Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

                                                                                       Moartea lui Castor de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești             Acum cativa ani, intr-o zi de septembrie, cuprins de un nespus dor de duca pe care mi-l pricinuia albastrul nesfarsit al cerului si acel farmec ametitor al toamnei, ma plimbam de mai bine de un ceas pe strada singur, fara rost, cand la o raspantie ma intalnii piept in piept cu Maiorul. - A! buna ziua. Ce? Aici? Eu te tineam plecat acasa. - Cum acasa, cand am slujba aici? -Vezi, ca stiam ca mama ti-e bolnava. Si eu nu stiam nimic. - Dar d-ta de unde stii? - Sora-mea, care s-a intors aseara de acolo, imi spunea ca a gasit-o foarte rau. Ca sa-mi spuie Maiorul ca mama era foarte rau, trebuia sa fie in adevar asa, trebuia sa aiba altceva decat patima ei obisnuita. In aceeasi seara, dupa un drum care mi s-a parut cel mai lung din cate facusem in viata, soseam acasa. Teama care-mi strangea inima si ma facuse sa trec fara o intrebare printre slugile iesite in intampinarea mea, mi se risipi, gasind pe mama in adevar mai slaba decat o lasasem, dar bine. - Tu,draga! Si saraca oarba, neputandu-ma vedea, ma pipaia peste piept, peste fata. Eu ii luai mainile si i le sarutai, certand-o incet ca nu ma vestise. - Dar n-am fost bolnava. Cine ti-a spus? A! Maiorul! Acum inteleg. A fost sora-sa p-aici. Ea nu m-a vazut dupa nenorocire, si-si inchipuia sa ma gaseasca tot asa cum ma stia si acum In adevar, daca sora Maiorului n-o vazuse de cand cu moartea tatei, era de inteles cum spusese ca e foarte rau, gasind pe femeia - acum un an inca tanara si frumoasa - fara vedere si imbatranita cu zece ani in asa de scurta vreme. - Iar daca acum ma gasesti mai slaba, adauga mama, e ca de doua nopti nu pot dormi din pricina bietului Castor. - De ce? Ca raspuns la intrebarea mea, auzii afara, langa fereastra, un urlet lung si sfasietor. - Uite, asa urla de doua nopti. Asta e treia. Saracul! Nu stiu ce are. Femeia zice c-ar fi otravit. Eu cred ca batranetea Linistit dinspre partea mamei, acum ingrijit de starea cainelui, iesii in curte, unde gasii pe Castor zacand prapadit langa fereastra, cu gura deschisa. Femeia, care stia cat de mult tineam la el toti ai casei, era aplecata deasupra lui: se incerca sa-i dea lapte dulce. - Ce are, Mario? Nu stia nici ea. De doua zile de cand nu mai manca nimic, zacea la soare si urla. Ii facuse ea toate cate le-a stiut, dar degeaba, ii era tot mai rau - Ia sa incercam sa-i dam laptele. Si, ajutat de femeie, dedei cainelui, cu de-a sila, tot laptele din ceasca. Simtindu-se parca mai bine, se ridica greoi, ma mirosi dand din coada, apoi se culca iar, urland prelung si dureros. * Era tarziu. Mama dormea. Ii auzeam, prin usa deschisa dintre odaile noastre, rasuflarea regulata - si trebuia sa fi vegheat doua nopti pentru ca sa fi putut dormi acum, cu toate desele gemete ale lui Castor. Ce ma tinea pe mine destept nu erau insa urletele, ci atatea amintiri si atatea ganduri trezite deodata in mine la vederea suferintei lui. Cat de limpede vad noptile de vara cand ma duceam la mosie pentru vanatoare. Iata-ma culcat in pridvorul luminat ca ziua de luna plina, neputand inchide ochii din pricina cantecului pitpalacilor care se aude pretutindeni, aici aproape ca sunetul a doua pietre lovite una de alta, colo in departare ca picaturile de apa cazand intr-un vas plin. Castor se scoala din cand in cand si vine sa ma miroase, ingrijat de neodihna mea. Iata-ne la vanatoare intr-o miriste aurie. Castor cauta la cincizeci de pasi, in galop, cu capul in sus. Deodata, trasnit, se opreste in loc, nemiscat, ca de bronz, cu coada dreapta, cu un picior ridicat in sus. La un pas inaintea lui sta prepelita pe branci infricosata, hipnotizata. Ma apropii si-i strig: "Pil!" El sare, prepelita zboara, si eu trag. "Apporte!", si mi-o aduce. E inca vie, numai aripata. Iata-ne primavara dupa sitarusi, in papurisul de la Lazuri, unde Castor cauta domol si amanuntit, pe cand in campul de alaturi taranii aclama sosirea berzelor cu chiote si cu zvarlituri de caciuli in sus. Cand ma intorceam acasa de vacanta, mi-l aduceau inainte la gara, si era o aratare care oprea lumea in loc, ca sa admire bucuria de nedescris a cainelui care-si revedea stapanul dupa trei luni de lipsa; iar dupa ce plecam, imi scria mama cum intra in fiecare zi in odaie sa miroase si sa mangaie hainele mele de vanatoare spanzurate in cuier. Mi-l dase tata-meu Parca-l vad: in ziua cand m-am intors dupa examenul de bacalaureat, ma intampina in capul scarii si, dupa ce ma imbratiseaza si el, si mama: "Sa traiesti, fatul meu, si sa-ti dea Dumne- zeu bucuria pe care ne-o faci." Apoi ma ia de mana si ma duce in odaia mea, unde ma astepta cea mai neasteptata surpriza. In perete o panoplie cu toate trebuincioasele pentru vanat, patima mea; iar de sub pat iese Castor, intai latrand, apoi bucurandu-se de parca nu ma cunostea de cand lumea. A! fericirea mea de atunci! Si nu numai pentru ast dar frumos, ci pentru toate cate ma inconjurau. Caci in clipa aceea, in fata lor, care intinereau de multumirea mea, pentru intaia oara intelegeam ce mare lucru e pentru cineva sa aiba parinti cinstiti, buni si uniti: o mama care se lipsea de toate pentru copiii ei, un tata in fata caruia toti se des- copereau cu respect, o casa batraneasca mostenita din mosi-stramosi, si slugi imbatranite in curte, iubitoare si credincioase. Da, pe tata-meu mi-l aduceau aminte gemetele lui Castor. Ma vedeam intorcandu-ma cu dansul de la vanatoare, de unde venea sa ma ia intotdeauna cu chibitca lui cu un cal, auzeam glasul neuitat al arcurilor chibitcei, auzeam si glasul lui si corul nesfarsit de greieri. Zadarnic imi astupam urechile pentru a putea adormi. Mintea acum plina de trecut, nu se lasa sa fie adormita, ci depana atatea lucruri traite, care ma minunau prin limpezimea cu care le vedeam. Abia era un an de atunci. Era ziua lui. Masa intinsa de la un capat al sufrageriei la celalalt: toate rudele si prietenii. Lautarii canta cantece batranesti. Unul din copii se scoala si inchina in sanatatea lui. El se ridica suparat de mult ce se sileste sa nu para miscat, isi ia paharul: "Dragii mei, pilde bune v-am dat si eu si mama voastra. Dea Dumne- zeu", dar cuvantarea i se topeste in lacrimile care-i dau navala din ochi. Atunci mama se apleaca peste dansul si-l saruta lung, in aplauzele tuturor si in cantecul de urare al lautarilor Si acum, ce departe erau toate! La pierderea lui, moartea nu l-a luat numai pe dansul - iubitul, dus la groapa intr-o zi de toamna rece si ploioasa, - ci a luat cu ea tot rostul neamului nostru, acum atat de risipit. Ma intrebam, si nu-mi puteam raspunde, ce ne despartise asa si pentru ce nu veneam sa traim cu totii impreuna, cu mama, ingrijind- o, ajutand-o. Nebuni ce eram! Dar negresit, cat mai in graba, aveam sa ma intorc langa dansa si sa incep a recladi fala casei noastre, daramata de suflarea mortii. "A! Dar e peste putinta!" imi ziceam tot eu. Si acum geamatul lui Castor era glasul tacutei mele deznadejdi in fata ruinei neamului. * A doua zi de dimineata ma trezeste acelasi glas tanguitor al caine- lui. Ma imbrac, imi iau pusca din cui, doua cartuse din cutia mesei, si ies in curte. - Castor, vin-aici! Castor, care zacuse toata noaptea nemiscat, se scoala ca prin minune si ma urmeaza. Femeia, care m-a vazut si m-a inteles, fuge in bucatarie plangand. - Castor, vin-aici! Castor se taraste cu greutate dupa mine pana la maidanul de peste drum. Aici se culca pe partea dreapta, lasand descoperit locul inimii Dupa ce s-a ispravit, m-am intors acasa ca gonit de cineva, am intrat in odaie, am trantit pusca pe pat Usa din dreapta s-a deschis. Mama a inaintat pe dibuite si m-a cuprins in brate. Pe cealalta usa au intrat Maria si Dinu, amandoi slugi de peste treizeci de ani in curtea noastra; si cu totii am plans pe tacute moartea lui Castor, care ducea departe, mai departe, vremea unor fericiri apuse pentru totdeauna.

