Mihail Sebastian

1935     [Februarie] [Marţi], 12 februarie* (Anulat: „decembrie".)1935 10 seara Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J. S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Poldy (Pierre) Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, stabilit în Franţa), ascultam de la Lyon — pentru prima oară prins extrem de clar — al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă un concert pentru pian şi orchestră de Mozart.   Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari şi i-am şi pus. Mă schimbă destul şi mă fac urît. A fost amuzant cînd i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre De două mii de ani, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurîndu- mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat şi încă „după ureche". O vorbă care indică ce forme ia „cazul" în conştiinţa publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la Tîrgovişte, unde am fost pentru o conferinţă. Librarul care vindea biletele pentru conferinţă i-a oferit un bilet unui profesor de la şcoala normală: „Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat."   Aseară trebuia să vorbească Nae (Nae Ionescu) la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională". Conferinţa i-a fost interzisă de guvern (După asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, la 30 decembrie 1933, activitatea publică a lui Nae Ionescu era supravegheată de autorităţi, iar ziarul său, Cuvântul (la acea dată, de orientare prolegionară), fusese suspendat). Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup. — Era frumos Nae, povestea Nina (Nina Mareş, prima soţie a lui Mircea Eliade). Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.   Dezgustător numărul pe care l-a închinat Credinţa lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor şi Zaharia Stancu, despre Nae Ionescu! (Cu un an în urmă, redactorii ziarului Credinţa — cu deosebire Sandu Tudor, Zaharia Stancu şi Petru Manoliu — purtaseră o campanie violentă împotriva lui Nae Ionescu şi a asociaţiei „Criterion", din care făcuse parte şi Sebastian) O trăii şi pe asta!   [Luni], 18 februarie [1935] Aseară, de la Stuttgart, două concerte de Händel în B-dur şi G-moll pentru orgă şi orchestră. Foarte Mozart-Haydn. Aş putea deosebi pe unul de ceilalţi doi? De o săptămînă, început de revoluţie în barou. Cîteva întruniri pentru „numerus clausus" (Membrii din Baroul capitalei, orientaţi politic spre extrema dreaptă, începuseră campania pentru eliminarea avocaţilor evrei). Alaltăieri, sîmbătă, a vorbit şi Istrate Micescu (Istrate Micescu, jurist şi om politic), raliendu-se cu totul mişcării... Exact o săptămînă după apariţia interview-ului meu cu el. Hotărît lucru am mînă proastă.   Ce oameni! Din caş, din iaurt, din apă... M[icescu] spunea zilele trecute: — Dacă vrei să ştii care e maestrul meu în politică, uite-l: Alain. Îmi vorbea despre libertate, despre rezistenţa individului în faţa statului, despre stupiditatea ideii de „colectiv", exploatată de dictatură. Şi astăzi, uite-l antisemit, raliat „revoluţiei naţionale". E şi aici mîna lui Nae. Micescu i-a mărturisit lui Froda (Scarlat Froda, publicist şi cronicar dramatic, directorul revistei Rampa) că a primit în prealabil vizita lui Nae, care l-a îndemnat să ia conducerea chestiei în barou. Iată cum va face profesorul o nouă Românie. Ce rizibilă, ce cumplită, ce groaznică afacere, în care toată lumea pontează, inclusiv Nae.   ...Dar a venit primăvara. Am fost ieri cu Benu (Andrei Beno (Benu) Sebastian, fratele mai mic al scriitorului, stabilit ulterior la Paris) la Băneasa. Bătea un vînt de martie, era soare, mă simţeam tînăr. De mult n-am simţit aşa de viu dorul de a fi fericit.   [Martie] [Duminică], 17 martie [1935] 12 noaptea Vin de la gară, obosit (azi-dimineaţă la 6 m-am sculat ca să plec la Brăila, acum mă întorc). Dar nu vreau să las pe mîine însemnarea asta, pe care din tren mi-o făgăduiam să [o] scriu. Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ţie o conferinţă la Galaţi (despre „Semne şi simboale"). Dimineaţa, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit politică, ne-am amuzat cu o fetiţă care intrase în vorbă cu noi. La Brăila eu am coborît şi ne-am înţeles că ne vom revedea seara în tren, la întoarcere. Într-adevăr, ne-am găsit seara în acelaşi compartiment. Era cu noi şi profesorul Vechiu, şeful argetoianiştilor brăileni. Am mîncat toţi trei în vagonul-restaurant. Nae a dat o şuetă politică teribilă. El a pornit mişcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă asigura de exact contrarul.) El şi Garda îl vor sprijini, fără să colaboreze. Recunoaşte că, în fapt, „numerus valahicus" e o platformă de agitaţie, în nici un caz un program. Recunoaşte că e inaplicabilă. „Chestiile [astea] n-ar putea veni decît cu titlul de consecinţe, într-o schimbare generală de cadru." Planul lui e foarte simplu. Menţinerea deocamdată a lui Tătărăscu la guvern. Încă — să zicem — trei luni, pînă ce mişcarea lui Vaida va căpăta consistenţă şi cadre. Atunci, un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputaţi gardişti şi cîte 10-25 din celelalte partide, aşa încît „opoziţia Majestăţii Sale să fie Garda". În mod logic, la căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni gardiştilor. Nu ştiu cîte şanse sunt în planul ăsta. Le cred reduse şi îl cred fantezist. Destul de logic, evident. Ce m-a deprimat puţin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, şmecher, „teribil". Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară George Brătianu, cum s-a răfuit la Braşov cu Vaida... — I-am pus cu curul pe gheaţă. Hotărît, îl prefer în sala de curs. Impresia, numai vag jenată, s-a transformat la întoarcerea în compartiment într-un sentiment penibil. Cît poate fi de cabotin omul ăsta! Erau în compartiment doi colonei. A intrat în vorbă cu ei şi le-a tras o şuetă „de i-a tîmpit". Îi vedeam biruinţa pe buze, triumful că-i epatează. Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care ştie să deplaseze — în surpriza speriată a ascultătorului — o discuţie de la o chestie locală la o problemă universală, de istorie. Se vorbea despre eventualitatea unui război franco-german. — Prostii. Tot nodul e la Singapor. Acolo îşi joacă Europa cartea. Poate s-o joace fără Germania. Asta e! La Singapor? Poate. Dar iată oricum — pînă să controlezi problema — un fulger definitiv în discuţie. Coloneii schimbau priviri de admiraţie, de uluială, priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simţea şi se complăcea în căldura asta. Într-un ceas a povestit tot ce ştiam de la el: cum a trăit revoluţia de la München, cum le făcea discursurile miniştrilor revoluţionari, cum revoluţia a încetat o dată cu fabrica de bani* (Lecţiune incertă, (în perioada Puciului din 1923 în oraşul Dachau existau fabrici constructoare de maşini, de hîrtie şi de bere.)) de la Dachau, cum colonelul Epp a făcut şi a dres etc., etc. Lucruri pe care, cu ani în urmă, le ascultasem, pironit de perete, în biroul lui, la Cuvântul.   Pe urmă a trecut la lucrurile recente. Lui Beck (Jozef Beck, colonel, ministrul de Externe al Poloniei), la Varşovia, i-a spus că apropierea de Germania e necesară. Lui Karl Radek (Karl Radek, membru al Comitetului executiv al Kominternului (1920-1924), victimă a epurărilor staliniste din 1937) i-a explicat că succesorul lui Stalin va fi Gengis Khan. La Berlin i-a spus unui general... I-a arătat unui ministru... — Dar pe Hitler îl cunoaşteţi personal? (Întrebarea unuia din colonei a căzut în focul peroraţiei. Ştiam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler. Ne-a spus-o ritos şi anul trecut, şi în vară. Dar putea să rişte a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?) — Da. L-am văzut. Mare om politic, domnule. Vezi d-ta, Troţki, care e enorm de deştept, şi Stalin, care e un prost... (Linie schimbată din prudenţă, probabil, dar minciuna a rămas, minciună de simplă bravadă, pentru că nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat. Ce copil e!) Cinci minute mai tîrziu, Vechiu îl întreabă şi el: — L-ai văzut pe Hitler? Şi el răspunde încă o data „da", trecînd însă repede mai departe, nu ştiu dacă din jenă sau din plictiseala de [a] nu trebui să imagineze prea mult în chestia asta. Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la „Capşa", dînd şuete. Tînăr e acest scump Nae Ionescu.   Sîmbătă, 30 martie 1935 Lecţia de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur şi simplu — fără nuanţe, fără complicaţii, fără scuze. „Politică se cheamă o stare de luptă. Un partid închide în chiar fiinţa sa obligaţia de a le suprima pe toate celelalte. În concluzie ultimă, «politică internă» e o absurditate. Nu poate exista decît o cucerire a puterii, o confiscare a ei şi confundarea partidului cu toată colectivitatea. De aici mai departe nu mai există decît gospodărie, de vreme ce orice posibilitate de reacţiune este anulată. Naţiune se cheamă un colectiv care închide în sine ideea de război. O naţiune se defineşte prin ecuaţia prieten-duşman." Şi aşa mai departe... Aş fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuşi debitează, dar era grăbit şi după curs a plecat numaidecît. Toată erezia lui porneşte de la o abstracţie grozavă, sălbatecă: „colectiv". Mai rece, mai sumară, mai artificială decît abstracţia „individ". Uită că vorbeşte despre oameni. Uită că oamenii ăştia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conştiinţa existenţei lor individuale. Şi ce e mai deprimant e că toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă ieri a vorbit aşa — cu atîtea aluzii politice şi atît de penibil hitlerist —, a fost pentru că, în primul rînd, printre ascultători se afla un gardist de Fier, în costum naţional. Simţeam că vorbeşte pentru el.   Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva. De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav. Şi pe urmă, multe, multe lucruri pe care nu le mai ţin minte. (De la Stuttgart, cam de 2-3 ori pe săptămînă, Bach, după ora 1 noaptea. Tot de acolo, într-o seară, o delicioasă Kleine Nachtmusik de Mozart.) În sfîrşit, mai demult, de la Viena, un concert pentru două viori, memorabil. Sonată de Händel. Variaţiuni pe o temă veche de Ysaye, sonată de Philipp Emanuel Bach. Primăvară rece, cu ploaie, nu vreau să spun tristă...   [Aprilie] Duminică, 7 aprilie [1935] Alegeri la S. S. R. (Societatea Scriitorilor Români) Ce mizerie! Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea de a crede că jocul ăsta e serios. Din momentul în care renunţi să fii singur, totul e pierdut.   Joi, 11 aprilie [1935] Am ascultat, de la Praga, astă-seară, un concert Bruno Walter. Uvertura la Ifigenia în Aulida de Gluck, un concert în G-dur pentru vioară şi orchestră de Mozart (cred că-l ascult pentru prima oară) şi Simfonia IX-a de Beethoven. Mozartul mi s-a părut ca niciodată delicat şi melodios.   