Recent Posts
Posts
1.                                                         BRETTON       NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa. În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului. Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă. Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte. În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci. Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs. Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit. A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.” Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”. Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil. În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară. — Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici. Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal. — Acesta-i copilul? am întrebat eu. — Da, domnişoară. Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren. — Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva. Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton. — Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc. Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare. Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o: — Şi cum o cheamă pe micuţa mea? — Missy. — Dar pe lângă Missy? — Tăticul îi spune Polly. — Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine? — Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma. Şi clătină expresiv din cap. — Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el. — Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta? — Aşa cred. — Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav. Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse: — Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun. I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă: — N-am putea suna clopoţelul după Harriet? Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit. — Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu. Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta. — Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet. — Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine. Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul. — Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută. — Noapte bună, Polly, i-am spus eu. — Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon. O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară. Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce. — O să mă culc, fu răspunsul. — Ai să răceşti, Missy. A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze. Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme. Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare. — Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie. — De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy? — Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură. — Vrei ca eu să plec? — Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog. — Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata! — Trebuie înnodată altfel. Te rog. — Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea. — Asta în niciun caz. — De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata. — Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine. — Ce nostimă mai eşti! — Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă. — Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine? — Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg? — Te conduc eu în sufragerie, — Haide atunci. Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată. — O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia. — Fii un copil cuminte, Missy. — Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule! M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite. — Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet. Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere. Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă. — Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit. Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi. — Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.
CAPITOLUL I                 TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827. După cum ştii prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaş din comitatul X; şi, după dorinţa-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privinţă, întrucît ambiţia mă îndemna către ţeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putinţă pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiţia e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătăţirea situaţiei mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri şi, pînă şi pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase şi el, şi înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuinţele-mi deşarte, purtîndu-mi cinstit paşii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum şi de a face în aşa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoşeşti cel puţin la fel de înfloritoare cum le-am moştenit eu de la el. Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit şi harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societăţii; şi dacă îmi închin talentele cultivării proprietăţii mele şi propăşirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate şi cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, şi omenirea toată; aşadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului. Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puţin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă şi înnorată de pe la sfîrşitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuş, întrezărit prin fereastra salonaşului, a fost mai de folos pentru a mă înviora şi pentru a mă dojeni pentru ne­mulţumirile mele ingrate, decît toate cugetările înţe­lepte şi hotărîrile cuminţi pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci şi patru de ani — şi nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea. Şi totuşi, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curaţi şi surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — şi pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfăţişa dina­intea unei societăţi cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătăţii şi blîndeţii ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privinţe. Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetişcană drăguţă şi curăţică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deşi cam plinuţă, cu faţa rotundă, ca obrajii rumeni şi înfloritori, cu cîrlionţi bogaţi şi străluci­tori şi cu ochişori negri şi tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Ştiu că încă şi acum e o matroană destul de chipeşă şi, fără în­doială, cu nimic mai puţin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîţiva ani va deveni soţia unui om pe care nu-l cunoşteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — şi în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de şaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, şi era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiş­nuit de tare, mai era şi apărată de o tufă îmbelşugată de bucle scurte şi roşcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei. Intrînd împreună în salonaş, am găsit-o pe această distinsă doamnă aşezată în fotoliul ei de lîngă foc şi îm­pletind de zor, aşa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul şi făcuse focul, care-şi înălţa acum flăcările semeţe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharniţa şi cutia de ceai dintr-o despărţitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonaşul. — Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mişca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice şi a andrelelor strălucitoare. Aşa, acuma închideţi uşa şi apropiaţi-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceştile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneţi-mi ce-aţi făcut toată ziua; tare îmi place să ştiu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii. — Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăţ să meargă la pas — şi n-a fost deloc o treabă uşoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei mirişti de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Şi pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător şi de mare folos pentru a seca şi iriga lunca mereu supusă inundaţiilor. — Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut? — Am fugărit viezurele. Şi apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracţie, precum şi dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele şi cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenţie şi-i privea faţa — foarte animată în acele momente — cu o admiraţie maternă care mie mi se păru cam exagerată faţă de obiec­tul asupra căruia se revărsa. — Ar fi timpul să te mai ocupi şi de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­ţiunea lui mi-a permis să plasez şi eu un cuvînt. — Dar ce-aş putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toţi încît pînă la urmă să ziceţi mersi dacă scă­paţi de mine în orice condiţii. Mama îi mîngîie, cu blîndeţe, buclele scurte şi cam re­bele. Fergus mîrîi şi îşi luă un aer posomorît, după care ne aşezarăm cu toţii la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrşit ascultare repetatelor insistenţe ale Rosei. — Ei, acum, beţi-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Şi zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit şi tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward! — Mă rog, şi ce-i cu asta? — A, nimic! N-am să-ţi vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută şi amuzantă cînd e bine dispusă şi că n-aş avea nimic împotrivă să pot s-o numesc... — Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! şopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget. — Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtăşesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Ştiţi şi voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — şi... şi ce credeţi? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Şi noi care habar n-am avut! — Cu neputinţă! strigă mama. — Aiurea!!! ţipă Fergus. — Ba da, aşa e! E locuit de o doamnă singură! — Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină! — Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; şi locuieşte acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o serveşte, şi-atîta tot! — Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-şi o felie groasă de pîine şi ungînd-o cu unt. — Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi şi tu, mamă, nu-i aşa că e ciudat? — Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred! — Ba poţi foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a şi văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînţeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o şi pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viaţa ei. Se numeşte doamna Graham şi e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăzneţe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomaţia ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observaţie întîmplătoare ori cine ştie ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieţii ei, asupra situaţiei sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine ştie ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviinţă, şi se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine aţi venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă şi să-i ofere sfaturile şi păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ţinutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu şi-a făcut apariţia la biserică. Iar ea — adică Eliza — ţine morţiş să-l însoţească, şi cu siguranţă că va izbuti să smulgă cît de cît unele informaţii de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, ştii că Eliza nu dă greş ni­ciodată cînd îşi pune ceva în gînd. Şi, mămico, cred că şi noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îţi dai seama că e de datoria noastră. — Bineînţeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă! — Dar vă rog foarte mult să vă grăbiţi! Şi să nu ui­taţi cumva să-mi raportaţi cît zahăr îşi pune în ceai şi ce fel de boneţele şi şorţuleţe poartă şi toate celelalte amănunte, pentru că pur şi simplu nici nu ştiu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus. Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eşecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni şi nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt şi se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conştient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forţa irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă şi să ţîşnească din odaie înecîndu-se şi horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toţii ţipînd de-ţi lua urechile, din grădină. Cît despre mine, mi-era tare foame, aşa că m-am mul­ţumit să-mi iau în tăcere ceaiul, şunca şi pîinea pră­jită, în timp ce mama şi soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situaţia evidentă sau neevidentă şi istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma păţaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceaşca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conţinutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus. A doua zi maică-mea şi cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuşi, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăşi nu fusese cu nimic mai cîştigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reuşise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, şi avea un aer oarecum încăpăţînat, părea capabilă să cugete cu înţelep­ciune. Atîta doar că mama nu ştia unde putuse să-şi tră­iască viaţa această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaştere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înţelepciunea ca măcar să se ruşineze de ignoranţa ei. — La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu. — La treburile gospodăriei, şi la toate micile fineţuri culinare, şi altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informaţii utile, precum şi nişte reţete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viaţă atît de simplă şi de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanţă, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le ştie. Şi pe urmă, chiar dacă acum eşti singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată şi probabil — aş putea spune mai degrabă cu siguranţă — te vei mărita din nou.” „În privinţa asta vă înşelaţi, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeţie; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­rienţă mult mai mare de viaţă. — Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-şi sfîrşească zilele în singurătate şi să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să ţină prea multă vreme. — Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Şi pe urmă e şi extraordinar de drăguţă — aş zice chiar de o frumuseţe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi şi tu, Gilbert; ai să zici că e perfecţiunea întruchipată, deşi ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea şi Eliza Millward. — Păi bine, îmi pot foarte uşor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu şi mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenţii de per­fecţiune; dar pe de altă parte, susţin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrşire, ar fi mai puţin interesantă. — Şi atunci tu îi preferi defectele faţă de perfecţiu­nile altora, nu? — Chiar aşa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun. — Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbeşti! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise mama ridicîndu-se şi părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecţiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăşi alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfăţişarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă şi mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate şi precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenţie, n-aş izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aş strădui. A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului şi va veni la bi­serică. Mărturisesc că şi eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparţinînd conacului Wildfell, unde pernele şi tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieşite de soare — nu mai fuseseră călcate şi nici reînnoite de atîţia ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Faţa ei era întoarsă spre mine şi avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a ţintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfăşurat în zulufi lungi şi mătăsoşi — o coafură cam neobişnuită pe vremea aceea, deşi întotdea­una avea ceva graţios şi venea bine; obrajii ei erau fru­moşi, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecaţi asupra cărţii de rugăciuni, erau ascunşi de pleoapele lăsate şi de genele lungi şi negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive şi cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecţie tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supţi şi ochii puţin duşi în fundul capului, iar buzele, deşi de o formă rafinată, erau cam prea subţiri, cam prea strîmte şi păreau să trădeze (sau cel puţin aşa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă. Aşadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aş prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”. Tocmai atunci s-a întîmplat să-şi ridice ochii şi mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul şi ea s-a aplecat din nou asupra cărţii, dar cu o expresie greu de definit, de dispreţ calm, care pe mine m-a scos pur şi simplu din sărite. „Mă socoate un căţeluş obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-şi schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privinţă.” Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaş de rugăciune şi că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situaţiei. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toţi cei care nu se uitau în cărţile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama şi sora mea, precum şi doamna Wilson cu fiica ei. Şi pînă şi Eliza Miliward trăgea, şi­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiţă, a roşit şi şi-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-şi recapete înfăţişarea serioasă. Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenţia asupra greşelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frăţior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior şi amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieşit din biserică. Şi acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ţi spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunţică şi cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, şi ea ştia acest lucru, deşi nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct şi nici nu aveam intenţia precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susţinea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetişcană ştearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea şi pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat şi durdulie, feţişoara îi era cît un pumn, şi cam la fel de rotunjoară ca şi a surorii mele, cu care semăna oarecum şi la ten — cu toate că al ei era mai delicat şi nu chiar aşa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic şi trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracţie a Elizei — cel puţin în ceea ce priveşte aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi şi înguşti cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aş zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularităţi deodată. Glasul îi era blînd şi copilăros, pasul uşor şi moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuţă drăguţă şi jucăuşă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era şmecheră şi obrăznicuţă, o dată sfi­oasă şi prefăcută, aşa cum îi dicta caracterul ei dulce. Sora ei, Mary, era cu cîţiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă şi mult mai masivă şi mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniştită şi înţeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate şi apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera şi roaba familiei. Se bucura de încrederea şi preţuirea tatălui ei, de dragostea şi simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor şi săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită şi nebăgată în seamă de toţi ceilalţi oameni. Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt şi grav, care-şi punea pălăria cu borul lat în aşa fel încît îi acoperea faţa lătăreaţă, pătrată şi cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, îşi strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmţi de călărie cît şi în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăţi şi deprins să-şi respecte obiceiurile, lipsit de îngăduinţă faţă de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acţiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste şi oricine nu le împărtăşeşte trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare. În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reuşit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deşi avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte şi adeseori ne certase cu asprime pentru greşelile şi poznele noastre tinereşti. Şi, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinţii noştri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui şi să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fost Ce face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putinţă — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică şi la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ţinem minte. Uneori vrednicul domn îi reproşa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei şi în sprijinul acestei afirmaţii făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David şi Avesalom, lucru care o amăra cumplit; şi oricît de mult îl respecta ea şi oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuşi: — Ce n-aş da să aibă şi el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea şi el ce înseamnă să ai de strunit doi băieţi. Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula şi se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase şi să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Şi nimeni nu-şi amintea să-l fi auzind vreodată ţinînd o predică înainte de a fi înghi­ţit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni şi cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privinţa mîncării şi băuturii deşi nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît dispreţuia din inimă ceaiul şi alte asemenea licori apoase, ţinînd în schimb mult mai mult la băuturile de malţ, la ouăle cu şuncă, la afumături şi alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune şi sănătoase pentru toată lumea şi le recomanda cu în­credere chiar şi celor mai firavi convalescenţi sau bolnavi de stomac, cărora în caz că reţetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datoreşte lip­sei lor de perseverenţă. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asiguraţi că toate acestea nu sînt decît închipuiri. Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, şi apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson şi de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, aşa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la ţară, şi Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrăţişa apoi cariera preoţească. Sora lor, Jane, era o domnişoară cu multe însuşiri frumoase şi cu mai multă ambiţie. Conform propriei ei dorinţe, primise o educaţie corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala şi lustrul se lipi­seră bine de ea şi fata învăţase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial şi se putea lăuda că are mai multe deprinderi şi însu­şiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era şi considerată o frumuseţe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere şi pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era năltuţă şi foarte sub­ţirică şi avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roşu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos şi de luminos, iar căpşorul cu o bărbie micuţă şi delicată era aşezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subţiri şi roşii, ochii căprui, limpezi, ageri şi pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o fiinţă total lipsită de poezie şi de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulţi peţitori şi adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreţ pe toţi; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălţimea gusturilor ei rafinate şi numai un bogătaş ar fi putut să-i satisfacă ambiţiile nemăsurate. Un gentleman exista, şi în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenţii, iar lumea şoptea ici şi colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele şi averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălăşluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern şi mai confortabil din parohia înve­cinată. Şi acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele faţă de tine. Dacă îţi convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, şi am să-ţi trimit şi restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ţi umfli punga cu nişte monezi atît de greoaie şi de neplăcute la înfăţişare, — atunci iarăşi te rog să mi-o spui şi am să-ţi iert lipsa de gust şi cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine. Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.        