Ioan Alexandru BRĂTESCU-VOINEŞTI ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ                                                               ÎN LUMEA DREPTĂŢII (1906)   De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-şi petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soţie primeşte în toate joile, nu ştie nici el. Afaceri şi politică nu se pricepe să discute, cărţi nu ştie să joace, să danseze, nici aft, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mişcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Se pricepe să cînte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei şase ani de rătăcire prin provincie, a învăţat că lumea vine la sindrofie să rîză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica. O să facă şi astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se mişte cu precauţiune de la un grup la altul, o să privească portretele şi litografiile de pe pereţi, o să audă aceleaşi convorbiri şi aceleaşi valsuri cantate la pian de domnişoare, şi o să plece obosit de urît, cu dorul Bucureştiului înzecit. Ajuns, văzu cu o tristă mulţumire că parcă n-ar fi altă seară, ci tot a de joia trecută. În odaia din dreapta, aceleaşi doamne cu figuri pătimaşe, în care nu mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în odaia de alături jucau aceiaşi bărbaţi; într-altă parte cîţiva alţi inşi vorbeau despre aceeaşi trădare naţională şi micşorare a prestigiului ţării; ca şi în joia trecută, cîţiva ofiţeri se plângeau către domnişoare de lipsa unui lac pentru patinaj ori împărtăşeau cu bucurie hotărîrea colonelului de a pune la anul parchet în salonul clubului militar. Erau de faţă trei colegi de magistratură ai lui Andrei, dar procurorul şi supleantul jucau pocher, iar cu preşedintele nu prea era în dragoste mare; mai erau şi alţi avocaţi, dar parte erau tot la cărţi, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoştea bine, nefiind în oraş decât de vreo câteva luni;  noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii şi de cărţi poştale ilustrate, pe care Andrei puse rrfna, ca să facă şi el ceva. Era adâncit în răsfoirea lor, cînd din odaia cu pian se auzi altceva decât obişnuitele valsuri. După o clipă de gândire, îşi aduse aminte că e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucată pe care o cînta şi el la vioară. Lăsînd albumurile, se strecură pînă la uşa odăii. Cînta o fată îmbrăcată într-o rochie modestă, cenuşie, care i se părea că-i e cunos-cută. Se întreba cu nedumerire: unde a mai văzut el acel chip, a cărui frumuseţe nu sta numai în frăgezimea tinereţii, dar mai ales în distinc-ţiune: o frunte bombată sub care străluceau ochi negri, sclipitori de inteligenţă, iar în părul negru pieptănat în sus, o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie! În vremea asta domnişoarele rodeau de glumele unui ofiţer; în odaia de alături se iscase o ceartă la o masă. — Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigând vocea colonelului, joci ca o mazetă. O joci de patruzeci de ani şi tot n-ai învăţat-o. Apoi cînd mă vezi că-ţi lepăd pică de-un ceas... Lumea rîdea cu hohote. Fata care cînta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe fnărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cînta ea. "Unde am mai văzut eu figura asta?" se frămînta Andrei şi, simţind pe cineva care se apropiase de dansul, se întoarse. Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care făcuse cunoş-tinţă câteva zile mai înainte pe uliţă. — Era să vă întreb cine e domnişoara care cîntă la pian, dar bănuiesc că nu ştiţi, că sunteţi venit mai de curând decât mine. — Ba ştiu, răspunse directorul. E domnişoara Murgu, sora nevesti-mii. —            Aşa!? Ce bine cîntă la pian domnişoara Murgu... Deodată i se făcu lumină în minte şi începu să rîdă. — A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se înfmplă.  De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnişoara şi acum îmi reamintesc. —De unde? —Acum doi ani, în vacanţa mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentaţie în folosul cantinelor şcolare. Nu e aşa că printre alte domnişoare a contat şi domnişoara Murgu? —Aşa e. —Păstrez şi acum afişul cu o însemnare de cât de bine a contat domnişoara, mi se pare, Elena Murgu. —Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem. —A, ba nu. —Ba da, cum o isprăvi. Se aşezară pe canapea şi urmară pe şoptite convorbirea, din care Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obţinut să fie mutat aci, în orăşelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simţea o mare îmbunătăţire în sănătate; că Elena îi era cumnată şi fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinţii cînd era abia de şase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinţi, că e şi el numai de şase luni în oraş. În vremea asta fata sf rşise şi, întonfndu-se, îi privea. Directorul se sculă şi kfnd pe Andrei de mînă îl duse la dînsa. —Eleno, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de şedinţă la tribunal şi absolvent al Conservatorului la vioară. Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afişului de la Govora. —Admirabilă e sonata asta, domnişoară, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu ştiu dacă aţi auzit-o vreodată la pian şi vioară. —Nu. —O ştii la vioară? întrebă directorul. —Da.  Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-şi aducă vioara. —Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei paşi pînă la dumneata. —Altă dată da, astă-seară însă nu. —Mă însoţesc şi eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian. Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, şi privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire. După o clipă de codire se înclină: —Fie. Atunci fata făcu un pas către dansul şi-i zise, privindu-l drept în ochi: —Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aş ruga să aduceţi şi afişul. —O! asta nu, răspunse el îndrepfndu-se spre ieşire. Totuşi l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el şi văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cînte, îl scoase din buzunar şi-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriţi, desigur din pricina răsfrîngerii culorii afişului: "Eram în picioare fngă scenă. Cea din urmă care a contat a fost domnişoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la faţă, cu ochii vii şi cu o viţă de păr alb pe frunte. Nu ştiu ce mi-a dat de la început încredinţarea că, dacă va cînta şi această domnişoară, va cînta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de afta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar cînd a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovaţii." După ce Andrei întocmi afişul cu îngrijire şi-l vîrî în buzunar, încep să cînte, şi cîntă Amândoi atît de bine şi puterea muzicii e atît de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, pînă şi jocul de cărţi se opreşte, toţi se înghesuiesc în cadrul uşilor, iar cînd sf rşesc, lumea izbucneşte în aplauze: —Admirabil!  — Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda... ... Şi acum, întors acasă, Andrei se gîndeşte ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima. Îşi ia vioara şi cîntă de unul singur, pe cînd în minte îi flutură doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie...   O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la biserica Sf ntului Gheorghe din Piteşti, om sărac, fără altă avere decât venitul a trei pogoane din pămfntul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învăţat alături de băiatul Mărescului; dar pe cînd feciorul boierului îşi trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieşea printre cei dintâi. La sfîrşirea liceului s-ar fi înscris la altă facultate decât la Drept, dacă nu ar fi fost stăruinţele bătrînului Mărescu, care vroia să-şi aibă copilul alături cu Andrei, a cărui sîrguinţă şi cuminţenie puteau să-i fie un îndemn. Pe Tngă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea şi pe cea de Filozofie şi mai urma şi Conservatorul la vioară, talent pe care-l moştenise de la tată-său, că şi dascălul Rizea cînta la vioară. Şi iarăşi, pe cînd Andrei ducea o viaţă aşezată, necunoscînd alte petreceri decât cititul, vioara, lungile plimbări împrejurul Bucureştiului şi regulatele partide de şah cu Klein, un coleg de conservator, care-l învăţase acest joc, socotindu-se vinovat şi stricat după o seară petrecută prea frziu la berărie în discuţii — fnărul Mărescu îşi cheltuia viaţa în cafenele şi în petreceri desfrânate. După ce şi-a luat licenţa, pe cînd Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecuseră doi ani de la intrarea lui în magistratură, cînd s-au înfmplat nenorocirile care au sfărîmat deodată toate legăturile de recunoştinţă ce-l legau de neamul Măreştilor. Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei şi domnişoarei Mărescu. Această soră, nespus de dragă  lui Andrei, a fost sedusă de fnărul Mărescu, întors în vacanţă de la Paris. Ruşinea ce fata făcuse tatălui şi fratelui său a ispăşit-o prin chinurile în care s-a sfârşit, otrăvinduse. Peste câteva luni s-a răpus şi dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume. De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună şi prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătoreşti — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de şase ani judecător de şedinţă aci, în acest oraş. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz şi mfndru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-şi risipea banii la cărţi, dar ar fi de cercetat şi de numărat cîţi magistraţi cinstiţi, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-şi facă o bibliotecă frumuşică, să călătorească o dată pînă la Roma şi să aibă şi două mii de lei puşi deoparte. Mândru şi ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile şi nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ţinea şi de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau niţică dreptate cînd ziceau că "fulgeră la Cornul caprei cînd o rîde Rizescu", tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necăjit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare mersul stărilor sufleteşti ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimţite, te simţi împins spre mâhnire şi spre mizantropie, văzînd zilnic pe oameni sub acelaşi unghi al sfâşierilor şi întremâncărilor pentru un peticel de interes. Aşa cum era, în scurta vreme de cînd era în acest oraş, plăcuse multora şi nu erau puţini acei care, avînd o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dansul. Se poate, prin urmare, înţelege uşor ce vîlvă a sfrnit în acest orăşel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizescu o să se căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban de zestre, cînd, slavă Domnului, erau în oraş aftea fete frumoase, binecrescute şi cu stare. Lucrurile s-au înfmplat în chipul cel mai firesc.  În duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu. Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, avînd pe seama lui trei odăi jos, în aripa dreaptă a clădirii. Într-o altă casă, unde venea să facă înfia vizită, ar fi stat cel mult zece minute, cu mănuşile în mfini, nemişcat pe scaunul pe care ar fi apucat să se aşeze; dar aci, atitudinea prietenoasă şi lipsită de etichetă a lui Antonescu îl făcuse să stea mai bine de un ceas. Cînd a intrat, soţia şi cumnata directorului nu erau în odaie. Îl primise el, într-o hăinuţă de casă, pătată şi arsă în mai multe locuri de fel de fel de acide, şi întMa vorbă i-a fost: — Mă rog, ţii la etichetă? să mă duc să-mi schimb haina... — Te rog, nu te deranja, răspunse Andrei zâmbind. Iar după ce veniseră cucoanele şi după ce l-a înfăţişat nevesti-si, îl întrebase dacă se grăbeşte, şi faţă cu răspunsul negativ al lui Andrei: — Apoi scoate-ţi mănuşile. Mă rog, nu te las aşa cu una, cu două: mi-ai spus deunăzi că nu cunoşti gimnaziul şi vreau să ţi-l arăt în amănunţimi. Şi au mers cu toţii să vadă localul gimnaziului. Era în adevăr vrednic de văzut: săli de studiu curate, mari şi luminoase, sală de desen, sală de gimnastică, o bibliotecă cum nu s-ar fi aşteptat Andrei să găsească într-un orăşel atât de mic; şi în sfârşit, păstrat pentru la urmă, laboratorul de fizică şi chimie, specialitatea lui Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător. La fiecare exclamaţie de admiraţie a lui Andrei, directorul se întorcea către fată şi o întreba: — Să-i spunem aci? şi răspundea tot el: Nu, lasă la urmă. Antonescu era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, blond, slăbuţ, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de "Neamţul", pe care o purta din şcoală, i se cuvenea şi pentru înfăţişarea lui, şi pentru că în adevăr era german după mamă; iar aplecarea lui pentru ştiinţele naturale o moştenise de la bunicul său matern, răposatul Maller, farmacistul. — Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, după ce se  întoarseră în odaia de primire... dar cum să încep, că trebuie o introducere? — Lasă mai târziu, Alexandre, zise nevastă-sa. — A, nu! Nu mă ştii pe mine? Eu cînd am ceva de spus, trebuie să-l spun îndată, că mă supără, parcă mi-ar umbla un fir de păr pe limbă. Uite ce e. Şi începu să explice cum îi lipseau din laborator multe lucruri esenţiale, care trebuiau neapărat cumpărate; că de la minister era gata de căpătat suma trebuincioasă, că judeţul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri. Atunci ce s-a gândit? Aşa e că Elena cîntă bine la pian? — O, foarte bine! — Eleno, aşa e că domnul Rizescu cîntă bine la vioară? — Mai mult decât bine, răspunse fata. Atunci era foarte simplu: s-a gândit că ar putea organiza în amfiteatrul gimnaziului un concert — era destul de încăpător amfiteatrul — şi s-ar putea scoate o sumă destul de frumuşică; şi părîndu-i-se că vede o mişcare de protestare a lui Andrei: — Mai înfi, n-o să ai de contat toată seara, că o să mai fie şi alte bucăţi; băieţii o să cînte în cor, alţii o să declame, alţii o să mai facă scrimă. Mă rog, de toate. Să nu zici nu, domnule Rizescu. În orice caz, lasă-mă să mai trag nădejde două-trei zile. Ce e azi? Duminică? Uite, îţi acordăm trei zile de gândire: luni, marţi şi miercuri, cînd te rugăm să fii să prînzeşti cu noi. Dacă primeşti, vii miercuri cu vioara, dacă nu, vii fără vioară. Aşa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către nişte oameni aşa de deschişi la inimă? Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise şi doctorul Georgescu, un coleg de şcoală al directorului, cu nevastă-sa, şi petrecuse o seară minunată, făcînd muzică cu Elena şi discufnd împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui. De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredinţase ce oameni  de ispravă erau Antoneştii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi şi să se apropie de dînşii. El, un om deştept, harnic, învăţat nu numai în ramura ştiinţelor naturale, dar pe care-l interesa orice fel de cunoştinţe; Matilda, nevastă-sa, o femeie bună şi simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o bfndeţe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mişcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt zicea directorul despre ea că el nare în tot laboratorul de fizică un aparat mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe fngă însuşirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligenţa mai vie, era mai zglobie, era frumoasă şi avea mare talent la pian. Cteştrei aveau în comun simplitatea, naturaleţea, lipsa de supraveghere de tine însuţi şi de dorinţa de a produce efect, însuşirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemţii decât ronTnii, însuşiri care sparg gheaţa şi te îmbie la intimitate şi la prietenie de la înfia înrlnire. Om singur pe lume, mâncînd pe la birturi, trăind într-o odăiţă rece de singurătate, la uşa căreia cînd se întorcea nu era nimeni să-l înfmpine cu un zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înţeles ce înrîurire a avut asupra gândurilor şi hotărîrilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneştilor. Citiri împreună, discuţii interesante, muzică, pînă şi şahul de odinioară, că şi Antonescu juca şah, şi toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche n-o înflnise încă în viaţă — i se părea că după o lungă rătăcire printr-o negură umedă şi rece a sosit într-o locuinţă curată, caldă şi îmbălsămată. Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduinţelor omeneşti, îndo-ielile neliniştitoare despre rostul lumii, care-l frănuntaseră aftea nopţi fără de somn, în pustietatea odăiţei lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceaţă la razele soarelui. Viaţa dusă de el pînă atunci îl făcuse să ajungă pînă la versta de 29 ani cu inima adăpostită de simţirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vroia să-şi recîştige întîrzierea. Ce altă înfăţişare căpătau toate câte până acum i se  păruseră fără însemnătate... Şi după lungi certuri cu sine însuşi, după lungi şovăiri, cînd din fericirea fără de nume pe care o simţea alături de fată şi din neliniştea dureroasă care-l rodea departe de ea, cînd din tăierea răsuflării pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o mai vadă, s-a încredinţat că fără dînsa nu se mai poate — a cerut-o lui Antonescu.   continuare ao descarcati de aici.....