S-au închis universităţile. Mîine nu mai am deci cursul lui Nae. Am văzut lucruri atroce pe stradă. Bestii (Al. Vaida-Voievod se despărţise recent de Iuliu Maniu şi de P. N. Ţ., declanşîndu-şi propria „mişcare" pentru „numerus valachicus"(pomenită şi de Nae Ionescu în discuţia consemnată de Sebastian la 17 martie 1935). În noua postură, el efectuase un turneu de propagandă. Acţiunea contribuise la recrudescenţa mişcărilor studenţeşti antisemite. Un comunicat al Ministerului de Interne anunţa în acele zile închiderea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, o grevă la Facultatea de Farmacie şi tulburări de stradă, cu molestarea trecătorilor, mai ales a evreilor).   Duminică, 14 aprilie [1935] Ieri pe la 1 a venit Leni (Actriţa Leni Caler) să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă. Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.   Joi, 18 [aprilie 1935] 2 1/2 noaptea. Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine. Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce! Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.   Seara, cu soţii Nenişor (Gh. Nenişor, critic teatral, prieten cu Sebastian, şi soţia sa, Maryse), la ei acasă şi pe urmă la „Zissu"(Local select din Bucureştiul interbelic, amintit şi în romanul Accidentul). (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus: — Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.   Duminică, 21 [aprilie 1935] Plimbare cu Leni şi amica ei, Jeni Cruţescu, la Şosea. Prima dimineaţă de primăvară, după atîtea ploioase. Era cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi şi gustări la „Flora". Leni, delicios îmbrăcată. Lumea întorcea capul după noi şi eram încă o dată mîndru că mergeam lîngă ea. Dar după-masă simţeam o grozavă nevoie s-o văd iar — ceea ce nu e bine deloc, căci încep s-o iubesc serios şi cum o să ies de aici?   Marţi, 23 [aprilie 1935] Am întîlnit-o la un match de foot-ball (Venus-Juventus), unde ea a venit însă tîrziu, fiindcă avea repetiţie la teatru pentru viitoarea premieră. Nu-mi explic interesul ei pentru mine. E atît de frumoasă — sunt atît de prost îmbrăcat eu, atît de stîngaci. Îmi dau seama cît de simplu lucru ar putea fi iubirea asta, cît de odihnitor.   [Mai] Miercuri, 22* (În text: „23") mai [1935] Masă la Aristide Blank (Aristide Blank, bancher cu veleităţi literare şi de Mecena), cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon. Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu. (Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)   Nu despre asta voiam însă să scriu aici, ci despre blonda sud-americană. Am schimbat cu ea cîteva cuvinte, destule pentru a schiţa o siluetă de cinematograf. Mi-a spus: — Sunt sud-americană. Unde locuiesc? Cam peste tot. Uite, acum vin de la Viena şi voi rămîne aici vreo două săptămîni. Pe urmă mă întorc la Viena, unde mă întîlnesc cu bărbatu-meu, care deocamdată e în voiaj de afaceri în Africa. Nu, nu locuiesc în Germania. Am o casă la Hamburg, dar n-am mai fost acolo de trei ani. Am să mă duc însă la vară, pentru cîtva timp, pe Rin. Avem acolo o vilă. Pe urmă poate în Africa de nord, unde avem de asemeni o mică reşedinţă. — Dar bine, i-am spus, d-ta locuieşti pe tot globul. — Nu, a surîs ea, sincer modestă. Nu. Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii Apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă!   [Iunie] [Luni], 10 iunie [1935] Va trebui să-l văd pe Poldy! Voiajul, care mi se părea la început exclus, trebuie să devină posibil. Lucrurile trebuie clarificate. Să fiu cel puţin edificat. Ce comic ar fi să nu fie la mijloc decît o chestiune medicală! Dar nu. Nu-mi fac prea multe iluzii. Vreau însă să ştiu. M-am lăsat ca un dobitoc prins într-o poveste care ştiam de la început că nu duce nicăieri. Iată-mă amorezat, gelos pe toţi bărbaţii cu care s-a culcat, preocupat la fiecare moment de ce face, sau de ce ar putea să facă, fericit cînd surîde, nenorocit cînd e prea veselă, tremurînd cînd îi aud glasul la telefon. Regăsesc acel flux şi reflux de sentimente, pe care nu-l mai încercase[m] de mult, de pe vremea Jeniei, în momentele cele mai acute ale amorului meu: dimineţile, cînd totul e simplu şi neimportant, cînd a o vedea sau a nu o vedea mi se pare totuna; serile, grele de melancolie, de dorinţa de a o vedea, dorinţă localizată fizic la inimă. Toate astea iau forme de un sentimentalism comic, licean, adolescent. Mă revoltă gîndul că între timp ea face o seamă de fleacuri stupide, care o amuză şi o excită, în mica ei viaţă de plăceri, plimbări, frivolităţi. E infinit probabil că între timp se culcă cu unul şi cu altul — iar eu am tîmpenia de a-i vorbi cu gravitate şi cu o ridiculă neîndemînare despre diverse „probleme" prea încurcate. Ea, care nu aştepta decît un bărbat în plus, pare obosită de ezitările mele, de prea marile mele complicaţii. Şi eu sufăr ca un copil, de atîtea fleacuri fără sens. E o „fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat — poveştile ei despre foşti amanţi din trecut? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. Nu voi putea? Încă o istorie ratată, şi pace bună. În orice caz, aşa cum stau lucrurile stau foarte prost. E revoltător, e trivial faptul că azi i-am cumpărat Jurnalul lui Barbellion (W. N. P. Barbellion, pseudonimul naturalistului şi publicistului englez Bruce Frederick Cummings, autorul unei cărţi în vogă în anii '30: The Journal of a Disappointed Man), ei, despre care, cu două luni în urmă, Berariu îmi spunea: — Dă-te la ea — mergi la sigur —, se regulează cu oricine. Şi probabil avea dreptate. Mîine am s-o văd. Duminică pleacă.   Cu Jeni am terminat lamentabil. Biata fată!   [Marţi], 11 iunie [1935] Trebuia să-mi telefoneze şi nu mi-a telefonat. Totul se poate termina aici, în modul cel mai simplu. Orice pas înainte, din parte-mi, e mai mult decît ridicul şi mai grav decît imprudent. Ar trebui să înţeleg — şi înţeleg de altfel perfect — că a scrie aici orice mică porcărie care mi se întîmplă în această „poveste de amor" e disproporţionat. Gata!   Patru ore mai tîrziu Stupid mai rău decît orice amorezat, căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuşi la ea (după ce i-am telefonat de două ori — prima dată dormea, a doua dată ieşea în oraş, pentru o cursă), i-am spus — de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea şi vocea perfecte—, i-am spus că o iubesc. Şi pe urmă am plecat, căci la 8 şi un sfert trebuia să vină cineva. — Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă. Sunt un măgar.   [Joi], 13 iunie [1935] Întîmplarea face să recitesc tocmai acum un volum din Proust — al doilea din Albertine disparue. Sunt atîtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce priveşte „suferinţele" mele de amor. Ştiu bine că vor trece, ştiu bine că le voi uita, ştiu bine că toate astea sunt derizorii, şi într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atîta îmi vor fi de indiferente — şi totuşi a-mi spune aceste cuvinte cuminţi şi a-mi face aceste socoteli, pe care le ştiu obiectiv juste, nu- mi scade întru nimic depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gîndi mereu la ea, de a revedea anumite momente, ce-mi par acum enigmatice şi pe care aş vrea să le dezleg. Mă întreb bunăoară ce s-a întîmplat în ziua în care am fost la masă la Blank. O luase deoparte, trecîndu-i mîna sub şold şi vorbise nu ştiu ce cu ea. Pe urmă, după-masă, i-am telefonat. O dată dormea, iar a doua oară ieşise. Ceva îmi spune că în după-masa aceea s- a întîlnit cu ea şi că, atunci cînd el o luase deoparte, îşi fixaseră un rendez-vous. Şi serile trecute — luni, mi se pare, plecînd de la „Picadilly", unde o întîlnisem întîmplător (ea era cu J[eni] C[ruţescu]), le-am dus pînă la telefon, ea s-a oprit ca să dea un telefon — cui? Ce stupide preocupări, cît de copilăroase, mai ales că ştiu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut, prea uniform. Dar a şti nu este un remediu, după cum a cunoaşte exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.   Luni, 17 iunie [1935] Lectura Albertinei mi-a redat cu violenţă gustul de a mă întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din Le temps retrouve, al doilea volum din Du cote de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) şi în sfîrşit cîte ceva din À l 'ombre des jeunes filles... Deocamdată mi-a făcut plăcere să citesc un Marcel Proust de Robert de Billy, fără prea mare interes, dar avînd cîteva scrisori şi fotografii necunoscute. Îmi pare rău că nu pot păstra cartea — este a lui Nenişor —, dar reţin aici unele lucruri: — „Cette façon de projeter la lumière sur un fait divers, des hauteurs dissemblables, et avec des puissances dissemblables, chandelle ou phare, jusqu’à ce qui apparaissent en profondeurs toutes les valeurs psychologiques qu'il est susceptible de manifester, est caracteristique de la methode proustienne" (pag. 12). „Cette poursuite du volume à travers la diversité des formes..." (pag. 13). „...n'est-il pas plus simple d'attribuer à l'étude de la valeur aristocratie, plutôt qu'au snobisme le goût qu'il avait pour la société des familles dont les racines plongent dans le passé et que les années ont amenées vivantes jusqu’à nous avec d'étranges modifications de leur contexture spirituelle" (pag. 86). Un citat din prefaţa* (Extrasul nu este din prefaţă, ci dintr-o lungă notă exegetică a lui Proust la Prima dintre cele două conferinţe ale lui John Ruskin reunite în volumul citat, şi anume Des Tresors des Rois) lui Proust la Sésame et les Lys de Ruskin, tradus de el, citat care îi defineşte perfect şi propria lui artă de a scrie: „.. j 'ai cru pouvoir noter jusqu’à sept thèmes dans la dernière phrase. En réalité, Ruskin y range l'une à côté de l'autre, mêle, fait manœuvrer et resplendir ensemble toutes les principales idées — ou images — qui ont apparu avec quelque désordre au long de sa conférence. C'est son procédé. Il passe d'une idée à l'autre sans aucun ordre apparent. Mais, en réalité, la fantaisie qui le mène suit ses affinités profondes qui lui imposent, malgré lui, une logique supérieure. Si bien [qu'à la fin] il se trouve avoir obéi à une sorte de plan secret qui, dévoilé à la fin, impose retrospectivement à l'ensemble une sorte d'ordre et le fait apercevoir, magnifiquement étagé jusqu’à cette apotheose finale."   L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecţie la facultate, de la care am lipsit şi care pare să fi fost extraordinară. O revoluţie în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal... Logica colectivelor devine faţă de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este faţă de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcîndu-mi întreaga lecţie, cu acel zîmbet amuzat şi de neglijenţă uşor simulată, care îi stă aşa de bine. A fost o după-masă frumoasă şi în orice caz m-am bucurat că cel puţin în partea finală a părăsit politica şi gardismul de Fier. Este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întîmplat şi se vor mai întîmpla — în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ce priveşte calităţile lui de inteligenţă.   Leni a plecat azi-dimineaţă. Acum e 5 după-masă — este în largul mării, căci vaporul pleca mi se pare la ora 2. Am văzut-o sîmbătă după-masă, nu mai mult de trei sferturi de oră, cînd a încercat însă şi a izbutit să răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulţime de gesturi mărunte, afectuoase, strîngeri de mînă, priviri atente. Mă tutuia demonstrativ, cu intenţia clară de a-mi spune că amorul nostru e un lucru cert. Acum, după plecarea ei, febra mi-a scăzut brusc, dacă nu încă total. Sper să pot rezista cu destul calm aceste două luni de absenţă şi sper, de asemeni, nu să o uit, dar să revin la liniştea mea dinainte, cînd a o cunoaşte, a o vedea şi a-i vorbi era un lucru plăcut, fără complicaţii şi fără dificultăţi de a o uita, o dată telefonul închis sau ziua-bună spusă. Sunt de altfel lămurit asupra ei şi cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puţin frivolă, mai mult curioasă decît senzuală, întreţinîndu-şi cu bucurie egoismul ei personal, care se hrăneşte din adoraţia cîtorva oameni, destul de diverşi, femei şi bărbaţi, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dîndu-le în schimb un surîs fără dificultate. Un mic monstru drăguţ, faţă de care toate gîndurile mele de pînă acum au fost ridicul disproporţionate. Mă gîndesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

