Nu ştiu. Probabil... nimic. I-aş da să înţeleagă că n-o pot iubi... Şi nici nu-mi stă gândul la asta, acum. Cum-necum, e timpul să plec. La revedere, draga mea, altfel nu mai isprăvim până-n zori.  (îi strânge mâna.) Dacă-mi dai voie, am să trec prin salon; mă tem să nu mă oprească unchiul dumitale. (Pleacă.) SONIA (singură): Nu mi-a spus nimic... Sufletul şi inima lui îmi sunt încă ascunse... Dar de ce mă simt atât de fericită? (Râde de bucurie.) I-am spus: eşti un om deosebit, nobil şi ai un glas cald. Să fi fost oare nepotrivit? Glasul lui vibrează, te mângâie... Uite, parcă-l aud încă răsunând aici... Când i-am vorbit însă de o soră mai mică,n-a înţeles... (Frângându-şi mâinile.) Ce cumplit e să ştii că nu eşti frumoasă. Şi eu o ştiu, o ştiu! Duminica trecută, când am ieşit de la biserică, am auzit cum se vorbea despre mine şi o femeie a spus: „E bună, milostivă, dar păcat că e aşa de urâtă"... Urâtă... (Intră Elena Andreevna.) ELENA ANDREEVNA  (deschide fereastra): A trecut furtuna. Ce aer curat! (Pauză.) Unde e doctorul? SONIA: A plecat. (Pauză.) ELENA ANDREEVNA. Sophie! SONIA:   Da? ELENA ANDREEVNA. Până când ai să mai fii supărată pe mine? Doar nu ne-am făcut nici un rău una alteia! De ce să ne duşmănim? N-are rost... SONIA: Şi eu aveam acelaşi gând. (O îmbrăţişează.) Destul cu atâta supărare. ELENA ANDREEVNA. Bine că s-a isprăvit! (Amândouă sunt emoţionate) SONIÂ: Tata s-a culcat? ELENA ANDREEVNA. Nu. E în salon... Nu ne vorbim săptămâni întregi şi Dumnezeu ştie de ce. (Văzând bufetul deschis.)  Ce-i  aici? SONIA: A mâncat Mihail Lvovici. ELENA ANDREEVNA. Uite şi vin. Hai să bem „Bruderschaft". SONIA:  Hai! ELENA ANDREEVNA. Din acelaşi pahar... (Toarnă.) Mai bine-i aşa! Va să zică de acum încolo ne spunem „tu"? SONIA: Da, da! (Beau şi se sărută.) De mult voiam să ne împăcăm, dar, nu ştiu de ce, nu   îndrăzneam.  (Plânge.) ELENA ANDREEVNA. De ce plângi? SONIA: Nu ştiu ce am, mi-a venit aşa dintr-o dată. ELENA ANDREEVNA. Haide, haide, fii cuminte!... (Plânge şi ea.) Ce proastă sunt! Uite că acum plâng şi eu... (Pauză.) Eşti supărată pe mine fiindcă bănui că m-am măritat cu tatăl tău din interes. Dacă crezi în jurăminte, uite, mă jur: m-am căsătorit cu el din dragoste. îmi plăcea fiindcă era un om învăţat, celebru. Dar iubirea asta n-a fost adevărată, era ceva artificial. Pe atunci însă mi se părea că e adevărată. Nu e vina mea. Iar tu, chiar de la căsătoria noastră, n-ai încetat să mă chinui cu privirile tale bănuitoare. SONIA: Ei, lasă acum, că doar ne-am împăcat. Să uităm! ELENA ANDREEVNA. Nu trebuie să mă mai priveşti aşa. Nu-ţi sade bine... Trebuie să ai încredere în toată lumea, altfel nu se poate trăi. (Pauză.) SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene. Eşti fericită? ELENA ANDREEVNA. Nu ! SONIA: Ştiam... Şi încă o întrebare. Spune-mi cinstit: ai vrea să ai un soţ tânăr? ELENA ANDREEVNA. Ce copilă eşti! Nici vorbă că aş vrea. (Râde.) Ei, mai întreabă-mă ceva... SONIA: Iţi place doctorul? ELENA ANDREEVNA. Da, mult! SONIA (râde): îţi par caraghioasă, nu-i aşa? Iată, a plecat acum câteva clipe, dar parcă îi mai aud glasul şi paşii... îi văd chipul în fereastra asta întunecată! Lasă-mă să-ţi spun totul... Dar nu pot vorbi aici, mi-e ruşine. Mai bine să mergem în odaia mea, să stăm acolo de vorbă! Spune-mi drept, îţi par o caraghioasă, nu-i aşa?... Spune-mi ceva despre elf ELENA ANDREEVNA. Ce anume? SONIA: E deştept, se pricepe la toate, ştie tot... Vindecă oameni şi sădeşte păduri... ELENA ANDREEVNA. Dar nu e vorba nici de medicină, nici de păduri... înţelege, draga mea, are talent! Ştii tu ce e talentul? Curaj, minte liberă, elan... Sădeşti un copac şi te şi gândeşti ce o să fie peste o mie de ani — întrezăreşti de pe acum fericirea omenirii. Astfel de oameni sunt rari. Ei trebuie iubiţi... Bea, şi uneori e chiar grosolan...  Ei şi? Un om de talent nu poate fi fără cusur. Gândeşte-te ce viaţă duce acest doctor?! Drumuri desfundate, pline de noroaie, geruri, viforniţe, distanţe uriaşe, oameni grosolani şi sălbatici, peste tot sărăcie şi boală. în asemenea împrejurări îi este greu celui care munceşte şi se luptă zi de zi să se păstreze până la patruzeci de ani cumpătat şi fără cusur... (O sărută.) Îţi doresc din suflet să fii fericită, o meriţi... (Se ridică.) Iar eu sunt o fiinţă anostă, un personaj episodic... Şi-n muzică, şi-n casa soţului meu, şi în toate romanele mele de dragoste am fost doar un personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă mă gândesc bine, sunt foarte, foarte nenorocită. (Umblă emoţionată pe scenă.) N-am parte de fericire pe lumea asta. Aşa e ! De ce râzi? SONIA (râde, cu faţa în palme): Ce fericită sunt!...  Ce fericită! ELENA ANDREEVNA. Aş vrea să cânt la pian... Aş cânta   ceva... SONIA: Cântă! (O îmbrăţişează.) Nu pot să dorm... Cântă! ELENA ANDREEVNA. Numaidecât. Dar tatăl tău nu doarme, şi, când e bolnav, muzica îl supără. Du-te şi-1 întreabă. Dacă ne dă voie, cânt.  Du-te. SONIA: Mă duc. (Iese.) (în parc paznicul bate toaca.) ELENA ANDREEVNA. De mult n-am mai cântat la pian. Am să cânt şi am să plâng. Am să plâng ca o proastă. (Se apleacă pe fereastră.) Tu baţi toaca, Efim? GLASUL PAZNICULUI: Eu ! ELENA ANDREEVNA. Nu mai bate.   Boierul e   bolnav. GLASUL PAZNICULUI: De-i aşa, plec. (Fluieră, chemându-şi clinii.) Ei, Jucika, Malcik, Jucika! (Pauză.) SONIA (intrând în odaie): Nu-i voie! Cortina     ACTUL AL TREILEA Salon în casa lui Serebreakov. Trei uşi: în dreapta, în stânga, la mijloc. E ziuă. Voiniţki, Sonia stau jos; Elena Andreevna se plimbă pe scenă îngândurată. VOINIŢKI: Herr profesor a binevoit să-şi exprime dorinţa ca să ne adunăm cu toţii, astăzi, în acest salon, la ora unu. (Se uită la ceas.) Unu fără un sfert. Vrea să comunice ceva omenirii. ELENA ANDREEVNA. O fi având vreo treabă cu noi... VOINIŢKI: Nici un fel de treabă. Scrie prostii, bombăne, e gelos şi nimic mai mult. SONIA (pe un ton de mustrare): Unchiule! VOINIŢKI: Bine, iartă-mă. (Arătând-o pe Elena Andreevna.) Uitaţi-vă la ea. Umblă şi se leagănă de lene ce-i e. Drăguţ! Foarte drăguţ! ELENA ANDREEVNA. Iar dumneata nu ne mai slăbeşti cu bombăneala. Cum de nu ţi s-a urât? (Cu tristeţe.) Mor de plictiseală. Nu ştiu ce să fac. SONIA (dând din umeri): Treabă e destulă, numai să vrei. ELENA ANDREEVNA.  De pildă? SONIA: Vezi de gospodărie, învaţă oamenii, îngrijeşte bolnavii. Nu e destul? Când tu şi cu tata nu eraţi încă aici, unchiul Vanea şi cu mine ne duceam singuri să vindem făină   în  piaţă. ELENA ANDREEVNA. Nu mă pricep şi nici nu mă interesează. Numai în romanele de idei eroii îi instruiesc şi-i lecuiesc pe ţărani. Ce-ar fi aşa, deodată, să m-apuc să-i lecuiesc sau să-i învăţ? SONIA: Eu una nu înţeleg de ce să nu faci asta? Aşteaptă puţin şi ai să te obişnuieşti. (O îmbrăţişează.) Nu-i voie să te plictiseşti, draga mea. (Râde.) Ştiu că te plictiseşti de nu-ţi mai găseşti locul. Dar plictiseala şi trândăvia sunt molipsitoare. Uite, unchiul Vanea nu mai face nimic, se ţine după tine ca o umbră, iar eu mi-am lăsat treburile şi am venit să stau de vorbă cu tine. M-am lenevit, nu mai pot lucrai înainte, doctorul Mihail Lvovici venea la noi foarte rar, o dată pe lună, era foarte greu să-l îndupleci, dar acum vine în fiecare zi. S-a lăsat şi de păduri şi de medicină. Ne-ai vrăjit pe toţi, zău aşa! VOINIŢKI: După ce tânjeşti? (Cu vioiciune.) Haide, draga mea, minunată făptură, fii deşteaptă! în vinele dumitale curge sânge, rusalcă. Fii rusalcă! Dă-ţi drumul măcar o dată în viaţă şi îndrăgosteşte-te cât mai curând de vreun duh al apelor şi, bîldîbîc, aruncă-te cu capu-n bulboană pentru ca Herr profesor şi noi toţi să rămânem cu gura căscată! ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec! (Cu mânie.) Ce cruzime!  (Vrea să plece.) VOINIŢKI (nu o lasă): Hai, odorul meu, iartă-mă... îţi cer iertare. (îi sărută mina.) Hai să ne împăcăm! ELENA ANDREEVNA: Recunoaşte că şi un înger şi-ar pierde răbdarea. VOINIŢKI: în semn de pace şi înţelegere, îţi voi aduce chiar acum un buchet de trandafiri. L-am pregătit de azi dimineaţă... Trandafiri de toamnă — trandafiri frumoşi şi trişti...   (Iese.) SONIA: Trandafiri de toamnă, trandafiri frumoşi şi trişti... (Privesc amândouă pe fereastră.) ELENA ANDREEVNA: Uite c-am ajuns şi în septembrie! Cum o să ne petrecem iarna aici?(Pauză.) Unde-i doctorul? SONIA: în odaia unchiului Vanea. Scrie nu ştiu ce. îmi pare bine că a plecat unchiul Vanea. Vreau să-ţi vorbesc. ELENA ANDREEVNA. Despre ce? SONIA: Despre ce? (îşi pune capul pe pieptul ei.) ELENA ANDREEVNA : Ei, ajunge, ajunge. (îi mângâie pârul.) Linişteşte-te. SONIA: Nu sunt frumoasă! ELENA ANDREEVNA: Ai o minune de păr. SONIA: Asta nu! (Privindu-se în oglindă.) Nu! Când o femeie nu e frumoasă, i se spune: „Ai ochi minunaţi, ai păr minunat..." îl iubesc de şase ani, îl iubesc mai mult decât pe mama, în fiece clipă îl aud, îi simt strângerea mâinii şi sunt cu ochii mereu la uşă, aştept şi mi se pare mereu că va intra. Şi după cum vezi, caut mereu să-ţi vorbesc despre el. Acum vine în fiecare zi aici, dar nu se uită la mine, nu mă vede... Dacă ai şti ce chin e ăsta! Nu mai am nici o nădejde, nici una, nici una! (Desperată.) O Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere să îndur... Toată noaptea m-am rugat... Adeseori m-apropii de el, încep eu vorba, mă uit în ochii lui... Nu mai am mândrie, nu mai am putere să mă stăpânesc... N-am mai putut răbda şi i-am mărturisit ieri unchiului Vanea că-l iubesc... Toţi servitorii ştiu că-l iubesc... Toţi o   ştiu. ELENA ANDREEVNA: Dar el? SONIA: Nici nu mă vede. ELENA ANDREEVNA (gânditoare): Ce om ciudat! Ştii ce? Lasă-mă să vorbesc cu el... Cu băgare de seamă, numai să-i dau să înţeleagă... (Pauză.) Sincer vorbind, nu e mai bine să te lămureşti odată? Lasă-mă să-i vorbesc. (Sonia încuviinţează din cap.) ELENA ANDREEVNA: Foarte bine. Nu-i greu de aflat dacă te iubeşte sau nu te iubeşte. Nu fi neliniştită, drăguţa mea, nu te frământa. Am să-l iau pe departe, aşa ca să nu bage de seamă... Atât să ştim: da sau nu? (Pauză.) Şi dacă e nu, să nu mai calce pe-aici. Nu-i aşa?(Sonia aprobă, dând din cap.) Ţi-e mai uşor dacă nu-l vezi... Şi n-o să mai amânăm multă vreme: o să-l întrebăm chiar acum... Tocmai voia să-mi arate nişte planuri... Du-te şi spune-i că vreau să-l văd. SONIA (puternic emoţionată): Ai să-mi spui tot adevărul? ELENA ANDREEVNA: Da desigur. Mi se pare că adevărul, oricare ar fi el, nu e atât de cumplit ca nesiguranţa! Ai încredere în mine, draga mea. SONIA: Da, da... să-i spun că vrei să vezi planurile... (Porneşte, dar se opreşte Ungă uşă.) Nu, e mai bine să nu te lămureşti... Tot îţi mai rămâne speranţa... ELENA   ANDREEVNA:   Ce-ai   spus? SONIA:   Nimic.   (Iese.) ELENA ANDREEVNA: Nu e nimic mai rău decât să cunoşti taina cuiva şi să nu-i poţi ajuta. (Gândindu-se.) El nu o iubeşte, e limpede. Dar de ce să nu se însoare cu ea? Nu e frumoasă, dar pentru un medic de plasă şi la vârsta lui ar fi o soţie minunată. E deşteaptă, e bună şi curată la suflet... Nu, dar nu-i asta, nu... (Pauză.) O înţeleg pe biata copilă, în plictiseala asta ucigătoare de-aici, unde în loc de oameni rătăcesc în jurul tău doar nişte umbre cenuşii, când nu auzi decât lucruri triviale, când toţi nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să doarmă, vine uneori el — el care nu seamănă cu ceilalţi, frumos, inteligent, seducător — aşa cum răsare strălucind luna în mijlocul întunericului... Să te laşi prinsă de farmecul unui om ca el, să uiţi de toate... Mi se pare că şi pe mine m-a prins puţin. Da, fără el mă plictisesc, şi când mi gândesc la el, mă trezesc zâmbind... Vanea spune că în vinele mele curge sângele unei rusalce. „Dă-ţi drumul măcar o dată în viaţă". Ştiu eu? Poate că aşa ar trebui... Ce-ar fi să-mi iau zborul de lângă voi toţi, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de mutrele voastre adormite, de discuţiile voastre, să uit că mai sunteţi pe lume... Eu însă n-am curaj şi sunt timidă... M-ar chinui conştiinţa. Vine aici în fiecare zi. Am ghicit de ce vine şi mă simt vinovată, sunt gata să cad în genunchi în faţa Soniei, să-i cer iertare şi să plâng... ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mâna.) Doriţi să vedeţi „picturile" mele? ELENA ANDREEVNA: Ieri mi-ai făgăduit că-mi arăţi lucrările dumitale... Ai vreme acum? ASTROV: O, mai e vorba? (Desface harta pe masa de joc şi o fixează cu nişte pioneze.)Unde v-aţi născut? ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg. ASTROV: Şi unde v-aţi făcut studiile? ELENA ANDREEVNA.   La   conservator. ASTROV: Atunci n-o  să vă intereseze. ELENA ANDREEVNA. De ce? E drept, nu cunosc viaţa de la ţară, dar am citit mult. ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru... în camera lui Ivan Petrovici. Când sunt istovit şi îndobitocit de oboseală, las lucrurile baltă şi dau fuga până aici, să-mi trec un ceas, două, de urît, cu fleacurile astea... Ivan Petrovici şi Sofia Alexandrovna ţăcănesc cu abacul, în timp ce eu stau alături de ei, la masa mea şi mâzgălesc. Şi e cald, e linişte și cântă greierul. Dar plăcerea asta nu mi-o îngădui prea des, o dată pe lună... (Arătând harta.) Şi, acum, uită-te colea. E tabloul judeţului nostru, cum era acum cincizeci de ani. Verdele închis şi cel deschis arată pădurile. Jumătate din toată suprafaţa era pe-atunci acoperită de păduri. Pe unde vezi umbrit cu roşu peste verde acolo trăiau cerbi şi capre... Eu arăt aici şi flora şi fauna. Pe lacul acesta trăiau lebede, gâşte, raţe şi — după cum spun bătrânii — păsările zburau în stoluri uriaşe, ca nişte nori. Afară de sate şi cătune, vezi că, pe ici, pe colo, sunt împrăştiate aşezări diferite, case răzleţe, schiturile rascolnicilor, mori de apă... Erau multe cornute şi cai. Asta se vede după câtă culoare albastră este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră e densă; aici erau herghelii întregi. Veneau cam trei cai de fiecare gospodărie. (Pauză.) Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pădurile nu mai ocupă decât o treime din întreaga suprafaţă. Numai sunt capre — cerbi însă, se mai găsesc. Verdele şi albastrul sunt mai palide şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Să trecem la partea a treia. Planul judeţului cum este astăzi. Mai stăruie pe-alocuri culoarea verde, dar nu peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbii şi lebedele şi cocoşii de munte... Nu mai e nici o urmă de aşezare sau de schit. Morile de altădată nu mai există. In general, harta arată o degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici o influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc unei vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept... Dar nici vorbă de aşa ceva! în judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile... Ne găsim în faţa unei degenerări, datorită unei crunte lupte pentru existenţă. E o degenerare pricinuită de trândăvie, ignoranţă, inconştienţă, când omul îngheţat, flămând, bolnav, pentru ca să-şi păstreze rămăşiţele vieţii şi să-şi scape copiii, se apucă instinctiv, necugetat, de orice, numai să-şi potolească foamea şi să se încălzească. Distruge totul, fără să se gândească la ziua de mâine... Aproape totul s-a distrus. în schimb, nu s-a creat încă nimic. (Rece.) Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează de fel. ELENA ANDREEVNA: Înţeleg atât de puţin din toate astea... ASTROV: Nu-i nimic de înţeles. Adevărul e că nu interesează... ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în altă parte. Iartă-mă, dar trebuie să te supun unui mic interogatoriu... Sunt tulburată şi nu ştiu de unde să încep. ASTROV: Un interogatoriu? ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm jos! (Se aşează.) E vorba de o fiinţă tânără. Să vorbim ca doi oameni cinstiţi, ca doi prieteni, fără înconjur. Să vorbim şi să uităm apoi despre ce am vorbit. Primeşti? ASTROV:   Da. ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiica-mea vitregă, de Sonia. îţi place? ASTROV: Da, o stimez. ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie îţi place? ASTROV (după un timp): Nu! ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte şi am isprăvit. N-ai băgat de seamă nimic? ASTROV:   Nimic. ELENA ANDREEVNA (II ia de mina): N-o iubeşti! Ţi se citeşte în ochi... Ea suferă... înţelege... şi nu mai veni pe aici! ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut... Nici n-am timp să mă gândesc la aşa ceva... (Dând din umeri.) Când aş mai putea?... (E stânjenit.) ELENA ANDREEVNA. Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât de tulburată! Parcă aş fi dus în spate cine ştie ce povară. Slavă Domnului că s-a terminat! Să uităm asta ca şi cum nici n-am fi vorbit şi... pleacă! Eşti un om deştept, ai să înţelegi... (Pauză.) M-am roşit toată. ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine ştie, poate m-aş fi gândit, dar acum... (Dă din umeri.) Dar dacă suferă, atunci fără îndoială... Numai că nu înţeleg un lucru: de ce ai avut nevoie de interogatoriul ăsta? (O priveşte în ochi şi o ameninţă cu degetul.) Eşti vicleană! ELENA ANDREEVNA. Ce vrei să spui? ASTROV (râzând): Ce vicleană eşti! Să presupunem că Sonia suferă... Se prea poate! Dar la ce bun interogatoriul la care m-ai supus? (Împiedicând-o să vorbească, cu vioiciune.) Dă-mi voie, nu face pe mirata. Ştii foarte bine de ce vin aici în fiecare zi... Ştii şi pentru ce, ştii şi pentru cine. Fiară mică şi iubită, nu te uita aşa la mine! Sunt şi eu o vulpe bătrână! ELENA ANDREEVNA. Fiară? Nu înţeleg nimic! ASTROV: Eşti un dihor frumos, cu blană pufoasă... îţi trebuiesc victime... De o lună nu mai fac nimic, am dat cu piciorul la toate. Te caut cu patimă şi asta îţi place grozav, grozav îţi place... uite! Mă dau bătut. Şi asta o ştiai şi fără interogatoriul de adineauri. (încrucişându-şi mâinile şi plecându-şi capul.) Mă supun! Hai, sfâşie-mă! ELENA ANDREEVNA. Ai înnebunit! ' ASTROV (râde printre dinţi): Eşti sfioasă!... ELENA ANDREEVNA. O, sunt mai bună şi mai presus decât mă crezi. Asta ţi-o jur! (Vrea să plece.) ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai da pe-aici, dar... (îi ia mina şi priveşte înjur.) Unde ne vedem? Spune-mi mai repede, unde? Poate să intre cineva. Spune mai repede! (Exaltat.) Ce minunată făptură... O sărutare, numai una... Vreau să-ţi sărut părul parfumat... ELENA ANDREEVNA. îţi jur...' ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-i nevoie de cuvinte de prisos... O, ce frumoasă eşti, ce mâini! (îi sărută mâinile.) ELENA ANDREEVNA. Şi-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! (îşi retrage mâinile.) Nu-ţi dai seama ce faci! ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde mijlocul.) îţi dai seama că e un lucru inevitabil! Noi doi trebuie să ne vedem ! (O sărută. în acest timp intră Voiniţki cu un buchet de trandafiri şi se opreşte în uşă.) ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voiniţki): Fie-ţi milă de mine... Lasă-mă... (îşi lasă capul pe pieptul lui Astrov.) Nu!  (Vrea să plece.) ASTROV (reţinând-o de talie): Vino mâine la ocolul silvic... pe la două... Da? Da? Ai să vii. ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voiniţki): Lasă-mă! (Adine zbuciumată, se depărtează spre fereastră.) E îngrozitor! VOINIŢKI (pune buchetul pe masă; emoţionat, îşi şterge cu batista faţa şi gâtul): Nu-i nimic... Da... Nimic... ASTROV (supărat): Vremea nu e rea azi, stimate Ivan Petrovici. Dimineaţa cerul era înnourat a ploaie, dar acum e soare. La drept vorbind, frumoasă toamnă avem... şi semănăturile sunt bunicele. (Strânge harta sul.) Numai un singur lucru: s-au micşorat zilele...  (Iese.) ELENA ANDREEVNA (se apropie repede de Voiniţki): Dă-ţi toată silinţa, foloseşte toată trecerea dumitale ca eu şi soţul mau să plecăm chiar azi de-aici. M-auzi? Chiar astăzi! VOINIŢKI: Cum? Da... Bine... Eu, Helene, am văzut totul, totul... ELENA ANDREEVNA (nervoasă): Ai auzit? Chiar astăzi trebuie să plec de-aici! (Intră Serebreakov, Sonia, Teleghin şi Marina.) TBLEGHIN: Nici eu, excelenţă, nu mă simt tocmai bine. De două zile bolesc. Am ceva la cap... SEREBREA.KOV: Unde sunt ceilalţi? Nu-mi place casa asta. Parcă e un labirint! Douăzeci şi şase de camere imense, prin care poţi să te rătăceşti, şi niciodată nu găseşti pe nimeni... (Sună.) Chemaţi pe Măria Vasilievna şi pe Elena Andreevna. ELENA ANDREEVNA. Sunt aici! SEREBREAKOV: Vă rog pe toţi să luaţi loc. SONIA (apropiindu-se de Elena Andreevna, nerăbdătoare): Ce-a spus? ELENA ANDREEVNA. Ai să afli mai târziu. SONIA: Tremuri, eşti tulburată! (O priveşte cercetător.) înţeleg! A spus că n-are să mai vină pe aici... nu-i aşa? (Pauză.) Spune, aşa e? (Elena Andreevna dă afirmativ din cap.) SEREBREAKOV (către Teleghin): Cu boala, Ilia Ilici, te mai păţi împăca, îţi mai trece. Dar cu ceea ce nu mă pot împăca de fel e cu rânduiala vieţii de la ţară! Am impresia c-am căzut de pa pământ pe-o planetă străină. Luaţi loc, vă rog! Sonia! (Sonia nu-l aude. A rămas in picioare cu capul plecat, tristă.) Sonia! (Pauză.) Nu aude. (Către Marina.) Dădacă, ia loc şi dumneata! (Marina se aşează şi împleteşte la ciorap.) Vă rog, domnilor, fiţi numai urechi, cum s-ar zice!   (Râde.) VOINIŢKI (foarte neliniştit): Poate că nu aveţi nevoie de mâne. Pot pleca? SEREBREAKOV: Nu. Tocmai de tine avem mai multă nevoie! VOINIŢKI: Ce vrei dumneata de la mine? SEREBREAKOV: îmi spui dumneata? Dar de ce te superi? (Pauză.) Dacă am vreo vină faţă de tine, te rog să mă ierţi. VOINIŢKI: Lasă tonul ăsta. Intră în subiect. Ce doreşti? (Intră Maria Vasilievna.) SEREBREAKOV: Iat-o şi pe maman. Deci, încep. (Pauză.) „V-am poftit, domnilor, pentru a vă aduce la cunoştinţă că vine la noi un revizor."1 Dar să lăsăm glumele la o parte. Chestiunea e serioasă. V-am adunat să vă cer ajutor şi sfat, şi, cunoscându-vă bunăvoinţa, nădăjduiesc că le voi avea. După cum ştiţi, sunt un savant, un cărturar, şi-am fost totdeauna străin de viaţa practică. Nu pot să mă lipsesc de luminile oamenilor pricepuţi. De aceea te rog, pe tine, Ivan Petrovici, pe dumneata, Ilia Ilici, pe dumneata, maman... Manet omnes una nox, sau, cu alte cuvinte, toţi suntem în mâinile lui Dumnezeu. Sunt bătrân şi bolnav. De aceea socot că a venit vremea să pun la punct chestiunile băneşti în legătură cu familia mea. Eu nu mai am mult de trăit, aşa că nu mă gândesc la mine, dar am o soţie tânără şi o fată de măritat. (Pauză.) Mi-e cu neputinţă să mai trăiesc la ţară! Noi nu suntem făcuţi ca să trăim aici. Şi nici să trăim la oraş nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la moşie. Să zicem că am vinde pădurea. Ar fi o măsură excepţională, pe care n-am putea-o folosi în fiecare an. Trebuie găsită deci o altă soluţie, care să ne asigure o cifră de venituri mai mult sau mai puţin stabilă. Cred că am găsit o astfel de soluţie — şi acum am cinstea s-o supun judecăţii domniilor voastre... O voi arăta în linii generale, trecând peste amănunte. Moşia noastră nu ne aduce, în mediu, mai mult de doi la sută din valoarea ei totală. Eu propun s-o vindem. Dacă banii pe care îi vom lua îi vom plasa în titluri de rentă, vom primi patru sau cinci la sută şi cred că o să ne mai rămână şi un excedent de câteva mii de ruble, cu care să ne îngăduim a cumpăra şi o mică vilă în Finlanda. VOINIŢKI: Stai puţin, am impresia că auzul mă-nşeală! Vrei să-mi repeţi ceea ce ne-ai spus? SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda. VOINIŢKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva! SEREBREAKOV: Propun să vindem moşia. VOINIŢKI: Asta e... Ai să vinzi moşia. Nici că se poate mai bine! Straşnică idee!... Dar la mine, la bătrâna mea mamă şi la Sonia te-ai gândit? U^de ne ducem? SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor... Nu totul deodată... VOINIŢKI: Ia stai puţin! Se vede că până acum nu am avut nici un pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că moşia aparţine Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că până acum am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut Soniei. SEREBREAKOV: Fireşte că moşia e a Soniei. Cine tăgăduieşte? Fără învoirea Soniei nu m-aş putea hotărî la vânzare. Şi tocmai pentru că e in interesul Soniei am făcut propunerea asta. VOINIŢKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut eu minţile... Ori... ori... MARIA VASILIEVNA: Jean, nu-l contrazice pe Alexandr. Crede-mă, ştie el mai bine decât noi ce are de făcut! VOINIŢKI: Daţi-mi un pahar de apă! (Bea.) Acum spuneţi ce o-ţi vrea, ce-o-ţi vrea. SEREBREAKOV: Nu înţeleg de ce te frămânţi? Nu spun că proiectul meu e ideal. Dacă toată lumea găseşte că nu e bun, eu nu mai stărui. (Pauză.) TELEGHIN (buimăcit): Eu, excelenţă, am pentru ştiinţă nu numai evlavie, ci şi sentimente de rudenie. Fratele soţiei fratelui meu, Grigori Ilici — poate binevoiţi a-1 cunoaşte, Konstantin Trifimovici Lakedemonov — a fost doctor în... VOINIŢKI: Lasă, Ciupitule. Acum vorbim de treburi serioase... Ne-o spui mai târziu...(Către Serebreakov.) Uite, pe el să-l întrebi. Moşia a fost cumpărată de la unchiul lui. SEREBREAKOV: De ce să-l mai întreb? Parcă nu ştiu... VOINIŢKI: Moşia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii şi a rămas o datorie de douăzeci şi cinci de mii. Şi acum luaţi bine seama: moşia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunţam la moştenire, în favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Şi afară de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară şi am plătit toată datoria... SEREBREAKOV: îmi pare rău că am început discuţia asta... VOINIŢKI: în prezent moşia nu e grevată de nici o datorie şi merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. Şi acum. când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară! SEREBREAKOV: Nu înţeleg unde vrei să ajungi! VOINIŢKI: Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat această moşie, muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel mai conştiincios vechil. Şi în tot acest timp, nu te-ai gândit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! în toţi anii aceştia, mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an — leafă de mizerie!—şi nu ţi-a trecut niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă! SEREBREAKOV: De unde puteam să ştiu, Ivan Petrovici? Eu nu sunt un om cu simţ practic şi nu mă pricep. Ai fi putut să ţi-o măreşti singur cit ai fi vrut... VOINIŢKI: Care va să zică, de ce n-am furat? De ce nu-mi aruncaţi toţi dispreţul în faţă că n-am fost hoţ? Aşa ar fi trebuit să fac! Acum n-aş mai fi fost un cerşetor! MARIA VASILIEVNA   (severă):  Jean! TELEGHIN (emoţionat): Vanea, frăţioare! Să nu mai vorbeşti asta!... Tremur tot!... De ce să strici buna înţelegere? (li sărută.)  Nu  se  cade! VOINIŢKI: Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca nişte cârtiţe... Toate gândurile şi toate simţămintele noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de lucrările tale, ne mândream cu celebritatea ta, îţi rosteam cu evlavie numele, iar nopţile ni le pierdeam cu cititul revistelor şi cărţilor, pe care acum le dispreţuiesc din adâncul sufletului! TELEGHIN: Nu se cade să vorbeşti astfel, Vanea, nu se cade... Te implor!... SEREBREAKOV (iritat): Nu înţeleg ce vrei! VOINIŢKI: Pentru noi tu erai o fiinţă de ordin superior şi articolele tale le ştiam pe dinafară... Abia acum mi s-au deschis ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n-aveai ce-nseamnă arta! Toate lucrările tale la care ţineam atât nu fac nici o para chioară. Ne-ai tras pe sfoară! SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliţi, altfel am să plec! ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, îţi cer să taci. M-ai auzit? VOINIŢKI: N-am să tac! (Tăindu-i drumul lui Serebreakov.) Aşteaptă, că n-am sfârşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am trăit! Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eşti cel mai mare duşman al meu! TELEGHIN: Nu mai pot suporta... numai pot!... Plec. (Iese, foarte tulburat.) SEREBREAKOV: Ce vrei de la mine şi cu ce drept îmi vorbeşti pe acest ton? Om de nimic ce eşti! Dacă moşia e a ta, ia-ţi-o! N-am nevoie de ea! ELENA ANDREEVNA. Chiar acum am să plec din iadul ăsta! (Ţipă.) Nu-l mai pot îndura! VOINIŢKI: Mi-am prăpădit viaţa! Nu sunt lipsit de talent, nu sunt prost şi am iniţiativă... Dacă aş fi dus o existenţă normală, ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski... vorbesc aiurea! înnebunesc!... Mamă, sunt deznădăjduit!... Mamă! MARIA VASILIEVNA (sever): Ascultă ce-ţi spune Alexandr! SONIA (se aşează în genunchi în faţa Marinei şi se lipeşte de ea): Dădaca mea dragă! VOINIŢKI: Mamă, ce să fac? Nu, nu-mi spune nimici Ştiu şi singur ce trebuie să fac! (Către Serebreakov.) Ai să mă ţii minte! (Iese pe uşa din mijloc.) (Maria Vasilievna iese după el.) SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei? Luaţi-1 de aici pe nebunul ăsta! Nu mai pot să trăiesc sub acelaşi acoperiş cu el. Stă colea (arată uşa din mijloc) lingă mine... Ori se mută în sat, sau în casa din curte, ori mă mut eu, dar nu mai pot să stau cu el sub acelaşi acoperiş... ELENA ANDREEVNA (către soţul ei): Chiar astăzi o să plecăm de-aici! Trebuie să ne pregătim chiar din clipa asta. SEREBREAKOV: Ce om de nimic! SONIA (stând în genunchi, se-ntoarce spre tatăl ei, nervoasă, printre lacrimi): Tată, trebuie să fii îngăduitor. Şi eu şi unchiul Vanea suntem atât de nenorociţi! (Stăpânindu-şi desperarea.) Trebuie să fii îngăduitor. Adu-ţi aminte când erai mai tânăr, unchiul Vanea şi cu bunica traduceau noaptea cărţi pentru tine, îţi copiau manuscrisele nopţi întregi de-a rândul... Eu şi unchiul Vanea munceam fără răgaz. Nu ne înduram sa cheltuim nici un ban pentru noi şi-ţi trimiteam totul ţie... Ne-am câştigat pâinea din greu... Nu asta am vrut să spun, nu asta... Dar trebuie să ne înţelegi, tată, trebuie să fii îngăduitor! ELENA ANDREEVNA (emoţionată, către soţul ei): Pentru numele lui Dumnezeu, Alexandr, trebuie să ai o explicaţie cu el... Te rog din tot sufletul! SEREBREAKOV: Bine, o voi avea... Nici nu-l învinuiesc de nimic, nici nu sunt supărat, dar recunoaşteţi şi voi că purtarea lui e cel puţin ciudată. Uite, mă şi duc la el. (Iese pe uşa din mijloc.) ELENA ANDREEVNA. Ia-1 cu binele, linişteşte-l! (îl urmează.) SONIA (strângându-se lângă dădacă): Dădaca mea dragă! MARINA: Nu-i nimic, fetiţo, lasă... Au să sâsâie gânsacii şi-apoi au să se potolească... Au să sâsâie şi au să isprăvească. SONIA: Dădacă! MARINA (mângâindu-i părul): Tremuri de parcă ai fi stat în ger! Lisă, fetiţa mea orfană! Mare e mila lui Dumnezeu! Am să-ţi dau un ceai bun de tei, sau de zmeură, şi o să-ţi treacă. Nu te mai amărî, fetiţa mea... (Pricind spre uşa din mijloc, înciudată.) S-au zbârlit gânsacii. Fir-ar să fie!... (în culise se aude o împuşcătură şi ţipătul Elenei Andreevna;   Sonia   tresare.) MARINA: Uu! Fir-ar... SEREBREAKOV (intră în fugă, clătinându-se de spaimă): Puneţi mâna pe el, prindeţi-1, a-nnebunit! (Elena Andreevna şi Voiniţki se luptă la uşă.) ELENA  ANDREEVNA   (străduindu-se să-i smulgă   revolverul): Dă-l încoace, dă-l încoace, îţi spun! VOINIŢKI: Lasă-mă, Helene, lasă-mă! (Se desprinde, intră fugind şi-l caută din ochi pe Serebreakov.) Unde-i? A, uite-l. (Trage în el.) Poc! (Pauză.) Nu l-am nimerit? Iar am dat greş? (înfuriat.) Drace, drace... dracu să-l ia!... (Trânteşte revolverul pe podea şi se aşează pe un scaun, sleit. Serebreakov e buimăcit. Elena Andreevna s-a lipit de perete; îi e rău.) ELENA ANDREEVNA.   Duceţi-mă de  aici!   Duceţi-mă, omorâţi-mă, dar nu mai pot rămâne aici, nu mai pot! VOINIŢKI (desperat): O, ce fac?! Ce fac?! SONIA (încet):  Dădaca mea,   dădacă! Cortina  ACTUL AL PATRULEA Odaia lui Ivan Petrovici. In aceeaşi cameră e şi dormitorul lui şi biroul proprietăţii. La fereastră, o masă mare, cu registre de venituri şi cheltuieli şi hârtii de tot felul: dulapuri, un pupitru, un cântar, o masă mai mică pentru Astrov; pe această masă, cele necesare pentru desen: culori, o mapă. O colivie cu un graur. Pe perete o hartă a Africii, vădit inutilă în acest loc. Un divan mare îmbrăcat cu muşama. în stânga, o uşă duce spre odăile de locuit; în dreapta, uşa vestibulului, un preş în faţa acesteia, ca ţăranii să nu murdărească podeaua. O seară de toamnă. Tăcere. Teleghin şi Marina, unul în faţa celuilalt, deapănă un scul de lână pentru ciorapi.  TELEGHIN: Mai repede, Marina Timofeevna, acuşi ne cheamă să ne luăm rămas bun. Au şi poruncit să tragă caii la scară! MARINA (se grăbeşte cu depănatul): N-a mai rămas mult. TELEGHIN: Pleacă la Harkov. Or să locuiască acolo. MARINA: Cu atât mai bine! TELEGHIN: S-au speriat. „Nici măcar o oră, a spus Elena Andreevna, nu mai vreau să rămân aici... Să plecăm, să plecăm. O să ne oprim, zicea, la Harkov. Acolo om vedea ce-o mai fi şi pe urmă om trimite după lucruri..." Pleacă fără mult bagaj. Asta înseamnă că soarta nu le-a hărăzit să trăiască aici, Marina Timofeevna! O predestinaţie fatală! MARINA: E mai bine aşa. Ce mai zarvă au făcut aici adineauri, au tras şi cu pistolul... Mai mare ruşinea! TELEGHIN: Da, un subiect demn de penelul Iui Aivazovski. MARINA: Mai bine nu-mi vedeau ochii toate astea!... (Pauză.) De-acum încolo vom trăi iar ca înainte. Dimineaţa, la opt, ceaiul, la unu, masa de prânz, seara ne-om aşeza ş-om cina. Toate s-or face după rânduiala lor, ca la oameni de omenie, ca la creştini. (Cu un oftat.) De mult n-am mai mâncat tăiţei, păcătoasa de mine! TELEGHIN: Da, e cam mult de când nu s-au mai gătit la noi tăiţei. (Pauză.) E cam mult! Azi dimineaţă, Marina Timofeevna, am trecut prin sat şi băcanul a strigat după mine: „Ei, mă, linge-blide", şi nu ştii cât m-am amărât! MARINA: Da nu-l lua în seamă, tătucule! Toţi lingem blidele lui Dumnezeu. Nici tu, nici Sonia, nici Ivan Petrovici, nimeni nu stă fără treabă, toţi muncim. Toţi... Unde-i Sonia? TELEGHIN: în parc. îl tot caută pe Ivan Petrovici cu doctorul. Se tem ca nu cumva să-şi pună capăt zilelor. MARINA: Dar unde-i pistolul lui? TELEGHIN (în şoaptă): L-am ascuns în pivniţă! MARINA (surâzând): Păcatele mele! (Intră,  venind din curte,  Voiniţki şi Astrov.) VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace! (Către Marina şi Teleghin.) Hai, ştergeţi-o şi voi de-aici, lăsaţi-mă singur măcar un ceas. N-am nevoie de tutelă! TELEGHIN: M-am şi dus, Vanea! (Iese în vârful picioarelor.) MARINA: Curat gânsac: ga-ga-ga (Strânge ușa şi iese.) VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace! ASTROV: Bucuros! De mult trebuia să fiu plecat de aici, dar repet, nu plec până nu-mi dai înapoi ce mi-ai luat. VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic! ASTROV: îţi vorbesc serios, nu mă mai întârzia. De mult trebuia să fiu plecat. VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic! (Amândoi se aşează.) ASTROV: Da? Ce să-i faci! Am să mai aştept puţin. Dar pe urmă, iartă-mă, o să fiu nevoit să fac uz de forţă. O să te legăm şi o să te căutăm. Ţi-o spun foarte serios. VOINIŢKI: Cum vrei! (Pauză.) Dar să se prostească cineva într-atât: să tragi de două ori şi să nu nimereşti! N-o să-mi iert asta niciodată. ASTROV: Dacă ai avut chef de tras, de ce nu ţi-ai tras ţie un glonţ în cap! VOINIŢKI (ridicând din umeri): Ciudat! O tentativă de omor şi nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! înseamnă că mă socotesc nebun. (Râde cu răutate.) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalâci şi apoi îi înşeală în văzul tuturor! Te-am văzut când o strângeai în braţe! ASTROV: Da, boierule, am strâns-o în braţe, şi ţie, na! (îi dă cu tifla.) VOINIŢKI (uitându-se spre uşă): Nebun e pământul care vă rabdă pe voi. ASTROV: Ai spus o prostie! VOINIŢKI: Ei şi? Nu sunt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul să spun prostii. ASTROV: Glumă răsuflată. Nu eşti nebun, eşti doar caraghios. O paiaţă! Şi eu credeam pe vremuri că toţi caraghioşii sunt nebuni, anormali! Acum însă cred că starea normală a omului e să fie caraghios! Tu eşti perfect normal. VOINIŢKI (ascunzându-şi faţa în mâini): Ce ruşine! Dacă ai şti ce ruşine mi-e de mine! Sentimentul acesta ascuţit al ruşinii nu se poate asemăna cu nici o durere. (Se tânguie.) Nu mai pot! (Se apleacă pe masă.) Ce să fac? Ce să fac? ASTROV: Nimic! VOINIŢKI: Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Am patruzeci şi şapte de ani. Dacă — să zicem — voi trăi până la şaizeci de ani, îmi mai rămân încă treisprezece. Prea mult! Cum voi trăi aceşti treisprezece ani? Ce-o să mă fac? Cu ce-am să-i umplu? O, înţelegi... (îi strânge mâna convulsiv.) înţelegi, dacă aş putea trăi ce-mi mai rămâne din viaţă în alt fel... Să te trezeşti într-o dimineaţă limpede şi liniştită şi să simţi că ai început să trăieşti din nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (Plânge.) Să începi o viaţă nouă... Spune-mi, cu ce să încep?... De unde? ASTROV (înciudat): Ei, asta-mi place! Ce e aceea viaţă nouă? În halul în care suntem, eu şi cu tine, nu ne mai rămâne nici o nădejde... VOINIŢKI: Crezi? ASTROV: Sunt sigur. VOINIŢKI: Dă-mi ceva... (Duce mina la inimă.) Mă arde aici! ASTROV (supărat, strigă): Isprăveşte odată! (Mai blând.) Cei care vor trăi o sută, două sute de ani după noi şi care ne vor dispreţui pentru că ne-am trăit viaţa atât de searbăd şi atât de prosteşte — vor izbuti poate să găsească mijlocul să fie fericiţi. Noi însă... Ţie şi mie o singură nădejde ne-a mai rămas. Nădejdea că odată şi odată, atunci când ne vom odihni în coşciugele noastre, vom visa... Poate chiar visuri frumoase. (Oftând.) Da, frate! în tot judeţul acesta erau numai doi intelectuali cumsecade: tu şi cu mine. Dar în zece ani viaţa asta meschină, viaţa asta vrednică de dispreţ ne-a năclăit. Ne-a otrăvit sângele cu miasmele ei putrede şi am ajuns şi noi nişte făpturi josnice, ca toţi ceilalţi. (Cu vioiciune.) Dar nu mă duce cu vorba. Dă-mi înapoi ce mi-ai luat! VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic. ASTROV: Mi-ai luat din trusă un flacon cu morfină. (Pauză.) Ascultă, dacă vrei cu orice preţ s-o sfârşeşti cu viaţa, du-te în pădure şi împuşcă-te acolo. Dar morfina dă-mi-o, că altfel vor ieşi vorbe şi bănuieli că ţi-am dat-o chiar eu... Mi-e de ajuns că voi fi obligat să-ţi fac autopsia... Crezi că e chiar atât de interesant? (Intră Sonia.) VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace! ASTROV (către Sonia): Sofia Alexandrovna, unchiul dumitale mi-a şterpelit din trusă un flacon cu morfină şi nu vrea să mi-1 dea înapoi. Spune-i că la urma urmelor ceea ce face nu-i lucru cu cap. Şi nici nu mai am timp de pierdut. Trebuie să plec. SONIA: Ai luat morfina, unchiule Vanea? (Pauză.) ASTROV: El a luat-o, sunt sigur! SONIA: Dă-i-o înapoi! De ce să ne sperii? (Cu blândeţe.) Dă-o, unchiule! Poate că nu sunt mai puţin nenorocită de-cât tine şi totuşi nu deznădăjduiesc. îndur şi voi îndura până când viaţa mi se va curma de la sine... Rabdă şi tu. (Pauză.) Dă-i flaconul! (îi sărută mina.)Dragul meu, bunul meu, scumpul meu unchi, dă-i-1 înapoi.  (Plânge.) Tu eşti bun! O să-ţi fie milă de noi şi ai să i-1 dai înapoi. Rabdă, unchiule, rabdă şi tu! VOINIŢKI (scoate din sertar flaconul şi i-l dă lui Astrov): Ia-ţi-1! (Către Sonia.) Dar trebuie să ne apucăm de lucru cât mai curând, să facem cit mai repede ceva, că altfel nu mai pot! SONIA: Da, o să lucrăm. Cum îi vom petrece pe ai noştri ne şi apucăm de lucru. (Frunzăreşte nervos hârtiile de pe masă.) Am rămas cu toate în urmă. ASTROV (pune flaconul In trusă şi strânge curelele): Acum pot să-mi văd de drum. ELENA ANDREEVNA (intră): Ivan Petrovici, eşti aici? Suntem gata de plecare... Du-te la Alexandr, vrea să-ţi spună ceva. SONIA: Du-te unchiule! (îl ia pe Voiniţki de braţ.) Haidem! Tata şi cu tine trebuie să vă împăcaţi. Nici nu mai încape vorbă! (Iese cu el.) ELENA ANDREEVNA. Plec! (îi întinde mina lui Astrov. Rămâi cu bine! ASTROV: Aşa de iute? ELENA ANDREEVNA. Au înhămat caii. ASTROV: Atunci, cu bine!... ELENA ANDREEVNA. Mi-ai făgăduit să pleci chiar azi de aici. ASTROV: Ţin minte. Plec numaidecât.  (Pauză.) Te-ai speriat? (îi ia mina.) E chiar atât de îngrozitor? ELENA ANDREEVNA.  Da. ASTROV: Şi dacă n-ai mai pleca? Ce zici? Mâine, la ocolul silvic... ELENA ANDREEVNA. Nu. M-am hotărât. De aceea te privesc cu atâta curaj, pentru că plecarea noastră e hotărâtă.. Un singur lucru te rog: să ai o părere mai bună despre mine. Aş vrea să mă respecţi. ASTROV: Ei! (Gest de nerăbdare.) Rămâi, te rog,.. Recunoaşte că pe lumea asta n-ai nimic de făcut, n-ai nici un ţel în viaţă, că nimic nu-ţi trezeşte interes şi mai curând sau mai târziu, inevitabil, ai să cedezi simţurilor. Şi atunci, de-cât la Harkov sau la Kursk, sau în altă parte, e mai bine aici, în mijlocul naturii. Cel puţin e poetic, toamna e atât de frumoasă... Avem aici ocolul silvic, conace căzute în ruină, în stilul lui Turgheniev... ELENA ANDREEVNA. Ştii că ai haz? Sunt supărată pe dumneata şi totuşi... 