Nicusor de  Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la ea. Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras. Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu… Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului? Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. — Acolo,un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea. La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor: — Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine. — Ce spui, ma? A fost si poimaine? — Da, a vazut-o si Lenuta. — Care Lenuta? — Lenuta, sora mea… Si clatinand din cap: — Da’ lui Vasilica nu i-o arat. — Care Vasilica? — Vasilica a lu’ nenea Dumitru de la zudecatorie. — Si de ce nu i-o arati si lui? — Ca fin’ca da cu pietre. — Bravo! sa nu i-o arati. — Tt! — Dar pe tine cum te cheama? — Nicusor a lui Ionita, odaiasu’ de la casierie, si sunt de sase ani. — Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti cumperi covrigi. Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: “Saru’ mana” si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica. — Ce sa faci, ma, cu oua de furnica? — Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea… Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat: — Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!… Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: “pst! ma hotule, vino-ncoa!” si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor… Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi pe sarma… * Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie. La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor. In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta… mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat — si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma… iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri… A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare… pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in… dar a inchis spiterul usa… si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile… Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun …pomul de Craciun!!… Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat… E! dar daca ar vrea conu Misu… “Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa… Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai nitel, nitel de tot. Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: “Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul… pomul!”, iar cealalta il trage inapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate”… Se aud sanii venind dinspre targ… Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie? poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. “Hei! la o parte!” striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum: — In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa! Si saniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere… I-a zis asa: “Mars acasa!”, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni… Si cosul de la soba tiuie… Si-i e urat… Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: “Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre.” O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare… Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede… Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! stie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos. Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta… si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume… Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocoleste in varful picioarelor casa… mai sunt cativa pasi… A ajuns!… na! perdelele lasate… ba nu, una e ridicata! Paseste binisor, binisor …Aaaa! ce frumos! ce frumos! Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu… Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti… Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!” Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze… dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor… Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. “Mars Leu! mars Leu!” striga conu Misu dand cu piciorul in caine… Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta… * Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime. Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

Doua surori - Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti Cunostinta s-a facut intr-o zi de toamna, cand copilul casierului —speriat de o trasura, care era aproape sa-l calce, — a dat fuga in curtela Elena, in poalele ei. De multe ori vrusese ea sa intre in vorba cucopilul, dar ii lipsise prilejul; acum insa il lua in brate, il duse in casa,i dete sa bea apa ca sa-i treaca de spaima si, fiindca era vorbitor caun om mare, macar ca spunea vorbele pe jumatate, il mai opri catvacu dansa. Copilul, foarte apropiat, ii raspunse la toate intrebarile,spuindu-i ca-l cheama “Nitu”; ca e de cinci ani; ca semnul din fruntee o buba facuta de mama de la Caracal, si ca iubeste pe tata mult, mult, “pana la tag”, ceea ce dansa pricepu numaidecat ca insemna: pana la gat. Cu intrebari de ale ei, cu intrebari de ale lui, s-a intarziat; iar cand casierul, trecand de la slujba, se opri mirat ca-si vedea copilul in bratele ei la fereastra, Elena se cobori din casa, ii iesi inainte la poarta si ii povesti intamplarea cu trasura. El ii multumi cuviincios, isi lua copilul si se despartira… A doua zi copilul cere sa mearga la “Coca-mica“, nume scornit de el Elenei, si care trebuie sa-i fi venit de la vorba “coconita“. Casierul il trimite cu servitoarea; iar seara, cand copilul cere din nou, il duce el insusi. Negresit, intaia intalnire ar parea grea, mai cu seama cand ii lipseste si mijlocul obisnuit de scapare: spunerea numelor; caci ea stie ca el e casierul judetului, Iosif Danescu, precum stie si dansul ca pe ea o cheama domnisoara Elena Cioranu. Sunt insa imprejurari care le vin in ajutor. De doua luni de cand el locuieste peste drum, o saluta intotdeauna ducandu-se sau intorcandu-se de la slujba; si-au si vorbit de doua ori, la casierie, cu prilejul platii pensiei pe lunile august si septembrie; si apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce sile spun alte ganduri pe care ar trebui sa le ascunda. — Domnisoara, Nicu, copilul meu, cere sa vie la dumneata. Ea zice: “Da?”, ia copilul in brate, ii scoate palaria si, vazand ca tatal e cu mana tot pe clanta usii, il pofteste printr-o intrebare: — Poftiti sa sedeti? El se aseaza. Daca ori unul ori altul s-ar gandi sa produca vreun efect deosebit asupra celuilalt, si-ar alege vorbele si s-ar tulbura; dar asa, se rupe gheata de indata si se trezesc vorbind despre igrasia odaitelor in care locuieste el peste drum, despre neingrijirea caldaramurilor orasului, despre frumusetea aleii de tei care duce de la pod la manastire — parca s-ar cunoaste de cand lumea. A treia zi casierul intelege pentru ce Elena l-a intrebat in ajun cine a facut paltonasul copilului, cand vede ca acum paltonul are un guler de imitatie de astrahan si la marginea manecilor reveruri de aceeasi stofa. Si negresit aceasta face a doua intalnire si mai usoara. — Domnisoara, am venit sa-ti multumesc pentru osteneala ce ti-ai dat cu… — A! nu e nici o osteneala, domnule; dimpotriva, o petrecere. El se aseaza de indata. — Adevarat, zau, trebuie sa ti se urasca. Nu te duci niciodata, nicaieri. — Mai de mirat e de dumneata. In ceasurile in care nu esti la slujba, esti totdeauna acasa. — Eu… e altceva… Mi-e greu sa fac cunostinte noi… De cand sunt aci, de doua luni, nu pot sa zic… cunosc catava lume… dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie. — Bine, dar sunt altele… Avem un club, cofetarie, o cafenea in care se poate duce orisicine. El o priveste si i se pare ca acest chip cu parul dat in sus, dezvelind toata fruntea mare, sub care stralucesc doi ochi negri, fara a fi frumos, are un farmec deosebit, si ca tot deosebita e si limpezimea glasului ei. Adevarul e ca atat din vorba cat si din intreaga infatisare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascutimi nelamurite, care dau ceva ridicol fetelor ramase batrane. Acum, cand el ii raspunde ca nu-i prea place sa se duca in lume, ca firea lui il indeamna mai mult sa stea acasa, cu socoteli, cu jurnale, e randul ei sa-l priveasca cu dorinta de a citi in fata lui cat adevar e in cuvinte. E lipsita de experienta, totusi ghiceste ca spune adevarul; si de