RENÉE, MARTHE, ODETTE I Nu este încă opt. Ştefan Valeriu o ştie după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a şezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi înveleşte degetele, mâna, braţul gol, caldă ca un şal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – şi în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci şi îşi va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un şezlong şi un colţ de terasă. Îşi simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă şi se gândeşte că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-şi treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineaţa pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime. Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca şi se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoştea decât brassa. Ştefan îşi leagănă piciorul peste bara scaunului şi caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Ştie el spre stânga, nu departe, spre stufiş, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz. Aşa. Trupul care arde somnoros în soare şi senzaţia asta de frig vegetal. Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – îşi schimbase în grabă cămaşa, sârboaica vorbăreaţă de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea: — Tiens, un nouveau jeune-homme. Ştefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau” şi pentru „jeune-homme”. Fusese bătrân o săptămână înainte, ieşind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopţilor nedormite, dimineţile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în faţa unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar… Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb. Un pantalon gri de flanelă, o cămaşă de vară, plecarea ca o evadare. Un nouveau jeune homme.   *   Nu cunoaşte pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ştefan se teme de accentul lui nesigur şi i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalţi l-ar putea crede ursuz. El este numai leneş. Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă şi elastică. O striveşte toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit şi a doua zi, o regăseşte întreagă fir cu fir. E doborât la pământ; cu braţele aruncate de o parte şi de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte. A sărit o veveriţă dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriţă pe franţuzeşte? E o imensă tăcere… Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărţi. E o imensă învălmăşeală, un imens vacarm zoologic, greieri care ţârâie, lăcuste care se agită, cărăbuşi care se izbesc în aer, lovindu-şi elitrele sonor şi căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ştefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viaţă, derizoriu şi capital ca al veveriţei care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârful ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te ştii aici, un animai, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme şi răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătraţi. Dacă i-ar veni pofta să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Şi dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia… Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, şaluri, rochii albe. Şi mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poştală. II Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraş, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi şi în parcul municipal este concert militar. Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporaşul de la 8:27 să asiste. Ştefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în faţa terasei, e un albastru profund de lemn de vişin. — Domnule, cunoaşteţi jocul de şah? — Da. De ce a răspuns „da”? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu” şi acum ar fi fost afară, liber să-şi continue plimbarea pe terasă. Un „da” grăbit şi iată-l în hol, în faţa tablei de şah, condamnat să fie atent. Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste şi urât. Joacă rar, calculat. — Dumneavoastră nu v-aţi dus la concert? — Nu. — Nici eu. Nevastă-mea ţinea morţiş să se ducă şi am lăsat-o. Eu însă… Stefan a pierdut o tură, dar a construit în colţul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns. — Sunteţi din Midi? — Nu. Sunt român. — Imposibil! Vorbiţi ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obişnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franţa. Sunt tunisian. — Tunisian? — Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantaţii Numele meu e Marcel Rey. Atacul lui Ştefan a eşuat şi cum între timp îşi lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraş cei plecaţi la concert. S-a auzit şuieratul vaporaşului la ponton. Au ieşit din curte să-i aştepte. Voci multe, vioaie, exclamaţii, strângeri de mână, saluturi zgomotoase. — Vai, Marcel, dacă ai ştii ce frumos a fost. — Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soţia mea. E o femeie înaltă, subţire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ştefan îi sărută mâna. O mână mică şi rece, care nu spune nimic.   *   Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toţi trei. Marcel Rey, nevastă-sa şi Ştefan. Mai este Nicolle, fetiţa soţilor Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat. — Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Aşa, râdeţi, vorbiţi, să fie mişcare. — Dacă e să facem o scenă de cinematograf, şopteşte Valeriu, eu aş prefera, Doamnă, una de iubire. A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba uşor într-o glumă, dacă va fi nevoie. Renée surâde întâmplător şi nu răspunde nimic. Ştefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.   *   Le cunoaşte toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi colonişti, într-un orăşel mic. El mai venise o dată în Franţa, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranşee şi să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantaţie un an mai târziu şi pe urmă câte două în fiecare an. Djedalda, orăşelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare şi se plimbă pe uliţe cu uitături rele. Atunci, soţii Rey dorm cu puşca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face piaţa lucrătorilor din plantaţii, Renée păzeşte telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis. Povesteşte toate astea domol, fără curiozitate, puţin obosită şi Ştefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns. — Vrei să-mi dai şalul de colo? Mi-e frig. El i-l aruncă peste şezlong şi, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată şi strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!”     Seara, Ştefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris: „Nicio cunoştinţă. Doar o familie de tunisieni, el bun şahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta”.   *   A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munţilor se vede şi metric, a aruncat ancora şi s-a întins pe fundul bărcii, cu lopeţile lăsate în voia lor, după valuri. Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniştită ca o vastă absenţă. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg. Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune şi a ocupat odăiţa izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijenţă în ţinută şi Ştefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineaţă ce te surprinde iubind. — Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat! Ştefan vorbeşte tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se loveşte de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraş.   III Este pe terasă, într-un colţ retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumuseţea ei. Treizeci şi cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feţii. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Şade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii şi vorbeşte repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate şi îi trece mâna prin păr, mângâietoare. Amant? Soţ? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândeşte Ştefan Valeriu, care îşi descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci şi patru ani, viguros, odihnit şi singur, aşteptând nu ştie de unde, o pasiune care nu vine. — Vrei să cânţi un cântec, Nicolle? — Vreau. E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ştefan Valeriu aşteaptă singur pe terasă. — Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros şi jovial. N-a răspuns nimic. După cină, femeia şi pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ştefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine şalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă şi noaptea e mare.   O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ştefan Valeriu se ridică surprins. — Cine e? — Eu. E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-şi scuze pentru accident. — Vâsleam de-a-ndăratelea şi n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa? — Bună. — Dumneata înoţi? — Înot. — Îmi dai voie să ancorez şi eu aici? — Da. Ştefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui şi se joacă cu picioarele în apă, împrăştiind departe, stropi albi în soare. Ştefan Valeriu fluieră. — Bolero? — Da. A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ştefan. Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfăşoară în bătaia brizei ca un steag. — Hallo, hallo..! Tânărul paj face semne entuziaste. Un braţ îi răspunde grav de sus. — Spuneai că înoţi, întrerupe Ştefan idila asta care îl enervează. — Da, înot. — Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte şi înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraş să cumpere ţigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie. Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconştienta lui graţie. Tânărul paj primeşte. Un moment, amândoi, drepţi în soare ca două spade… S-au aruncat. Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei şi pe urmă din două braţe, bine aruncate, să-l ajungă şi să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârşit. Ştefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetineşte ritmul, cum se întoarce pe spate să respire şi să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câştigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun. Tânărul paj a ajuns, în fine. Ştefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat. — A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată. — Mama? — Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp. — Doamna în alb? — Da. — De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale? — Pentru că nu m-ai întrebat. Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrăţişa dacă ar avea timp. Vâsleşte repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-şi scoată tricoul de baie, să se şteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului şi îl ajută pe tânărul paj să şi-o lege pe a lui. — Hai! Îl ia de mână şi fuge, fără să privească înapoi. Urcuşul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogoreşte. Totuşi, va trebui să fie cât mai repede sus. — Să ne oprim puţin. — Nu. Cum te cheamă? — Marc. Marc Bonneau. La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri aşteaptă. Ştefan o vede, se opreşte la doi paşi, surprins de întâmpinarea aceasta. Îşi dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat şi îi e ruşine în faţa femeii acesteia atât de calmă. — Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea. — Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Şi n-o să beţi niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia priveşte cum sunteţi de transpiraţi. Îi ia batista din buzunarul mic al cămăşii şi i-o trece pe frunte. — Vezi?   *   Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent şi Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau şi Renée Rey conversează. Ştefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperţi de carte deschisă, fumează. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea. — Încă puţin, Doamnă Bonneau, termin un capitol şi mă duc. — Oh, copiii din ziua de azi… Râde toată lumea, afară de Ştefan, care pare preocupat de carte şi îşi arcuieşte o sprânceană, semn de atenţie şi absenţă. — Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineaţă n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace şi nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure… — Ba vă rog să-l lăsaţi în pace şi să nu mi-l necăjiţi. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu? — Fără îndoială, doamnă Bonneau. O priveşte drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească şi să-şi imagineze. Nu tăinuieşte nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenaţi, clipesc rar şi văd bine. Niciun moment de absenţă, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ştefan, îşi lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniştită, poate fiindcă se ştie apărată: apărată de maturitatea ei, de prezenţa fiului, de frumuseţea ei gravă şi stăpânită. — Îl mai ţineţi mult pe Marc la joc? — Până o să terminăm. — Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de seară? — Cu tânărul Valeriu. — Adevărat? Vrei să mă însoţeşti, domnule Valeriu? — Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau… — Ai dreptate. Dar îţi dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey? — Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta. Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinşi de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se ştiu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriş. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puţin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul ţărmului este o înfiorare ce nu se ştie bine de unde vine, din foşnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton. Doamna Bonneau s-a rezemat de Ştefan Valeriu. Nu e mâna care cedează şi se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate. — Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteţi foarte frumoasă. — Şi foarte bătrână. — Poate. Dar foarte frumoasă mai ales. Lungă tăcere. — Ei şi pe urmă? — Pe urmă nimic. Asta e tot. Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi loveşte în faţă şi dispare pe urmă la întâia cotitură a şoselei, lăsându-i puţin stingheriţi, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversaţii. Ştefan Valeriu observă acest prim moment de jenă şi îl înscrie între victorii.   *   Marthe Bonneau locuieşte la parter, la extremitatea curţii. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ştefan îi poate controla fereastra uşor, fără să fie suspectat. A văzut-o adineauri, după dejun, despărţindu-se de grupul prietenilor de pe terasă şi intrând în casă. Se oprise în prag şi făcuse un semn celor rămaşi afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra şi a lăsat storurile în jos. O clipă braţele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată. Ştefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face şi ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câţiva paşi, bate la uşă scurt şi nu aşteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce. — Marc nu e aici? — Ştii bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară? — Atunci… — Atunci rămâi, de vreme ce ai venit şi ai vrut să vii. E culcată pe o sofa lângă fereastră şi ţine în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca şi când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui. — Vino mai aproape şi şezi. Ştefan duse maşinal mâna la guler, ca şi cum ar voi să-şi dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în faţa ei, îşi aminteşte de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparaţie cu înfăţişarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colţ de păr care îl enervează căzându-i pe frunte şi pe care încearcă într-una să-l aşeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezenţa lui un aer de neglijenţă, ce trebuie să contrasteze urât cu frumuseţea ei ordonată şi trebuie să-i displacă. — Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal şi ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoţi frumos. — Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva. Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu şti dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-şi rărească vorbele, ezitând. Ea îl priveşte cu acelaşi zâmbet de ocrotire şi cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca şi cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuieşti pentru un nimic ca ăsta”. — Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ţii de urât? Şi pe urmă, către Ştefan: — Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteţi toţi trei tineri şi asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieţii.   *   I-a cerut să vină cu ea duminică dimineaţa la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată şi poartă o pălărie cu borduri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ştefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanţă Ştefan Valeriu are deodată – închipuindu-şi imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujeşte acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămăşile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă… — Maman que tu es belle, şopteşte Marc. Pentru prima oară, Ştefan o priveşte cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziş înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănuşată, pentru că gestul de a descheia mănuşa va avea să fie surprins de orgă şi uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această uşoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-şi suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor… — Maman que tu es belle. Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-şi mâna pe umărul lui cealaltă mână pe umărul lui Ştefan. Pentru simetrie. Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispiteşte. E un gust ascuţit de ultragiu. Se deplasează uşor, imperceptibil spre dreapta, şi mâna ei, o clipă descumpănită, cade.   *   Ştefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii. — Aveţi dreptate, doamnă. E târziu. S-a ridicat, a stins ţigara, a închis cartea şi a spus tuturor un politicos şi global „noapte bună”. De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător şi a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ţi-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin. De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoţească în oraş sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ştefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile. — Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – ştiţi? prietenii mei români întâlniţi sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aş putea să le telefonez, ar fi uşor. Dar telefon în sălbăticia asta… Ştefan Valeriu cunoaşte de mai de mult puterea acestor impertinenţe politicoase. Îşi spune că până la urmă, ţinuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-şi pune şi a-şi scoate mănuşile, o indiferenţă silită când vorbeşte. Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă şi au ieşit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuţie ce se anunţa lungă, îl căutase din ochi şi încercase să-i facă semn să aştepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-şi aprindă pipa, a crezut că-şi poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat şi, cu un pas foarte leneş, a prins să urce spre pădure, către locul lui obişnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neştiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne şi neputând totuşi vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuţie. Ştefan îşi alesese pentru a nu înţelege cea mai inocentă expresie a lui. Îşi repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori şi îi gustă cu răutate toate nuanţele. Râd deschis, fără modestie: a câştigat. În sfârşit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zăreşte poate şi se îndreaptă spre pădure. Ştefan îi aude rochia care se loveşte foşnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el îşi încleştează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire. — Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător aţi trecut pe aici. — Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd. Răspunsul ei este limpede, precis şi fără abilitate. Ironia lui Ştefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o uşă, pe care o găseşte deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la şah o singură mişcare. — Mă laşi să şed lângă dumneata? El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun şi dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ştefan simte cum şi din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădeşte ţinuta ei de veghe de o parte, libertatea şi nepăsarea lui de altă parte. Şi râde, neştiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă şi mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumuseţea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază. — Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteţi foarte frumoasă. — Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este acelaşi lucru. — Bunăoară acum. — Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine. Ştefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii şi aşteaptă. — Plec mâine şi mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu. — Asta înseamnă? Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme şi nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ştefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeaşi expresie certă, aceleaşi linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent. — Asta înseamnă? — Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineaţa, cu cămaşa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu ştie să-l pronunţe corect, cu tinereţea dumitale decisă şi confuză, cu viaţa dumitale neştiută, cu jurnalele străine pe care le primeşti de departe, cu scrisorile care-ţi vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărţi şi de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută. Ştefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găseşte atât de liniştită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal şi de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece. — E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu. IV Scena din gară a fost obişnuită, scenă de despărţire într-o gară de munte la sfârşitul unei vacanţe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamaţii de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie şi de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau şi toţi erau gălăgioşi în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalţi, parcă puţin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obişnuit. O mângâia pe Nicolle şi răspundea precis la întrebări neprecise. Într-un colţ al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey şi Ştefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui aşteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, şi atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă: — Te aşteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc. Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el şi înţeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc”. „Caraghios!” hotărăşte Ştefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur şi suspendat în faţa încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deşarte. Şi cu acest „caraghios” decide să încheie un incident amoros, care acum, în absenţa femeii, i se pare obositor şi depărtat. Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, îşi aprinde luleaua şi se duce să hoinărească.   *   Seara, după cină, Ştefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se şti neocupat la un ceas pe care până ieri avea obişnuinţa să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversaţie? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă şi reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ţi asculţi sunetul paşilor pe pământul ud, să te loveşti de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aştepţi pe nimeni şi să nu vrei nimic. Cineva a ieşit dintre ierburi şi s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui. — De ce eşti trist? Un moment Ştefan are intenţia de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc”. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui. — La ce mă întrebi? O ştii prea bine. Ochii femeii strălucesc intens. — Adevărat? Şi îi cade în braţe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace şi fără experienţă. Dar are un moment de bănuială. — Şi doamna Bonneau? — Doamna Bonneau? N-ai înţeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ţi înşel atenţia, trebuia să-mi reprim imprudenţele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec… — Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ştii, dacă ai ştii… Şi îl sărută iar, furtunos şi neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopţii şi partida de belotă s-a terminat.   *   Dimineaţa, îl trezeşte de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închişi, să întârzie în căldura somnului sfârşit şi să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigările rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzaţia unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzaţia izvorului care îl străbate afund. Această arie intimă de victorie, îl necăjeşte. Ştefan Valeriu nu se ştia suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău. „Sunt un imbecil!”. Se îmbracă repede, îşi trage sandalele în picioare, îşi trece de două ori degetele prin păr şi, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineaţa este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promiţătoare. — Domnule Valeriu! Chemarea vine de undeva de sus şi Ştefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele. — Bună dimineaţa, doamnă Rey. — Nu vii un moment până sus, să-ţi iei cartea? — Ce carte? — Cartea pe care mi-ai dat-o… Ştefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soţilor Rey. Femeia îl aşteaptă după uşă, tremurătoare, palidă şi în cămaşă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ştefan o poartă în braţe până la pat şi o aruncă între perne. — Domnul Rey? — Plecat. — Nicolle? — Plecată. — Cum? — Te iubesc. Dacă ai şti… Dacă ai şti… În realitate Renée nu ştie să iubească. Prima ei îmbrăţişare este de o stângăcie vădită: nicio reticenţă sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu ţin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruscheţea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvăşit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios şi ilogic.   *   Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subţiri şi fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră şi ochii umbriţi. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea şi nepotrivite. Numai seara, când se face frig şi îşi aruncă pe umeri şalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, îşi recâştigă graţia de plantă, pe care Ştefan i-o observase, cu indiferenţă dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este şi şoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă. — Renée, eşti cea mai goală femeie din lume. — Vorbeşti prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală. — Poate. Nu înţelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale şi femei dezbrăcate. Tu eşti o femeie goală. Renée se încruntă, obosită de această distincţie pe care n-o prinde şi încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuţite ale feţei. — A fost în familia voastră un tunisian? — Unul adevărat? — Da. — N-a fost niciunul. Dar de ce? — Ştiu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu ştiu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subţire, pielea prea mată şi buzele, buzele astea care ard. — Nu. N-a fost. Aşa suntem toate acolo. Poate că e soarele… Lui Ştefan îi place să-şi lipească obrazul de pielea ei şi să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos şi neaderent, ca frunza palmierilor de casă. În momentele de linişte, când o lasă din braţele lui, obosită, cu ochii închişi, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală. Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-şi acopere faţa cu mâinile, să-şi strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea şi să se refuze încăpăţânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie neruşinată de copil. După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineaţă pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicaţie, într-o perfectă ţinută de soţie virtuoasă. — Doamnă Rey, îi şoptise Ştefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraş în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac şi întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da? — Nu. Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicaţii, ea îi vorbise stupid despre remuşcările ei, despre îndatoririle ei… Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte; să vină la el în cameră, să-i cadă în braţe, să-şi scoată rochia cu mişcări de panică şi să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel”, cu un glas pasionat, ca şi cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică şi pierzându-se în braţele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin uşa rămasă întredeschisă, se auzeau paşii celor ce treceau pe culoar. Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină şi a venit, odaie cu pereţii albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soţului ultragiat” ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée îşi acoperă faţa şi spune cu o intonaţie, care nu este a ei: — O, nu merit un bărbat ca el. Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.   *   Întâmplarea a fost observată sau nu? Şi una şi alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă şi patetică, Ştefan a fost măsurat şi leneş. Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupaţi, fără ca lucrul să se ştie? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbeşte uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine şah şi strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare. Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ştefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent. — De ce Nicolle? De ce? Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viaţă, nici măcar să plângă”. Ciudat omul ăsta, gândeşte Ştefan, privindu-l cum îşi pregăteşte îndelung deplasările pieselor la şah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală şi pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpăţânată, monotonă, fără subînţelesuri, fără preocupări. A fost într-o seară în oraş un spectacol de operetă şi s-au dus cu toţii. Se înţeleseseră de dimineaţă să facă o „seară mondenă”: rochii lungi şi haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aştepte vaporaşul, apariţia lui Marcel Rey, între rochii de mătase şi smokinguri, a fost penibilă în redingota care-i sluţea silueta de om tânăr şi cu pălărie de pluş prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată şi lui Ştefan i-a fost ruşine de propria lui eleganţă, atât de ieftină şi atât de triumfătoare. Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt. — Imposibil să-l dezvăţ de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée. — De ce să mă dezveţi? M-am deprins aşa: pe umărul ăsta port puşca. — Puşca! se miră speriat domnul Vincent. — Da, în zori şi seara, când fac turul unei plantaţii la Djedaida. Djedaida! De câte ori n-a încercat Ştefan Valeriu să-şi imagineze viaţa aspră de acolo, în familia lor de colonişti vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verişoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris şi au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toţii acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopţile de veghe vara, în aşteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie şi albeşte coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună… — O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândeşte-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieşim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées… — Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră. — Pentru ce spui asta? — Pentru nimic.