0 să-mi aduc aminte cu plăcere de dumneata. Eşti un om interesant, original. N-o să ne mai vedem niciodată, de aceea — de ce să-ţi ascund! Chiar îmi plăceai puţin. Hai să ne strângem mâna şi să ne despărţim tot prieteni! Să nu-mi porţi pică. ASTROV (după ce i-a strâns mâna): Bine. Pleacă!... (Gânditor) Ai un suflet bun, pare-se, şi totuşi în întreaga dumitale făptură e ceva ciudat. Ai venit aici cu bărbatul dumitale şi toţi cei care munceau, roboteau, creau ceva şi-au lăsat treburile ca să se ocupe toată vara numai de podagra soţului dumitale şi de dumneata. Dumneata şi cu el, amândoi ne-aţi molipsit cu trândăvia voastră. Şi m-aţi prins şi pe mine. O lună întreagă n-am făcut nimic, şi în vremea asta erau oameni bolnavi, iar în pădurile mele, în crânguri, ţăranii îşi băgau vitele la păscut... Şi, ca şi la noi, oriunde-aţi păşi, dumneata şi soţul dumitale aduceţi prăpădul pretutindeni. Glumesc, desigur, şi totuşi... ce ciudat lucru! Sunt sigur că dacă aţi fi rămas, prăpădul ăsta n-ar mai fi avut margini. Şi eu aş fi pierit, dar nici dumitale nu ţi-ar fi fost mai bine... Şi-acum, pleacă! Finita la comedia! ELENA ANDREEVNA (ia de pe masă un creion şi-l ascunde repede): Iau creionul ăsta ca amintire. ASTROV: Ce lucru ciudat. Ne cunoaştem, şi, fără veste, mu se ştie pentru ce, n-o să ne mai vedem niciodată. Aşa sunt toate pe lumea asta. Cit nu e nimeni aici şi n-a intrat unchiul Vanea cu un buchet... dă-mi voie să te sărut... de despărţire. Da? (O sărută pe obraz.) Aşa! Minunat! ELENA ANDREEVNA. îţi doresc mult noroc. (Privind înjur.) Fie ce-o fi! Măcar o dată în viaţă. (îl îmbrăţişează cu elan; apoi se depărtează repede unul de celălalt.) Trebuie să plec. ASTROV: Pleacă. Dacă au tras caii la scară, du-te. ELENA ANDREEVNA. Mi se pare că vin. (Ascultă amândoi.) ASTROV: Finita! (Intră   Serebreakov,    Voiniţki,    Măria   Vasilievna   cu   o carte,   Teleghin şi  Sonia.) SEREBREAKOV (către Voiniţki): Jur că am uitat totul! După cele petrecute în aceste câteva ceasuri am trecut prin atâtea şi am gândit atât de mult, încât mi se pare că aş putea să scriu ca învăţătură pentru cei ce ne vor urma un întreg tratat despre arta de a trăi. Primesc bucuros scuzele tale şi la rândul meu îţi cer să mă ierţi. Rămâi cu bine! (Se sărută de trei ori.) VOINIŢKI: Ai să primeşti regulat şi de-acum înainte ceea ce ai primit şi până acum. Totul va fi ca pe vremuri. (Elena Andreevna o îmbrăţişează pe Sonia.) SEREBREAKOV (sărută mâna Măriei Vasilievna): Maman... MARIA VASILIEVNA (sărutându-l): Alexandr, fotografiază-te cât mai curând şi să ne trimiţi fotografia. Ştii cât de mult te iubesc! TELEGHIN: La revedere, excelenţă, şi să nu ne uitaţi! SEREBREAKOV (sărutând-o pe Sonia): Rămâi cu bine... Rămas bun la toată lumea!... ( întinzându-i mâna lui Astrov.) Iţi mulţumesc pentru plăcuta dumitale tovărăşie... Stimez felul dumitale de a gândi, entuziasmul dumitale, avântul dumitale, dar, daţi-mi voie, ca un bătrân ce sunt, să adaug la salutul meu de rămas bun şi o singură observaţie: domnilor, trebuie să lucrăm! Trebuie să lucrăm! (îi salută pe toţi.) Toate cele bune! (Pleacă. După el ies Măria Vasilievna şi Sonia.) VOINIŢKI (sărută îndelung mâna Elenei Andreevna): Cu bine, iartă-mă! Nu ne vom mai vedea niciodată! ELENA ANDREEVNA (mişcată): Cu bine, dragul meu (îl sărută pe frunte şi pleacă.) ASTROV (către Teleghin): Spune, Ciupitule, să înhame şi caii mei. TELEGHIN: Am înţeles, drăguţule! (Iese. Rămân numai Astrov şi Voiniţki.) ASTROV (strânge culorile de pe masă şi le pune într-un geamantan): De ce nu te duci să-i petreci? VOINIŢKI: Lasă-i să plece, eu nu pot... nu pot. Mi-e greu. Trebuie să mă ocup de ceva, cât mai repede... Să lucrez ! Să lucrez! (Frunzăreşte hârtiile de pe masă.) (Pauză.   Se  aud clopoţeii  trăsurii.) ASTROV: Au plecat. Profesorul trebuie să fie mulţumit. N-o să mai dea pe-aici cât o fi lumea. MARINA (intrând): Au plecat. (Se aşează pe un scaun şi împleteşte la ciorap.) SONIA (intră): Au plecat. (îşi şterge lacrimile.) Dă, Doamne, să fie într-un ceas bun! Ei, unchiule Vanea, să facem ceva... VOINIŢKI: Să lucrăm, să lucrăm!... SONIA: N-am mai stat de mult împreună la masa asta... (Aprinde lampa de pe masă.) Mi se pare că nu e cerneală... (Ia călimara, se duce la dulap şi o umple.) Totuşi, îmi pare rău că au plecat. MARIA VASILIEVNA (intră încet): Au plecat. (Se aşează $i se adânceşte în citit.) SONIA (se aşează la masă şi răsfoieşte registrul): Mai întâi de toate, unchiule Vanea, să trecem conturile. Totul s-a încurcat. Şi azi au trimis după socoteli. (Scrie.) Tu scrii un cont, iar eu altul. VOINIŢKI (scrie): „Contul... domnului..." (Scriu amândoi in tăcere.) MARINA (cască): Mi-e somn... ASTROV: Ce linişte! Peniţele scârţâie, greierele cântă. E cald, te simţi bine.... Nu-mi vine să plec de aici. (Se aud clopoţeii.) Au tras caii la scară, nu-mi mai rămâne aşadar decât să-mi iau rămas bun de la voi, prietenii mei, de la masa asta şi... apoi la drum! (Pune harta în mapă.) MARINA: De ce te grăbeşti? Mai stai! ASTROV: Nu se poate. VOINIŢKI (scrie): „Rămân din datoria veche două ruble şaptezeci  şi cinci". (Intră un argat.) ARGATUL: Mihail Lvovici, caii au tras la scară! ASTROV: Am auzit! (îi dă trusa, geamantanul şi mapa.) Uite, ia astea! Vezi să nu boţeşti mapa! ARGATUL: Am înţeles!  (Iese.) ASTROV: Haidem!...  (Merge să-şi ia rămas bun.) SONIA: Când o să ne mai vedem? ASTROV: Până la vară nici nu poate fi vorba. Iarna e greu. Se înţelege de la sine că dacă se întâmplă ceva, îmi daţi de ştire şi vin. (Dă mina cu ea.) Mulţumesc pentru pâine şi sare, pentru ospitalitatea voastră, într-un cuvânt pentru toate. (O sărută pe Marina pe frunte.) Rămâi cu bine, bătrânico! MARINA: Pleci fără să-ţi fi băut ceaiul? ASTROV: Nu beau, măicuţă! MARINA: Poate un păhărel de vodcă? ASTROV (nehotărât): Dacă zici dumneata... (Marina iese.) ASTROV: Lăturaşul meu din stânga a început să şchiopăteze! Am băgat de seamă ieri, când l-a dus Petruşka la adăpat! VOINIŢKI: Trebuie să-l potcoveşti din nou. ASTROV: Am să mă opresc la Rojdestvennoe, la potcovar. N-am încotro ! (Se apropie de harta Africii şi o priveşte.) Ce mai arşiţă trebuie să fie acum în Africa asta! Grozav lucru! VOINIŢKI: Tot ce se poate! MARINA (se întoarce cu tava pe care e un păhărel de vodcă şi o bucăţică de pâine): Pofteşte! (Astrov  bea vodca.) MARINA: Să-ţi fie de bine, tătucule! (Se închină adânc.) Da o bucată de pâine nu iei? ASTROV: Nu. Merge şi aşa!... Toate cele bune! (Către Marina.) Nu mă mai petrece, măicuţă. Nu e nevoie! (Pleacă. Sonia iese după el, ca să-l petreacă cu o luminare. Marina se aşează In fotoliul ei.) VOINIŢKI (scrie): „La două februarie douăzeci de funturi de untdelemn... La şaisprezece februarie iarăşi ulei douăzeci de funturi hrişcă"... (Pauză.) (Se aud zurgălăii.) MARINA: A plecat! (Pauză.) SONIA (se întoarce şi pune luminarea pe masă): A plecat... VOINIŢKI (calculând la abac): în total cincisprezece... douăzeci şi cinci... (Sonia se aşează şi scrie.) MARINA (cască): Of, păcatele noastre... (Teleghin  intră în  vârful picioarelor, se aşează Ungă uşă şi-şi acordează încet chitara.) VOINIŢKI (Soniei, mângâindu-i părul): Copila mea, ce greu îmi este, dacă ai şti ce greu îmi este! SONIA: Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (Pauză.) Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfârşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alţii, şi-acum şi la bătrâneţe, fără să cunoaştem odihna, şi când ne va sosi ceasul, vom muri supuşi, şi-acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că am plâns, că am fost amărâţi, şi Dumnezeu o să se îndure de noi amândoi, şi noi, unchiule drag, vom vedea o viaţă luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura şi vom privi nenorocirile noastre de-acum zâmbind cu înduioşare — şi o să ne odihnim. Cred în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul... (îngenunchează în faţa sa şi-şi pune capul în mâinile lui. Cu glas obosit.) Ne vom odihni! (Teleghin cântă încet  din chitară.) SONIA: Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul semănat cu diamante, vom vedea toate răutăţile pământeşti, toate suferinţele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga lume, şi viaţa noastră va fi tihnită, duioasă şi dulce ca o dezmierdare. Cred, da, cred... (îi şterge lacrimile cu batista.) Unchiule Vanea, bietul meu unchi, tu plângi... (Printre lacrimi.) N-ai cunoscut nici o bucurie în viaţă, dar aşteaptă, unchiule Vanea, mai aşteaptă...Ne vom odihni! (îl îmbrăţişează.) Ne vom odihni! (Paznicul  bate  toaca. Teleghin cântă încet din chitară, Maria Vasilievna scrie pe marginea broşurii, Marina împleteşte la ciorap.) SONIA: Ne vom odihni! Cortina se lasă încet.  în româneşte de MONI GHELERTER şi R. TECULESCU

De ascultat Unchiul Vanea piesa audio

Trei  surori de Anton Pavlovici Cehov - Dramă în patru acte (1900-1901) de citit online   Personaje: PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI, NATALIA IVANOVNA, logodnica  şi mai  apoi soţia sa OLGA                    MAȘA                    >         surorile lui Andrei IRINA              KULÎGHIN  FEODOR  ILICI,   profesor   de   liceu, soţul Mașei VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI,  locotenent-colonel, comandant de baterie TUZENBAH  NIKOLAI   LVOVICI,  baron, locotenent SOLIONII VASILI VASILIEVIGI, căpitan GEBUTÎKIN IVAN ROMANOVIGI, medic militar FEDOTIK ALEXEI PETROVICI, sublocotenent RODE VLADIMIR   KARLOVICI, sublocotenent FERAPONT, bătrânul   uşier   al    administraţiei  zemstvei ANFISA, bătrâna doică, 80 de ani Acţiunea se petrece într-un oraş de provincie, capitală de gubernie.  ACTUL ÎNTÂI  Casa Prozorov. Salonul cu colonade prin care se zăreşte în fund sala cea mare. Amiaza unei zile însorite, vesele. În sala din fund se pune masa mare pentru dejun. Olga, într-o rochie de uniformă bleumarin, de profesoară de liceu, corectează într-una, când stând locului în picioare, când mergând, caietele elevelor. Mașa, în rochie neagră, cu pălăria pe genunchi, stă într-un fotoliu şi citeşte o carte.  Irina,  în  rochie albă,  stă  îngândurată. OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, a murit tata. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai pot trăi. Îţi pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut anul şi n-a mai rămas decât amintirea. Acum porţi iar rochia albă. Obrazul îţi străluceşte din nou! (Ceasul bate ora 12.) Şi atunci bătea ceasul! (Pauză.) Îmi amintesc cum l-au luat pe tata... Cânta muzica... La cimitir s-au tras salve... Fusese general... comandant de brigadă... şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea tare, o ploaie amestecată cu ninsoare. IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea? (În sala mare, după colonade, apar lângă masă Tuzenbah, Cebutikin şi Solionii.) OLGA: Azi e cald... Putem lăsa ferestrele larg deschise... dar mestecenii n-au înfrunzit încă. Acum unsprezece ani, tata a primit comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova... îmi aduc bine aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, Dumnezeule! Când m-am trezit azi dimineaţă, am zărit soarele, lumina, primăvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Şi mi s-a făcut atât de dor de locurile acelea dragi!... CEBUTÎKIN: Ei, pe dracu! TUZBNBAH: Sigur că-i o nebunie! (Mașa, visătoare, cu cartea în mână, fluieră o  melodie.) OLGA: Nu mai fluiera, Mașa! Cum poţi face aşa ceva?... (Pauză.) Toată dimineaţa sunt la liceu, la lecţii; după-amiaza, până seara târziu, dau meditaţii, din pricina asta mă doare mereu capul şi mă frământă nişte gânduri de parcă am şi îmbătrânit! De patru ani de când sunt la liceu simt cum fiecare zi îmi secătuiesc, picătură cu picătură, puterile şi tinereţea. Numai o singură dorinţă stăruie şi creşte mereu in mine... IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce avem aici... şi... la Moscova! OLGA: Da! Cât mai curând la Moscova! (Cebulikin  şi   Tuzenbah   râd.) IRINA: Fratele nostru o să ajungă, desigur, profesor universitar şi n-o să mai poată rămâne aici. Dar ce-o să se facă biata Mașa? OLGA: Mașa o să vină în fiecare vară la noi, la Moscova. (Mașa fluieră încet o melodie.) IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (Priveşte pe fereastră.) Ce vreme minunată! Nu ştiu de ce mi-e sufletul plin de bucurie! Azi-dimineaţă, când m-am deşteptat, mi-am adus aminte că e ziua mea şi m-am simţit fericită! Mi-am amintit copilăria şi timpul când trăia încă mama. Ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gânduri... OLGA: Ce strălucitoare eşti astăzi! Pari neobişnuit de frumoasă. Şi Mașa e frumoasă! Nici Andrei n-ar fi urât, dar s-a îngrăşat prea mult şi nu-i stă bine. Eu însă am îmbătrânit, am slăbit mult, poate că mă supăr prea mult cu fetele la liceu. Uite, azi sunt liberă, stau acasă, şi nu mă doare capul, mă simt mai tânără decât ieri. Am numai douăzeci şi opt de ani... Totul e aşa cum trebuie să fie, totul e de la Dumnezeu; dar poate ca dacă mă măritam şi stăm acasă toată ziua era mai bine... (Pauză.) Mi-aş fi iubit bărbatul. TUZENBAH (către Solionîi): Vorbeşti prostii şi m-am săturat să te tot ascult! (Intră în salon.) Am uitat să vă spun! Azi vine în vizită Verşinin, un nou comandant de baterie. (Se aşează la pian.) OLGA: Să poftească. Suntem bucuroase! IRINA: E bătrân? TUZENBAH: Nu, nu tocmai. Cel mult patruzeci-patru-zeci şi cinci de ani. (Cântă încet la pian.) Pare băiat bun şi cred că nu e prost. Numai că vorbeşte cam mult. IRINA: E un om interesant? TUZENBAH: Da, destul... Dar are o soţie, o soacră şi două fetiţe. De altfel, e căsătorit a doua oară. Face vizite şi spune tuturora că are nevastă şi două fete. O s-o spună şi aici. Soţia lui e cam smintită, umblă cu cozile pe spate ca o fetişcană, vorbeşte numai despre lucruri înalte, filozofează şi, din când în când, încearcă să se sinucidă. Cred că o face ca să-şi necăjească soţul. Dacă eram în locul lui, o lăsam de mult; dar el rabdă, şi se plânge altora. SOLIONII (Venind din sala mare împreună cu Cebutîkin): Cu o singură mână pot să ridic numai un pud şi jumătate, dar cu amândouă cinci şi chiar şase puduri! Ceea ce înseamnă că doi oameni nu sunt numai de două ori mai puternici decât unul singur, ci de trei sau chiar de mai multe ori. CEBUTÎKIN (mergând, citeşte ziarul): Împotriva căderii părului: două uncii naftalină la jumătate litru de spirt... se dizolvă şi se întrebuinţează zilnic... (îşi notează în carneţel.) Să notăm asta. (Către Solionîi.) Şi, cum îţi spuneam, se astupă sticluţa cu un dop, şi prin el se trece un tub de sticlă... apoi se ia sare de lămâie un vârf de linguriţă... IRINA:  Ivan Romanici, dragul meu  Ivan  Romanici... CEBUTÎKIN: Ce-i fetiţa mea? Bucuria vieţii mele? IRINA: Spune-mi, te rog, de ce mă simt atât de fericită azi? Parcă sunt dusă de-o barcă cu pânze, deasupra mea e cerul albastru nesfârşit, pe care plutesc păsări mari şi albe... Spune-mi de ce... de ce? CEBUTÎKIN (sărutându-i afectuos amândouă mâinile): Pasărea mea albă! IRINA: Azi, când m-am deşteptat din somn, m-am sculat şi m-am spălat, mi s-a părut deodată că totul s-a desluşit pentru mine în lume, că ştiu cum trebuie să trăiesc. Ivan Romanici, dragul meu, ştiu tot! Omul e dator să muncească, să trudească în sudoarea frunţii, oricine ar fi el. în asta e tâlcul şi ţelul vieţii lui, în asta constă fericirea, încântarea lui! Ce bine e să fii muncitor, să fii un om care se scoală în zori şi sparge piatră în drum, sau păstor, sau dascăl care învaţă copiii, sau mecanic la calea ferată... Dumnezeule, nu om, ci chiar bou sau cal de povară să fii, numai să munceşti, decât să fii o femeie tânără care se scoală la amiază, ia cafeaua în pat şi se îmbracă două ceasuri... E îngrozitor? Ard de dorul de a munci şi eu, cum arde cineva de sete în arşiţa verii. Ivan Romanîci, să nu mă mai cinsteşti cu prietenia dumitale, dacă nu mă voi scula în zori, dacă nu voi munci! CEBUTÎKIN (afectuos): Bine, bine, draga mea! OLGA: Tata ne-a obişnuit să ne sculăm devreme la şapte. Şi Irina se trezeşte la şapte, dar stă în pat, cel puţin până la nouă şi se gândeşte... cu o mutră nespus de serioasă. (Râde.) IRINA: Te-ai obişnuit să mă, consideri fetiţă şi te miră că pot avea o mutră serioasă. Dar am douăzeci de ani! TUZENBAH: Doamne! Ce bine înţeleg eu dorul de muncă! N-am muncit în viaţa mea. M-am născut la Petersburg, oraş rece şi trândav, dintr-o familie care n-a ştiut ce-i munca sau grija. Când mă întorceam de la şcoala militară, îmi scotea valetul cizmele, în timp ce eu făceam nazuri şi mama mă privea cu adoraţie — ba se mira foarte mult când alţii mă priveau altfel. M-au ferit de orice trudă. Numai că nu ştiu dacă au izbutit, cred că nu. A venit timpul şi puhoiul se apropie de noi, se pregăteşte vijelia cea mare şi binefăcătoare. Vine, e aproape — în curând va da năvală peste noi, măturând toată lenea, nepăsarea, toate prejudecăţile faţă de muncă, toată plictiseala şi putreziciunea. Voi munci! Iar peste douăzeci şi cinci-treizeci de ani va munci fiecare om. Fiecare! CEBUTÎKIN: Eu n-am să muncesc. TUZENBAH: Dumneata nici nu intri la socoteală. SOLIONll: Peste douăzeci şi cinci de ani n-ai să mai fii pe lume, slavă Domnului! Peste doi-trei ani, o să te lovească damblaua, sau ai să mă scoţi din fire într-o bună zi şi o să-ţi trag un glonţ în cap, îngeraşule! (Scoate din buzunar o sticluţă cu parfum şi-şi dă pe mâini şi pe piept.) CEBUTÎKIN (râde): Când stai să te gândeşti bine, e drept că n-am făcut nimic toată viaţa. Cum am ieşit din universitate, am tăiat frunze la câini. N-am pus mâna pe o carte... nu citesc decât ziare... (Scoate din buzunar alt ziar.) Vezi, din ziare am aflat că a existat un Dobroliubov, de pildă... dar habar n-am ce a scris... Dumnezeu ştie! (De la parter bate cineva în podea.) Aţi auzit, mă cheamă jos... a venit cineva la mine. Mă întorc îndată... aşteptaţi-mă... (Iese grăbit, pieptănându-şi barba.) IRINA: Să ştiţi că pregăteşte ceva. TUZENBAH: Fără îndoială... A plecat cu o mutră foarte solemnă. Să ştii că-ţi aduce un dar! IRINA: Ar fi tare neplăcut! OLGA: Da. E îngrozitor. Face întotdeauna prostii. MAȘA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tuf an..."1 (Se ridică fredonând încet.) OLGA: Nu prea eşti veselă azi, Mașa. (Mașa îşi pune pălăria, fredonând.) OLGA: Unde pleci? MAȘA: Acasă. IRINA: Ciudat... TUZENBAH: Cum pleci tocmai acum, când e o zi onomastică? MAȘA: Nu face nimic... Vin diseară. La revedere, draga mea!... (O sărută pe Irina.) încă o dată, îţi urez sănătate şi fericire. Altădată, pe când trăia bietul tata, era la noi de fiecare zi onomastică mare tămbălău. Veneau câte treizeci-patruzeci de ofiţeri. Azi însă, nu sunt decât câţiva, şi e linişte ca în deşert... Mă duc... sunt tristă azi... nu-mi găsesc locul... nu mă lua în seamă. (Râde printre lacrimi.) Lasă că stăm noi de vorbă mai târziu, drăguţa mea. Acum, mă duc. La revedere! IRINA (nemulţumită): Vezi cum eşti? OLGA (cu lacrimi în ochi): Te înţeleg atât de bine, Mașa! SOLIONÎI: Când filozofează un bărbat, iese filozofie sau sofisticărie; dar când filozofează o femeie sau două iese... o aiureală. MAȘA: Ce vrei să spui cu asta, fiinţă îngrozitoare?' SOLIONÎI: Nimic... „Nici să crâcnească n-a apucat, că pe el ursul s-a aşezat." (Pauză.) MAȘA (către Olga, supărată): Nu mai boci! (Intră Anfisa şi Ferapont, care aduce o tortă.) ANFISA: Intră aici, tătucule, că eşti curat pe picioare. (Către Irina.) E de la zemstvă, de la domnul Protopopov Mihail Ivanîci. A adus o tortă. IRINA: Mulţumesc frumos! Spune-i că-i mulţumesc. (Ia torta.) FERAPONT: Cum aţi spus? IRINA (mai tare): Spune-i că-i mulţumesc. OLGA: Dă-i nişte cozonac, doiculiţă. Ferapont, du-te să-ţi dea cozonac! FERAPONT: Cum aţi spus? ANFISA: Haide, Ferapont Spiridonîci, tătucule, să mergem!...   (Iese cu Ferapont.) MAȘA: Nu pot să-l sufăr pe acest Mihail Potapîci sau Ivanîci, pe Protopopov! Să nu-l pofteşti aici! IRINA: Nici nu l-am poftit! MAȘA: Cu atât mai bine! (Intră Cebutîkin, urmat de soldat, care aduce un samovar de argint. Un murmur de mirare şi nemulţumire.) OLGA (ascunzându-şi obrazul în mâini): Un samovar!... Vai, e îngrozitor! (Trece în sala mare, unde e pusă Mașa.) IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, ce înseamnă asta? TUZENBAH: Nu y-am spus eu? (Râde.) MAȘA: Ivan Romanîci, ar trebui să-ţi fie ruşine! CEBUTÎKIN: Dragele mele, iubitele mele, voi sunteţi tot ce mi-a rămas mai scump pe lume! Numai pe voi vă am! In curând împlinesc şaizeci de ani. Sunt bătrân... singur... Un bătrân fără nici un rost! Dragostea ce v-o port e tot ce-i mai bun în mine. Dacă nu eraţi voi, de mult mă duceam din lumea asta... (Către Irina.) Drăguţo!... Fetiţa mea, te cunosc de când te-ai născut... te-am ţinut în braţe... o iubeam mult pe răposata maică-ta... IRINA: Bine, da de ce un dar atât de scump3 CEBUTlKIN (printre lacrimi, supărat): Un dar atât de scump! Ia să mă lăsaţi în pace! (Către ordonanţă.) Du-l acolo... (O- imită.) Un dar atât de scump... (Ordonanţa duce samovarul in sala mare.) aNFISA (trecând prin salon): Dragele mele, a venit un colonel necunoscut. Şi-a scos paltonul, drăguţelor, şi vine încoa. Irinuşka, să te porţi bine, să te porţi frumos! (Plecând.) E de mult timpul să vă aşezaţi la masă... of, Doamne!... TUZENBAH: Să ştiţi că e Versinin. (Intră   Versinin.) TUZENBAH: Locotenent-colonel Versinin! VERSININ (către Mașa şi Irina): Am onoarea să mă prezint — Versinin! Sunt nespus de fericit că am ajuns, în sfârşit, la dumneavoastră. Dar ce mult v-aţi schimbat! Vai, vai! IRINA: Luaţi loc, vă rog. Suntem foarte bucuroase! VERSININ: Nici nu vă închipuiţi ce bine îmi pare!... (Vesel.) îmi amintesc de cele trei fetiţe... Eraţi trei surori! La faţă nu-mi aduc bine aminte cum eraţi. Ştiu că pe atunci colonelul Prozorov avea trei fetiţe pe care le-am cunoscut. Cum trece vremea! Vai, cum trece vremea!... TUZENBAH: Alexandr Ignatievici e din Moscova. IRINA: Din Moscova? Sunteţi din Moscova? VERSININ: Da, sunt din Moscova. Tatăl dumneavoastră a fost acolo comandant de baterie, iar eu am servit ca ofiţer în aceeaşi brigadă. (Către Mașa.) Mi se pare că încep să vă recunosc. MAȘA: Eu, însă, nu-mi aduc aminte de dumneata. IRINA: Olia, Olia!   (Strigă spre sala cea mare.) Vino încoace, Olia! (Olga intră in salon.) IRINA   (prezentând):  Locotenent-colonel  Versinin, din Moscova. VERȘININ: Prin urmare, dumneavoastră sunteţi Olga Sergheevna, sora cea mare... dumneavoastră. Măria... iar Irina e cea mică. OLGA: Sunteţi din Moscova? VERȘININ: Da, mi-am făcut acolo studiile şi am intrat apoi în armată, slujind mulţi ani ca ofiţer. Acum am primit comanda unei baterii de aci şi am venit, după cum vedeţi. Prea bine însă nu-mi aduc aminte de dumneavoastră... Ştiu că eraţi trei surori. întipărit în minte mi-a rămas însă chipul tatălui dumneavoastră. Închid ochii şi-1 văd... îl vizitam deseori la Moscova. OLGA: Şi eu care eram încredinţată că-i ţin minte pe toţi... VERŞININ: Mă numesc Alexandr Ignatievici. IRINA: Alexandr Ignatievici... Sunteţi din Moscova... Ce surpriză! OLGA: O să ne întoarcem şi noi curând la Moscova! IRINA: Nădăjduim s-o facem până la toamnă. E oraşul nostru natal, ne-am născut acolo. Am stat pe strada Sterâia Basmannaia. (Amândouă izbucnesc  în  râs, fericite.) MAȘA: Nu ne aşteptam să vedem un concert. (Vioaie.) Acum mi-aduc aminte! Ţii minte, Olia, i se spunea „maiorul îndrăgostit"!   