altminteri seriozitatea cu care vorbeste si parul lui incaruntit sunt puternice indemnuri ca sa-i dea crezamant… Asa s-a inceput prietenia dintre casier si Elena: din dragostea copilului pentru ea. Azi el stie din gura Elenei ca ea e fata lui Raducanu Cioranu, omul cel mai bogat intr-o vreme, dar si cel mai nesocotit risipitor, vestit pentru chefurile si vanatorile lui, asa de vestit incat la moartea lui s-a vandut toata averea si nu le-a ramas decat casutele astea in care sta si pensia de de lei pe luna. Tot din gura Elenei mai stie casierul ca mama ei era o femeie buna, care — cat a trait tata-sau — a suferit de traiul pe care-l ducea el, iar dupa moartea lui, de lipsa in care o lasase. Seara cu seara prietenia lor creste. Nici unul, nici celalt nu se gandeste la judecata lumii. Despre judecata carei lumi sa-i pese ei? Despre judecata orasenilor, care cat timp le era casa in sarbatoare dadeau navala la petreceri; iar de cand au ramas aproape pe drumuri nici nu vor sa mai stie de ele; dovada moartea mama-sii, la care n-au venit decat cateva batrane si cativa credinciosi? Or, iar sa-i pese de judecata acelora care-i aruncasera fara cercetare o invinuire nedreapta pentru greselile alteia? El mai putin nu se gandea la parerea lumii, de la care suferise atat in singura data cand incercase sa intre intr-insa. * E o luna de cand s-au imprietenit. Copilul are rufaria intreaga facuta de mana Elenei, cu o cheltuiala ridicol de mica. In schimb ea a primit un dar frumos si folositor: o masina de cusut. Dar iata ca intr-o seara, macar ca vremea e buna, suna sapte ceasuri, si ei nu vin: suna opt, si ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnica sa intrebe nu cumva e bolnav copilul… ori el? Slujnica se intoarce. Nu sunt bolnavi. Nici o alta explicatie; nici un alt raspuns. Atunci Elena intra in casa trista. “Trebuie sa fi aflat”, isi zicea ea; si e nelinistita, nu poate sa doarma pana noaptea tarziu, cand — fara sa inteleaga cum — se simte imbarbatata si isi zice ca mai curand ori ai tarziu tot ar fi trebuit sa afle; ca a doua zi are sa i-o spuie ea insasi ca sa scape de o asa de grea povara. Da, are sa i-o spuie negresit maine, seara. Dar daca n-ar mai veni deloc?… A doua seara casierul vine, dar se cunoaste ca stie ceva. E afara aceeasi liniste placuta a oraselor de provincie, intrerupta la rastimpuri rare de un latrat de caine ori de un fluier de vardist; inauntru aceeasi caldura potrivita; ca in alte dati copilul se joaca intre ei cu o carte mare cu chipuri; ca in alte dati taciunii se darama in soba cu izbucniri de scantei rosii; si cu toate astea el se incurca la citit, ea se incurca la lucru. Se vede bine ca e ceva la mijloc. Deodata Elena, aducandu-si aminte de hotararea din noaptea trecuta, se intoarse catre dansul si, fara alta pregatire: — Ai aflat ceva despre sora-mea. Aflase in adevar; usor se gaseste cineva care sa-ti dea lamuriri si despre ce vrei si despre ce nu vrei sa stii; dar el se asteapta asa de putin la o marturisire, incat ramane aiurit. Intr-un tarziu o intreaba: — E adevarat? — Da, adevarat. A! dar daca ai sti… Si incepe a-i spune pe larg toate cate le tinea ascunse, dezvinovatirea ei… Toate stramtorile pe care si le impusese numai si numai ca s-o poata tine intr-un pension din Bucuresti, aceeasi rochie purtata de doi ani neintrerupt si rusinea de salul si de giuvaericalele puse la loterie, ca sa poata implini ratele la timp. — Cine e asta, Coca-mica? Ea se apleaca sa vada gravura aratata de copil. — Asta? Un imparat, draga… Vacantele erau o sarbatoare neintrerupta pentru mine. Batrana eram de de ani? Si cand ieseam cu dansa pe ulita — ea imbracata cu ingrijire si frumoasa, eu asa cum sunt — cine nu ne-ar fi cunoscut ar fi crezut ca nu suntem surori, ci ca sunt slujnica ei… Pe urma, dupa ce pleca, zile lungi si triste, tresariri deodata din somnul cel mai adanc: “Ce-o fi facand Sofia?” si apoi zvarcoliri pana la ziua… pentru un raspuns care intarzia… — Dar asta cine e, Coca-mica?… — Tot un imparat, draguta, raspunde ea. Apoi urmeaza povestind boala ei, care a tinut mai bine de o luna, acum patru ani, in luna lui iulie; dragostea sora-sii din vremea aceea cu un militar; cat a fost de tarziu cand a putut sa se coboare din pat; scena de talmacire pe care n-are s-o uite niciodata, in care sora-sa isi dase pe fata toata usurinta ei, sporita in mai rau la pensionatul din Bucuresti. Staruintele sale pentru mutarea lui, fuga sora-sii dupa dansul, rusinea de judecata lumii, care le cuprindea pe amandoua sub aceeasi firma batjocoritoare: “fetele lui Cioranu”… Se opreste catva pentru a cere ajutorul batistei, ca sa poata vedea o floare din perete, pe care o priveste de catava vreme cu staruinta. — Si nu mai stii nimic de dansa? indrazneste el sa intrebe. Ba da… In fiecare luna ii trimite regulat jumatate din pensie. S-au mai vazut de cateva ori: chiar in anul acesta la Pasti; dar parca nu mai era sora-sa… Era o straina frumoasa si eleganta, a carei plecare — dupa cinci zile de sedere cu o vadita sila — in loc s-o intristeze, parca a bucurat-o. — Si ofiterul nu vrea s-o ia? Ea tace. Va sa zica nu stie tot? Dar nici ea nu-i poate spune ca de mult a fost inlocuit cu altul, si urmasul, la randul lui, cu altul; ca la fiecare doua-trei luni, primeste aceeasi instiintare: “M-am mutat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, trimite-mi banii aici, strada cutare”… Casierul ghiceste ce nesocotita i-a fost intrebarea, deschide si inchide de cateva ori jurnalul fara nici un cuvant; apoi, simtind ce dureroasa trebuie sa fie pentru Elena tacerea care se prelungeste, incepe s-o mangaie, cu vorbe simple, asa cum se pricepe el: — Trist… da… foarte trist, domnisoara, dar de… trebuie sa te mangai si sa te gandesti ca dumneata esti cu inima impacata, ca dumneata ti-ai dat toate silintele… Asa e lumea asta… si iar sa te mai gandesti, domnisoara, ca nu esti numai dumneata nenorocita pe lumea asta… Elena tace. — Unul una, altul alta… fiecare are necazurile si neajunsurile lui. Uite eu, cate am suferit si eu… Doisprezece ani n-am visat alta fericire decat sa pui capat vietii de urat si de singuratate pe care o duceam. Ajunsesem sa-mi fie sila de casa unde nu era nimeni sa ma intampine cu o vorba buna… Si daca m-am insurat, peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul si sufletul legat de lume. Mi-era urat singur, acum imi era groaza… Neorinduiala intr-ale casei, certuri, vorbe rele. Si impotriva bietului copilasului astuia dusmanie pentru ca stia ca-mi era drag… Fara sa vrea, ochii Elenei se indreapta catre semnul din fruntea copilului… — Da, domnisoara… semnul acela e de la dansa. Intr-o seara ne intorceam de la o sindrofie — eram silit s-o insotesc in toate serile; sindrofii de rand, cu clevetiri si jocuri de carti, care intotdeauna se sfarseau prin certuri si prin vorbe rele… Pierduse… se certase; cand ne intorceam, copilul plangea… Ea vroia sa-l potoleasca, dar se vede ca mangaierile ii erau aspre de suparare; atunci, vazand ca nu tace, il impinge cu furie, el se impiedica de covor si cade cu capul de coltul sobei… Cinci zile am crezut ca moare… Si uite asa, domnisoara, patru ani de canon. Si vezi, nu as fi scapat nici acum singur, fara ajutorul unui baiat de isprava, presedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul caruia divortul a traganit mai putin, si copilul mi-a fost dat mie… E… asa e lumea, si omul va sa se mangaie si sa nadajduiasca in alte zile mai bune. Din seara aceasta stiau unul despre altul tot ce puteau sti. Casierul are sa vie mai cu drag si Elena mai cu drag o sa-l primeasca. El o sa- si aduca si de lucru: socoteli de verificat, in timpul ce ea va coase ceva la masina. Si in vremea asta copilul face progrese minunate, ca e asa de destept, iar Coca-mica asa de buna profesoara! A invatat lunile anului, zilele saptamanii, cateva poezii mici; si numara pana la o suta; si are o placa pe care stie sa faca cateva slove cu degetele lui nesigure de cinci ani. Ieri a aratat ca stie pe sarite literele pana la l; azi spune Tatal nostru cu o singura gresela, la cuvantul “izbaveste”, pe care nu-l poate spune; maine, dupa indemnul Cochii-mici, o sa se aseze frumos in fata lui tata-sau si, luandu-si degetul aratator de la o mana in cealalta mana, sa inceapa: “Eu sunt mic, tu fa-ma mare; Eu sunt slab, tu fa-ma tare.” Cu asa nimicuri trec trei ceasuri ca trei clipe. Ca vremea nu sta in loc, ca