      Accidentul de Mihail Sebastian PARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL I Întâiul sânge   Când, într-una din ultimele zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz de la şcoală, se opri în prag şi spuse că “nu se simte bine”, doamna Dunea înţelese că ceva neobişnuit se întâmplă cu fata ei. Nu o durea nimic. Era doar palidă şi îşi simţea ochii calzi. Încercă a doua zi să se ducă la şcoală, dar se întoarse din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă s-o petreacă, şi fugi repede pe lângă ea, până în casă, să plângă pe coada pianului deschis. Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea rămânea dezarmată în faţa acestei paciente fără dureri şi fără glas. — Adriana, spune mamei ce te doare. Nu ştia. Era soarele de primăvară, prea curând venită? Era lumina dublă a dimineţii şi a zăpezii? Era mirosul acela putred şi nou, a două anotimpuri ce se întâlneau? Nu ştia. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o ameţeau. Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acum leneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenă imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută în registrul modest al cunoştinţelor ei literare o imagine şi o găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză şi singurătate, purtându-şi rochia de paradă în sala tronului, pustie. Chemat din oraş, domnul Iuliu Dunea, care nu le cunoştea pe eroinele fetei lui, o întrebă părinteşte dacă nu cumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateţă la care fata răspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în braţele mamei, care tocmai intra pe uşă. Părinţii se întrebară din ochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, şi nu găsiră nici unul răspunsul aşteptat. O clipă plânsul Adrianei stărui, mai domol, şi înduioşat de propria lui tragedie, în odaie… Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul lui simţ neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de cap sau de picioare, pe care ar fi înţeles-o, o criză de lacrimi din senin. Prostii, zise. Am să trimit doctorul.   …Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperarea Adrianei scăzu. Se culcase şi – în aşternut, la acea oră neobişnuită – avu o senzaţie de moleşeală, de maladie uşoară, de convalescenţă, senzaţie care îi amintea anumite seri de vacanţă, anumite ceasuri petrecute în curte, pe şezlong, în aşteptarea somnului care întârzia. Îi întinse doctorului o mână moale şi surâse. El o păstră în mâna lui şi îşi consultă cu destulă neglijenţă ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus să-şi ia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupul gol. Era al unui copil şi avea totuşi în liniile lui drepte o ciudată trăsătură de asimetrie şi destindere. Pieptul acela de băiat abia mai răsărit se rotunjea uşor în jurul celor două puncte roşii şi avea în mişcarea regulată a respiraţiei o înălţare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-ar fi ţinut cu îndărătnicie plapuma mai sus de şolduri, doctorul ar fi văzut acelaşi tăcut efort către maturitate şi în linia piciorului subţire de la gleznă la genunchi, dar plină şi desenată precis pe pulpă. Ridică ochii spre capătul opus al patului, de unde mama urmărea îngrijorată examenul şi zâmbi cu înţeles. — Mai nimic, mai nimic. Fata creşte. Şi pentru că doamna Dunea ezită să înţeleagă, el stărui. — Înţelegeţi? Adriana nu mai este un copil. Curând, foarte curând, are să fie o adevărată duduie. Plictisită de vizita prea lungă a medicului, Adriana nu prinse pe moment înţelesul vorbelor lui. Şi le repetă indiferentă în gând şi – ca şi cum de abia atunci, în murmurul ei interior, de ar fi prins realmente un sens – tresări. O căldură moale îi trecu pe obraji şi se răspândi prin tot corpul. “Vai tu, ce bine!” ar fi strigat Adriana, dacă în locul mamei, la căpătâi, ar fi vegheat Cecilia, colega ei de bancă, şi ar fi bătut copilăreşte din palme. Încercă gestul. Dar un instinct sigur îi porunci să-l oprească la timp. Nu ştia precis de ce, dar simţi că este în bucuria ei un lucru nepermis. Vocea corectă a doctorului, zâmbetul stânjenit al mamei, tăcerea ce se făcuse brusc, toate acestea la un loc şi încă ceva mult mai puternic şi mai adânc decât gesturile lor, ceva care se desprindea din inima fetei şi se urca în gâtlej, ca un gâlgâit nedistinct de sânge cald şi râs nebun, îi spuseră că în fond “Adriana nu mai este un copil”, cuvintele acestea simple, care într-un salon ar fi fost luate drept o politeţă oarecare, ascundeau un mister pe care o fată cuviincioasă nu trebuie să-l priceapă în faţa părinţilor ei. Se surprinse deci cu mâna ridicată în aer şi nu ştiu ce să facă cu ea. Căuta un gest convenabil, care, să sfârşească mişcarea începută şi, pentru că nu găsi, îşi retrase braţul repede, cu o stângăcie speriată, de care mama şi doctorul făcură haz. Adriana se temea de ei. Voia să fie singură. Se întoarse în aşternut încet, lăsându-se pe coapsa dreaptă, bucuroasă să-şi simtă greutatea, privi frumos şi spuse cu o voce caldă, alintată: “Mi-e somn, mamă…”   Zilele care urmară întâmplării acesteia fură insuportabile. Adriana ameninţa casa întreagă cu accesele ei de plâns, gata să se pornească la întâia vorbă, spusă prea tare sau prea încet, în odaia alăturată, în curte sau undeva prin vecini. Nu suferea zgomotele. Nu suferea liniştea. O indispunea umbra ştearsă a serii, când pe la ceasurile şase (era în martie) lucrurile din curte, privite prin fereastră, îşi pierdeau conturul. O enerva lumina dimineţilor, albă şi crudă ca strălucirea bucăţii de fosfor, pe care odată, la pension, o tăiase, profesoara pe o hârtie sugătoare. Soarele acela sunător ce inunda străzile ca o enormă revărsare de ape transparente o ameţea şi îi făcea rău. Obrajii aveau o culoare veştedă, închisă aproape de ochi, rotunjită acolo în cearcăne mari şi descrescând apoi până la colţul buzelor, unde săpa un surâs umbrit. Dispoziţiile fetei variau de la o clipă la alta. Era agitată, temându-se de zgomotul cel mai depărtat, îngrozită de propriul ei glas, respirând sacadat şi grăbit ca după o fugă fantastică, privind rătăcit în jur, oprindu-se atentă în mijlocul vorbei, ca şi cum ar fi ascultat cum se dezleagă undeva înăuntrul ei o taină, revenind pe urmă cu, o grabă care nu se ştia bine dacă vrea să scuze oprirea sau vrea să evite o explicaţie. Se mişca atunci febril, cu gesturi repezi, părăsind un lucru început pentru altul, de care uitase cu o zi înainte şi pe care avea din nou să-l lase peste două minute, neîndemânatică şi proastă, ţipându-şi enervarea prin toată casa, peste capul tuturor, până ce, obosită de efortul acesta, ruşinată de aceste mici mizerii, se oprea brusc şi izbucnea în plâns. Avea atunci impresia că inima i se rupe şi că tot sângele izbucneşte de acolo într-o surdă hemoragie. Gândul o emoţiona: se vedea neînţeleasă de toţi, singură pe lume cu marea ei sfâşiere, sortită să moară la cincisprezece ani ca o floare în prima noapte caldă, prizonieră între pereţii casei, între oamenii oraşului şi pe întinderea pământului, tristă şi singură, numai ea, săraca. Şi ofta. Dar într-o noapte boala ei ciudată se dezlegă. Dintr-o sfârşeală, care nu-şi dădea seama dacă era leşin sau somn, o trezi târziu după miezul nopţii un fior. Adriana nu ştia ce este: să fi atins din greşeală cu piciorul bara patului şi răceala alamei să-i fi trecut pe trup ca o pânză de apă? Simţea cum se desprinde înăuntrul ei o linie rece şi cum se pierde