Erai   locotenent pe atunci  şi erai îndrăgostit de cineva; nu ştiu însă de ce toată lumea te sâcâia,   spunându-ţi   maior. VERŞININ: Da... da! Exact! „Maiorul îndrăgostit"!... Exact... MAȘA: Pe vremea aceea nu aveai decât mustaţă... Cum ai îmbătrânit! (Cu lacrimi în ochi.) Vai, cum ai îmbătrânit... VERŞININ: Da. Pe vremea când mi se spunea „maiorul îndrăgostit" eram încă tânăr, iubeam... Acum toate s-au schimbat! OLGA: Dar n-ai încă nici un fir alb! Dumneata ai îmbătrânit, dar nu eşti încă bătrân. VERŞININ: Totuşi am patruzeci şi doi de ani! Aţi plecat de mult din Moscova? IRINA: De unsprezece ani, Mașa, de ce plângi ca o caraghioasă? (Printre lacrimi.) încetează, că acum mă apucă şi pe mine plânsul! MAȘA: Nu plâng! Spune, te rog pe ce stradă locuiai? VERŞININ: Pe Staraia Basmannaia. OLGA: Şi noi am locuit acolo... VERŞININ: Un timp am stat pe strada Nemţească; de acolo mă duceam la Cazarma Roşie; trebuia să trec peste un pod urât, pe sub care vuia apa j drumeţul singuratic simțea un gol în suflet. (Pauză.) Aci însă aveţi un râu mare şi frumos, cu ape bogate... minunat râu! OLGA: Da, dar e prea frig. E frig şi sunt foarte mulţi ţânţari... VERŞININ: Da de unde! Aveţi o climă cât se poate de bună, sănătoasă, o climă pe cinste! Pădure... râu... sunt şi mesteceni! Din toţi copacii, cel mai mult îmi plac mestecenii, gingaşi, sfioşi. Ce bine-i se trăieşte aici! Ciudat mi s-a părut însă că au aşezat gara atât de departe... la douăzeci de verste de oraş... De ce oare? Nimeni nu ştie... SOLIONÎI: Eu însă, ştiu de ce. (Toată lumea se uită la el.) Dacă era gara aproape, însemna că nu era departe; şi dacă e departe, înseamnă că nu-i aproape! (Tăcere stânjenitoare.) TUZENBAH:  Glumeţ Vasil Vasilici! OLGA: Acum mi-aduc şi eu aminte de dumneata. Îmi amintesc. VERŞININ:  Am cunoscut-o  pe  mama  dumneavoastră. CEBUTÎKIN: Bună femeie era, Dumnezeu s-o odihnească! IRINA: Mama e îngropată la Moscova. OLGA: La cimitirul Novo-Devicie... MAȘA: Închipuiţi-vă că am început să-i uit figura. Aşa o să ne uite şi pe noi lumea... VERŞININ: Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de important, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. (Pauză.) Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreţ şi plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirea lui Copernic, bunăoară, sau a lui Columb n-au părut la început inutile şi ridicole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit erau socotite drept adevăruri de netăgăduit? Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atât de bine azi, mâine să treacă drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar plină de păcate... TUZENBAH: Cine ştie? S-ar putea însă ca lumea să vorbească de viaţa noastră cu evlavie, ca despre ceva măreţ. Timpul în care trăim nu cunoaşte schingiuirile, osânda cu 137 moartea, năvălirile străine de odinioară şi cu toate astea, câtă suferinţă! SOLIONÎI (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe... Baronul nu se simte bine dacă nu filozofează... TUZENBAH: Vasili Vasilici, te rog să-mi dai pace! (Schimbă locul.) Devine plicticos până la urmă! SOLION (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe!... TUZENBAH (către Verşinin): Şi totuşi, suferinţele timpului nostru... nespus de multe... sunt chezăşia nivelului moral superior la care a ajuns societatea. VERŞININ: Da, da! Fără îndoială! CEBUTlKIN: Spuneai adineauri, baroane, că viaţa noastră va fi considerată măreaţă mai târziu; vezi însă că oamenii rămân mici. (Se ridică.) Ia te uită cât sunt de mic! Spre mângâierea mea sufletească, trebuie să se spună că viaţa mi-e măreaţă, înţeleasă de toţi! (Din culise se aude un cântec de  vioară.) MAȘA: Cântă Andrei, fratele nostru. IRINA: El e savantul nostru. în curând va fi profesor universitar. Tata a fost militar, dar fiul său şi-a ales meseria de cărturar. MAȘA: A fost dorinţa tatii. OLGA: Azi ne-am bătut joc de el! Mi se pare că este îndrăgostit. IRINA: Da, da, de o domnişoară de aici; desigur că o să vină azi pe la noi. MAȘA: Vai, cum se îmbracă şi fata asta! Nu numai că tot ce pune pe ea e urât şi demodat, dar îţi face milă. O fustă galbenă cu nişte franjuri vulgare, cu o bluză roşie. Pe faţă pare că e dată cu săpun. Nu, Andrei nu-i îndrăgostit de ea. Nu pot crede că e atât de lipsit de gust! Face pe nebunul ca să ne necăjească! Ieri am auzit că se mărită cu Protopopov, preşedintele zemstvei. Foarte bine... (Strigă spre uşa laterală.) Andrei, dragule, vino aici o clipă! (Intră Andrei.) OLGA: Fratele nostru, Andrei Sergheici. VERŞININ: Verşinin. ANDREI: Prozorov. (Se şterge cu batista pe obraz.) Sunteţi noul comandant al bateriei? OLGA: Închipuie-ţi că Alexandr Ignatievicie din Moscova. ANDREI: Da? Vă felicit. Acum surorile mele n-au să vă mai   dea  pace! VERŞININ: Deocamdată, eu sunt acela care le-am plictisit. IRINA: Priviţi, vă rog, ce dar frumos am primit de la Andrei. (Arată un cadru pentru fotografii.) Cadrul ăsta e lucrat de mâna lui! VERŞININ (se uită la cadru şi nu ştie ce să spună): Da... e destul de frumos... IRINA: Şi cel de pe pian tot de el e făcut. (Andrei dă din mină şi se desprinde de grup.) OLGA: El e cărturarul nostru... Cântă şi la vioară, face orice şi e meşter la toate. Are numai prostul obicei de a fugi   v de lume. Andrei, vino încoa, nu pleca! (Mașa şi Irina ii iau de braţ şi-l aduc, râzând, înapoi.) MAȘA: Haide, haide! ANDREI: Lăsaţi-mă, vă rog! MAȘA: Eşti un-caraghios! Alexandr Ignatievici nu se supăra niciodată când i se spunea „maiorul îndrăgostit". VERŞININ: Niciodată! MAȘA: Pe tine te vom porecli „scripcarul îndrăgostit". IRINA: Sau... „dascălul   îndrăgostit". OLGA: Fără îndoială că e îndrăgostit. Andriuşa e îndrăgostit! IRINA (aplaudă): Bravo, bravo, bis! Andriuşa e îndrăgostit. CEBUTlKIN (se apropie pe la spate de Andrei şi-l ia, cu amândouă mâinile, de mijloc): „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Râde cu poftă. Ţine tot timpul ziarul In mină.) ANDREI: Ajunge!... Ajunge!... (îşi şterge obrazul cu batista.) N-am dormit toată noaptea şi acum nu mă prea simt în apele mele, cum se spune. Am citit până la patru. Apoi m-am culcat, dar mi-a fost cu neputinţă să dorm. M-am gândit ba la una, ba la alta, până s-a crăpat de ziuă... acum se luminează devreme. în sfârşit, a răsărit soarele, care mi-a trimis razele de-a dreptul în pat. Vreau să traduc o carte din englezeşte, în timpul verii, cât stau aici. VERŞININ: Ştiţi englezeşte? ANDREI: Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tare ne-a persecutat cu învăţătura. E caraghios şi straniu, dar trebuie să mărturisesc că, după ce a murit, am început să mă îngraş şi m-am simţit ca scăpat de sub jug. Mulţumită lui ştim azi, eu şi surorile mele, franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte; ba Irina ştie şi italieneşte. Dar nimeni nu-şi poate închipui cât ne-au costat toate astea! MAȘA: E un lux prea mare pentru oraşul ăsta să cunoşti trei limbi! Nici măcar lux nu e... E ca şi când ai avea şase degete la o mână! Ştim prea multe lucruri de prisos! VBRŞININ: Ia te uită! (Râde.) Ştiţi prea multe lucruri de prisos! Mie mi se pare însă că nu există şi nici nu poate exista pe lume un oraş atât de searbăd şi de plicticos, încât să nu aibă nevoie de un om inteligent şi învăţat! Să presupunem că între cei o sută de mii de locuitori ai acestui oraş — ce e drept, grosolani şi înapoiaţi — aşa ca dumneavoastră sunt numai trei. Fără îndoială că n-o să puteţi învinge bezna mulţimii din jur. De-a lungul vieţii veţi fi nevoiţi să cedaţi şi să vă pierdeţi cu vremea în mulţimea acestor o sută de mii; viaţa vă va înăbuşi, dar nu veţi dispare cu toţii. Înrâurirea voastră va dăinui! Peste o vreme vor apărea şase, apoi doisprezece inşi de seama voastră. Până la urmă, cei de seama voastră vor ajunge cei mulţi Peste două-trei sute de ani, viaţa pe acest pământ va fi nespus de frumoasă, uimitoare. Omul are nevoie de o astfel de viaţă şi chiar dacă nu s-a ajuns în3ă acolo, trebuie s-o presimtă, s-o aştepte, s-o viseze, să se pregătească pentru ea! Pentru asta, el e dator să vadă şi să ştie mai mult şi mai bine decât părinţii şi bunicii lui. (Râde.) Şi dumneavoastră vă mai plângeţi că ştiţi prea multe lucruri de prisos! MAȘA: (scoţându-şi pălăria): Rămân la dejun. IRINA (oftând): Într-adevăr, toate astea ar trebui însemnate... (Andrei a ieşit fără să fie observat.) TUZENBAH: Aţi spus că peste veacuri viaţa pe acest pământ va fi nespus de frumoasă, uimitoare! Aveţi dreptate. Şi ca să ne împărtăşim de pe acum din ea, măcar de departe, ar trebui să ne pregătim, trebuie să muncim... VERŞININ: Da! Ce multe flori aveţi aici! (Se scoală şi se uită împrejur.) Toata casa e minunată! Vă invidiez! O viaţă întreagă am trăit în case mici, cu sobe care scoteau mereu fum, cu mobilă sărăcăcioasă... două scaune şi un divan... Mi-au lipsit în viaţă flori ca astea...(îşi freacă mâinile.) Ei, ce să mai vorbim! TUZENBAH: Dar trebuie să muncim! Sunt încredinţat că spuneţi în sinea «dumneavoastră:-„Uite un neamţ sentimental!" Vă asigur însă că sunt ras şi că nici nu ştiu nemţeşte... şi tata era   ortodox... (Pauză.) VERŞININ (plimbându-se pe scenă) :Mă gândesc adeseori ce ar fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt... dar de data asta în mod conştient... dacă aceea pe care am trăit-o ar rămâne în urmă ca o ciornă... iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, să nu ne mai repetăm. Atunci cred că fiecare şi-ar înfiripa cel puţin un alt cadru de viaţă, cu o casă plină de flori şi lumină, ca asta de pildă... Am o nevastă şi două fetiţe. Nevasta mea e o persoană suferindă... şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dacă ar fi să încep o viaţă nouă, sunt sigur că nu m-aş mai însura. Nu...  nu! (Intră Kulighin  în  frac uniformă.) KULÎGHIN (se apropie de Irina): Surioară dragă, dă-mi voie să te felicit de ziua ta onomastică, să-ţi urez sănătate şi tot ce se poate dori unei fete de vârsta ta. Uite, ţi-am adus în dar o carte. (Ic dă cartea.) E istoria liceului nostru din ultimii cincizeci de ani, scrisă de mine. Nu-i o lucrare de mare însemnătate. Am scris-o aşa, neavând ce face. Totuşi, te sfătuiesc s-o citeşti. Bună ziua, domnilor. (Către Verşinin.) Kulîghin, profesor la liceul din localitate, consilier. (Către Irina.) O să găseşti în carte şi o listă a tuturor absolvenţilor în răstimpul acestor cincizeci de ani. Feci, qoud potui, faciant meliora potentes. (O sărută pe Mașa.) IRINA: Cartea asta mi-ai adus-o şi de Paşti. KULÎGHIN (râde): Nu se poate! În cazul ăsta, dă-mi-o înapoi. Sau mai bine s-o dăm colonelului. Luaţi-o, domnule colonel, poate că o veţi citi într-o zi, ca să vă alungaţi plictiseala. - Am făcut ce am  putut, cine poate, să facă mai bine. (Lat.) VERŞININ: Vă mulţumesc! (Se scoală să plece.) Sunt încântat de cunoştinţă. OLGA: Cum? Plecaţi? Nu se poate! IRINA: Vă rog să rămâneţi la noi, la dejun. OLGA: Vă rog! VERŞININ (salută): Mi se pare că am nimerit aici de o zi onomastică. Îmi cer scuze că nu am ştiut şi nu v-am felicitat.  (Trece cu Olga în sala mare.) KULÎGHIN: Domnilor, azi e duminică! Zi de odihnă! Să ne odihnim deci şi fiecare să se veselească conform vârstei şi situaţiei sale. Va trebui să strângeţi covoarele în timpul verii, să le puneţi bine pentru la iarnă... la naftalină sau praf persan... Romanii erau sănătoşi pentru că ştiau să muncească şi să se odihnească. Nu degeaba aveau mens sana in corpore sano. Viaţa lor era orânduită după anumite forme. Directorul nostru spune: Esenţialul pentru orice fel de viaţă e forma. Tot ce-şi pierde forma încetează de a mai exista... După cum se întâmplă şi în viaţa de toate zilele. (O prinde pe Mașa de mijloc, râzând.) Mașa mă iubeşte. Soţia mea mă iubeşte! Ar trebui să puneţi şi perdelele la naftalină odată cu covoarele... Azi sunt vesel, sunt bine dispus! Mașa, domnul director ne-a poftit la ora patru... Se face o excursie cu profesori şi familiile lor. MAȘA: Nu mă duc! KULÎGHIN (amărât): Dar de ce, dragă Mașa? MAȘA: Lasă, că vorbim mai târziu... (Supărată.) Bine!... O să merg! Acum, însă, te rog să mă laşi în pace! (Se depărtează de el.) KULÎGHIN: Apoi seara, după excursie, suntem invitaţi la director acasă. Cu toată sănătatea lui şubredă, omul ăsta se străduieşte înainte de toate să fie sociabil. E o personalitate remarcabilă. Un om minunat. Ieri, după consiliu, îmi spune: „Tare sunt obosit, Feodor Ilici!"(Se uită la ceasul din perete şi pe urmă la al său.) Ceasul vostru merge cu şapte minute înainte. Da! Aşa îmi spunea: Sunt tare obosit! (Din   culise  se  aude vioara.) OLGA: Poftiţi la masă, domnilor! Plăcinta e pe masă! KULÎGHIN: Olga, drăguţa mea! Ieri am muncit de dimineaţă până la unsprezece noaptea, eram obosit. Dar azi mă simt fericit. (Se îndreaptă spre sala cea mare unde este pusă Mașa.) Drăguţa mea... CEBUTIKIN (pune ziarul în buzunar şi îşi aranjează barba): Aha, plăcintă, foarte bine! MAȘA: (către Cebutîkin, cu severitate): Ascultă, să nu bei nimic astăzi! Ai auzit? Ştii că băutura îţi face rău. CEBUTIKIN: Aş! Acum m-am lecuit! Sunt doi ani de când nu  mai beau! (Nerăbdător.) Şi la urma urmei, parcă nu-i totuna? MAȘA: Oricum ar fi, tot nu-ţi dau voie să bei. (Supărată, vorbind casă n-o audă bărbatul ei.) Ei, drăcie! Iar o să mor de plictiseală toată seara, la director. TUZENBAH:  în locul dumitale nu m-aş duce... Foarte simplu! CEBUTÎKIN: Nu te duce, inimioară scumpă! MAȘA: Da, nu te duce!... Blestemată, nesuferită viaţă!... (Trece în sala mare.) CEBUTÎKIN (urmând-o): Haide, haide! SOLIONÎI (trecând şi el în sala mare): Phe... phe... phe... TUZENBAH: Încetează Vasili Vasilici! Ajunge! SOLIONÎI: Phe... phe... phe... KULÎGHIN (vesel): în sănătatea dumitale, domnule colonel! Eu sunt profesor, sunt de-al casei, soţul Masei!.. Mașa e o fată bună, foarte bună... VERŞININ: O să beau din vodca asta mai închisă. (Bea.) În sănătatea dumitale! (Către Olga.) Ce bine mă simt în casa dumneavoastră! (în salon au rămas  numai Irina şi  Tuzenbah.) IRINA: Mașa e prost dispusă azi. S-a măritat la optsprezece ani. Atunci i se părea că soţul ei este cel mai deştept om din lume! Acum e de altă părere. E cel mai bun, dar nu şi cel mai deştept! OLGA (nerăbdătoare): Andrei, ce faci, n-ai de gând să vii? ANDREI  (vorbind din culise): Numaidecât. (Apare şi se îndreaptă spre masă.) TUZENBAH:  La  ce  te  gândeşti? IRINA: La nimic! Nu-mi place Solionîi ăsta al dumitale, mi-e chiar teamă de el! Vorbeşte numai prostii... TUZENBAH: Un om ciudat! Mi-e şi milă, mi-e şi necaz pe el câteodată, dar mai mult mi-e milă. De fapt, cred că e un timid... De câte ori suntem singuri pare foarte deştept şi drăguţ... în societate însă e grosolan şi certăreţ. Nu te duce încă acolo, lasă-i să se aşeze la masă. Dă-mi voie să mai stau câteva clipe cu dumneata. La ce te gândeşti? (Pauză.) Ai numai douăzeci de ani, şi eu nu am împlinit încă treizeci. Avem atâţia ani în faţa noastră, un şir lung de zile, pline de dragostea ce ţi-o port.... IRINA: Nikolai Lvovici, nu-mi vorbi de dragoste! TUZENBAH (fără s-o asculte): Simt o sete cumplită de viaţă, de luptă, de muncă! Şi setea asta s-a contopit în sufletul meu cu dragostea pentru dumneata, Irina! Parcă înadins eşti atât de fermecătoare, ca viaţa să mi se pară şi mai plină de farmec. Spune, la ce te gândeşti? IRINA: Spui că viaţa e frumoasă! Dar dacă numai pare frumoasă? Pentru noi, cele trei surori, viaţa n-a fost încă frumoasă,  ne-a înăbuşit ca o  buruiană...  Vezi,  încep să plâng... Nu, nu trebuie... (îşi şterge iute lacrimile. Surâde.) Trebuie să muncim... să muncim! N-avem bucurii... viaţa ni se pare tristă şi fără rost tocmai pentru că nu  ştim ce înseamnă munca! Ne-am născut printre cei care o dispreţuiesc. (Intră Natalia Ivanova. Poarta o rochie roz şi un  cordon verde.) NATAŞA: Lumea se şi aşează la masă... Am întârziat. (Trecând, se uită în oglindă şi îşi aranjează pieptănătura.) Mi se pare că sunt destul de bine pieptănată... (O zăreşte pe Irina.) Draga mea Irina Sergheevna, te felicit! (O sărută lung şi cu foc.) Aveţi lume multă! Zău, mă simt foarte stingherită! Bună ziua, domnule baron. OLGA (intrând în salon): Uite-o şi pe Natalia Ivanovna ! Bună ziua, draga mea.  (Se sărută.) NATAŞA: Vă felicit! E ziua onomastică a Irinei. Ce mulţi musafiri! Sunt tare intimidată!... OLGA: N-ai de ce... sunt numai de-ai casei. (Şopteşte cu vocea speriată.) Vai de mine, ce cordon verde! Draga mea, dar nu se poate! NATAŞA: Cum? Crezi că poartă   ghinion? OLGA: Nu... dar nu merge... e chiar nepotrivit... NATAŞA (cu o voce plângăreaţă): Da? Crezi? Dar nu e un verde ţipător, e mai degrabă şters...  (O  urmează pe Olga în sala mare.) (În sală lumea se aşează la masă, în salon nu  e nimeni.) KULÎGHIN: Irina, să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi! CBBUTÎKIN: Natalia Ivanovna, şi dumitale la fel! KULÎGHIN: Lasă că Natalia Ivanovna a şi pus ochii pe unul!! MAȘA (bate cu furculiţa în marginea farfuriei): Vreau şi eu un păhărel de vin! Hai s-o facem lată! KULÎGHIN: Mașa, trei cu minus la purtare! VERŞININ: Vodca e foarte bună! Cu ce e făcută? SOLIONÎI: Cu gândaci. IRINA (cu vocea plângăreaţă): Vai! Ce oroare! OLGA: Diseară avem un curcan şi o plăcintă cu mere - Slavă Domnului, azi sunt acasă toată ziua. Şi seara la fel... Domnilor, să poftiţi şi diseară... VERŞININ:  Îmi permiteţi  să vin? IRINA: Vă rog. „Firea ne-a adus pe lume numai pentru a iubi". NATAŞA: Aici se vine fără multe mofturi. CEBUTÎKIN: „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Râde.)                                                                       ANDREI:   încetaţi,  domnilor!   Nu  v-aţi plictisit încă? (Intră Fedotik şi Rode, cu un coş mare  cu flori.) FEDOTIK: Mi se pare că s-au aşezat la masă. RODE (vorbind tare şi graseind): S-au aşezat la masă? Da, ai dreptate... FEDOTIK: Aşteaptă o clipă. (Fotografiază.) Una! Te rog, mai aşteaptă niţel. (Face încă o fotografie.) Două! Acum am terminat. (Amândoi apucă coşul şi se îndreaptă spre sala cea mare, unde sunt primiţi cu mare gălăgie.) RODE (vorbind tare): Vă felicit şi vă doresc toate cele bune! Afară este o vreme minunată! Toată dimineaţa ne-am plimbat cu elevii. Ştiţi că dau lecţii de gimnastică la liceu... FEDOTIK: Irina Sergheevna, vă puteţi mişca... (Face o fotografie.) Sunteţi atât de frumoasă astăzi! (Scoate din buzunar o sfârlează.) Iată şi o sfârlează... Are un sunet neobişnuit... IRINA: Ce minune! MAȘA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." (Plângător.) Ei, pentru ce spun asta? Versurile astea mă obsedează... de azi dimineaţă îmi vin mereu în minte... KULlGHIN: Suntem treisprezece la masă. RODE (tare): Vai de mine, domnilor! Nu cumva sunteţi superstiţioşi?! (Râsete.) KULÎGHIN: Dacă suntem treisprezece la masă, să ştiţi că avem printre noi îndrăgostiţi. Nu cumva eşti dumneata acela, Ivan Romanovici? (Râsete.) CEBUTÎKIN: Sunt un bătrân păcătos, o mărturisesc! Dar nu înţeleg de ce s-a roşit. Natalia Ivanovna! (Toată lumea izbucneşte în râs zgomotos. Natala se scoală şi fuge în salon, urmată de  Andrei.) ANDREI: Te rog nu-i lua în seamă! Aşteaptă, te rog, nu pleca... NATAŞA: Mi-e ruşine! Nu ştiu ce-i cu mine... Şi ei îşi bat joc de mine. Ştiu că o să par prost crescută pentru că m-am sculat de la masă, dar n-am încotro... nu pot... (îşi ascunde obrazul în mâini.) ANDREI: Nu fi supărată, draga mea, te rog din suflet. Ei nu fac decât să glumească, dar fără răutate! Sunt buni! Au inimi de aur. Te încredinţez, draga mea, scumpa mea, că amândoi ie suntem dragi! Vino aci, lângă fereastră... De aici nu  ne văd...  (Se uită împrejur.) NATAŞA: Eu nu prea sunt obişnuită cu lumea!... ANDREI: O, tinereţe ! Minunată, frumoasă tinereţe! Draga mea, scumpa mea, nu te necăji! Tot ce te rog e să ai încredere în mine... Ce bine mă simt, sufletul mi-e plin de dragoste, de bucurie! Nu ne vede nimeni, nimeni! De ce, de ce m-am îndrăgostit de dumneata şi când? Nu înţeleg nici eu nimic! Draga mea bună şi nevinovată, te rog să-mi fii soţie! Te iubesc... te iubesc... aşa cum n-am iubit pe nimeni înainte...    (Se sărută.) (în aceeaşi clipă intră doi ofiţeri, care văzând scena, se opresc, foarte nedumeriţi.) Cortina  ACTUL AL DOILEA Acelaşi decor ca şi în actul întâi. E ora opt seara. Dincolo de scenă, pe stradă, cântă cineva abia auzit din armonică. Pe scenă e întuneric. Intră Natalia Ivanovna în capot şi cu o luminare în mână. Se opreşte în faţa uşii care  dă in  odaia  lui   Andrei.  