sa asculte cu Elena gazeta citita de casier, nici sa se bucure cu amandoi de progresele copilului; ci vremea zboara si se trezesc ca ceasornicul bate zece. “A! deja”… zic amandoi… El se imbraca, ea ingenunche sa imbrace copilul si nu uita nimic: gulerul paltonasului bine ridicat, basmaluta bine legata imprejurul gatului. Apoi, dupa ce saruta copilul, se scoala, intinde mana casierului si se despart: — Maine, cu bine… * Miercuri, in ajunul lui Sfantu Niculae, pe la patru dupa-amiaza, lena tocmai invata pe copil sa-si scrie numele intreg, cand s-a oprit la poarta o trasura, care aducea pe sora-sa de la gara. Ar trebui s-o primeasca mirata si rece, ca la celelalte veniri; dar de o luna incoace asa i s-au schimbat toate simtirile si s-a adunat in inima atata trebuinta de a mangaia si de a fi mangaiata, incat vazand pe sora-sa ii alearga repede inainte: “Sofio!” Caci la urma urmei e sora-sa, cu zece ani mai mica decat dansa, aproape copilul ei, sora-sa care a suparat-o, dar acum parca nu mai e dansa care a plans si s-a chinuit, parca e alta. — Sofio! si o cuprinde in brate, o saruta si plange. Sofia, vazand asta primire la care nu se astepta, se gaseste numai-decat in apele ei; spune ca a tinut sa-i faca o surpriza, ca-i era dor, a! grozav de dor; si vazand copilul: — Al cui e copilasul asta? Elena arata servitoarei unde sa aseze cufarul Sofiei — Tato, al cui e copilasul asta? — Al unui vecin. — Care vecin? — Al casierului. — O! Ce dragut e! Vino la mama, puiule. Il ia in brate, il dezmiarda; repede gaseste cheia si scoate din cufar cateva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie si mai mult pe Elena de dansa. Copilul arata toate cate le stie: “Ianuae, febuae”, “Un copil odata mic ca dumneata”, numara, arata cum face popa cand vine cu botezul… Sofia si Elena fac haz; ceasornicul bate cinci — casierul e in pragul usii. Nu se mai poate inlatura intalnirea. Dupa o foarte scurta socoteala, Elena se scoala: — Sora-mea Sofia — domnul Iosif Danescu, casier. Sofia se uita de la unul la altul; dar surasul inceput la vederea lui ii piere de pe buze cand vede fata serioasa a Elenei, cu o dunga intre sprancene, care ii da un aer de desavarsita cinste. In seara aceea casierul nu vine, a doua zi insa e sarbatoarea asteptata de atata timp, e ziua copilului. S-ar putea sa n-o petreaca impreuna? De nu s-ar duce, Elena si-ar inchipui ca o socoteste partasa la vinovatia sora-sii. Nu e vorba, ca pentru dansul nu trebuiesc cuvinte ca sa-l hotarasca a merge; asa face de mai bine de o luna, acum i-ar fi greu sa poata face altfel. E o adevarata sarbatoare a doua zi, de cand vin pana pleaca. Iata surpriza costumului de marinar lucrat in ascuns pentru copil. Sunt toti de parere ca-i sade de primejdie. Sofia mai ales nu-l mai lasa din brate. Trebuie sa-i repete iar toate flecustetele spuse ieri; si rad in cor, si se bea, in sanatatea lui, vutca facuta de mana Elenei, pe cand Sofia canta la clavir semnalul de urare. Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli. Aflarea acestui strain in casa indreptateste pe Sofia sa apropie pe Elena de dansa pe drumul vinovatiei. Si daca e asa (ca nu se poate sa fie altfel), n-o sa mai aiba de acum nici rarele mustrari si licariri de parere de rau, facute din compararea vietii ei cu a sora-sii. Parca asta sfanta? Parca ea nu petrece? Negresit, mai putin decat ea; dar e si mai urata si mult mai mare, si apoi copilasul, care insenineaza casa; o idila a sora-sii si dansa surprinzandu-i in flagrant delict! Astea au farmecul noului si neasteptatului; sunt atatea lucruri de care o sa facahaz la Bucuresti, istorisindu-i actualului. Si cine stie, poate de randul viitor a sa-l aduca si pe el. Casierul ar putea sa fie serios si ursuz? Ce ar semana? Lasa ca e ziua copilului; dar mai intai ar fi de-a dreptul necuviincios, si nu numai fata cu Sofia, careia trebuie sa-i dea sa creaza ca nu stie nimic, ci chiar fata de Elena, s-ar cuveni sa-i arate ca a mai uitat din greselile Sofiei. Elena asemenea e vesela de recunostinta pentru purtarea casierului cu sora-sa, de dorinta de a nu-l trada in prefacerea lui ca nu stie nimic — si mai ales de nevoia de iertare si de mangaiere adunata incet-incet in vremea din urma. Drept e ca acestea sunt cuvintele de la inceput; mai tarziu nu mai au trebuinta de ele, caci se raspandesc din Sofia valuri-valuri de veselie si de incantare. Ce gratie in cele mai neinsemnate miscari! Ce vioiciune sclipitoare in ochi si ce maiestrie in manuirea vocii! Ce perfectie deust in alegerea rochiei aproape alba, cu cateva funte in care se amesteca rosu-inchis, violet-inchis, verde-inchis, si care, totusi, departe de a parea incarcata, pare simpla si-i da un aer de pasare rara din tarile calde! Stie atatea glume hazlii, mangaie copilul asa de frumos, cantala pian atat de bine! Toate acestea sunt nimicuri incantatoare, mai ales pentru casier si pentru Elena, provinciali nepriceputi. Ei nu-i gasesc nici un cusur, ci sunt fermecati de dragalasia Sofiei, care a daramat orice sfiala si i-a adus in apele lor. Seara, dupa ce casierul pleaca, Sofia se apropie de sora-sa: — Ce e cu omul asta, tato? A! cum si-ar deschide inima Elena; dar intr-o clipa isi face in minte nenumarate judecati. Ar intelege-o Sofia, cand n-are la indemana o poveste de dragoste cum i-ar placea ei? Ce sa-i spuie? Viata lor tihnita, ramasa aceeasi din prima zi pana acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, daca i-ar da crezamant, ar intampina-o cu hohote de ras. De aceea, cand Sofia isi repeta intrebarea, Elena ii raspunde serioasa: — Nimic. — Cum nimic? — Nimic. Si se despart sa se culce; Elena, trista ca n-are cui sa se destainuiasca, Sofia, inciudata si hotarata sa descopere adevarul. * In seara celei de a cincea zi de la venirea Sofiei, casierul se intoarce acasa trist. Parca n-ar mai fi el, cel care pana acum in fiecare seara multumea in gand cui il adusese in acest oras, unde dase peste o femeie buna, care-i tinea de urat si-i ingrijea copilul ca o mama. Din toate socotelile ce-si face si-si desface, incheie ca e nenorocit, ca traiul ce-l duce e fara noima. Zadarnice ii sunt incercarile de a adormi; nu-l lasa o vedenie care se tine cu indaratnicie inaintea ochilor. E o singura fiinta facuta din doua. Iata: un trup mladios… o rochie simpla numai cu trei funte de culori vii, dar inchise… dintr-un cuibde dantele iese o mana alba ce se intinde catre dansul… din alt cuib de dantele un gat incantator… Si iata chipul… E trupul si chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei putin cam ridicat… Doar la frunte nu seamana; fruntea e larga, parul negru dat in sus …fruntea Elenei cu dunga dintre sprancene, care-i da un aer de desavarsita cinste. Ce nedeslusite lucruri stie el despre asta femeie! Parca a gresit odata si seriozitatea ce acum ii vede pe chip trebuie sa-i vie din remuscare pentru vina ei… si pentru supararea adusa unei surori bune a ei… si parca sora ei ar fi ea insasi. Inchide ochii, o vede invatand pe copil poezii, ori cosand cuminte la masina — si ar vrea s-o vada mereu asa; inchide ochii iar, o vede razand cu hohote la pian, ori ciripind in joc cu copilul ca o pasare zburdalnica — si asa ar vrea s-o vada intruna; iar cand n-o mai poate vedea nici intr-un fel, nici intr-altul, se aseaza pe pat si chinuieste coltul perinei. Vezi ca si Sofia, ca sa descopere ce e intre el si sora-sa, a intrebuintat fata de dansul toate mestesugurile, urmarind pe chipul Elenei efectele vaditei robiri a prietenului ei. Si ce bine se pricepe Sofia! Daca nu sunt de ajuns ingenuncherile pe covor pentru a se juca dragalas cu copilul, ea stie si sa vorbeasca cu glasul tremurator de “farmecul dureros al micilor lucruri neinsemnate care aduc aminte o viata atat de iubita!