treptat într-un clocot surd de căldură, cum se împotmoleşte această şuviţă de frig într-o dogoare de sânge şi cum fiinţa ei întreagă se mistuie ca într-o mare şi singură văpaie. Era o senzaţie de alunecare înceată. Nicio asprime în trupul acela destrămat. Simţea numai cum trăieşte fără dimensiuni, într-o aceeaşi carne blândă şi umedă, la fel de neprecisă pe pulpă, pe braţe, pe obraji, substanţă elastică şi moale, miez cald de pâine neîncepută, cartilaj crud de stridie palpitând într-un sânge care vrea să spargă şi nu poate. Ar fi vrut să strige. Nu de frică, dar i se părea că glasul ei tare ar fi fost acolo singura dovadă că trăieşte şi că, în efortul de a rosti un cuvânt, s-ar fi simţit întreagă cum se încordează şi cum se rupe din această agonie, în care avea conştiinţa neclară că se pierde. Ar fi strigat cu nădejdea de a se regăsi. Tăcu totuşi. Nu era capabilă de efort: ar fi istovit-o. Se lăsă prinsă mai departe în acea nesfârşită oboseală şi se sorti învinsă nenorocului ei. “Dacă mor?” O lacrimă tremură între gene. Gândul o revolta. Nu, nu trebuie să moară aici, singură, fără ştirea nimănui, nenorocită în nepăsarea nopţii, sfârşindu-se de o durere fără nume, simţind că se duce şi incapabilă totuşi să se împotrivească ceasului din urmă, măcar cu un strigăt, măcar cu un suspin. Îşi strânse pumnii – şi îi găsi. Fu întâia senzaţie fermă în acea pierdere, îi lipi de coapse şi îi apăsă băieţeşte în carne. Se afla, în sfârşit, mădular cu mădular, îşi refăcea corpul subţire între perne. Era o încordare cruntă, disperată, ce trebuia să-i înfrângă moleşeala, să-i descurce ţesuturile adormite, să-i biciuiască membrele paralizate. Se îndulci însă ceva în această rezistenţă şi trupul se rotunji ca sub povara unei greutăţi dinăuntru. Un alt val de moleşeală zvâcni undeva în sânge, într-o palpitare domoală, rugătoare. Trebuia să se frângă ceva acolo. Corpul tot se învolbura în acea dureroasă voluptate de carne rănită. Fata încercă slab o ultimă opintire. Apoi căzu moale între perne, depărtă leneşă picioarele, îşi lăsă capul pe piept şi oftă înfrântă de plăcere şi tristeţe. Simţi cald pe pulpe şi – depărtat, obscur – îşi aminti gustul sângelui.   CAPITOLUL II “Dar nu vezi că au înflorit salcâmii?”   Întâmplarea trecuse fără alte complicaţii sentimentale. Mama Adrianei avea pentru crizele sufleteşti ale fiicei ei aceeaşi înţelegere îngăduitoare şi oarecum neatentă, pe care cu douăzeci de ani în urmă o avusese pentru propriile ei tulburări şi taine: ştia că au să treacă. Dacă n-ar fi oprit-o un sentiment neobişnuit de jenă, i-ar fi spus foarte simplu fetei că supliciul acela fusese normal, că spaima are să treacă uşor, că toate acele deznădejdi inutile aveau să fie uitate şi că într-o bună zi are să plece şi ea din casa părintească, la braţul unui alt Iuliu Dunea şi are să râdă de toate acele prostii, dacă le va mai ţine minte. Prefera însă să treacă peste cele întâmplate şi să evite explicaţii greu de dat. Pentru ea, noua vârstă a Adrianei nu însemna decât o schimbare în igiena unui copil. Atât. La drept vorbind, avusese totuşi o clipă de emoţie. Gândul că în aceeaşi casă începe să trăiască încă o femeie şi că această femeie este propriul ei copil, trezea în sufletul ei împărţit între un început de gută, un bărbat bun şi o fată cuminte, ceva dintr-o veche cochetărie, care o făcea să simtă nedesluşit şi regretul tinereţii ce pleca pentru totdeauna şi orgoliul părintesc ai celei ce se ridica. În faţa patului Adrianei, Maria Dunea îşi aminti, ca la o margine de drum, tot ce fusese viaţa ei obscură de fiecare zi şi oftă încet. Iar Adriana din această tulburare a mamei şi din gravitatea cu care îi spusese să se odihnească, fiindcă trebuie să fie obosită (de unde ştia că are nevoie de odihnă?), păstră credinţa că în întâmplarea din noaptea trecută era un lucru tainic şi vinovat, un mister asemănător povestei unui unchi plecat de tânăr în America şi a cărui fotografie o ţineau în casă, fără ca vreodată să îndrăznească cineva să-i spună cu glas tare numele, de faţă cu ea. De aceea poate, seara când se culcă, strângându-se toată sub plapumă, avu senzaţia ascunsă că săvârşeşte un delict.   Câteva zile mai târziu Adriana se întorcea la şcoală. Nu era nici leneşă, nici alintată. Dar mama ei preferase să o ţină mai mult pe lângă casă, în timpul acelor zile dificile: cunoştea curiozitatea cu care fetele de vârsta Adrianei se adună prin colţuri să-şi spună cu voce joasă o mie de prostii pe care nu le înţeleg. Doamna Dunea nu iubea misterele. Domnul Dunea nici pe atât. O vreme fata fu ţinută în apropierea lor, acasă, la cinematograf, sau la plimbare. Vizitele prietenelor, rare dealtminteri, erau primite în prezenţa întâmplătoare dar infailibilă a unuia din părinţi. Cât priveşte învăţătura, nu era nicio primejdie. Câteva săptămâni de lipsă de la “Notre Dame d’Avignon”, şcoală de limbi moderne, pictură şi bune maniere, erau o pierdere reparabilă. Nici măcar premiul de la sfârşitul anului nu era în primejdie. Adriana nu primise regimul acesta cu prea multă părere de rău. Ceea ce se petrecea cu ea însăşi o interesa prea mult, ca să umble după o libertate cu care nu avea ce face. Glumele de la şcoală, rivalitatea sau prietenia colegelor, simpatia lui soeur Denise chiar – ce însemnau toate aceste lucruri, când ea se simţea gata să moară! Arunca asupra trecutului – trecutul ei de 15 ani, cu păpuşi, caiete şi fleacuri – o privire obosită ca a acelor oameni care se întorc după o mare nenorocire, într-un oraş vesel, luminat şi fără griji. Totuşi, în dimineaţa aceea, se ducea la şcoală cu bucurie. Nu era curioasă să vadă: aştepta să fie văzută. Căci ce puteau să-i spună ei fetele acelea care, toate la un loc, nu ştiau ce ştia ea? Poate Margareta… Ea a fost totdeauna mai ciudată decât celelalte… Sau poate nici ea… Adriana nu se opri cum obişnuia altădată, în faţa liceului de băieţi. Nu o mai interesa banda aceea de zănateci, care urlau şi se băteau, tocmai când se întorceau fetele de la şcoală, ca să-i vadă şi să-i admire poate. Câţiva paşi mai departe, un domn se înclină respectuos din pragul unei prăvălii, “Am onoarea, domnişoară Dunea.” Adriana roşi. În trecere, îşi privi în oglinda unei vitrine talia înălţată şi obrazul tras. Altădată, nu mai departe decât acum două luni, i s-ar fi spus “bună ziua, drăguţă”. Când intră în clasă, soeur Denise începuse lecţia. O întrerupse totuşi în cinstea ei, coborî de pe catedră, o mângâie pe păr şi o săruta. Era o răsplată, pe care tânăra călugăriţă o dădea numai la sfârşitul trimestrelor, elevelor celor mai bune. Toată clasa vui de surpriză şi invidie. Galbena Lucreţia Ginuleseu, preferata interimară a lui soeur Denise, în timpul cât lipsise Adriana, tremură de necaz. Ar fi roşit de mânie: pielea ei galbenă totdeauna nu-i permitea însă variaţii de culoare. Numai Adriana rămase insensibilă. Ea era deasupra acestor copilării şi, dacă demnitatea ei de convalescentă i-ar fi permis, ar fi surâs. În bancă răspunse entuziasmului Ceciliei Coteanu cu o strângere de mână obosită. Îşi scoase, cu mişcări încete, blocul, linia şi creionul, dezlipi o hârtie albă şi scrise pe marginea ei de sus, caligrafic, cu litere mari şi rare: Adriana Dunea, 8 aprilie. (Aprilie? Să nu fi înflorit încă salcâmii pe bulevard sau a trecut pe lângă ei, fără să-i vadă? E şi greu să observi toate lucrurile, când eşti atât de obosită. Nici pe domnul Popescu nu l-ar fi văzut, dacă nu i-ar fi strigat el: “Am onoarea, domnişoară Dunea!” Ce nostim era!) Din spate o colegă îi strecură o hârtie. Adriana citi: “Mi-a adus papa un jersey ca al tău, de la Bucureşti, lavabil şi cu dungi roşii. Să vezi ce drăguţ. Vii după-masă să-l vezi?