NATAŞA: Ce faci acolo, Andriuşa? Citeşti? Nu face nimic... întrebam aşa, într-o doară. (Se duce şi deschide   altă uşă, se uită înăuntru şi închide uşa la loc.) N-au lăsat lumina aprinsă?... ANDREI (iese din cameră cu o carte în mână): Ce-i, Natala? NATAŞA: Mă uitam dacă nu-i lumină. Acum, de lăsata secului, slugile şi-au pierdut capul. Te poţi aştepta la orice!... Ieri, la miezul nopţii, am trecut prin sufragerie şi ardea o luminare... N-am putut afla cine a lăsat-o aprinsă. (Pune jos luminarea.) Cât e ceasul? ANDREI (se uită la ceas): E  opt şi un  sfert. NATAŞA: Nu s-au întors nici Olga, nici Irina. Prea muncesc mult sărmanele fete! Olga are consiliu pedagogic, şi Irina e la telegraf... (Oftează.) I-am spus azi dimineaţă su-sorii tale : „Mai cruţă-te, Irina dragă!" Dar nu vrea s-asculte. Ai spus că-i ora opt şi un sfert? Tare mi-e teamă că-i bolnav Bobik al nostru! De ce o fi atât de rece? Ieri avea febră, şi azi e rece de tot... Tare mi-e teamă... ANDREI: Lasă,Natala că n-are nimic băiatul. E sănătos tun. NATAŞA: Totuşi, am să-l ţin la regim. Mi-e teamă. Când te gândeşti că azi e vorba să vină mascaţii la noi, pe la zece! Andriuşa, ar fi mai bine să nu vină... ANDREI: Nu ştiu ce să-ţi spun... Au fost poftiţi. NATAŞA: Ştii că azi dimineaţă, când s-a deşteptat puişorul, s-a uitat la mine şi deodată mi-a surâs. Vezi că m-a recunoscut. I-am spus: „Bună dimineaţa, Bobik, bună dimineaţa, drăguţule!" şi el râdea. Să ştii că înţelege totul. Aşadar, ne-am înţeles, Andriuşa! Mă duc să spun că nu primim mascaţii. ANDREI (nehotărât): Mda... Vezi însă, că asta este dorinţa surorilor mele şi ele sunt stăpâne aici. NATAŞA: Lasă că le spun eu! Sunt bune şi au să înţeleagă.. .(Plecând.) Pentru cină am dat ordin să ţi se dea iaurt. Doctorul a spus că numai cu iaurt o să izbuteşti să slăbeşti. (Se opreşte.) Bobik e atât de rece! Mi-e teamă că-i prea frig la el în odaie. Ar trebui să-i dăm alta, cel puţin până la primăvară. Camera Irinei, de pildă, s-ar potrivi de minune pentru copil: e uscată şi are toată ziua soare. O să-i propun asta. Irina poate sta împreună cu Olga, deocamdată... Tot vin ele numai la culcare ! Sunt plecate ziua întreagă... (Pauză.) Dragul meu Andrei, de ce nu spui nimic? ANDREI: Ce să mai zic? Mă gândesc şi eu... NATAŞA: Da... voiam parcă să-ţi spun ceva... A, da! A venit Ferapont de la zemstvă. Vrea să-ţi vorbească. ANDREI  (căscând): Cheamă-l aici. (Natala iese. Andrei citeşte o carte, aplecat spre luminarea lăsată de ea pe masă. Intră Ferapont, îmbrăcat într-un palton vechi şi rupt cu guler ridicat. E legat la urechi.) ANDREI: Bună seara, scumpule; ce vrei să-mi spui? FERAPONT: Preşedintele vă trimite o carte şi o hârtie. Poftim ! (îi dă cartea şi un plic.) ANDREI: Mulţumesc. Bine. Dar de ce ai venit atât de târziu? E trecut de ora opt! FERAPONT: Cum aţi spus? ANDREI (vorbind tare): Îţi spun că ai venit târziu. E ora opt trecut! FERAPONT: Da. Aşa-i. Am venit de când era lumină, dar nu m-au lăsat. Boierul — ziceau — are treabă. Ce să-i faci? Treaba-i treabă! Eu nu mă grăbesc. (Crezând că Andrei îl întreabă ceva.) Cum aţi spus? ANDREI: N-am spus nimic. (Se uită la carte.) Mâine e vineri şi n-avem slujbă. Eu însă tot mă duc... acasă mă plictisesc. (Pauză.) Ei, moşule, moşule, ce ciudat se schimbă toate şi cum te mai amăgeşte viaţa! Neavând ce face azi, am pus mina pe cartea asta, un vechi curs universitar... Mi-a venit să râd! Doamne, Doamne! Iată-mă secretar la zemstvă, unde Protopopov e preşedinte, pe cită vreme eu nu sunt de-cât secretar... tot ce pot spera, în cel mai bun caz, e să ajung membru în consiliu! Eu să fiu membru în consiliul zemstvei de-aici, eu care visez în fiecare seară că sunt profesor la Universitatea din Moscova! Un cărturar de vaza... Mândria ţării ruseşti!... FERAPONT: Ce pot să spun eu?... A început să-mi slăbească auzul. ANDREI: Dacă auzeai bine, poate că n-aş fi vorbit cu tine! Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar nevastă-mea nu mă înţelege şi — nu ştiu de ce — de surori mă tem. Mă tem... să nu râdă de mine... nu beau, nu-mi place cârciuma, dar tare" m-aş fi dus acum pe la Testov sau la Restaurantul Mare din Moscova. Da... dragul meu! FERAPONT: Ştiţi că mai deunăzi a venit pe la zemstvă un antreprenor care povestea despre nişte negustori din Moscova. Au mâncat blinele şi că unul din ei cică ar fi mâncat patruzeci şi ar fi murit... nu ţin bine minte, a mâncat patruzeci sau cincizeci! ANDREI: La Moscova sunt restaurante cu saloane mari, unde nimeni nu te cunoaşte şi totuşi nu te simţi străin. Aci te cunoaşte toată lumea şi eşti străin. Singur şi străin!... FERAPONT: Cum aţi spus?' (Pauză.) Tot el povestea, dar ce poţi să ştii, s-ar putea să mintă... Cică de-a lungul Moscovei este întinsă o funie... ANDREI: Cu ce scop? FERAPONT: Habar n-am. Aşa zicea antreprenorul. ANDREI: Fleacuri! (Citeşte din carte.)  Ai fost vreodată la Moscova? FERAPONT (după o pauză): N-am fost, n-a vrut Dumnezeu! (Pauză.) Pot să plec? ANDREI: Da. Du-te sănătos! (Ferapont pleacă.) Fii sănătos! (Citeşte.) Să vii mâine dimineaţă să iei hârtiile astea... Poţi să pleci... (Pauză.) A plecat. (Se aude soneria.) Da, aşa e... (Cască, se întinde şi se îndreaptă, fără grabă, spre camera sa.) (Din culise se aude doica, care adoarme   copilul.  Intră Mașaşi Verşinin. în timp ce stau de vorbă, intră jupâneasa şi aprinde lampa şi luminările.) MAȘA: Ştiu şi eu? (Pauză.) Nu ştiu. Desigur, obişnuinţa e mare lucru. Bunăoară, după moartea tatii, ne venea foarte greu să ne obişnuim fără ordonanţe. Cred însă că în afara obişnuinţei mai vorbeşte în mine şi simţul de dreptate. Nu ştiu cum o fi în alte oraşe, dar aici singurii oameni de treabă, de neam şi cu creştere mai aleasă sunt militarii. VERŞININ: Mi-e tare sete, aş bea un ceai... MAȘA (uitându-se la ceas): Ne serveşte îndată. Ştii... m-am măritat la optsprezece ani... Mi-era teamă de soţul meu... Pentru că era profesor la liceu... iar eu abia ieşisem atunci din şcoală. Mi se părea grozav de învăţat, de inteligent şi de important. Acum însă, din păcate, nu mai sunt de aceeaşi  părere. VERŞININ: Aşa-i... Da, da! MAȘA: Nu spun nimic despre soţul meu, m-am obişnuit cu el. Dar printre civili sunt atâţia oameni lipsiţi de creştere, grosolani şi care nu ştiu să se poarte. Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte. Sufăr când văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blând şi de politicos. Când mi se întâmplă să fiu între profesori — colegii soţului meu — sufăr! VERŞININ: Da... Aşa-i. Mi se pare însă că nu prea este mare deosebire între militari şi ceilalţi, mai cu seamă în acest oraş. Toţi sunt la fel. Când stai de vorbă cu un intelectual de aci, fie civil, fie militar, afli că e chinuit... ba de nevastă, ba de moşie, de casă, de cai şi aşa mai departe. Vezi, noi, ruşii, suntem în stare să ajungem la cele mai înalte culmi ale gândirii, dar spune-mi... de ce oare ne lăsăm robiţi de toate mărunţişurile vieţii? De ce? MAȘA: De ce? VERŞININ: De ce sunt ei chinuiţi... chinuiţi de copii, de neveste? Şi de ce, la rândul lor, copiii şi nevestele sunt chinuiţi de ei? MAȘA: Văd că azi eşti cam prost dispus. VERŞININ: Se prea poate. Azi n-am mâncat nimic. De dimineaţă n-am pus nimic în gură. Mi-e una din fete cam bolnavă... Când se îmbolnăveşte una din fetiţe, simt cum mă sugrumă neliniştea! Mă mustră conştiinţa: cum de am fost în stare să le dau o astfel de mamă! O, dacă ai fi văzut-o astăzi! Ce nulitate! Am început să ne certăm de la şapte dimineaţa, iar la nouă am plecat trântind uşa. (Pauză.) Nu-mi place să vorbesc altora despre asta, şi, ciudat lucru, mă plâng tocmai dumitale! (îi sărută mâna.) Te rog să nu te superi pe mine! Nu am pe nimeni pe lume în afară de dumneata.  Pe nimeni... (Pauză.) MAȘA: Cum mai vuieşte soba! Aşa era cu puţin înainte de a muri bietul tata. Aşa vuia şi atunci coşul... Chiar aşa... VERŞININ:   Nu cumva eşti superstiţioasă?! MAȘA: Ba da. VERŞININ: Ce ciudat! (li sărută mina.) Eşti o femeie minunată, fermecătoare! Minunată, fermecătoare! Cu toate că-i întuneric aci, îţi văd strălucirea  ochilor. MAȘA (se aşează pe alt scaun): Aci e mai multă lumină... VERŞININ: Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Cât îmi sunt de dragi ochii, mişcările dumitale! Adesea te visez... Minunată, fermecătoare  femeie! MAȘA (râde încet): Nu ştiu de ce îmi vine să râd când îmi vorbeşti astfel. Adevărul însă e că mi-e teamă... Nu mai spune nimic. Te rog! (Aproape în şoaptă.) Ba nu! Vorbeşte! Mi-e totuna... (îşi ascunde faţa în mâini.) Mi-e totuna. Vine cineva. Să schimbăm  vorba... (Intră Irina şi Tuzenbah prin sala mare.) TUZENBAH: Ştii, numele meu e alcătuit din trei nume. Mă numesc baron Tuzenbah-Krone-Altschauer, dar sunt rus, ortodox ca şi dumneata. Mi-a rămas puţin din firea nemţească... Poate răbdarea şi îndărătnicia cu care te plictisesc în fiecare seară, când vin şi te conduc acasă! IRINA: Cât de obosită sunt! TUZENBAH: Am să vin la poştă în fiecare seară şi am să te conduc acasă, zece-douăzeci de ani, cât timp nu mă vei goni... (îi zăreşte pe Mașa şi pe Verşinin. Se îndreaptă spre ei, vesel.) Voi eraţi?  Bună seara. IRINA: Iată-mă, în sfârşit, acasă! (Către Mașa.) Azi a venit la poştă o cucoană care voia să telegrafieze la Saratov. Voia să-şi vestească fratele că-i murise fiul şi nu-şi putea aminti adresa. Până la urmă a trimis telegrama fără adresă,la Saratov. Se tânguia într-una şi eu am fost rea cu ea, fără nici un motiv. I-am spus: „N-am timp". M-am purtat prosteşte cu ea... Azi vin mascaţii la noi? MAȘA: Da. IRINA (se aşează în fotoliu): O să m-odihnesc o clipă... Sunt obosită! TUZENBAH (surâzând): Când te întorci de la slujbă, eşti ca o fetiţă oropsită... (Pauză.) IRINA: Am obosit. Nu-mi place slujba la poştă. Nu-mi place. MAȘA: Ai slăbit... (Fluieră încet.) Ai întinerit. Acum semeni a băiat la faţă. TUZENBAH: O schimbă pieptănătura. IRINA: Trebuie să-mi caut altă slujbă. Asta nu-i pentru mine. Nu găsesc acolo ceea ce am dorit, ceea ce am visat... E o muncă fără poezie... lipsită de idei... (Bate cineva în podea.) E doctorul. (Către Tuzenbah.) Dragul meu, răspunde-i. Eu nu sunt în stare, sunt istovită...(Tuzenbah răspunde, bătând în podea.) IRINA: O să apară îndată. Ar trebui să luăm măsuri. Doctorul a fost ieri cu Andrei la club şi iar au pierdut. Se spune că Andrei a pierdut la joc două sute de ruble. MAȘA  (indiferentă):  Ce  să-i  faci? IRINA: A mai pierdut acum două săptămâni... ca şi în decembrie... Ce bine ar fi să piardă mai repede tot! Poate că atunci am pleca din oraşul ăsta. Doamne, Dumnezeule! Visez Moscova în fiecare noapte! Parcă aş fi nebună!... (Râde.) Abia în iunie o să plecăm... Dar până atunci au mai rămas... februarie, martie, april/e şi mai... aproape jumătate de an.                                     / MAȘA: Natala n-ar trebui să afle că a pierdut. IRINA: Cred că puţin îi pasă. (Prin  sala  mare   intră Cebulikin,   încă somnoros  după siesta  de după-amiază.   După ce   îşi piaptănă   barba,  se aşează şi scoate din  buzunar ziarul.) MAȘA: Ia te uită... a sosit! Şi-a plătit chiria? IRINA (râde): Da de unde! N-a plătit-o de opt luni. A uitat, pesemne. MAȘA (râde): Ia priviţi ce grav stă! (Râd cu   toţii.   Pauză.) IRINA: De ce nu spui ceva, Alexandr Ignatievici? VERŞININ: Ştiu şi eu? Tare aş bea un ceai! Mi-aş da jumătate din viaţă pentru un pahar cu ceai! De azi dimineaţă n-am pus nimic în gură... CEBUTÎKIN:   Irina   Sergheevna! IRINA: Ce pofteşti? CEBUTÎKIN: Vino aici, te rog... venez ici... (Irina se duce şi se aşează Ungă el, la masă.)Nu pot fără dumneata. (Irina ia cărţile de joc şi începe o pasienţă.) VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul... Să facem şi noi atunci puţină filozofie. TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim? VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm... bunăoară... la viaţa de peste două-trei sute de ani!... TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele Hainele îşi vor schimba croiala... Se va descoperi poate un al şaselea simţ, care se va fi dezvoltat.. Viaţa, însă, va rămâne aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tânguiască, zicând : „Vai, ce grea e viaţa!" Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să moară. VERŞININ (stă pe gânduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de ani... căci anii nu înseamnă mai nimic... o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o înfăptuim... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea noastră. (Mașa râde încet.) TUZENBAH:  Ce-i  cu  dumneata? MAȘA: Nici eu nu ştiu! De azi dimineaţă îmi vine într-una să    rid. VERŞININ: Mi-am terminat studiile în acelaşi loc cu dumneata. Dar n-am urmat Academia militară. Citesc mult, însă nu ştiu să-mi aleg cărţile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate astea, cu cât trăiesc mai mult, cu atât simt în mine mai aprigă setea de a cunoaşte. Încărunţesc,   sunt   aproape bătrân, şi ştiu atât de puţin, atât de puţin! Totuşi, mi separeu că ştiu bine ceea ce este esenţial şi adevărat. Cât aş vrea să vă dovedesc că fericirea nu-i pentru noi, că nu trebuie să fie  şi nici nu va fi... Noi trebuie să muncim, să muncim mereu. Fericirea? Fericirea e hărăzită urmaşilor noştri îndepărtaţi. (Pauză.)  Dacă nu mie, cel puţin urmaşilor urmaşilor mei. (în sala mare apar Fedotik şi Rode, care se aşează şi cântă încet, acompaniindu-se la chitară.) TUZENBAH: După dumneata, nici să visăm la fericire n-avem voie. Dar dacă eu mă simt fericit! VERŞININ:  Nu-i aşa... TUZENBAH (dă din mâini, râzând): Se vede că nu ne putem înţelege! Nu ştiu însă cum aş face să te conving. (Mașa râde încet.) TUZENBAH (ameninţând-o cu degetul): Râzi, râzi. (Către Verşinin.) Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viaţa nu se va schimba cu o iotă! Ea rămâne aceeaşi, urmându-şi legile ei proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoare, cocorii, de pildă, îşi urmează, neobosite, zborul! Oricare ar fi gândurile ce le frământă mintea — meschine sau măreţe — îşi vor continua mereu zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei zboară şi vor continua să zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor putea să filozofeze în linişte, numai să nu tulbure zborul celorlalţi... MAȘA: Bine, dar pentru ce? TUZENBAH: Pentru ce? Uite, afară ninge. Pentru ce? (Pauză.) MAȘA: Mie, însă, mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să o caute. Altfel, existenţa lui e deşartă, deşartă... Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii?... De ce sunt stele pe cer?... Ori ştii de ce trăieşti, ori toate pe lume sunt fleacuri... nimicuri. ( Pauză.) TUZENBAH:: Şi totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea! MAȘA: Gogol spunea: „Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!" TUZENBAH: Şi eu am să spun: „Greu lucru să se înţeleagă cineva cu dumneavoastră, domnilor!" Mai lăsaţi-o. GEBUTlKIN (citeşte din ziar): Balzac s-a cununat la Berdicev... (Irina cântă încet.) Asta trebuie să mi-o însemn în carnet. (Scrie.) Balzac s-a cununat la Berdicev. (Citeşte mai departe ziarul.) IRINA (făcând pasienţa, îngândurată): Balzac s-a cununat la Berdicev... TUZENBAH: Zarurile au fost aruncate! Ştii, Măria Sergheevna, îmi dau demisia! MAȘA: Am auzit. Nu văd nimic bun în asta. Nu-mi plac civilii. TUZENBAH: E totuna! (Se ridică.) Nu prea sunt eu chipeş! Vezi, dar, că nu fac de militar! Dar parcă nu-i totuna?... Am de gând să muncesc. Vreau cel puţin o dată în viaţa mea să muncesc atât, încât să vin seara istovit acasă, să mă trântesc pe pat şi să adorm numaidecât. (Trece în sala mare.) Cred că muncitorii dorm bine noaptea! FEDOTIK (către Irina): Venind aci pe strada Moskovskaia, am intrat în prăvălia lui Pîjikov şi ţi-am cumpărat nişte creioane colorate şi briceagul ăsta. IRINA: Fireşte! Voi toţi mă consideraţi încă o fetiţă... dar eu am crescut! (Ia creioanele şi briceagul, cu vădită bucurie.) Ce drăguţe sunt! FEDOTIK: Pentru mine am cumpărat un briceag mai mare. Ia uitaţi-vă! O lamă, încă una, şi-a treia. Asta e pentru scobit în urechi; uite şi o forfecuţă şi o pilă de unghii. RODE (tare): Doctore, câţi ani ai? CEBUTÎKIN: Eu? Treizeci şi doi. (Râs general.) FEDOTIK: Hai să vă arăt o pasienţă nouă. (Aşează cărţile.) (Jupâneasa intră cu samovarul, Anfisa rămâne pe Ungă el. După un timp intră Nalaşa şi se învârteşte şi ea  In jurul mesei, apoi intră Solionîi, care salută lumea şi ia loc  la masă.) VERŞININ: Ce vreme urâtă e afară! Ce vânt! MAȘA: Da, m-am săturat de atâta iarnă. Am şi uitat cum e vara. IRINA: Mi se pare că iese pasienţa. Să ştii că plecăm la Moscova. FEDOTIK: Ba nu iese de loc. Ia te uită cum a închis «potul acela pe doi de pică. (Râde.) Asta înseamnă că nu plecaţi la Moscova! GEBUTIKIN (citeşte din ziar): Tsitsicar... Acolo-i molimă. Bântuie vărsatul negru! ANFISA (vine spre Mașa): Mașa, măicuţă, pofteşte lumea la ceai! (Către Verşinin.) Poftiţi la ceai, înălţimea voastră... Iertaţi-mă, tătucule,  v-am uitat numele. MAȘA: Adu-l aci, doiculiţă, nu mă mai duc acolo! IRINA:   Doiculiţă! ANFISA: Iacă, vin îndată! NATAŞA (către Solionîi):Ştii, pruncii ăştia înţeleg foarte bine tot! Mai deunăzi îi spun: „Bună ziua, Bobik, bună ziua, drăguţule!" Să fi văzut numai cum m-a privit! Să nu crezi că vorbesc aşa pentru că-i sunt mamă, te rog să mă crezi! Bobik însă este un copil excepţional! SOLIONÎI: Dacă copilul ăsta era al meu, îl puneam în tigaie şi-1 mâncam fript. (îşi ia paharul de ceai şi trece în salon,  aşezându-se într-un colţ.) NATAŞA (ascunzându-şi faţa în mâini): Vai, ce om brutal şi prost crescut! MAȘA: Fericit cel ce nu vede dacă acum e iarnă sau vară... Cred că dacă aş fi fost la Moscova, nu m-aş fi sinchisit de timp!            VERŞININ: Mai deunăzi citeam nişte memorii scrise de -un ministru francez la închisoare. A fost osândit pentru afacerea Panama. Nu vă puteţi închipui cu ce încântare şi însufleţire vorbea de păsările pe care le vedea prin gratiile ferestrei, despre păsările pe care nu le observase niciodată atâta vreme cât fusese ministru. Fireşte că acum, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu le mai bagă în seamă — ca înainte. La fel se va întâmpla şi cu dumneata. Când vei locui la Moscova, n-o să ţi se mai pară minunată, ca acum. Fericirea nu există pentru noi şi n-o atingem niciodată, o dorim  numai. TUZBNBAH (ia de pe masă o cutie de bomboane): Dar unde sunt bomboanele? IRINA: Le-a mâncat Solionîi. TUZBNBAH: Cum? Pe toate? ANFISA (servind ceaiul):   Domnule,   aveţi  o   scrisoare! VERŞININ: Eu! (Ia scrisoarea.) E de la fiica mea. (Citeşte.) Da... fireşte! Măria Sergheevna, nu te supăra... o să plec pe neobservate... nici ceaiul nu-l pot bea... (Se ridică^ tulburat.)  Veşnica  poveste... MAȘA: Ce s-a întâmplat? Nu se poate spune? VERŞININ (vorbeşte încet): Iar s-a otrăvit soţia mea!' Sunt nevoit să plec. Voi trece fără să fiu observat. Ce neplăcute sunt toate astea! (Sărută mâna Masei.) Draga mea, buna mea... frumoasa mea... o s-o iau încetişor pe-aici. (Pleacă.) ANFISA: Dar unde se duce? Tocmai acum când am servit ceaiul! Ce om ciudat!... MAŞA (supărată): Vezi-ţi de treabă! Nu dai omului pace niciodată! (Cu ceaşca de ceai în mină se îndreaptă spre masă.) M-ai plictisit, bătrâno... ANFISA: Nu te mai supăra, măicuţă! ANDREI (din culise): Anfisa! ANFISA (îngână): „Anfisa"... Stă colea şi... (Iese.) MAȘA (în sala mare, Ungă masă; supărată): Faceţi-mi loc şi mie la masă! (Răvăşeşte cărţile aşezate pentru pasienţă.) De ce v-aţi aşezat aici, cu cărţile astea? Beţi ceaiul acum! IRINA: Ce răutăcioasă eşti, Mașa! MAȘA: Foarte bine! Dacă sunt rea, să nu mai vorbiţi cu mine. Să mă lăsaţi în pace! CEBUTÎKIN (râzând): Auzi dumneata! S-o lăsăm în pace!: MAȘA: Ai şaizeci de ani, dar bolboroseşti întotdeauna dracu ştie ce năzbâtii. Parcă ai fi copil! NATAŞA (oftând): Mașa, draga mea, nu-i frumos să foloseşti în conversaţie astfel de expresii! Drept să-ţi spun, frumoasă cum eşti şi făcând parte dintr-o lume aleasă, ai putea fi fermecătoare dacă n-ai folosi aceste cuvinte nepotrivite. Je vous prie, pardonnez-moi, Marie, mais vous avez des manieres un peu grossieres. TUZENBAH (stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească în râs): V-aş ruga... să-mi daţi... să-mi daţi... mi se pare că acolo este coniac... NATAŞA: (II parait que mon Bobik deja ne dortpas, s-a deşteptat. Azi e bolnav, mititelul... Mă iertaţi... mă duc să văd ce face.  (Pleacă.) IRINA: Unde s-a dus Alexandr Ignatievici? MAȘA: Acasă. Iar are un bucluc cu nevastă-sa. TUZENBAH (se îndreaptă spre Solionîi cu sticla de coniac in mină): Stai mereu îngândurat şi singurel şi nu pot pricepe la ce te gândeşti! Hai să ne împăcăm! Să bem un păhărel cu coniac! (Beau.) Fără îndoială că va trebui să cânt toată noaptea la pian tot felul de fleacuri... Ce să-i faci? SOLIONÎI: Nu înţeleg de ce vrei să ne împăcăm? Eu nu m-am certat cu dumneata. TUZENBAH: Nu ştiu de ce, dar stârneşti în mine un simțământ ciudat, ca şi cum ar fi întotdeauna o neînţelegere între noi. Trebuie să recunosc că ai un caracter destul de straniu... SOLIONÎI (declamă): „Sunt ciudat, dar cine nu-i astfel? Deci nu te supăra, Aleko." TUZENBAH: Dar ce caută aici Aleko?     (Pauză.) SOLIONII: Vezi... de câte ori sunt singur cu cineva, merge, sunt ca toţi oamenii. în lume însă sunt plicticos, sfios... Spun numai prostii... Şi totuşi, sunt mai de treabă şi mai cinstit decât mulţi, mulţi alţii. Şi o pot dovedi. TUZENBAH: De multe ori mă supăr pe dumneata. Veşnic te legi de mine când suntem împreună în lume! Şi totuşi, mi-eşti simpatic, nu ştiu de ce. Azi mă îmbăt... fie ce-o fi! Să bem! SOLIONÎI: Sa bem! (Beau.) N-am nimic împotriva dumitale, baroane, şi nici n-am avut vreodată. Dar am caracterul lui Lermontov. (încet.) Şi se spune că semăn puţin cu el... (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi îşi dă pe mâini.) TUZENBAH: Să ştii că demisionez. Ajunge! De cinci ani de când mă tot gândesc şi răzgândesc. In sfârşit, m-am hotărât! Am de gând să muncesc... SOLIONlI (declamă): „O, nu te supăra, Aleko! Ci uită ale tale visuri!" (În timp ce stau de vorbă, apare Andrei; are o carte în mână, trece încet şi se aşează lângă lumânare.) TUZENBAH: Da! Am să muncesc! CEBUTlKIN (vine în salon cu Irina): Fireşte că şi mâncarea era caucaziană. Ciorbă cu ceapă şi al doilea fel cehartma; asta în loc de friptură. SOLIONÎI: Ceremşa nu-i friptură. E o legumă... Seamănă, cu ceapa. CEBUTÎKIN: Ba s-avem iertare, îngeraşule. Cehartma nu e ceapă,  ci friptură de berbec. SOLIONÎI: Şi eu îţi spun că ceremşa e ceapă. CEBUTÎKIN: La urma urmei, de ce m-aş certa cu dumneata, care n-ai fost niciodată în Caucaz şi n-ai mâncat cehartma? SOLIONÎI: N-am mâncat, pentru că nu pot suferi mâncarea asta. Miroase a usturoi. ANDREI (rugător): Vă rog, domnilor, încetaţi! TUZENBAH: Când vin mascaţii? IRINA: Au făgăduit să vină pe la ora nouă. Vor sosi în, curând. TUZENPAH (îl îmbrăţişează pe Andrei şi cântă): Măi pridvoare, pridvoraş Pridvoraşul meu cel nou. ANDREI (joacă şi cântă mai departe): Măi  pridvoare,   pridvoraş, Pridvoraşul meu cel nou. CEBUTlKIN (tot aşa joacă şi cântă): Măi pridvoare, pridvoraş, Meşterit din păltinaş. (Toată lumea râde.) TUZENBAH (sărutându-l pe Andrei): Mai dă-o naibii de treabă! Hai să bem, Andriuşa... hai să bem şi să ne tutuim! Să ştii, Andriuşa, că plec cu tine la Moscova, la universitate!? SOLIONÎI: La care? Moscova are două universităţi. ANDREI: Moscova n-are decât o  singură universitate. SOLIONÎI: Şi eu vă spun că are două. ANDREI: Poate să aibă şi trei! Cu-atât mai bine. SOLIONÎI: Moscova are două universităţi! (Toată lumea protestează zgomotos, strigând: Şt... Şt...) Vă spun că Moscova are două universităţi: cea veche şi cea nouă. Dacă nu vreţi să mă ascultaţi şi vă supără vorbele mele, pot să şi tac, ba mă pot duce şi în altă cameră...(Iese pe una din uşi.) TUZENBAH: Bravo! Bravo! (Râde.) Domnilor, vă rog să începem. Eu o să cânt la pian. Caraghios mai e şi Solionîi ăsta. (Se aşează la pian şi începe un vals.) MAȘA (dansând singură): Baronul a băut! Baronul s-a îmbătat! S-a   îmbătat! (Intră Nataşa0 NATAŞA (către Cebutîkin): Ivan Romanici! (îi spune ceea lui Cebutikin, apoi pleacă, călcând cu grijă. Cebutîkin se duce la Tuzenbah, ii pune mina pe umăr şi li şopteşte ceva la ureche.) IRINA: Ce s-a întâmplat? CEBUTÎKIN: E timpul să plecăm. Rămâneţi sănătoase! TUZENBAH: Noapte bună. Trebuie să plecăm! IRINA: Dar ce mai e şi asta? Nu ştiţi că vin mascaţii? ANDREI (foarte încurcat): Să vedeţi... mascaţii nu mai vin. Ştii, Irina dragă... Natala a spus că Bobik nu se simte bine şi de aceea... dar la urma urmei... habar n-am ce se petrece şi nici nu-mi pasă! IRINA (dând din umeri): Auzi, mă rog! Bobik nu se simte bine!                                                            MAȘA: Asta să ne fie toată paguba! Ce să-i faci? Când te dă afară, trebuie să pleci! (Către Irina.) Nu Bobik e bolnav... ea este... uite-aici... (Arată cu degetul la cap.) Mahalagioaică! Asta-i! (Andrei intră în camera lui prin uşa din dreapta, Cebutîkin  îl urmează.  în sala mare toată   lumea îşi   ia   rămas bun.) FEDOTIK: Ce rău îmi pare! Eram atât de sigur că voi petrece bine astă-seară! Dar ce să-i faci?... Dacă-i copilaşul bolnav... N-avem încotro. Mâine o să-i aduc jucării... RODE (tare): Când te gândeşti că m-am culcat dinadins ■după masă ca să pot dansa mai bine toată noaptea! E abia ora nouă! MAȘA: Hai să ieşim în stradă... continuăm acolo conversaţia!... Găsim noi ce să facem! (Se aude din vestibul cum îşi iau rămas bun, apoi râsul vesel al lui Tuzenbah. Au plecat cu toţii. Anfisa și jupâneasa strâng Mașa, sting luminile. Din culise se aude cântul doicii care adoarme copilul. Andrei iese încet din camera lui, îmbrăcat în palton, cu pălărie, urmat de Cebutîkin.) CEBUTÎKIN: N-am mai apucat să mă însor... viaţa a trecut ca un fulger. Şi apoi, o iubeam nebuneşte pe maică-ta... şi ea era măritată... ANDREI: Nu-i bine să te căsătoreşti! E plicticos! CEBUTÎKIN: Bă ştii că ai dreptate! Dar singurătatea? Oricât ai filozofa, singurătatea e ceva înspăimântător, dragul meu! Şi totuşi, la urma urmei, poate că-i totuna! ANDREI: Să plecăm mai repede! CEBUTÎKIN: De ce să ne grăbim? Avem tot timpul! ANDREI: Mă tem să nu mă oprească nevastă-mea. CEBUTÎKIN: Aha! ANDREI: în seara asta n-am să joc... o să privesc numai... Nu prea mă simt bine... Ia spune, Ivan Romanici, ce să fac? Respir atât de greu... CEBUTÎKIN: De ce mă întrebi? Am uitat tot, dragul meu... nu mai ştiu... ANDREI: Să ieşim prin bucătărie! (Se aude soneria, apoi voci şi râsete. Cei doi ies.) IRINA (intră): Ce este? ANFISA (în şoaptă): Au venit mascaţii. (Sună din  nou.) IRINA: Spune-le, doică, că nu-i nimeni acasă. Să ne ierte. (Anfisa pleacă. Irina se plimbă, îngândurată, prin cameră; este  tulburată.   Intră   Solionîi.) SOLJONÎI (nedumerit): Nu-i nimeni? Dar unde s-au dus cu toţii? IRINA: Au plecat acasă. SOLIONÎI: Ciudat! Şi dumneata eşti singură aici? IRINA: Singură.  (Pauză.) La revedere! SOLIONÎI: M-am purtat adineauri fără tact. Dar dumneata nu eşti ca toţi ceilalţi. Ai un suflet mare şi curat. Dumneata ştii să înţelegi adevărul... Numai dumneata mă poţi înţelege. Te iubesc nespus de mult, te iubesc din toată inima! IRINA: Te rog să pleci! Bună seara! SOLIONÎI: Nu pot trăi fără dumneata!  (Mergând după ea.) Bucuria mea! (Cu lacrimi în ochi.) Fericirea mea! Ce ochi luminoşi şi plini de vrajă! Până acum n-am întâlnit la nici o femeie ochi ca ai dumitale! IRINA (rece): Te rog să încetezi, Vasili Vasilicil SOLIONÎI: E prima oară că-ţi vorbesc de dragostea mea. Mi se pare că nu mai sunt pe pământ, ci pe altă planetă! (Se freacă pe frunte.) Dar n-are nici un rost... dragoste cu sila nu se poate... fireşte! Nu voi îngădui însă niciodată ca altul să fie fericit în locul meu. Jur pe tot ce am mai sfânt că voi ucide pe oricare rival... O, minunea mea! (Natala trece ţinând o   lumânare în   mină.) NATAŞA (deschide uşile, privind în odăi. Numai pe aceea care dă în camera lui Andrei n-o deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm să citească. Iartă-mă, Vasili Vasilici. Nu ştiam că eşti aici. Nu sunt îmbrăcată. SOLIONÎI: Mi-e totuna. La revedere!  (Pleacă.) NATAŞA: Fetiţo dragă, pari foarte obosită! (O sărută.) Ar fi bine să te culci mai devreme azi. IRINA: Bobik doarme? NATAŞA: Da, dar cam agitat. Apropo, drăguţă, voiam să-ţi spun ceva. Vezi, aşa se întâmplă mai întotdeauna, ba eu cu treaba, ba tu nu eşti acasă... Ştii, odaia lui Bobik mi se pâre cam umedă şi rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi dacă te-ai muta deocamdată la Olia? IRINA  (nu înţelege): Unde? (Se aude o troică cu clopoţei care se opreşte în faţa casei.) NATAŞA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe Bobik îl mut la tine. E atât de drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: „Bobik, tu eşti al meu, al meu!" Şi să fi văzut cum mă privea cu ochişorii lui. (Se aude soneria.) Trebuie să fie Olga. Ce târziu vine! (Intră jupâneasa, care şopteşte ceva la urechea Nataşei.) NATAŞA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă poftească la o plimbare cu troica... (Râde.) Ce curioşi mai sunt şi bărbaţii ăştia! (Soneria.) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb un sfert de oră... (Către jupâneasa.) Spune-i că vin numaidecât. (Soneria.) Iar sună... probabil că-i Olga. (Pleacă.) (Jupâneasa iese în fugă, Irina stă jos.  Îngândurată,  Intră Kulîghin, apoi Olga şi după ei,   Verşinin.) KULÎGHIN: Dar ce-i asta? Era vorba să fie o   serată!... VERŞININ: Ce ciudat! Am plecat de-aci acum o jumătate de oră şi aşteptam să vină mascaţii... IRINA: Au plecat cu toţii. KULlGHIN: Şi Mașa a plecat? Dar unde s-a dus? De ce aşteaptă Protopopov afară în troică? Pe cine aşteaptă? IRINA: Vă rog să nu mă mai întrebaţi atâta. Sunt foarte obosită. KULÎGHIN: Iar faci nazuri! OLGA: Consiliul s-a terminat abia acum. Ce ostenită sunt! Directoarea e bolnavă şi eu o înlocuiesc. Vai cum mă doare capul!... (Se aşează.) Andrei a pierdut ieri două sute de ruble...  tot  oraşul  vorbeşte... KULlGHIN: Şi pe mine m-a obosit consiliul de azi! (Stă jos.) VERŞININ: Soţia mea a vrut iar să mă sperie şi a încercat să se otrăvească. Totul s-a sfârşit însă cu bine! Acum sunt mulţumit! Pot să mă odihnesc. Ce păcat că trebuie să plecăm! Vă urez toate cele bune. Feodor Ilici, să plecăm undeva împreună. Nu mă pot întoarce acasă. Mi-e cu neputinţă... Să mergem... KULlGHIN: Sunt obosit. Nu merg! (Se ridică.) Sunt obosit.  Nevastă-mea  a plecat acasă? IRINA: Cred că da. KULÎGHIN (sărută mâna Irinei): La revedere. Mâine şi poimâine mă odihnesc. Toate cele bune! (Plecând.) Cu ce plăcere aş bea un ceai! Mă pregăteam să petrec seara într-o societate plăcută şi... O, fallacem hominum spem!... Acuzativ cu exclamaţie... VERŞININ: Atunci sunt nevoit să mă duc singur... (Pleacă, fluierând, după Kulîghin.) OLGA: Mă doare capul... capul... Andrei a pierdut la cărţi... tot oraşul vorbeşte... Mă duc să mă culc. (Plecând.) Mâine sunt liberă... ce fericire, Doamne! Mâine liberă şi poimâine la fel... Mă doare capul, capul... (Pleacă.) IRINA (singură): Au plecat cu toţii! Nu mai e nimeni! (Din stradă se aude o armonică, iar dintr-o odaie, cântecul doicii.) NAT AŞA (îmbrăcată în şubă, cu căciuliță, trece prin sala mare. După ea vine jupâneasa): Mă întorc peste o jumătate de oră! Mă duc să mă plimb puţin. (Pleacă.) IRINA (rămasă singură, cu tristeţe): La Moscova, La Moscova! La Moscova!  Cortina  ACTUL AL TREILEA  Camera Olgăi şi a Irinei. La dreapta şi la stânga, paturile care au în faţă paravane. E ora trei noaptea. Din depărtare se aud clopote de alarmă. E un incendiu mare în oraş. Lumea din casă nu s-a culcat. Pe canapea stă întinsă Mașa îmbrăcată ca de obicei într-o rochie neagră. Intră Olga, urmată de Anfisa. ANFISA: S-au adunat cu toţii jos, sub scară... Le-am spus: „Poftiţi sus, vă rog, nu se poate să staţi aici". Dar ei au început să se tânguie şi să jelească. Spuneau: „Nu ştim unde e tata. Vai, ferească sfântul să nu fi pierit în flăcări!" Auzi vorbă! Mai sunt şi alţii în curte... tot dezbrăcaţi... OLGA (scoate nişte rochii din dulap): Ia, doiculiţă... uite, rochia asta cenuşie... şi asta... mai ia şi bluza... şi fusta... Ce nenorocire, Doamne, Dumnezeule! Se spune că ulicioara Kirsanovski a ars de la un cap la altul! Mai ia şi asta, şi asta. (Aruncă toate rochiile în braţele doicii.) Şi lui Verşinin era să-i ardă casa! S-au speriat şi ei, sărmanii! Spune-le să doarmă la noi în noaptea asta... Nu trebuie să-i lăsăm să plece... Sărmanul  Fedotik!   I-a ars tot ce avea, nimic nu i-a rămas! ANFISA: Oliuşka, eu n-am putere să le duc toate... să chemăm pe Ferapont. OLGA (sună): Degeaba sun acum! (Strigă spre uşă.) Cine-i pe-acolo... să vină încoace! (Prin uşa pe care a deschis-o se zăresc, pe fereastră, luminile pârjolului. Se aude cum prin faţa casei trec pompierii.) Ce grozăvie ! De s-ar isprăvi odată! (Intră Ferapont.)                   j OLGA: Ia toate astea şi du-le jos... Sub scară o să le găseşti pa domnişoarele Kolotilin... să le dai rochiile astea.. uite, şi astea. FERAPONT: Am înţeles. Şi Moscova a ars în 1812. Doamne, Dumnezeu nostru, până şi franţuzii se minunau! OLGA:  Du-te!  Du-te! FERAPONT: Am înţeles. (Pleacă.) OLGA: Doică dragă, să le dai tot. Nu ne trebuie nimic... Dă-le tot, doiculiţă... Abia mă mai ţin picioarele... sunt obosită! Pe Verşinini nu se poate să-i lăsăm să se ducă acasă... pe fete le culcăm în salon... iar Alexandr Ignatievici va dormi jos, la baron... Fedotik să se culce tot acolo... sau să-i facem loc în sala mare.» Doctorul s-a-mbătat parcă-n-tradins! E beat mort! Nu putem culca pe nimeni la el. Pe soţia lui Verşinin o s-o culcăm tot în salon. ANFISA (obosită): Oliuşka, sufleţelul meu, nu mă goni... nu mă goni! OLGA: Nu mai vorbi prostii, doiculiţă! Cine te goneşte? ANFISA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Draga mea, inimioara mea... eu fac treabă... muncesc... în curând însă n-0~ să mai pot... din pricina bătrâneţii! Şi atunci or spune: Pleacă! Dar unde să mă duc? încotro? Am peste optzeci de ani... am împlinit optzeci şi unu... OLGA: Lasă, doiculiţă... stai jos... Ai obosit, sărăcuţa de tine! (O aşează pe scaun.) Să te odihneşti, buna mea doică! Ce palidă eşti la faţă! (Intră Natala.) NATAŞA: Toată lumea spune că trebuie organizat un comitet de ajutorare pentru sinistraţi! Ideea e minunată! Săracii trebuie ajutaţi cât mai grabnic... asta e doar îndatorirea celor bogaţi!... Bobik şi Sofocika dorm de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce multă lume e la noi în casă... Unde te duci, dai peste ei... In oraş bântuie gripa... mi-e teamă să nu se molipsească copiii. OLGA (fără să-i dea ascultare): Din odaia asta nu se vede focul... Aci e linişte... NATAŞA: Da... Mi se pare că mi s-a stricat coafura... (Se uită in oglindă.) Se spune că m-am îngrăşat... nu-i adevărat! Nici un pic. Mașa a adormit! E tare ostenită, sărăcuţa! (Către Anfisa, rece.) Nu-ţi dau voie să stai jos în faţa mea! Scoală-te! Pleacă de aici! (Anfisa pleacă.) Nu înţeleg de ce o mai  ţii  pe bătrâna asta! OLGA  (buimăcită): Iartă-mă, dar nu înţeleg nici eu... NATAŞA: N-are ce căuta aici. E de la ţară şi să stea acolo... Ce sunt mofturile astea? Mie îmi place ordinea în casă! N-am nevoie de oameni de prisos! (O mângâie pe Olga pe obraz.)Vai, ce obosită eşti! Directoarea noastră e obosită! Când se va face mare Sofocika şi va merge la liceu, o să-mi fie frică de tine. OLGA: N-am să fiu directoare! NATAŞA: Ba o să fii aleasă! E lucru hotărât! OLGA: N-o să primesc... De altfel, nici nu pot... e peste puterile mele! (Bea un pahar cu apă.) Te-ai purtat adineauri îngrozitor cu doica! Iartă-mă, dar nu pot trece peste lucrurile astea... mi s-a făcut rău când am auzit!... NATAŞA (cu vioiciune): Iartă-mă, Olia, iartă-mă... n-am vrut să te supăr... (Misa se ridică, îşi ia perna şi pleacă supărată.) OLGA: Trebuie să înţelegi, draga mea... Am primit o creştere care ţi se pare curioasă, dar nu pot suferi una ca asta. Ieşirile de acest fel mă doboară, mă îmbolnăvesc, îmi iau orice curaj... NATAŞA: Iartă-mă, iartă-mă!...  (O sărută.) OLGA: Orice grosolănie, chiar numai un cuvânt răstit mă fac să sufăr... NATAŞA: E adevărat că mi se întâmplă adesea să vorbesc cum nu se cade. Dar de ce să nu înţelegi şi tu, draga mea, că poate foarte bine să stea şi la ţară! OLGA: E de treizeci de ani în casa noastră! NATAŞA: Foarte bine! Dar acum nu mai e în stare să muncească! Văd că nu ne prea înţelegem! Sau nu vrei să mă înţelegi. Nu mai poate munci! Toată ziua nu face decât să doarmă sau să stea! OLGA: Las-o să stea! NATAŞA (mirată): Dar cum se poate să stea? E doar servitoare! (Cu o voce plângăreaţă.) Nu te înţeleg de loc, Olia! Am doică la copil, nursă; avem jupâneasă, bucătăreasă! Ce ne mai trebuie şi bătrâna asta? De ce? (De departe se aud clopotele de  alarmă.) OLGA: Noaptea asta m-a îmbătrânit cu zece ani! NATAŞA: Olia, să ne înţelegem o dată pentru totdeauna ! Tu eşti la liceu, iar eu în casă. Tu cu învăţătura... Eu cu gospodăria. Când vorbesc de slugi, ştiu eu ce spun! Mâine să n-o mai prind aci pe hoaţa asta bătrână, pe pomanagioaica asta! (Dă din picior.) Pe zgripţoroaica asta bătrână! Să nu cumva să mă scoateţi din sărite! Să nu mă contraziceţi! (îşi dă singură seama că a mers prea departe.) O să ne certăm într-una dacă n-o să te muţi de-aci, jos la parter! E îngrozitor! (Intră Kulîghin.) KULlGHIN: Unde e Mașa? E timpul să plecăm şi noi acasă. Se spune că s-a potolit focul. (Se întinde.) A ars numai un cartier... La început bătea vântul şi se credea că va lua foc tot oraşul! (Stă jos.) Am obosiţi Scumpa mea Olga... mă gândesc adesea că dacă nu era Mașa pe lume, m-aş fi căsătorit cu tine... Eşti atât de bună... Sunt istovit... (Ascultă încordat.) OLGA: Ce e? KULÎGHIN: Doctorul bea într-una. Parc-o face înadins! E beat turtă! (Se ridică.) Mi se pare că vine încoace. Ai auzit? Da... da, vine aci. (Râde.) Vezi ce face... Mă ascund. (Se duce şi se ascunde în colţ după dulap.) Ce bandit! OLGA: De doi ani n-a mai băut. Şi acuma, uite-aşa ne-tam-nesam s-a îmbătat! (Se retrage cu Natala în fundul odăii.) (Cebutikin  intră,  trece prin odaie fără să se clatine, ca un om treaz, se opreşte, se uită jur~împrejur, apoi se duce la lavabou si începe să se spele  pe mâini.)} CEBUTIKIN (mohorât): Dracu să-i ia pe toţi!... Da... toţi cred că sunt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic... (Olga şi Natala ies fără să fie văzute de Cebutîkin.) Să-i ia dracu pe toţi... Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit... Şi eu sunt vinovat! Da, da... Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sunt om, poate mă prefac numai. Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sunt şi mi se pare numai că umblu... mănânc, dorm. (Plânge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (Nu mai plânge; mohorât.) Dracu să mai ştie...Acum trei zile vorbeau la club... ziceau: Shakespeare... Voltaire...   N-am   citit   nimic...   nimic! Dar   m-am prefăcut că ştiu de toate... şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitociei Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care am lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate... Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine... M-am dus şi m-am îmbătat... (Intră Irina cu Verşinin şi Tuzenbah. Tuzenbah este îmbrăcat în haine civile, noi, elegante.) IRINA: Să rămânem aici... N-o să intre nimeni. VERŞININ: Dacă nu erau soldaţii, ardea tot oraşul. Buni băieţi! (îşi freacă mâinile de plăcere.) Buni băieţi! Suflete de aur!... KULlGHIN (se apropie de ei): Cât e ceasul,  domnilor? TUZENBAH: Trei trecute. începe să se lumineze! IRINA: S-au adunat cu toţii în sala cea mare şi nimeni nu pleacă. E şi Solionîi al vostru cu ei!... (Către Cebutîkin.} Doctore! Mai bine te-ai duce să te culci! CEBUTÎKIN: Nu-i nimic... Vă mulţumesc... (îşi piaptănă barba.) KULÎGHIN (râde): S-a ciupit bine Ivan Romanîci. (îl bate pe umăr.) Bravo!... In vino veritas... spuneau anticii. TUZENBAH: Toată lumea mă roagă să dau un concert în folosul sinistraţilor. IRINA:  Da!  Dar cu  cine? TUZENBAH: S-ar putea aranja! Măria Sergheevna, după părerea mea, cântă minunat la pian! KULÎGHIN: Da... cântă într-adevăr foarte bine! IRINA: A mai uitat... n-a mai cântat de trei sau patru ani! TUZENBAH: Aici, în oraş, absolut nimeni nu înţelege muzica. Nimeni. Eu însă mă pricep şi vă încredinţez că Măria Sergheevna cântă admirabil! Aş zice cu talent chiar! KULÎGHIN: Să ştii că ai dreptate, baroane! O iubesc mult pe Mașa. E foarte drăguţă! TUZENBAH: Ce greu trebuie să fie să ai un dar atât de minunat şi să nu te înţeleagă nimeni! Nimeni... KULÎGHIN (oftează): Ehei!... da... Credeţi însă că se cade ca Mașa să cânte la concert? (Pauză.) Eu nu prea mă pricep. Poate că da... Ştiţi, domnilor, directorul nostru e un om bun, chiar foarte bun şi deştept, dar are concepţii cam ciudate... Bineînţeles că asta n-ar fi treaba lui,  dar 169 dacă vreţi, pot să-i vorbesc... (Cebutîkin ia ceasul de porţelan şi-l priveşte cu încordare.) VERŞININ: Uitaţi-vă în ce hal de murdărie sunt! Asta s-a întâmplat acolo, la stingerea focului. (Pauză.) Ieri am auzit în treacăt că e vorba să ne mutăm undeva departe, cu brigada... Unii spun în Polonia... alţii la Cita. TUZENBAH: Aşa-i... şi eu am auzit! în cazul ăsta o să rămână oraşul pustiu... IRINA: Şi noi o să plecăm... CEBUTÎKIN (scapă din mină ceasul, care se sparge în bucăţi): Praf s-a făcut!... (Tăcere. Toată lumea e necăjită şi jenată.) KULÎGHIN (adunând cioburile de pe jos): Ivan Romanici, Ivan Romanici! Să spargi un lucru atât de scump! O să-ţi punem notă rea la purtare! IRINA: Era ceasul mamei! CEBUTÎKIN: Se prea poate... al mamei... într-adevăr! Cine ştie! Poate că nici nu l-am spart. Vi se pare numai că e spart, poate ni se pare numai că trăim, dar, de fapt, nici nu existăm. Nimeni nu ştie nimic! Nici eu, nici ceilalţi! (îndreptându-se spre uşă.) Ce vă uitaţi aşa? Habar n-aveţi de nimic! Uite, Natala, de pildă... are o aventură cu Protopopov... Dar voi nu ştiţi nimic, staţi aici, nu vedeţi şi nu auziţi nimic, dar Natala are o aventură cu Protopopov. (Cântă.) Ehei!... O s-o înghiţiţi voi şi p-asta!   (Pleacă.) VERŞININ: Mda! (Râde.) Ce curioase sunt toate astea... (Pauză.) Când a izbucnit focul, am dat repede fuga acasă. Când să mă apropii, ce văd? Casa neatinsă, nici o primejdie, dar fetiţele stăteau în prag, dezbrăcate, părăsite de mama lor. împrejur, lumea se agita, caii goneau; câinii lătrau. Micuţele de ele, înspăimântate, buimăcite, aveau priviri atât de rugătoare... Mi s-a strâns inima când le-am văzut chipurile. Doamne, Dumnezeule, m-am gândit, câtă suferinţă le-o mai fi hărăzită şi lor în viaţă! Le-am luat cu mine şi am dat fuga cu ele încoace. Dar mă gândeam mereu la suferinţele care le aşteaptă... (Se aud clopotele de alarmă; pauză.) Când sosesc aci, dau de nevastă-mea, supărată foc, care mai face şi scandal... (Intră Mașa cu perna şi se aşează pe canapea.) Când mi-am văzut fetiţele în prag, dezbrăcate, in strada înroşită de văpaia focului, cu vuietul şi larma dimprejur, m-am gândit la vremurile de demult. Odinioară, se întâmpla la fel, atunci când năvăleau pe neaşteptate vrăjmaşii, prădând şi pârjolind... şi totuşi ce mare deosebire între ce a fost şi ce este acum. Sunt încredinţat că peste două-trei sute de ani lumea va privi spre vremurile noastre cu groază, cu batjocură. Viaţa noastră de azi li se va părea greoaie, apăsătoare şi stranie... Ce viaţă frumoasă va fi atunci! (Râde.) Iertaţi-mă, am început iar să filozofez! îmi daţi voie să continui, dragii mei? Azi am o poftă grozavă să fac pe filozoful. Mă simt inspirat. (Pauză.) Aici, parcă a adormit toată lumea. Şi cum vă spuneam, ce viaţă frumoasă va fi atunci! închipuiţi-vă numai... Acum sunteţi numai trei în tot oraşul. Dar în generaţiile viitoare, numărul celor de-o seamă cu voi va fi mai mare, din ce în ce mai mare. Şi va veni vremea când totul se va schimba şi se va trăi după cum gândiţi voi. Dar şi voi veţi îmbătrâni. Se va naşte o lume nouă, mai bună, din ce în ce mai bună... (Râde.) Nu ştiu ce am azi... am o poftă sălbatică de viaţă, rea este pentru orice vârstă. Avântul ei ( (Râde.) MAȘA: Tram... tam... tam... VERŞININ: Tam... tam... MAȘA: Tra... ra... ra... VERŞININ: Tra... ta... ta. FEDOTIK  (intră, ţopăind): mi-a rămas nimic! (Cântă.) „Iubi-binefăcător..." (Râde.) Mi-a ars totul. Totul! (Râd cu  toţii.) IRINA: Lasă glumele astea. Ţi-a ars tot? FEDOTIK (râzând): Nu mi-a rămas un fir. Nimic. A ars şi chitara şi aparatul fotografic. Au ars şi scrisorile... Voiam să-ţi dăruiesc un carnet... şi el a ars. (Intră   Solionîi.) IRINA: Nu, nu se poate să intri aci. Te rog pleacă, Vasili Vasilici. SOLIONÎI: Dar cum, baronul poate sta şi eu nu? VERŞININ: Are dreptate, trebuie să plecăm şi noi. Ce-o mai fi cu incendiul? SOLIONÎI: Se spune că s-a mai potolit. Ce ciudat! De ce baronul o fi având voie să stea şi eu nu? (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi se parfumează.) VERŞININ (cântă iar): Tram... tam... tam... MAȘA: Tam...  tam... VERŞININ (râzând către Solionli): Haideţi în sala mare! SOLIONÎI: Prea bine. O vom însemna şi pe asta. „Toate acestea mai îndelung le-aş tălmăci, dacă de gâşte teamă nu mi-ar fi..." (Privindu-l pe Tuzenbah.) Pui... pui... pui... (Iese cu Verşinin şi Fedotik.) IRINA: Solonîi ăsta a umplut odaia de fum! (Nedumerită.) Nu cumva a adormit baronul? Nikolai Lvovici! Trezeşte-te! TUZENBAH (buimac): Vai, ce obosit eram... fabrica de cărămizi... Să nu credeţi că visez... tot ce spun e adevărat... Plec în curând la fabrica de cărămizi, încep să muncesc. A mai fost vorba despre asta. (Către Irina, cu dragoste.) Eşti atât de palidă! Eşti fermecătoare, minunată... Am impresia că risipeşti toată bezna dimprejur cu paloarea dumitale, ca o lumină... Eşti tristă... nu te împaci cu viaţa... De ce nu vii cu mine? Vino, vin« să muncim împreună! MAȘA: Te rog să pleci de aici, Nikolai Lvovici!^ TUZENBAH (râzând): Erai aci? Nu te vedeam, (îi sărută Irinei mâna.) La revedere, plec!... Acum, când te privesc, mi-aduc aminte cum ?erai de ziua dumitale... E mult de atunci, erai veselă, plină de avânt şi vorbeai cu înflăcărare despre bucuria de a munci... Pe-atunci mai puteam întrezări o viaţă fericită. Dar astăzi? (îi sărută mâna.) Ai lacrimi în ochi... culcă-te... se luminează... E aproape ziuă... Dacă mi-ar fi îngăduit să-mi dau viaţa pentru dumneata! MAȘA: Pleacă, Nikolai Lvovici! Te rog... TUZENBAH: Plec...  (Pleacă.) MAȘA (culcându-se): Feodor, dormi? KULÎGHIN: Cum? MAȘA: Ai face bine să te duci acasă. KULÎGHIN: Draga mea Mașa! Scumpa mea Mașa! IRINA: Las-o să se odihnească, Fedia. E obosită. KULÎGHIN: Plec numaidecât... soţia mea scumpă şi dragă... te iubesc, tu eşti singura mea dragoste... MAȘA (supărată): Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant... KULÎGHIN (râde): Eşti într-adevăr extraordinară! De şapte ani sunt căsătorit cu tine şi am impresia că ieri ne-am cununat! Pe cuvântul meu, eşti o femeie excepţională. Ce mulţumit sunt! Ce mulţumit sunt! MAȘA: Ce plictisită sunt! Ce plictisită sunt! (Se ridică pe jumătate şi vorbeşte, aşezată pe canapea.) Uite, mă rog, e ceva ce nu-mi iese din cap... E revoltător. îmi stă ca un cui în minte şi nu pot să tac. Vorbesc de Andrei. A ipotecat casa la bancă şi nevastă-sa a luat toţi banii... Casa nu e numai a lui, e şi a noastră. Asta trebuie s-o ştie, dacă e un om cinstit. KULÎGHIN: Dar cum îţi vine să vorbeşti aşa, Mașa? Ce-ai tu nevoie de toate socotelile astea? Bietul Andriuşa e îndatorat până-n gât!... Lasă-l în plata Domnului! MAŞA: Oricum, să ştiţi că e revoltător! (Se culcă iar.) KULÎGHIN: Slavă Domnului, nu suntem săraci. Eu muncesc la liceu şi mai dau şi meditaţii. Sunt om cinstit, fără pretenţii... Omnia mea mecum porto, cum s-ar spune. MAŞA: N-am nevoie de nimic, dar mă revoltă nedreptatea!  (Pauză.) Du-te, Feodor. KULÎGHIN (o sărută): Odihneşte-te puţin, eşti obosită. Eu stau dincolo şi te aştept. Dormi! (Se îndreaptă spre uşă.) Sunt foarte mulţumit, sunt atât de mulţumit! (Pleacă.) IRINA: E adevărat! Andrei al nostru s-a făcut atât de meschin! Cum a decăzut şi a îmbătrânit alături de femeia asta! Altădată se pregătea să devină profesor universitar, şi ieri se lăuda că a intrat, în sfârşit, în consiliul zemstvei. El, un membru oarecare... şi Protopopov, preşedinte... Tot oraşul cârteşte, îşi bate joc, numai el nu vede, nu ştie nimic... Ia uite cum au dat fuga cu toţii să ajute la stingerea focului. Numai el stă închis în camera lui, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Atâta ştie şi el... să cânte la vioară. (Nervoasă.) E îngrozitor, îngrozitor! (Izbucneşte în plâns.) Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot îndura! Nu mai pot! (Intră Olga.   Orânduieşte lucrurile pe măsuţa ei.) IRINA (plânge cu hohote): Goniţi-mă de aici! Daţi-mă afară! Nu mai pot! OLGA (speriată): Ce e cu tine, draga mea, ce s-a întâmplat? IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot. Totul s-a învălmăşit în mintea mea... nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan... In fiecare zi uit câte ceva... şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!... OLGA: O, draga mea, draga mea. IRINA (încearcă să se stăpânească): Ce nenorocită sunt! Nu pot sa muncesc, n-o să mai muncesc. Ajunge, ajunge! Am fost telegrafistă, acum sunt la zemstvă... urăsc şi dispreţuiesc tot ce mi se dă să lucrez... Am douăzeci şi patru de ani. Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea, am slăbit, m-am sluţit, am îmbătrânit, şi nici o mulţumire sufletească. Vremea trece. Am impresia că mă scufund, că mă depărtez de viaţa adevărată, frumoasă. Mi se pare că mă prăvălesc în beznă, în prăpastie. Deznădejdea mă sugrumă. Cum de mai trăiesc? Cum de nu m-am sinucis până acum? Nici eu nu ştiu...    OLGA: Nu mai plânge, fetiţa mea, nu mai plânge!... Mi se rupe inima! IRINA: Nu, nu. N-o să mai plâng! Destul... Uite că nu mai plâng! Ajunge, ajunge! OLGA: Scumpa mea, îţi vorbesc acum ca un bun prieten, ca o soră! Ascultă-mă, urmează-mi sfatul! Mărită-te cu baronul! (Irina plânge încet.) Ştiu că îl preţuieşti, că-l stimezi... E adevărat că nu-i frumos, dar e atât de cumsecade, de curat la suflet!... Şi apoi nu se căsătoreşte omul numai din dragoste, ci şi ca să îndeplinească o anumită îndatorire. Aşa gândesc eu şi sunt încredinţată că aş putea să mă mărit fără să iubesc! Aş primi orice cerere în căsătorie, dacă omul ar fi cumsecade ... Chiar dacă ar fi bătrân... IRINA: Am aşteptat într-una şi am nădăjduit că ne vom muta la Moscova, că voi găsi acolo un om adevărat, un om al visurilor mele, al dorinţelor mele... Dar iată că totul e în zadar... În zadar... OLGA (îmbrăţişând-o): Surioara mea dragă, scumpa mea surioară. Te înţeleg! Gând şi-a dat demisia baronul Nikolai Lvovici şi a apărut în haine civile, mi s-a părut atât de urâţel, încât m-au podidit lacrimile... M-a întrebat: „De ce plângi?" Ce era să-i spun? Şi totuşi, dacă Dumnezeu îl va ajuta şi te va lua de soţie, voi fi fericită, căci asta e altceva, cu totul altceva! (Intră Natala cu o lumânare în mână. Trece prin odaie, de la dreapta spre stânga, fără să spună un cuvânt.) MAȘA (Se aşează pe canapeaua pe care era culcată): Asta umblă de parcă ea ar fi dat foc oraşului! OLGA: Eşti proastă, Mașa. Iartă-mă, te rog, dar tu eşti cea   mai proastă din familia noastră. (Pauză.) MAȘA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc vouă! Mi-e sufletul încătuşat! Vouă mă voi spovedi! Şi nimănui după aceea niciodată! Uite că încep... (încet.) E taina mea cea mai adâncă, voi însă trebuie s-o aflaţi... Nu mai pot să tac... (Pauză.) Iubesc... iubesc... îl iubesc... L-aţi văzut adineauri!... Ei bine, ce să mai spun... într-un cuvânt, îl iubesc pe Verşinin! OLGA (trece după paravanul care se află în faţa patului ei): Lasă asta, Mașa, eu tot nu te aud. MAȘA: Ce vrei să fac? (îşi ia capul în mâini.) La început, mi s-a părut un om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el... şi până la urmă am început să-l iubesc! îl iubesc aşa cum este... cu vocea, cu cuvintele lui... cu nenorocirile, cu cele două fetiţe... OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi spune orice prostie, că tot nu aud! MAŞA: Tu eşti proastă, Olia! Iubesc... pesemne că aşa mi-a fost scris, că asta mi-e ursita... Şi el mă iubeşte... Mă tem grozav... Da! Nu e bine? (O trage de mină pe Irina către ea.) O, drăguţa mea! Cum o să ne trăim viaţa asta? Ce-o să ni se mai întâmple? Când le citeşti în cărţi, toate ţi separ învechite, de parcă le-ai fi ştiut de mult, dar când iubeşti tu însuţi, îţi dai seama că nimeni nu ştie nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el... Dragele mele, scumpele mele surioare... Acum v-am spus tot... acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere, tăcere!... (Intră Andrei şi după el Feraponl.) ANDREI (supărat): Ce tot vrei? Nu mai înţeleg nimic! FERAPONT (din uşă, nerăbdător): Eu, Andrei Sergheevici, v-am spus cel puţin de zece ori până acum... ANDREI: În primul rând, nu sunt Andrei Sergheevici pentru tine,  ci înălţimea voastră, FERAPONT: Vă roagă pompierii, înălţimea voastră, să le daţi voie să treacă prin parc spre râu, că până acum au tot ocolit şi le vine foarte greu. ANDREI: Bine! Spune-le să treacă. (Ferapont pleacă.) M-au plictisit. Unde e Olga? (Olga iese de după paravan.) Te-aş ruga să-mi dai cheia ta de la dulap. Pe a mea am pierdut-o... Aveai o cheiţă mică... (Olga îi întinde cheia, fără un cuvânt; Irina se  duce după paravanul din faţa patului ei.   Pauză.) ANDREI: Ce foc mare! Bine că s-a mai potolit. Să-i ia dracu pe toţi! M-a scos din sărite acest Ferapont!... I-am spus o prostie... înălţimea voastră... (Pauză.) De ce nu spui nimic, Olia? (Pauză.) Cred că ar fi timpul să laşi la o parte prostiile şi să nu te mai superi pentru toate fleacurile... Acum, că suntem cu toţii aci, şi Mașa, şi tu, şi Irina, ar fi bine să ne lămurim o dată pentru totdeauna. Ce aveţi împotriva mea? Ce aveţi? OLGA: Lasă, Andriuşa! E şi mâine zi. (Tulburată.) Ce noapte zbuciumată! ANDREI: (intimidat): Nu te supăra. Eu întreb foarte liniştit: ce aveţi împotriva mea? Spuneţi-mi pe faţă! (Se aule din culise vocea lui Verşinin:  Tram,    tam, tam.) MAȘA (se ridică şi cântă tare): Tra, ta, ta. (Către Olga.) La revedere, Olia, Dumnezeu să te păzească! (Se duce după paravan şi o sărută pe Irina.) Somn uşor... La revedere, Andrei! Te rog, du-te... Fetele sunt prea obosite... Mâine o să lămuriţi totul...  (Pleacă.) OLGA: Da, Andriuşa, ar fi bine să amânăm pe mâine... (Se duce după paravanul ei.) Trebuie să ne culcăm! ANDREI: Am să spun ce am de spus şi după aceea plec. Uite! Mai întâi aveţi ceva împotriva Nataşei, nevastă-mea. Mi-am dat seama de asta din prima zi a căsniciei mele. Trebuie să vă spun însă că Natala este o fată minunată, cinstită, dreaptă şi mărinimoasă. Asta e părerea mea. O iubesc şi o stimez! Aţi înţeles? Şi cerca şi ceilalţi să facă la fel. încă o dată vă spun, e dreaptă, cinstită şi mărinimoasă. Toate nemulţumirile voastre, iertaţi-mă, nu sunt decât mofturi... (Pauză.) Apoi mi se pare că sunteţi supărate pe mine pentru că nu am devenit profesor, pentru că nu mă ocup cu ştiinţa. Vedeţi însă că am slujbă la zemstvă, am intrat în consiliul de conducere. Cred că ceea ce fac acum e tot atât de bun şi sfânt ca şi când aş fi slujit ştiinţa. Sunt membru în consiliul zemstveişi dacă vreţi să ştiţi, sunt chiar mândru de asta... (Pauză.) În sfârşit, mai am ceva de spus!... Am ipotecat casa fără să vă cer consimţământul... Recunosc că sunt vinovat şi vă cer iertare. Am fost forţat de datorii... Treizeci şi cinci de mii... Nu mai joc cărţi, m-am lăsat de mult... Tot ce pot să spun ca să mă justific e că voi aveţi pensia tatii, în timp ce eu n-am avut nimic... nici un venit, ca să zic aşa... (Pauză.) KULÎGHIN (din uşă): Mașa e aci? (îngrijorat.) Dar unde e? Ciudat...   (Pleacă.) ANDREI: Nimeni nu vrea să mă asculte! Natala e o fată minunată, cinstită. (Se plimbă tăcut pe scenă, apoi se opreşte.) Când m-am însurat, mă gândeam că o să fim fericiţi... cu toţii! Doamne, Dumnezeule! (Izbucneşte în plâns.) Surorile mele dragi, scumpele mele, să nu mă credeţi, să nu credeţi un cuvânt din tot ce v-am spus... Să nu mă credeţi... (Pleacă.) KULÎGHIN (apare In uşă neliniştit): Unde e Mașa? Nu-i aci? Ce ciudat!   (Pleacă.) (Se aud clopotele pompierilor.   Scena  e  pustie.) IRINA (de după paravan): Olia! Cine bate în podea? OLGA: Doctorul, Ivan Romanici. E beat. IRINA: Ce noapte zbuciumată! (Pauză.) Olia! (Scoate capul de după paravan.) Ai auzit? E vorba să plece brigada de aci... o mută undeva, departe... OLGA:  Zvonuri... IRINA: Vom rămâne singure, singure de tot... Olia! OLGA: Ei şi? IRINA: Scumpa, draga mea! Tu ştii cât îl preţuiesc, cât îl stimez pe baron. E un om cumsecade. Mă voi mărita cu el, sunt hotărâtă să fac orice, numai să plecăm la Moscova! Te rog din suflet, să plecăm! Nu e nimic pe lume mai frumos ca Moscova! Să plecăm, Olia, să plecăm!  Cortina  ACTUL AL PATRULEA Parcul cu copaci bătrâni ai casei Prozorov. În fundul aleii lungi de brazi se zăreşte râul. Pe celălalt mal e pădurea. In dreapta e terasa casei. Pe terasă e pusă masa, pahare, sticle, s-a băut şampanie. E la amiază. Dinspre stradă spre râu trece din când în când, traversând parcul câte cineva, în grabă. Apoi mai trec şi vreo cinci soldaţi. În tot timpul actului, Gebutikin e foarte bine dispus. Stă în parc în fotoliu şi aşteaptă să fie chemat. E cu chipiu şi baston. Pe terasă stau Tuzenbah, Irina şi Kulîghin, care e cu mustaţa rasă şi poartă decoraţia atârnată de gât. Fedotik şi Rode coboară de pe terasă în parc, petrecuţi de ceilalţi. Amândoi sunt în ţinute de campanie. TUZSNBAH (se sărută cu Fedotik): Dragul meu, am trăit ca doi prieteni bunii (Se sărută cu Rode.) încă o dată... adio, dragul meu! IRINA: La revedere! FEDOTIK: Adio! Nu la revedere, căci n-o să ne mai vedem niciodată! KULÎGHIN: Cine ştie? (îşi şterge ochii şi surâde.) Ia te uită! M-au podidit lacrimile! IRINA: Poate că ne mai întâlnim vreodată! FEDOTIK: Da. Peste zece-cincisprezece ani! Atunci însă abia ne vom recunoaşte şi ne vom saluta cu răceală! (Ia un instantaneu.)  Staţi!...   E pentru  ultima  cară! RODE (îl îmbrăţişează pe Tuzenbah): N-o să ne mai vedem. (Sărută mâna Irinei.) Vă mulţumesc din suflet pentru tot, pentru tot! FEDOTIK (înciudat): Stai puţin!... TUZENBAH: Cu voia lui Dumnezeu, ne vom mai întâlni... Să ne scrieţi... neapărat... RODE (aruncând o privire prin parc): Adio, copaci! (Strigă.) Hop! Hop!  (Pauză.) Adio, frumos ecou! KULÎGHIN: Ei, cine ştie, poate că vă veţi însura acolo, în Polonia... Nevestele voastre poloneze vă vor îmbrăţişa, spunându-vă:  Kochanie.   (Râde.) FEDOTIK (se uită la ceas): Nu mai avem nici o oră! Din toată bateria, numai Soîionîi pleacă cu şlepul. Noi o pornim cu coloana. Azi vor pleca trei baterii cu câte un divizion, mâine alte trei. Peste oraşul ăsta se vor aşterne apoi liniştea şi tăcerea... TUZENBAH: Şi o plictiseală fără margini. RODE: Unde e Măria Sergheevna? KULÎGHIN:  Mașa  e  în  parc. FEDOTIK: Trebuie să ne luăm rămas bun şi de la dânsa. RODE: Adio, trebuie să plec, altfel simt că mă apucă plânsul! (îi îmbrăţişează în grabă pe Tuzenbah şi pe Kulîghin şi sărută mâna Irinei.) Ce bine am trăit aci! FEDOTIK (către Kulîghin): Iată o amintire... un carneţel cu creionaş... Hai s-o luăm spre râu... (Pleacă amândoi şi se întorc de câteva ori, ca să mai privească casa.) RODE (strigă): Hop!  Hop! KULÎGHIN  (strigă): Adio! (Se vede cum se întâlnesc în fundul scenei cu Mașa, îşi iau rămas  bun şi pleacă împreună   cu    ea.) IRINA: Au plecat!... (Se aşează pe ultima treaptă a terasei.) GEBUTÎKIN: Au uitat să-şi ia rămas bun de la minei IRINA:  Dar dumneata ce-ai  păzit? CEBUTÎKIN: Drept să-ţi spun, am uitat şi eu! îi voi întâlni în curând, de altfel, pentru că mâine plec... Da! Mai am o zi de stat aici! Peste un an ies la pensie. Mă întorc aci ca să-mi petrec restul zilelor alături de voi. Nu mi-a mai rămas decât un anişor până la pensie...(Pune ziarul în buzunar şi scoate un altul.) O să vin aci, pe lângă voi o să-mi schimb cu totul viaţa... O să devin atât de liniştit, atât de cuminte şi potolit!... IRINA: Ai dreptate! Să ştii că ar trebui să-ţi schimbi felul de viaţă! Da, da, ar trebui să încerci. CEBUTlKIN: Da. Asta o simt şi eu. (Fredonează încet.) Tarara-bumbia... tarara-bumbia... KULIGHIN: Eşti incorigibil, Ivan Romanici, incorigibil! CEBUTÎKIN: Ce-ar fi să te mai ocupi de mine? Poate că m-aş îndrepta... IRINA: Feodor şi-a ras mustăţile! Nu pot să-l văd! KULÎGHIN: De ce? CEBUTÎKIN: Ţi-aş spune eu cu ce semeni, dar nu pot! KULÎGHIN: Ce să-i faci? Asta-i un modus vivendi. Directorul n-are mustaţă... Când m-au făcut inspector... mi-am ras-o şi eu! Nu place nimănui, dar nu-mi pasă! Cu sau fără mustaţă, sunt tot atât de mulţumit!...  (Se așează) (în fundul parcului apare Andrei,  împingând căruciorul copilului.) IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, sunt foarte îngrijorată! Dumneata ai fost aseară pe bulevard; spune-mi, te rog,  ce s-a întâmplat acolo? CEBUTÎKIN: Ce s-a întâmplat? Nimic! Fleacuri! (Citeşte ziarul.) Parcă nu-i totuna? KULÎGHIN: Se zice că s-a întâlnit Solionîi cu baronul pe bulevard, în faţa teatrului... TUZENBAH: încetează! Ce rost are... (Dă apoi, plictisit, din mină şi intră în casă.) KULÎGHIN: S-au întâlnit în faţa teatrului... Solionîi s-a legat de baron. Baronului i-a sărit ţandăra şi i-a insultat... CEBUTÎKIN:  Habar n-am de nimic... Fleacuri! KULÎGHIN: Se zice că Solionîi o iubeşte pe Irina... din pricina asta îl urăşte pe baron... E foarte uşor de înţeles... Irina e o fată frumoasă! Seamănă niţel cu Mașa... e tot atât de visătoare... Dar tu, Irina, ai o fire mai blândă... De altfel, şi Mașa are un caracter bun. O iubesc nespus de mult pe Mașa. (Din  fundul parcului se aude:   Oho... hop, hop!) IRINA (tresare): Nu ştiu de ce mă sperie totul azi? (Pauză.) Totul e pregătit... după masă trimit lucrurile...Mâine mă cunun cu baronul şi plecăm îndată la fabrica de cărămizi... Poimâine începe şcoala... încep şi eu o viaţă nouă! De mi-ar ajuta Dumnezeu! La examenul de profesorat eram atât de emoţionată, atât de fericită! îmi venea să plâng de bucurie... (Pauză.) Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul şi căruţa... după lucruri... KULÎGHIN: Prea bine, prea bine! Numai că mi se pare totul cam neserios... Prea multă filozofie şi prea puţină seriozitate...  Totuşi îţi doresc noroc...  din   tot   sufletul! CEBUTÎKIN (mişcat): Drăguţa mea, draga mea, buna mea... inimioara mea de aur... Aţi luat-o mult prea înainte... nu vă mai pot ajunge. Am rămas în urmă... precum pasărea zburătoare, care îmbătrânind, nu mai poate zbura. Avântaţi-vă, puişorii mei, tot mai sus, în văzduhuri... cu Dumnezeu! (Pauză.) Degeaba ţi-ai ras mustaţa, Feodor Ilici! KULÎGHIN: Dă-o încolo de mustaţă! (Oftează.) Azi se duc militarii noştri! Viaţa o să reintre în vechile făgaşuri... Orice s-ar spune, Mașa e o femeie bună şi cinstită! O iubesc mult şi-i sunt recunoscător pentru soarta mea... Vezi, oamenii au ursite atât de deosebite! Bunăoară... e aici, la accize, un funcţionar... se numeşte Kozîriov... a fost coleg cu mine în clasa a cincea. L-au dat afară, pentru că nu putea pricepe ut consecutivum. Acum o duce foarte prost. E sărac, bolnav. Când îl întâlnesc îi spun: „Bună ziua, ut consecutivum!"... „Da, îmi răspunde, chiar aşa-i... consecutivum..." şi tuşeşte. Eu însă am avut întotdeauna noroc. Sunt fericit, am fost decorat cu Ordinul Stanislav gradul II şi am ajuns dascăl. învăţ pe alţii acum acest ut consecutivum... Fireşte... Sunt un om deştept, mai deştept decât mulţi alţii... dar fericirea nu stă în asta... (în casă cântă cineva la pian „Rugăciunea unei fecioare".) IRINA: Mâine seară n-o să mai aud „Rugăciunea unei fecioare". N-o să-l mai vad pe acest Protopopov!... (Pauză.) A venit şi azi! Stă acolo în salon... KULÎGHIN: N-a venit încă directoarea? IRINA: Nu. Au trimis s-o cheme. Nici nu vă puteţi închipui ce greu e pentru mine să stau aci fără Olia... Acum locuieşte la liceu... unde e directoare... Toată ziua are treabă şi eu sunt singură, mi-e urât, n-am ce face, nu pot să sufăr odaia în care stau... Şi m-am gândit aşa: dacă nu mi-e dat să mă duc la Moscova, aşa să fie. Pesemne că asta mi-e soarta. N-ai ce face împotriva ei! Totul e în mâna lui Dumnezeu... Ăsta-i adevărul. Nikolai Lvovici m-a cerut în căsătorie. M-am gândit bine şi până la urmă m-am hotărât... E un om bun, chiar uimitor de bun... Şi, deodată, parcă mi-au crescut aripi, veselia mi-a înviorat sufletul, m-am simţit uşurată şi dorul de muncă m-a cuprins din nou... Iată însă că aseară s-a întâmplat ceva... mă pândeşte ceva tainic şi de neînţeles... CEBUTÎKIN:   Fleacuri!...   