… si pentru totdeauna pierduta“… Iar cand o asa scena incepe a-si produce efectul, Sofia stie sa-l faca sa creasca, asezandu-se la pian si cantand emotionata. “Vezi randunele-e-e se duc, Se scutur frunzele de nu-u-u-c. Se-asterne bruma peste vi-i-i-i, De ce-e-e nu vii? de ce-e-e nu vii?” Elena pregateste ceaiul in sufragerie si-l pregateste cam de mult. Despre cate n-a avut Sofia vreme sa vorbeasca casierului? Despre multe… si intre altele despre dezgustul ce-i inspira viata zgomotoasa a Bucurestiului, despre valurile de dor ce-i napadesc in inima si o cheama aci in provincie. —Ah! cum va invidiez. Poftim: nici un zgomot… o tacere assssa de dulce… la casa ta… cu cei care-ti sunt dragi… ingrijind un copil adddorabil, in care ti-ai pune tttoata nadejdea, tttoata viata. Le spune asa de bine! Negresit, un bucurestean rafinat ar sti sa-si dea bine seama ca joaca pe sentimentala; dar micile nuante, vizibile pentru un cunoscator, nu le poate vedea Iosif Danescu; ba dimpotriva, tocmai partile care ar dovedi ca Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Si ce usor i-ar farama toata aceasta cladire de prefacatorii, intre-band-o de ce n-a pastrat aceste fericiri pe care le-a avut — si de ce le-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei! Dar acum e prea tarziu; o privire calda, un glas duios si o mana ispititoare, ce se intinde peste masa, scot din fire pe un om hotarat si rece; cum n-ar imbata pe un om fara vointa ca dansul? De unde sa ia el puterea de a se impotrivi? De nicaieri. Pe cand, din ochii negri plecati catre dansul, ia puterea de a cuprinde in mainile sale mana arzatoare a Sofiei si de a o acoperi cu sarutari patimase. Sofia isi lasa capul pe umarul lui, apoi deodata se zbate ca sa-si scape mana… In usa deschisa de perete sta nemiscata Elena. E asa de alba… iar cuta dintre sprancene atat de adanca… * Nu i s-a intamplat niciodata cititorului sa rastoarne in salon o tava, ori sa scape un cuvant necuviincios; si pentru o astfel de greseala mica nu s-a zbatut pana la ziua muscandu-si mainile de necaz si de rusine? I s-a intamplat? Atunci o sa inteleaga chinul casierului din noaptea aceea; o sa inteleaga de ce stinge si aprinde de zece ori lampa, fara izbanda de a goni din minte dureroasa scena pe care n-are s-o uite niciodata. A! Si cu ce asprime se judeca: “Nebun, netrebnic”; nu sunt cuvinte aspre pe care sa nu si le adreseze; ca i-a fost destul o clipa sa vada pe Elena in pragul usii, pentru ca sa se dezmeticeasca din betia produsa de farmecele Sofiei. Acum se mira cum n-a murit de rusine! Cum o sa-l judece Elena? Ce neadevaruri nerusinate o sa socoteasca ea destainuirile despre nenorocirile lui trecute si despre firea lui? Nu e de nici un folos sa rupa nasturii camasii care i se pare ca-l strange la gat, ca de pe inima nu piere greul clipelor cat a mai stat acolo dupa surpindere. Inima ramane grea de rusine si strivita de raceala privirii, mainii si glasului Elenei la despartire. Nu! n-a putut fi decat nebun; nu e alta lamurire; caci iata: asta e Sofia si asta Elena. Despre cea dintai stie bine ca e o femeie pierduta, iar despre a doua nu e el incredintat prin el insusi ca e cea mai buna, cea mai harnica si cea mai cinstita femeie din cate si-a putut inchipui? Nu stie cat a suferit de nedreapta invinuire a lumii? N-o cunoaste de atata timp; si in vremea asta nu i-a ingrijit dansa de copil ca o mama? Nu era dansa intruparea visului visat atatia ani in vremea cand traia singur? O femeie buna, care sa-l intampine cu o vorba buna in pragul sii, careia sa-i placa ce-i place lui: linistea si odihna casei; sa urasca ce uraste el: dezbinarea si dusmania zgomotoasa a lumii? Pana mai ieri nu-si facea el cu multumire si cu bucurie planul de petrecere a sarbatorilor numai cu dansa, femeie blanda si iubitoare de copil? Si-cum s-au dus toate!… A pierdut prietenia femeii cu glas mangaietor, cu ochi mangaietori, cu fruntea… Ah! fruntea ei si cuta adanca dintre sprancene… Si iata ca acum, cu prilejul mustrarilor, isi da seama de cat loc i-a in inima prietena nepretuita, care pana ieri ii zicea bland: “Maine, cu bine”, si care asta-seara, rece, i-a zis: “Adio!” Linistea de afara, care altadata ii placea atat de mult, acum il supara, il chinuieste; parca o fiinta vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca sa nu-i poata pieri lui din minte nici atat din gandurile care-l dor. Numai cu sutimile numarului de pasi facuti intre soba si fereastra s-ar putea socoti de cate ori i s-au intors in minte aceleasi si aceleasi ganduri, pana cand zgomotul unei trasuri, oprita peste drum, vine sa-l trezeasca. Ridica perdeaua… Afara se ingana ziua cu noaptea si ninge… De atata veghe abia poate vedea, ca prin vis, o trasura, un birjar care potriveste un cufar pe capra, o femeie care se urca. Lasa perdeaua… Ii cade sub mana un petic de hartie pe care-l mototoleste, nu pentru ca a vazut pe Sofia plecand, ci pentru ca si-a adus aminte ca va trebui sa iasa din casa, ca n-are decat o singura iesire si ca o sa fie silit sa treaca pe sub ferestrele Elenei. Se mai poate aceasta de acum incolo? Nu! Dar mai bine ar muri decat sa mai dea ochii cu dansa. Nu se mai poate! Si, intr-o clipa de nesocotinta, isi ia hotararea de a se muta. * Cu mult mai tare decat dansul e Elena, cu toate ca ei nu i-a trebuit o astfel de intamplare pentru a-si da seama de dragostea ei pentru casier. Sa iubesti pentru intaia data intr-o viata de treizeci de ani — si nu din orbirea patimii, ci din incredintarea socotita ca dintre toti oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; sa fii atat de dezlegata de lume, incat sa n-ai pe nimeni caruia sa te destainuiesti; sa-ti faci o sarbatoare din gandul ca odata si odata poate iti va sosi ziua fericita a marturisirilor… si apoi sa surprinzi pe acela in numele caruia te inchini dand alteia semnele iubirii la care nazuiai in tacere!… O alta s-ar fi tradat macar printr-un gest. Elena insa e atat de stapana pe sine! Linistita s-a aratat fata de ei, linistita mai apoi fata de sora-sa in scena de explicatie, din care a iesit hotararea Sofiei de a pleca; iar mai tarziu, in odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastamar, nu s-a zbatut cu disperare pana la ziua, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de linistea ei ar fi putut ghici, din patima cu care a imbratisat copilul la plecare, ce gol dureros avea in inima. Stia ea bine ca-l imbratisa pentru cea din urma oara, intelesese deslusit ca vinovatul nu va mai da ochii cu dansa. *“Ei! lume noua!… lume noua!…” E strigatul cu care casierul e intampinat la intrarea sa in localul clubului civililor. Vin toti sa-i stranga mana, ca e singurul om din tot orasul impotriva caruia nu au nimic rau de spus, si nu e unul care sa fi mers cu vreo treaba la casierie si sa nu fi ramas multumit de graba si de bunavointa casierului pentru a-l sluji. Un singur lucru se spunea pana acum, anume ca prea era retras de lume, prea era ursuz; si iata ca face ruptoarea, vine la club. Si vine din toate partile acelasi strigat: “Ei! lume noua!… lume noua!…” Daca ar sti ei ca din hotararea lui de a veni la club nu se cuvine nici o parte dorintei de a se imprieteni cu dansii! De trei zile de cand s-a mutat de peste drum de Elena nu mai are astampar, nu-si mai gaseste loc. Si parca intr-adins afara e o vreme nesuferita, o lapovita care-l omoara. Ca, daca ar fi frumos, iesind de la slujba s-ar duce sa se plimbe pe soseaua manastirii pana la vremea esei si dupa-masa; dar asa, e silit sa vie acasa. Casa friguroasa, lucrurile rau asezate. Il supara silintele servitoarei de a le aseza pe placul lui; il necajeste pana si copilul. N-a fost asta-seara de o asprime ce nu si-o stia, cand i-a cerut iar sa-l duca la Coca-mica? Nu de dragul celor ce gaseste acolo, ci de dorinta de a fugi de el insusi a venit la club, iar acum se mira de ce a facut-o. Ce-i pasa lui de opiniile politice ale domnului Dinca Micsuneanu, care (chiorul printre orbi) explica intr-un colt onorabililor Petrica Marinescu, Ionita B. Matei si Nicolae Posic ca “astea… taxiele, care asta… vin de se pun pe popor, fac, ma-ntelegi?… cum sa zic?… stai ca-ti spun acum”… Ori ce-i pasa daca completul tribunalului joaca ferber cu un baietas, fecior de bani-gata (pe socoteala astuia din urma)?… Si ce-i mai pasa, iar, daca in celalt colt, vreo cativa alti stimabili se intreaba cu ingrijire ce catastrofa politica sau economica se pregateste, de vreme ce Nicu Racu s-a hotarat sa consume o cafea turceasca cu rom? Iata dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, linistita lui fericire: cu o sindrofie de straini nepasatori. Ce poate avea el cu dansii in afara de treburile casieriei? Si fiindca nu-i mai place casa lui (ca nu-i mai place), trebuie sa inceapa iar traiul de caine harbar, ca in vremea de care-si aduce aminte cu groaza. — Ei! lume noua. E prefectul care, intrand, da cu ochii de casier. — Ce mai faci? In sfarsit, te-ai hotarat sa ne faci onoarea… Ei! Ce bine imi pare! Stii sa faci ceva?