“ Adriana ridică din umeri plictisită şi încercă să deseneze. — Ştii ce-a spus Gelu aseară? Că femeile sunt nişte năpârci şi că el… — Vă rog, Coteanu nu mă lasă să lucrez. Se făcu un moment de linişte. Adriana îşi pâra pe cea mai bună prietenă. Toate capetele se întoarseră surprinse spre banca ei. O rumoare de indignare şi satisfacţie urmă întâiului  moment de uluială: se dovedea deci inima neagră a unei premiante şi se despărţeau cele mai bune prietene din şcoală. Lucreţia Ginuleseu se miră cu glas tare: “Vai tu, ce scârboasă!” Soeur Denise preferă să nu audă nimic şi continuă să corecteze pe catedră un desen. Cecilia, după ce încercase câteva momente să-şi oprească lacrimile încruntându-se şi privind pe fereastră afară, izbucni în plâns, tocmai când calmul se restabilise în clasă. Plângea frumos şi fără zgomot, pentru plăcerea şi necazul ei. Iar Adriana, tristă şi ea, dar de o tristeţe superioară, continua să deseneze cu o convingere şi cu o atenţie atât de profunde, încât s-ar fi spus că pentru ea nici dimineaţa care năvălea pe fereastră şi punea mari pete de lumină pe podele, nici prezenţa ostilă a colegelor, nici plânsul Ceciliei şi nici propria ei fiinţă nu existau, ci numai linia neterminată pe care vârful creionului o urmărea pe hârtie… Totuşi Cecilia se apropie de ea în recreaţie. — Ce ai cu mine, Adriana? De ce eşti supărată? De ce eşti rea? Adriana zâmbi cu bunătate, se gândi puţin ca un om mare încurcat de întrebarea unui copil, căruia n-are cum să-i răspundă. — N-am nimic cu tine. Nu sunt supărată. Şi cred că nu sunt rea. Cecilia insistă. — Ce ştii tu? exclamă Adriana cu un gest vag. Ce ştii tu? Şi pentru că Cecilia rămânea mai departe tristă în faţa ei, pentru că ochii îi erau atât de rugători şi pentru că ea însăşi avea nevoie să spună cu glas tare tot ce se frământa în mintea ei de atâtea zile şi să arate măcar uneia din copilele, care alergau prosteşte prin curte, că viaţa e altceva decât un joc, că e ceva trist şi sfâşietor şi mare, un lucru pe care ea îl ştie, pentru că l-a simţit şi îl simte, pe câtă vreme ele nici nu-l bănuiesc. Adriana căută în amintire o vorbă, se uită împrejur cu băgare de seamă, ca şi cum de acolo, de la gratiile de fier, de la pietrele străzii, ar fi trebuit să afle ce să spună, ridică uşor capul şi, zărind o creangă ce se apleca albă peste poartă, prinse iluminată simbolul şi, pe de o parte convinsă că îşi dezvăluie astfel toată taina, iar pe de altă parte dezolată de a nu putea spune cu vorbe lămurite adevărul adevărat, strigă înăbuşit, cu o voce care cădea ca un om obosit lângă o poartă închisă: — Dar nu vezi, nu vezi că au înflorit salcâmii? Şi speriată de propriul ei glas, ruşinată de tot ce i se părea că mărturiseşte, fugi. Cecilia rămase locului, neînţelegând nimic. Un râs băieţesc izbucni deasupra ei. Era Margareta care, de la fereastra clasei, ascultase convorbirea celor două prietene. La amiază, Adriana plecă singură din clasă, după ce fetele se grăbiseră ca de obicei să alerge spre bulevard, de teamă să nu piardă trecerea liceenilor. Altădată îi plăcea şi ei jocul ăsta. Acum… Mergea liniştită, cu pasul şovăitor, cu privirea gravă. Se opri la colţ să respire adânc şi să privească. Bulevardul se deschidea larg purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un trotuar lat şi nepietruit cu două lungi şiruri de salcâmi, ce îşi uneau coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumină violentă a amiezii trecea filtrată, cuminţită. Aerul era înviorător. Dacă n-ar fi ştiut ea cât e de tristă viaţa, ar fi râs şi i-ar îi privit pe liceenii care treceau. Drept în faţa liceului, o ajunse din urmă Margareta şi o întrebă dacă o supără mergând cu ea spre casă. Adriana primi cu răceală. Câţiva băieţi care tocmai ieşiseră pe poarta liceului îşi scoaseră serioşi şepcile când ajunseră în dreptul celor două fete, dar îndată ce trecură în urma lor, izbucniră cu toţii în râs. De peste drum un băiat scurt şi gros, care observase scena, strigă: “Crailor!”. — Vai ce obraznic, Buţă ăsta, observă Margareta. — Dar cine ne-a salutat adineauri? se interesă Adriana, care nu se ştia cunoscută. — Cum, nu-i cunoşti? Alexandrescu, Proca, Victor Ioanid, Gelu. Nu-l cunoşti nici pe Buţă? Nici pe Gelu, vărul Ceciliei? — Nici. Adriana ar fi fost bucuroasă să afle care anume fusese Gelu, despre care Cecilia îi povestise mai de mult atâtea lucruri curioase, dar ar fi trebuit să se întoarcă şi să privească înapoi, ceea ce nu se cuvenea şi, gândindu-se bine, nici nu o prea interesa. Sunt atâtea lucruri mai grave în lume. Redeveni gânditoare şi merse tăcută lângă Margareta, care şi ea păstră o bucată de drum aceeaşi tăcere, deşi era vădit că vrea să spună ceva, numai că nu ştia cum să înceapă. Deodată se opri. — Adriana, ştii că şi pentru mine au înflorit salcâmii? Fu un moment de buimăceală, în care amândouă fetele nu ştiură ce să creadă, una neînţelegând de unde a putut fi aflat secretul ei, cealaltă întrebându-se dacă nu cumva se va fi înşelat asupra înţelesului vorbelor surprinse la şcoală. Până la urmă Adriana se dezmetici, — Nu?! — Ba da. Şi încă de mult, Înţelegea în fine singurătatea Margaretei, dispreţul cu care privea jocurile şi certurile lor, indiferenţa cu care pierduse iubirea lui soeur Denise, aerul ei mândru şi misterios, curajul cu care spunea anumite lucruri, cărţile pe care le citea sub bancă, poeziile pe care şi le recita ei însăşi [1], înţelegea mai ales privirea ei ciudată, de atâtea ori melancolică şi de atâtea ori sclipitoare, de atâtea ori disperată şi de atâtea ori bătătoare de joc. Ar fi vrut să-i sară de gât, să o sărute mult, mult de tot, să-şi ascundă faţa în şorţul ei şi să-i strige: “Margareta, tu eşti adevărata mea prietenă!” Dar erau pe bulevard. Băieţii treceau gălăgioşi pe lângă ele. Fetele se uitau curioase. Nu era aici locul unei asemenea confesiuni. Merseră de aceea mai departe, fără să-şi vorbească. Margareta mândră de succes. Adriana intimidată de veste, amândouă emoţionate, fericite. Pe pragul porţii, aştepta doamna Dunea şi le făcea de departe semn. — Vedeţi, v-am adus-o pe Adriana până acasă, ca să n-o mănânce lupii. — Eşti o fată bună, Margareta. Eram într-adevăr îngrijorată. Ştii, după gripa pe care a avut-o… Doamna Dunea regretă imediat acest exces de discreţie. Observase pe faţa fetelor un scurt surâs de înţelegere şi, privindu-le, îşi spuse că oricum sunt prea mari, ca să le păcălească cu întâia vorbă găsită. Îi fu foarte neplăcut să se vadă învinsă de tăcerea respectuoasă, dar nu mai puţin semnificativă a fetelor. Schimbă de aceea repede vorba, glumi puţin şi se duse să-şi vadă de treburi. Iar Margareta, înainte de a se despărţi de Adriana, îi ceru caietul ei de suveniruri şi scrise, cu o caligrafie de zile mari, această cugetare:   Tout est vain, tout est instable Dans ce monde et dans cette vie, Seule, ma chère, est désirable L’amitié de ton amie [2].   Citi cu glas tare şi semnă.   [1] În textul de bază: înşişi   [2] În van e totul, toate-s trecătoare, În viata asta si în lumea-ntreagă, Tu draga mea doreşte cu-nfocare Prietenia celei ce ţi-e dragă (fr.)            

Vreau sa citesc Accidentul al lui Mihael Sebastian dar fondul scrisului este intunecat si nu alb. Aproape imposibil de citit

  Rezolvat ! Poți descarca toată cartea de la atasamente...