Prostii!... NATAŞA (strigă din fereastră): Directoarea! KULÎGHIN: A venit directoarea! Să mergem! (Intră împreună cu Irina în casă.) CEBUTÎKIN (citeşte ziarul şi fredonează încet): Tarara-bumbia... tarara-bumbia. (Se apropie Mașa.  Prin fund  trece din nou Andrei cu căruciorul.) MAȘA: Stă aici şi puţin îi pasă! GEBUTÎKIN: Dar ce s-a întâmplat? MAȘA (se aşează): Nimic! (Pauză.) Ai iubit-o mult pe mama? CEBUTÎKIN:   Nespus  de mult! MAȘA: Dar ea te-a iubit? CEBUTÎKIN  (după o pauză): Asta nu mai ţin minte! MAȘA: „Al meu" e aici?... Aşa zicea pe vremuri bucătăreasa noastră, Marfa, când vorbea de vardistul ei!... „Al meu" e aici? CEBUTÎKIN: Nu... încă nu! MAȘA: e firesc să devii grosolan şi răutăcios când ţi se măsoară tu atâta zgârcenie clipele de fericire, când le câştigi cu atâta greutate... şi mai cu seamă când le pierzi aşa cum le pierd eu acum!... (Arată spre piept.) Aci... uite, aci clocoteşte totul. (Se uită la Andrei, care plimbă într-una căruciorul.) Uite-l şi pe fratele nostru, pe Andrei... Cum s-au mai spulberat toate nădejdile! Atâţia oameni se străduiesc, de pildă, să înalţe un clopot, îşi irosesc truda şi paralele, ca până la urmă clopotul să se prăbuşească, spărgându-se în bucăţi... fără nici o pricină! Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Andrei! ANDREI: Când o să se facă linişte şi în casa asta? Doamne, ce gălăgie! CEBUTÎKIN: Foarte curând! (Se uită la ceas.) Am un ceas, ca pe timpuri! Vesteşte orele prin bătăi. (îl întoarce; ceasul bate.) La unu, pleacă bateria întâi, a doua şi a cincea.(Pauză.) Eu o să plec mâine. ANDREI:  Pentru totdeauna? CEBUTÎKIN: Nu ştiu. O să mă întorc, poate, peste un an... dar dracu ştie? Parcă nu-i totuna? (Din depărtare se aude muzică de harpă şi vioară.) ANDREI: Oraşul se goleşte, pustiul se va aşterne peste el. (Pauză.) Ieri s-a întâmplat ceva în faţa teatrului... toată lumea vorbeşte, numai eu n-am habar de nimic!... CEBUTÎKIN: Nu-s decât prostii! Solionîi s-a legat de baron. Baronul şi-a ieşit din fire şi l-a repezit. Până la urmă, Solionîi a trebuit să-l provoace la duel. (Se uită la ceas.) Mi se pare că ar fi timpul... La ora douăsprezece şi jumătate ne întâlnim în dumbravă... uite, aceea care se zăreşte dincolo de râu... Pif... paf... (Râde.) Solionîi îşi închipuie că-i Lermontov... Ştii că scrie şi versuri? Dar să-ţi spun drept, asta nu mai e glumă! Are până acum două dueluri pe conştiinţă! MAȘA: Cine? CEBUTÎKIN: Solionîi. MAȘA: Dar baronul? CEBUTÎKIN: Ce-i cu baronul? (Pauză.) MAȘA: Totul mi se încurcă în cap... îţi spun că nu trebuie să-i laşi să se bată... Poate să-l rănească pe baron... Poate să-l ucidă. CEBUTÎKIN: Baronul e băiat bun! Dar cu un baron mai mult sau mai puţin pe lume nu e totuna? N-au decât! Totuna e! (Din parc strigă cineva: Oho, hop, hop!) Să mai aştepte! Ăsta e Skvorţov, unul din martori! E jos, în barcă! (Pauză.) ANDREI: Eu unul cred că e imoral să te baţi în duel sau să iei parte la un duel, fie şi în calitate de medic. CEBUTÎKIN: Ţi se pare numai!... De fapt... noi nu suntem... nu există nimic pe lume!... Ni se pare numai că trăim... Dar la urma urmei, totuna e. MAȘA: Toată ziua vorbesc şi iar vorbesc... (Merge.) Ca şi cum n-ar fi de ajuns clima asta, în care te poţi aştepta să ningă oricând; trebuie să mai auzi şi toate discuţiile astea! (Se opreşte.) Nu! Nu vreau să intru în casă... nu pot!... Când vine Verşinin, să mă chemaţi... (Pleacă pe alee.) Păsările călătoare au început să plece... (Priveşte în sus.) Lebede sau gâşte sălbatice... dragele mele, fericitele mele! (Pleacă.) ANDREI: 0 să rămână casa pustie... Ofiţerii se duc, te duci şi dumneata, soră-mea se mărită... eu rămân singur în toată casa... CEBUTlKIN:  Dar nevasta dumitale? (Intră Ferapont cu un teanc de hârtii în mină.) ANDREI: Nevasta ca nevasta! N-am ce zice... E cinstită... cumsecade, să spunem, chiar bună.../Şi cu toate astea, are în ea ceva ce o reduce la nivelul animalului aceluia orb... mărunt... ţepos! In orice caz, nu e un om. Acum îţi vorbesc sincer, ca unui prieten adevărat! Eşti singurul om căruia îi pot mărturisi totul! Fireşte, o iubesc pe Natala... Câteo-dată, însă, mi se pare atât de vulgară... Şi atunci îmi pierd capul... Nu mai ştiu de ce o iubesc sau, în orice caz, de ce am iubit-o... CEBUTÎKIN (se ridică): Ei... dragul meu, mâine plec şi poate nu ne mai vedem niciodată. Iată însă sfatul meu: Pune mâna pe pălărie şi pe baston şi ia-o din loc!... Pleacă!... Du-te!... Du-te fără să întorci capul. Şi cu cât te vei duce mai departe, cu atâta va fi mai bine! (în fundul scenei trece Solionli cu doi ofiţeri. Îl zăreşte pe Cebutîkin şi vine spre dânsul, lăsându-i pe ceilalţi să-şi urmeze    drumul.) SOLIONÎI: Doctore! E douăsprezece jumătate! E timpul să plecăm. (Dă mâna cu Andrei.) CEBUTÎKIN: Vin numaidecât! M-aţi plictisit cu toţii! (Către Andrei.) Andriuşa, dacă întreabă cineva de mine, să spui că vin numaidecât!... (Oftează.) Of, of, of! SOLIONÎI: „Nici să crâcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu doctorul.) De ce tot oftezi, moşulică? CEBUTÎKIN: Hm! SOLIONÎI: Cum o duci cu sănătatea? CEBUTÎKIN (furios): Vezi-ţi de treabă! SOLIONÎI: Degeaba te necăjeşti, moşulică! N-o să fac mai nimic! O să trag numai în el ca într-o potârniche. (Scoate sticluţa de parfum şi îşi dă pe mâini.) Am golit azi toată sticluţa şi miros într-una! Miros a cadavru mâinile astea! (Pauză.) Aşa... îţi mai aduci aminte versurile? „Dar el numai furtună vrea; parc-ar fi linişte-n furtună!11 CEBUTÎKIN: Da! Fireşte! „Nici să crâcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu Solionîi.) (De departe se aude strigând: Hop! Hop! Apoi intră Andrei şi Ferapont.) FERAPONT: Vă rog să iscăliţi hârtiile astea. ANDREI  (nervos): Lasă-mă în pace! Lasă-mă! Te rogi (Pleacă cu căruciorul.) FERAPONT: Ăsta-i rolul hârtiilor, să fie iscălite. (Pleacă spre fundul scenei.) (Intră Irina cu Tuzenbah care poartă pălărie de  paie. Kulighin trece prin scenă strigând: Mașa! Mașa!) TUZENBAH: Mi se pare că el e singurul om din tot oraşul care se bucură de plecarea militarilor! IRINA: E uşor de înţeles! (Pauză.) Oraşul nostru va rămâne pustiu. TUZENBAH: Draga mea! Mă întorc într-o clipă. IRINA: Unde te duci? TUZENBAH: Am puţină treabă în oraş... apoi... trebuie să-mi iau rămas bun de la camarazi... IRINA: Nu-i adevărat!... Nikolai... de ce eşti atât de distrat astăzi? (Pauză.) Ce s-a întâmplat ieri în faţa teatrului? TUZENBAH (face un gest): Mă întorc... peste o oră voi fi iar cu tine... (li sărută mâinile.) Nepreţuita mea! (Se uită lung la ea.) De cinci ani te iubesc... şi tot nu mă pot obişnui! Îmi pari din ce în ce mai frumoasă! Ce păr minunat! Ce ochi! Mâine te iau de-aci. Vom munci, vom fi bogaţi, visurile mele se vor realiza... Vei fi fericită! Un singur lucru mai lipseşte, unul singur: dragostea ta! IRINA: Asta nu stă în puterile mele! Voi fi soţia ta, îţi voi fi credincioasă şi supusă... dar de iubit... ce pot să fac? (Izbucneşte în lacrimi.) N-am iubit niciodată! O! Visam .zi şi noapte o dragoste, o dragoste mare! Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut! (Pauză.) De ce ai o privire atât de rătăcită? TUZENBAH: N-am dormit toată noaptea. Nimic nu mă înspăimântă în viaţa asta! Şi totuşi, cheia asta pierdută îmi sfâşie inima, nu mă lasă să dorm. Spune-mi ceva! (Pauză.) Spune-mi ceva... IRINA: Ce? Ce să-ţi spun? Ce să-ţi spun? TUZENBAH:   Spune-mi ceva! IRINA: Ajunge! Ajunge! (Pauză.) "TUZENBAH: Ce fleacuri, ce nimicuri stupide pot să capete, aşa din senin, o însemnătate fără de margini în viaţa unui om! Râzi de ele, ca de obicei, îţi dai seama ce sunt şi totuşi mergi înainte, simţind că n-ai puterea să te opreşti. Nu! Mai bine să nu vorbim despre asta! Sunt atât de vesel azi! Mi se pare că văd acum, pentru întâia oară, şi brazii, şi arţarii, şi mestecenii ăştia! Şi totul mă priveşte parcă ciudat, aşteptând ceva! Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor! (Se aude strigând: Hop! Hop!) Trebuie să mă duc! E timpul... Ia te uită la copacul ăsta uscat! Se leagănă totuşi în vânt împreună cu ceilalţi. Mi se pare că dacă voi muri, voi avea totuşi, ca şi el, partea mea de viaţă, într-un fel sau altui! Rămâi cu bine, scumpa mea!... (îi sărută mâinile.) Actele pe care mi le-ai dat sunt pe Mașa mea de scris, sub calendar. IRINA: Vin şi eu cu tine. TUZENBAH (îngrijorat): Nu, nu! (Pleacă repede, dar se opreşte pe alee.) Irina! IRINA: Ce  e? TUZENBAH (neştiind ce să spună): N-am luat azi cafeaua... te rog să spui să mi-o pregătească... (Pleacă în grabă.) (Irina rămâne îngândurată, apoi se duce în fundul scenei şi se aşează în leagăn, legănându-se încet. Andrei intră cu căruciorul, urmat de Ferapont.) FERAPONT: Andrei Sergheevici! Doar nu sunt ale mele hârtiile, ci ale statului! Nu le-am născocit eu! ANDREI: O! Unde sunt zilele de odinioară! Pe atunci eram tânăr, voios, cu mintea deschisă!... Visam şi gândeam atât de frumos! Când prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De ce oare devenim atât de goi, de cenuşii, atât de trândavi, nepăsători, netrebnici şi nenorociţi când începem să trăim!... Iată! Oraşul ăsta are două sute de ani şi o sută de mii de locuitori... şi nu e nici unul care să nu semene cu ceilalţi! Nici în trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cât de puţin însemnat care să stârnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i semăna \ţ Nu fac decât să bea şi să mănânce, să doarmă şi până la urmă... să moară Apoi se nasc alţii... care trăiesc la fel! Ca să nu se tâmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşeală bărbaţii, iar aceştia mint, prefăcându-se că nu ştiu, că nu aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, înăbuşind în ei orice scânteie divină. Aşa cresc, devenind nişte cadavre ce seamănă între-ele, tot atât de jalnici ca şi părinţii lor. (Către Ferapont, cu ciudă.) Ce vrei?                             FERAPONT: Ce să vreau? Să iscăliţi hârtiile astea! ANDREI: M-ai plictisit! FERAPONT (înmânându-i hârtiile): Să vedeţi,.. Portarul de la administraţia zemstvei povestea mai deunăzi că la Petersburg ar fi fost iarna un ger de două sute de grade. ANDREI: E înfiorător prezentul! Dar în schimb când mă gândesc la viitor, ce minune! Sufletul mi se uşurează, aripile îmi cresc... în depărtări zăresc lumină, libertate... eu şi copiii mei ne vom descătuşa de trândăvie, de cvas şi gâscă pe varză, e somnul de după-amiază, de toată lenea asta mârşavă. FERAPONT: Cică au îngheţat două mii de oameni! Lumea era îngrozită! Vezi, nu-mi aduc aminte dacă era la Petersburg sau la Moscova! ANDREI (înduioşat): Dragele mele, surioarele mele dragi! (Cu lacrimi în ochi.) Mașa, sora mea dragă... NATAŞA (apare la fereastră): Cine face atâta gălăgie? Tu erai, Andriuşa? O s-o trezeşti pe Sofocika! II ne fautpas faire du bruit, Sophie dort deja! Vous etes un ours! (Supărată.) Dacă ai poftă de vorbă, dă altcuiva căruciorul. Ferapont, ia  căruţul! FERAPONT: Am înţeles, coniţă! (Ia căruţul.) ANDREI (intimidat): Vorbesc încet... NATAŞA (la fereastră îşi mângâie băieţaşul): Bobik! Răzgâiatule! Bobik al meu cel rău! ANDREI (răsfoind hârtiile): Bine... bine! O să le revăd! Iscălesc ceea ce trebuie şi apoi le duci la administraţia zemstvei... (Pleacă în casă, citind hârtiile. Ferapont duce căruţul în fundul parcului.) NATAŞA (din fereastră): Bobik! Ia să spui tu cum se numeşte mămica ta! Drăguţule! Dragul meu! Dar asta cine e? Asta-i mătuşa Olia. Spune bună ziua mătuşichii! (Intră doi cântăreţi ambulanţi, care cântă la harpă şi la vioară: un bărbat şi o femeie. Din casă ies Verşinin, Olga şi Anfisa, şi ascultă o clipă pe cântăreţi; după ei, Irina.) OLGA: Acum trece toată lumea prin parcul nostru; trec oameni şi căruţe! Doiculiţă! Dă ceva cântăreţilor. ANFISA (le da nişte gologani): Duceţi-vă cu Dumnezeu, •oameni buni! (Cântăreţii salută şi pleacă.) Sărmanii! Nimeni nu cântă pe drumuri de prea mult bine! (Către Irina.) Bună ziua, Irinuşka mea! (O îmbrăţişează.) Ehei, fetiţa mea! Dacă ai şti ce bine o duc acum... da, da! Stau cu Oliuşka la liceu, avem o locuinţă mare şi frumoasă. S-a îndurat Domnul Dumnezeu de bătrâneţile mele. De când mă ştiu, păcătoasa de mine, n-am avut trai mai bun... Casa e tare frumoasă... şi eu am o odaie numai pentru mine, cu o minunăţie de pat. Totul e-a statului. Adesea mă deştept în mijlocul nopţii şi mulţumesc Preasfântului şi Maicii Preciste. Drept să-ţi spun, nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine! VERŞININ (se uită la ceas): Plecăm îndată, Olga Sergheevna! E timpul! (Pauză.) Vă doresc, din toată inima, tot ce e mai bun pe lume... Unde e Măria Sergheevna? Să nu faceţi zgomot, Sophie a adormit. Eşti un urs! (Fr.) IRINA: Undeva prin parc. Mă duc s-o caut. VERŞININ: Fii, te rog, atât de drăguţă! Mă grăbesc! ANFISA: Mă duc şi eu s-o caut. (Strigă.) Maşenka! Mașa! (Se duce cu Irina In fundul parcului.) A-u, a-u! VERŞININ: Orice lucru are un sfârşit. Acum ne despărţim. (Se uită la ceas.) Oficialităţile oraşului ne-au dat un fel de dejun. S-a băut şampanie. Primarul a ţinut o cuvântare; eu mâncam, ascultam, dar eram cu sufletul aici, la dumneavoastră... (Priceşte parcul.) M-am obişnuit cu dumneavoastră. OLGA: O să ne mai vedem vreodată? VERŞININ: Se prea poate să nu ne mai revedem! (Pauză.) Nevastă-mea mai rămâne aci vreo două luni, împreună cu fetiţele; v-aş ruga mult, în caz de nevoie... OLGA: Da, fireşte! Te rog să nu ai nici o grijă! (Pauză.) Mâine n-o să mai fie nici urmă de militar în oraş, se va şterge totul, nu va rămâne decât o amintire, iar noi vom începe o. viaţă nouă... (Pauză.) Totul se întâmplă independent de-voinţa noastră. Nu voiam să fiu directoare. A trebuit s-a fac şi pe asta. Acum sunt încredinţată că nu voi mai pleca la Moscova... VERŞININ: Ei, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva... Şt iţi y vorbesc uneori prea mult... Vă rog să mă iertaţi şi să-mi păstraţi o bună amintire... OLGA (îşi şterge lacrimile): De ce n-o fi venind şi Mașa? VERŞININ: Ce să vă mai spun, acum, la plecare?... Despre ce să mai filozofăm?... (Râde.) Viaţa e grea. Multora ni se arată vitregă şi fără speranţă. Totuşi trebuie să recunoaştem că devine din ce în ce mai luminoasă şi mai uşoară şi că nu e departe vremea când se va lumina cu desăvârşire. (Se uită la ceas.) E târziu, târziu. Odinioară, omenirea se îndeletnicea cu războaiele, îşi umplea viaţa cu expediţii, năvăliri şi izbânzi. Azi, toate acestea au rămas în trecut, lăsând un mare gol, pe care nu ştim cum să-l umplem. Omenirea întreagă caută cu patimă... Şi fără îndoială că va găsi. Ar trebui s-o fac mai repede !(Pauză.) Dacă ar fi cu putinţă să adaugi la dragostea de muncă şi puţină cultură, iar la cultură un dram de dragoste de muncă, atunci. (Se uită la ceas.) Dar e timpul să plec... OLGA: Uite-o, vine! (Intră Mașa.) VBRŞININ: Am venit să-mi iau rămas bun... (Olga se retrage mai departe, ca să nu-i stingherească.) MAȘA (se uită drept în ochii lui Verşinin): Adio! (Se sărută prelung.) OLGA: Sfârşeşte!... Ajunge!... (Mașa plânge în hohote.) VERŞININ: Să-mi scrii... să nu mă uiţi! Dă-mi drumul!... E timpul să plec! Luaţi-o... Olga Sergheevna, trebuie... să plec... am întârziat! (Emoţionat, sărută mâinile Olgăi, o îmbrăţişează din nou pe Mașa, apoi pleacă în grabă.) OLGA: Haide, Mașa, ajunge! încetează, draga mea. (Intră Kulighin.) KULÎGHIN (intimidat): Nu face nimic... las-o să plângă. Las-o! Buna mea Mașa, draga mea Mașa!... Tu eşti soţia mea... sunt fericit, orice s-ar întâmpla. Nu mă voi plânge şi nu-ţi voi face nici o mustrare... Olia e martoră... O să ne trăim viaţa ca şi înainte... Niciodată nu-ţi voi spune ceva... nici un cuvânt de dojana!... MAȘA (încearcă să-şi stăpânească plânsul): „Pe plaiu-n-tins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Simt că înnebunesc! „Pe plaiu-ntins sub geana mării..." OLGA: Linişteşte-te, Mașa, linişteşte-te!... Dă-i un pahar cu apă! MAȘA: Uite că nu mai plâng... KULÎGHIN: Uite că nu mai plânge... Mașa e bună... (De departe se aude o împuşcătură surdă.) MAȘA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Motanul de aur, tufanul de aur... Mă încurc. (Bea apă.) O viaţă irosită... Nu-mi mai trebuie nimic de azi încolo... Am să mă liniştesc îndată... Acum totul e în zadar... Ce înseamnă „plaiu-ntins"? De ce nu-mi ies din cap aceste cuvinte? Gândurile mi se încurcă... (Intră Irina.) OLGA: Linişteşte-te, Mașa... Aşa... Fii cuminte. Să intrăm în casă! MAȘA (supărată): Nu intru acolo! (începe din nou să plângă, dar apoi se stăpâneşte.) Eu nu mai calc acolo şi nici nu vreau... IRINA: Să stăm câteva clipe împreună... Chiar fără să, vorbim. Mâine plec de aci... (Pauză.) KULÎGHIN: Ştiţi că ieri, în clasa a treia, am găsit la un elev barba şi mustăţile astea. (Şi le pune pe faţă.) Nu-i aşa că semăn cu profesorul de germană?... (Râde.) Ce băieţi caraghioşi ! MAȘA: E adevărat! Semeni cu neamţul vostru ! OLGA (râde): Da! (Mașa plânge.) IRINA: Ajunge, Mașa! KULÎGHIN: Să ştii că semăn bine de tot! (Intră Natala.) NATAŞA (către jupâneasă): Ce este? Protopopov o să stea cu Sofocika şi pe Bobik o să-l plimbe Andrei Sergheici. Ce de mai griji şi cu copiii ăştia! (Către Irina.) Irina! Pleci mâine? Ce rău îmi pare! Trebuie să mai rămâi, cel puţin o săptămână. (îl zăreşte pe Kulîghin şi dă un ţipăt. Acesta râde şi îşi scoate barba şi mustăţile.) Vai! Cum m-am speriat! (Către Irina.)M-am obişnuit cu tine... să nu crezi că-mi vine uşor când e vorba să ne despărţim. O să-l mut pe Andrei cu vioara lui în odaia ta. Acolo poate să scârţâie cât pofteşte, în camera lui o mut pe Sofocika... Ce copil minunat! Ce fetiţă drăgălaşă! Azi se uita la mine cu nişte ochişori de-ţi venea să-i mănânci şi zicea: Mama! KULÎGHIN: E adevărat! Fetiţa e foarte drăguţă! NATAŞA: Prea bine... Mâine o să fiu singură aici! (Oftează.) Mai întâi o să poruncesc să se taie toată aleea de brazi şi apoi arţarul ăsta! E tare urât aci pe înserat! (Către Irina.) Draga mea, nu-ţi stă bine de fel cordonul ăsta! E lipsit de gust! Ar trebui ceva mai vesel, mai colorat!... Am să pun să sădească peste tot flori... Floricele multe, cu miresme plăcute... (Supărată.) Dar cine a îndrăznit să pună furculiţa asta pe bancă? (Intră în grabă în casă şi o ceartă pe jupâneasă.) Cine a îndrăznit să lase furculiţa pe bancă? (Ţipă.) Tu să taci! KULÎGHIN: A început! (Se aude muzica militară care  intonează un marş.) OLGA:  Pleacă! (Intră Cebutikin.) MAȘA: Pleacă băieţii noştri! Ce să faci? Drum bun! (Către soţul ei.) Hai acasă! Unde-mi sunt pălăria şi pelerina? KULÎGHIN: În casă! Le aduc numaidecât... OLGA: Da, acum putem să ne ducem pe la casele noastre. E timpul! CEBUTÎKIN: Olga Sergheevna! OLGA: Ce-i? (Pauză.) Ce s-a întâmplat? CEBUTÎKIN: Nimic... Nu ştiu cum să vă spun... (îi şopteşte la ureche.) OLGA (Înspăimântată): Nu se poate! CEBUTÎKIN: Ba da... Asta-i toată povestea... sunt istovit, chinuit! Nu mai pot... nu mai vreau să vorbesc. (Furios.) Şi la urma urmei, mi-e totuna! MAȘA: Ce s-a întâmplat? OLGA (o îmbrăţişează pe Irina): Ziua de azi e înfiorătoare! Nu ştiu cum... cum să ţi-o spun?... Draga mea... IRINA: Ce este? Spune-mi mai repede! Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu...(Izbucneşte în lacrimi.) CEBUTÎKIN: Baronul a fost ucis în duel. IRINA (plânge încet): Am ştiut... Am ştiut... CEBUTÎKIN (se retrage în fundul scenei şi se aşează pe bancă): Sunt istovit... (Scoate ziarul din buzunar.) Lăsaţi-le să plângă... (Fredonează încet.) Tarara-bumbia, tarara-bumbia... Şi, la urma urmei, mi-e totuna... (Cele trei surori formează un grup. Stau strânse una lângă alta.) MAȘA: O! Cum mai cântă muzica! Pleacă! Se duc de la noi... unul din ei s-a dus pentru totdeauna... pentru totdeauna! Rămânem singure, ca să ne începem viaţa de la început... Trebuie să trăim...  trebuie să trăim!      IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Va veni odată timpul când vom afla cu toţii tâlcul acestor suferinţe şi când ni se vor dezvălui aceste taine. Până atunci trebuie să trăim... să muncim... doar să muncim! Voi pleca singură mâine! Voi învăţa copiii, toată viaţa mi-o voi jertfi pentru cei care au, poate, nevoie de ea! E toamnă... În curând vine iarna, care-şi aşterne giulgiul de zăpadă peste toate... eu însă voi munci... voi munci!... OLGA (îşi îmbrăţişează surorile): Ce voioasă, ce plină de viaţă e această muzică! Parcă te îndeamnă să trăieşti!... O! Doamne, Dumnezeule! Ni s-o împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce pentru totdeauna. Lumea ne va uita; ne va uita chipurile, glasul şi toate câte au fost! Dar suferinţele noastre se vor preface în bucurii pentru cei care vor trăi după noi. Pacea şi fericirea vor coborî pe pământ, iar noi cei ele azi vom fi pomeniţi cu recunoştinţă şi binecuvântaţi! Surorile mele dragi, viaţa noastră nu s-a sfârşit încă! S-o trăim deci! Uite! Muzica asta e atât de veselă, e atâta bucurie în ea! Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti! (Muzica se pierde cu încetul în depărtare. Kullghin aduce,vesel şi surâzător, pălăria şi pelerina Mașei. Andrei plimbă într-una căruciorul cu copilul.) CEBUTÎKIN  (fredonează încet): Tarara-bumbia... Tarara-bumbia. (Citeşte ziarul.) E totuna, e totuna! OLGA: Dacă am şti! Dacă am şti!  Cortina

Piesă de teatru audio Trei surori de A. Cehov

Piesă   fără  titlu în patru acte de  Anton Pavlovici Cehov   descărcare pdf......