Charles Perrault

Motanul Încălțat de  Charles Perrault  poveste de citit online   S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul mijlociului, iar motanul mezinului.   „Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. „Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost de o pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!” Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura. Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă vă întreabă regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase, să-i spuneţi că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!”   La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară straşnic. Astfel că atunci când se apropie trăsura regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise motanul încălţat. „Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă împăratul. „Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii. „Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale. Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi prinţesa.   Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se apropie de dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede hainele, începu numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit! Hoţii i-au furat îmbrăcămintea!”   Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz. Acesta fu scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite, marchizul arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de el de îndată, iar regele îl invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui.   Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul de drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-un castel măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la poalele unor dealuri.   De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului: – N-am putut trece pe lângă frumuseţea asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei Voastre. Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi transforma în orice fel de animal. E adevărat? se prefăcu neştiutor motanul. – Este adevărat! se grozăvi căpcăunul. Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în pielea lui! – Aş vrea să vă transformaţi într-un leu fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat. Căpcăunul prinse a râde înspăimântător, apoi se transformă într-un leu falnic.   Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi atunci când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse: – Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit! – Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul. – Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic şi nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă este mult prea greu… – Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă!   Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio clipă pe gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare. Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le ieşi în întâmpinare. – Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas!   Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi pofti înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată, aranjată după toate regulile artei. Regele fu nespus de plăcut impresionat de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale marchizului de Carabas, aşa că îi zise: – Dragă marchize, n-ai vrea să te însori cu fiica mea? Nu cred că ea ar avea ceva împotrivă… Privind-o pe prinţesă cum îi zâmbea galeş, marchizul de Carabas încuviinţă pe dată, nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste dânsul.   La puţină vreme, tinerii făcură o nuntă mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate. Eu doar am auzit de ea, şi-mi pare tare rău că n-am fost şi eu pe acolo, fiindcă am auzit că s-au servit numai mâncăruri alese şi băuturi fine. Şi uite aşa se făcu că ajunse feciorul de morar ginerele regelui şi mare sfetnic al luminăţiei sale…   si povestea audio cu o distribuție romanească de exceptie  Motanul încălțat