… Ce stii? Pantarola stii? Stie. Si asta ii aduce aminte vremea in care a invatat-o: sindrofiile fostei lui sotii. Prefectul interpeleaza pe alti tovarasi: — Antonescule, faci o pantarola? Antonescu asta astepta: — Doctore Fana, faci o pantarola? Si incep sa joace pantarola. Dar gandul lui nu e acolo, ci la prietena pierduta. Si pierduta pentru cat? Pentru o luna, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Caci acum s-ar putea sa mai dea ochii cu dansa? Adica s-ar mai putea?… Se cere trefla, el joaca pica. — Unde ti-e gandul, casierule? il intreaba intim prefectul. Unde sa-i fie? Aici. Si ca sa dea si el o explicatie, spune ca nu e obisnuit cu aceste carti. In clipa aceea se gandea cat de aspru fusese cu copilul. Partida urmeaza din ce in ce mai incordata pentru ceilalti. Numai el nu se poate tine de dansa. Se cere cupa, el taie cu trefla. — A! pardon, am cupa. — Ei! zice prefectul, ce sa ne miram noi? Parca nu stim? Ceilalti zambesc, fac haz. Casierul se apara: — Ma doare capul foarte rau. — Ei as! nu mai spune. Stim noi unde te gandesti. Parca noi traim sub pamant ca dumneata? La sfarsitul partidei, casierul se foloseste de prilejul ca la masa completului tribunalului se iscase o cearta, in care se amesteca toata lumea, se da pe langa prefect: — Va rog sa ma iertati. Ma doare grozav capul. Nu mai pot urma jocul. Si iese. Iata-l acum cu ce dusmanie loveste pietrele cu bastonul, inchipuindu-si ca ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Si ceilalti faceau haz, ticalosii! Adica de ce ticalosi? Nicidecum? Ticalos e el, caruia nu-i mai ramane nici putinta de a face sa inceteze barfelile lumii, ca desigur toti or fi barfind. Si acum despartirea lor, care n-o sa intarzie de a fi aflata, o sa le fie o dovada mai mult… da, o dovada mai mult. * Tata-sau e dus la casierie, slujnica spala in cuhnie, si el sta singurel la fereastra, privind fulgii de zapada care se cern incetisor de sus. Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Coca-mica. Dar de ce? Parca Coca-mica nu e buna? Ba e buna… Tata-sau e suparat mereu. Aseara l-a impins si a iesit trantind usa; pe urma noaptea tarziu era imbracat, cu palaria in cap; in genunchi langa pat ii saruta mana… Adica de ce s-a mutat de langa Coca-mica?… acolo era peste drum…se ducea numaidecat… dar aicea e departe… departe… parca el nu stie unde e?… E asa de trist lucru seriozitatea unui copil! Vrabiile care ciripesc langa geam nu-l mai distreaza ca de obicei. Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei si cu capul in maini sta si si face in creierasul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coca- mica: drept, drept inainte pana la carciuma lui “Nitulae”; pe urma la stanga si pe urma iar drept si pe urma e un plop mare; ala e plopul de la Coca-mica. Dar Maria nu vrea sa-l duca… i-a spus tata sa nu-l duca, si paltonul e in dulap, si dulapul nu poate sa-l descuie. Atunci, jumatate cu judecata, jumatate fara judecata, copilul iese binisor din casa si o porneste fara palton si fara palarie. Intai merge incet; apoi incepe sa alerge, parca l-ar goni cineva. Elena, care era la fereastra, cand il vede da un tipat si-i iese inainte speriata. — Cum ai venit? — Sin…gur, abia poate el raspunde gafaind. Ea il ia in brate, il duce in casa ca in ziua dintai, vesela ca-l vede, ingrijata ca a venit numai asa. “Doamne! de n-ar raci!” Si il imbraca in salul ei, il apropie de soba, pe cand el ii spune pe neintrebate toate cate le stie si din care Elena simte si intelege toata rusinea si cainta casierului. Apoi, reincep amandoi lectia intrerupta de patru zile, parca nu s-ar fi intamplat nimic. Sunt plansete cand, inainte de cinci ceasuri, vrea sa-l trimita acasa. Dar e asa de intelept! Cand Elena ii spune ca, daca o iubeste, sa plece acasa, copilul isi curma deodata plansul, se lasa sa-l imbrace cu hainele aduse de slujnica si pleaca. Nu-l asteapta mustrari acasa; dimpotriva, tata-sau il cuprinde in brate, il saruta, il dezmiarda, privindu-l cercetator, parca ar vrea sa vaza pe dansul urmele mangaierilor Elenei, si-l intreaba iar; dar ce poate sa-i spuie copilul? Un om mare, trimis acolo, nu i-ar fi putut aduce raspuns deslusit de ce gandeste Elena despre dansul… * Stiuta si stravechea comedie, care tine de cand lumea si cat lumea o sa tie… Au jucat-o mii si mii de neamuri inainte; si imparatii carmuitori de lumi in palaturi si robii nemernici in lanturi, si inteleptii, si nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; a mai ramas catva si pentru bietul casier, care de cateva zile isi aduce singur copilul pana aproape de casa Cochii-mici. E dureroasa si ridicola tot intr-o vreme iubirea unui om in toata firea, care a alergat azi orasul intreg ca sa gaseasca vreo cateva micsunele degerate, pe care le trimite prin copil stapanei gandurilor lui… * Elena iese insasi, pentru a duce copilul acasa. Nu sunt inca nici cinci ceasuri… Casierul nu s-a intors, iar ulitele sunt pustii… afara e inserat, n-are cine s-o vada. Dar dupa ce a dus copilul pana la usa, cand se intoarce si vrea sa iasa din curte, se gaseste fata in fata cu un om, care a urmarit-o si acum o opreste: — Ah! iarta-ma, iarta-ma!… Am fost un ticalos… un ticalos… Iarta- ma… Ea se da inapoi spre usa… Elena e intr-un jet, cu mana stanga peste ochi, cu mana dreapta in mainile casierului, care sta in spatele jetului aplecat intr-o atitudine de umilinta… si nu indrazneste sa-i sarute mana.

                                                                                    Privighetoarea de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești                                                                  — Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat.      — E!…      — Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva?      — Mi s-a intamplat o ticalosie… Nici nu stiu cum sa-ti spui… Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de grau fiert: nada la peste… Si uneori, cand e apa merie, mai ales acuma primavara, se da bine si prinz… nu cine stie ce pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene… Am prins de multe ori si mai maricei — asa, cat un cutit de masa obisnuit… Tu nu esti pescar; n-ai dat cu undita niciodata… E pacat…          La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge lin printre salcii pletoase… Sa vii o data sa vezi… Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi… Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita.          In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata noaptea… Foarte de multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame… Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam.         Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul… Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul… am petrecut o seara… sa-l intrebi pe el… Mai ales una, chiar in gradina la mine, intr-o salcie pletoasa, canta…          Doamne,Dumnezeule!… De cate ori incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!…iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-o aplauzi ca pe-o primadona… Si din crina ii raspundeau altele si altele…          Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au trecut — ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare taina! E!… Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua “Buna-seara”, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: “La revedere, puica, pe mane seara!”          Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta privighetoarea… Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu… Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca era prea departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-n-auzeam pe niciuna facand: clings!         Nu-l auzeam si sa vezi de ce… Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor la garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis… O caut: nimic. Zic: sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se sfasie inima… Lasasem rama in carligul unditei; si biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit carligul!…        Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat trebuie sa se fi chinuit!… Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile… Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti zdruncinacredinta… Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu viersul ei! Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochisorii aia negri pe care napadisera furnicile!…       descarcă de mai jos gratuit