A fost odată un om care avea case frumoase, atât în ​​oraș cât și la țară, argint și aur, mobilier sofisticat, și trăsuri poleite peste tot cu aur. Dar acest om avusese ghinionul de a avea o barbă albastră, care îl făcea atât de îngrozitor de urât, încât toate femeile și fetele fugeau de el. Unul dintre vecinii săi, o doamnă din lumea bună, avea două fiice care erau frumuseți perfecte. El dorea să se căsătorească cu una dintre ele, lăsându-i doamnei posibilitatea de a alege pe care dintre cele două fete i-o va oferi de nevastă. Dar niciuna din fete nu îl vroia de soț, și fiecare o îndemna pe cealaltă, nefiind capabile să suporte gândul că se vor căsători cu un om care are o barbă albastră. Și ce le stârnea și mai mult dezgust și aversiune, era faptul că mai fusese deja căsătorit cu mai multe neveste, și nimeni nu știa niciodată ce s-a întâmplat cu ele. Barbă Albastră, pentru a le obține afecțiunea, le-a invitat, împreună cu mama lor, și trei sau patru prietene ale lor, și cu alți tineri din vecinătate, la una din moșiile sale de la țară, unde au stat o săptămână întreagă. Nu era nimic de făcut acolo, doar chefuri, vânătoare, pescuit, dans, veselie și ospățuri. Nimeni nu a mers la culcare, cu toții au petrecut noaptea jucându-se. Pe scurt, toate au mers atât de bine încât cea mai tânără fiică a început să gânderască despre stăpânul casei că nu avea o barba atât de albastră, și că este un adevărat domn. De îndată ce s-au întors acasă, căsătoria a fost încheiată. * * * La o lună după aceea, Barbă Albastră i-a spus soției lui că trebuie să plece într-o călătorie la țară pentru șase săptămâni cel puțin, pentru niște afacerile de foarte mare importanță, spunându-i să se distreze singură în absența lui, putând chema prietenii și cunoștințele ei, dacă dorește, și să facă orice dorește ca să se simtă bine. „Aici”, i-a spus el, „sunt cheile de la cele două mari dulapuri, unde îmi țin cele mai bune lucruri; acestea sunt de la tacâmurile de argint și aur, pe care le folosesc doar în situații speciale; acestea deschid safe-urileunde țin bani, aur și argint; acestea sunt de la casetele mele de bijuterii, iar aceasta este cheia generală pentru toate apartamentele mele. Cât despre această cheie mică, aceasta este de la dulapul de la capătul marii galerii de la parter. Poți să le deschizi pe toate, să intri în fiecare cameră. Dar îți interzic cu desăvârșire să intri în cămara mică, supărarea și mânia mea nu vor avea limite dacă se întâmplă să o deschizi.” Ea a promis să respecte foarte exact ceea ce i-a cerut el; când, după ce a îmbrățișat-o, Barbă Albastră a intrat în trăsură și a plecat în călătorie. Vecinii și prietenii ei buni nu au ezitat la chemarea noii femei căsătorite, atât de mare era nerăbdarea lor de a vedea toată mobila bogată din casa ei, neîndrăznind să vină aici cât timp soțul ei era acolo, din cauza bărbii albastre care îi speria . Au cotrobăit prin toate camerele, cămări, dulapuri, toate pline cu obiecte bogate și fine, unul mai frumos decât altul. După aceea s-au dus sus, în cele două camere mari, unde se găsea cel mai bun și mai bogat mobilier; admirația lor era fără margini în fața numărului și frumuseții tapiseriei, a paturilor, canapelelor, dulapurilor, rafturilor, meselor, și oglinzilor în care se puteau vedea din cap până în picioare; unele dintre ele erau încadrate în sticlă, altele în argint, simplu și aurit, cele mai bune și mai magnifice care au fost văzute vreodată. Nu încetau să omagieze și să invidieze fericirea prietenei lor, care în acest timp nici nu se uitase la toate aceste bogății, din cauza nerăbdării de a se duce să deschidă cămara de la parter. Curiozitatea ei era atât de mare încât, fără a considera că este nepoliticos să îi lipsească pe invitați de compania ei, se duse jos pe o scară laterală și, cu o grabă excesivă încât fu cât pe ce să alunece de două ori sau de trei ori și să-și rupă gâtul. Ajungând la ușa cămarei, se opri pentru o clipă, gândindu-la cuvintele soțului ei, și la ce ar putea păți dacă nu își respectă promisiunea; dar tentația a fost atât de puternică că nu s-a putut stăpâni. A luat cheița și a deschis ușa tremurând; dar nu a putut vedea nimic clar la început, pentru că ferestrele erau închise. După câteva momente a început să zărească podeaua acoperită peste tot cu sânge coagulat, în care se reflectau trupurile câtorva femei moarte rezemate de pereți: acestea fuseseră cu toate soțiile lui Barbă Albastră, ucise una câte una. I se făcu o frică de moarte, și cheia, pe care o scosese din broasca ușii, îi căzu din mână. După ce își reveni cât de cât, ridică cheia, încuie ușa, și urcă scările în camera ei pentru a se liniști; dar nu putea, era mult prea speriată. După ce observă că cheia cămării se murdărise de sânge, încercă de două sau de trei ori să o șteargă, dar sângele apărea mereu; în zadar o spălă ea, și o frecă cu săpun și nisip, sângele rămase, pentru că cheia era fermecată, și nu o putea curăța: când sângele era înlăturat într-o parte, reapărea pe cealaltă parte. Barbă Albastră s-a întors din călătoria sa în aceeași seară, și i-a spus că a primit scrisori pe drum informându-l că afacerea este pe cale să se încheie în avantajul său. Soția lui făcu tot ce putea pentru a-l convinge că este extrem de bucuroasă de întoarcerea lui rapidă. În dimineața următoare el ceru cheile, ea i le dădu, dar cu o astfel de mână tremurândă că el ghici ușor ce s-a întâmplat. „Ce s-a întâmplat”, spuse el, „de nu este cheia de la cămară printre celelalte?” „Probabil”, răspunse ea, „a rămas sus pe masă.” „Du-te imediat”, spuse Barbă Albastră, „și adu-mi-o.” După ce se eschivă de mai multe ori, ea fu nevoită să-i aducă cheia. Barbă Albastră, uitându-se foarte atent la cheie, îi spuse soției lui: „Cum a ajuns acest sânge pe cheie?” „Nu știu”, răspunse femeia cu voce slabă, mai palidă decât moartea. „Nu știi”, replică Barbă Albastră. „Eu știu foarte bine, ai fost în cămară, nu-i așa? Cu siguranță, doamnă; acum vei ajunge și tu acolo, printre doamnele pe care le-ai văzut acolo.” La aceste vorbe ea s-a aruncat la picioarele soțului ei și i-a cerut iertare, cu toate semnele unei pocăințe adevărate pentru neascultarea ei. Ar fi topit și o piatră, atât de frumoasă și întristată era; dar Barbă Albastră avea o inimă mai rece decât orice piatră. „Trebuie să mori, doamnă”, spuse el, „și asta deîndată.” „Din moment ce trebuie să mor,” răspunse ea, uitându-se la el cu ochii scăldați în lacrimi, „acordă-mi puțin timp să-mi spun rugăciunile.” „De acord”, replică Barbă Albastră, „jumătate de sfert de oră, nicio clipă mai mult.” * * * Când ea rămase singură, o chemă pe sora ei, și îi spuse: „Surioară Ana” (acesta era numele ei), „urcă, te rog, în vârful turnului, și uită-te de frații noștri, mi-au promis că vor veni azi, și dacă îi vezi, fă-le semn să se grăbească.” Sora ei Ana s-a urcat în vârful turnului, și biata soție speriată striga din când în când, „Ana, surioară Ana, vezi pe vreunul din ei venind?” Și sora Ana îi răspundea: „Nu văd nimic decât soarele, care strălucește, și iarba verde crescând.” Între timp Barbă Albastră, care ținea o mare sabie în mână, striga cât de tare putea la soția sa: „Coboară imediat, sau voi veni după tine.” „Încă o clipă, te rog,”, îi răspundea soția sa, și apoi striga foarte încet: „Ana, surioară Ana, nu vezi pe nimeni venind?” Și sora Ana îi răspundea: „Nu văd nimic decât soarele, care strălucește, și iarba verde crescând.” „Vino jos repede,” striga Barbă Albastră „, sau voi veni eu după tine.” „Vin”, răspundea soția sa; și apoi striga: „Ana, surioară Ana, vezi pe vreunul din ei venind?” „Văd”, răspunde sora Ana, „un praf mare care se apropie.” „Sunt frații mei?” „Vai! Nu, sora mea dragă, e o turmă de oi.” „Nu cobori?” strigă Barbă Albastră. „Într-o clipă”, îi răspunde soția, apoi strigă: „Ana, surioară Ana, nu vezi pe nimeni venind?” „Ba da,” spune ea, „vîd doi călăreți venind, dar sunt încă foarte departe.” „Dumnezeu să fie lăudat,” strigă ea brusc, „sunt frații mei, le voi face semn, cât de bine pot, pentru ca să se grăbească.” Apoi Barbă Albastră urlă atât de tare încât făcu toată casa să tremure. Soția îndurerată coborî, și se aruncă la picioarele lui, toată în lacrimi, cu părul despletit pe umeri. „Degeaba”, declară Barbă Albastră, „trebuie să mori”; apoi, prinzând-o de păr cu o mână, ridică sabia cu celălaltă mână, pregătindu-se să-i taie capul. Biata femeie se întoarse spre el și se uită la el cu moartea în priviri, rugându-l să-i mai acorde un moment pentru a se reculege. „Nu, nu”, spuse el, „roagă-te la Dumnezeu”, și fu gata să o lovească. Exact în acel moment se auzi o bătaie tare în poartă, încât Barbă Albastră se opri brusc. Poarta se deschise, și intrară brusc doi călăreți, cu săbiile în mână, care alergară direct la Barbă Albastră. El știa că aceștia sunt frații soției sale, unul fiind soldat și celălalt mușchetar; astfel că fugi imediat pentru a se salva; dar cei doi frați îl urmăriră îndeaproape, încât îl ajunseră înainte de a putea păși pe treptele verandei, înfigându-și săbiileîn trupul lui și omorându-l. Biata lui soție era aproape la fel de moartă ca și soțul ei, nu avea putere să se ridice suficient și să le ureze bun venit fraților ei. Barbă Albastră nu a avut moștenitori, și așa a devenit soția lui stăpâna tuturor proprietăților sale. O parte din avere i-a oferit-o sorei ei să se căsătorească cu un domn tânăr care o iubea de mult timp; cu o altă parte i-a ajutat pe frații ei să avanseze în armată; iar restul i-a rămas ei, căsătorindu-se cu un domn foarte demn, care a făcut-o să uite de perioada nefastă pe care a petrecut-o cu Barbă Albastră.

Trăia odată o fetiță care primise în dar de la bunicuta ei o minunată scufită de culoare roșie. Fetitei îi plăcea tare mult acea scufită si ajunsese să nu o mai dea deloc jos Din acest motiv toată lumea o striga Scufita Roșie. Într-o dimineață frumoasă și însorită, mama Scufitei Roșii o rugă pe fetiță să-i ducă bunicuței bolnave un coșulet cu mâncare. Fetița, care-și iubea foarte mult bunicuța, acceptă imediat să-i facă acesteia o vizită. "- Dar să nu întârzii prea mult" îi spuse mama, "si să mergi direct la bunica, fără să stai să te joci prin pădure, si mai ales să te ferești de Lupul cel Rău". Drumul ce ducea la bunicuța trecea prin pădure, așa că Scufița Roșie luă coșuletul din mâna mamei si se porni spre casa bunicuței, Pe drum însă îl întâlni pe Lupul cel Rău, dar uită de vorbele mamei si îi spuse direct: "- Bună dimineața, domnule Lup". " - Bună dimineata Scufiță Roșie" îi răspunse lupul, unde ai plecat tu asa devreme?" - Am plecat să o vizitez pe bunicuța care este bolnavă si să-i duc un coșulet cu mâncare" îi răspunse pe negândite Scufita Rosie. - Si unde locuiește bunicuța ta Scufiță Roșie?" întrebă lupul.   - Locuieste în pădure, nu foarte departe de aici" îi răspunse Scufita Rosie, cäsuta ei este ușor de găsit, se află chiar lângă lac". Lupul care deja se gândea ce meniu bun va avea la prânz, Scufita Rosie și bunicuta acesteia, îi spuse Scufiței Roșii: - Am o idee Scufiță Roșie, ce ar fi dacă ai culege niște floricele frumoase pe care să-i le duci bunicuăei tale?" - Ce idee minunată - îi răspunse Scufita Roșie, care uitând din nou de sfaturile mamei se afundă prin pădure încercând să găsească cele mai frumoase floricele pentru bunicuța.   În timpul acesta lupul își luă picioarele Ia spinare si o tuli spre casa bunicuței. Când ajunse Ia ușa acesteia ciocăni usor Ia usă. "- Cine este?" întrebă bunicuța. - Sunt eu, Scufita Roșie - răspunse lupul imitând vocea Scufiței Roșii.   Intră înăuntru dragă - îi răspunse bunicuța, sunt în pat, iar ușa este descuiată. Lupul intră în casă, se repezi Ia bunicuță și o înghiți. Apoi își puse cămașa și scufia ei de noapte, se băgă în pat se acoperi cu pătura peste nas. Între timp Scufița Roșie se apropie de casă, si se miră văzând ușa căsuței deschisă, Păși cu grijă în casă și se apropie de pat. Scufita Roșie nu o putea zări prea bine pe bunicuță și o întrebă: "- Ooo, bunicuțo, dar de ce ai urechile așa de mari?" "- Ca să te aud mai bine" îi răspunse lupul imitând vocea bunicuței. - Ooo bunicuțo, dar de ce ai ochii așa de mari?" întreabă Scufița Roșie. " - Ca Să te văd mai bine, draga mea" îi răspunse lupul. "- Ooo bunicuțo, dar de ce ai gura așa de mare?" întrebă Scufița Roșie. " - Ca să te pot înghiți mai bine, draga mea" strigă lupul și se repezi la biata Scufiță Roșie și o înghiți.   Sătul, lupul se întinse în pat să-și facă siesta și se puse pe sforăit. Pe lânga casă trecu un vânător care auzi sforăitul se uită pe fereastră.   Când văzu lupul își închipui că acesta a mâncat-o pe bunicuța si se repezi si îi tăie acestuia burta. Spre marea surpriză a vânătorului din burtă ieșiră întregi si nevătămate Scufița Roșie și bunicuța. Acestea îi multumiră vânătorului că le-a salvat îi oferiră în schimb pielea lupului.   Apoi Scufita Roșie și bunicuța se așezară la masă ca să mănânce din cele pregătite de mama. După pățania prin care trecuse, Scufița Roșie se hotărî ca niciodată să nu mai iasă din cuvântul mamei.