Rezumat – Jane Eyre este o copilă orfană crescută din obligaţie de către o mătuşă, doamna Reed. O servitoare, pe nume Bessie, este singura persoană din anturajul lui Jane care o tratează cu blândeţe, îi spune poveşti seara sau îi cântă. Într‑o zi, ca pedeapsă pentru că s‑a bătut cu vărul ei, agasantul John Reed, mătuşa o închide în camera roşie, cea în care murise unchiul ei. În timp ce era prizonieră aici, Jane, crezând că vede fantoma unchiului începe să ţipe şi în cele din urmă leşină. Când îşi revine, lângă ea se află Bessie şi gentilul farmacist, domnul Lloyd. Spre încântarea lui Jane, şi susţinut de vărul ei, domnul Lloyd propune ca micuţa să fie trimisă la şcoală în altă parte. Odată ajunsă la şcoala Lowood, Jane îşi dă seama că viaţa ei aici este departe de a fi una de vis. Directorul şcolii, domnul Brocklehurst este un om rău, abuziv şi ipocrit. El predică o doctrină a sărăciei şi privaţiunii în faţa elevilor săi, în timp ce, cu fondurile primite pentru şcoală asigură un stil de viaţă îndestulat pentru propria familie. La Lowood, Jane se împrieteneşte cu o tânără, Helen Bums, a cărei atitudine puternică şi în acelaşi timp voinţă ce putea merge până la sacrificiu vizavi de lipsurile din şcoală o ajută, dar o şi nemulţumeşte pe Jane. O epidemie masivă de tifos pune stăpânire pe internat, în urma căreia Helen îşi pierde viaţa. Această epidemie este cauza pentru care domnul Lowood este nevoit să plece de la conducerea şcolii, el fiind înlocuit cu persoane mai înţelegătoare, fapt ce‑i îmbunătăţeşte considerabil viaţa lui Jane. Ea va mai petrece 8 ani la şcoală, 6 ani ca elevă şi încă 2 ani ca profesoară. După aceşti ultimi doi ani, Jane, devenind independentă pentru că avea 18 ani, realizează că vrea mai mult de la viaţă şi acceptă o poziţie de guvernantă la conacul Thomfield, unde se ocupă de o fetiţă franţuzoaică orfană plină de energie pe nume Adele. Menajera conacului, doamna Fairfax este cea care conduce treburile. Angajatorul lui Jane la Thomfield, domnul Edward Rochester, este un om puţin atrăgător, misterios, pătimaş, dar foarte cult şi cam cu 20 de ani mai în vârstă. Cu toate astea în sufletul ei începe să încolţească o dragoste secretă. Într‑o seară ea îl salvează pe Rochester dintr‑un incendiu care, pretinde el, izbucnise din vina unei servitoare bete, Grace Poole. Dar pentru că aceasta continua să lucreze aici, Jane ajunge la concluzia că nu i se spusese adevărul. Casa o captiva, dar o şi intriga, mai ales că la etajul al treilea se petrecea ceva ciudat, iar Jane nu avea voie să meargă acolo. Conştientă că situaţia socială este o barieră în calea dragostei pe care o nutreşte pentru Edward, Jane este deznădăjduită atunci când Rochester aduce acasă o femeie frumoasă, dar vicioasă – Blanche Ingram. Jane se aşteaptă ca el să o ceară în căsătorie pe Blanche, dar spre marea ei surprindere, cererea îi este adresată ei. Uluită, acceptă propunerea. Ziua nunţii soseşte şi, în timp ce Jane şi domnul Rochester se pregătesc să facă schimbul de jurăminte, Richard Mason vine şi dă în vileag faptul că Rochester avea deja o soţie. Mason se prezintă ca fiind fratele soţiei lui Rochester, Bertha Mason. Acesta declară că Bertha se căsătorise cu Rochester pe când el se afla în Jamaica şi că ea este încă în viaţă. Rochester nu contestă cele spuse de domnul Mason şi îi explică lui Jane că Bertha este o femeie nebună, din coloniile engleze, fiind ţinută în taină la castel pentru a nu fi închisă într‑un ospiciu. La întoarcerea la conac toţi sunt martori la manifestările de nebunie ale Berthei care aleargă în toate direcţiile în patru labe, mârâind ca un animal. Rochester recunoaşte că Bertha era cauza incendiului care izbucnise la conac, precum şi a altor episoade ce fuseseră puse în sarcina servitoarei Grace Poole pe care o plătea ca să aibă grijă de ea. Dându‑şi seama că era imposibil să rămână alături de Rochester, Jane fuge de la conac. Sleită de puteri şi bolnavă, ajunge la familia Rivers cu care se înrudea. Cei trei fraţi – Diana, Mary şi preotul misionar John o îngrijesc atent şi cu multă căldură. John îi găseşte lui Jane o slujbă la o şcoală de caritate în Morton. Într‑o zi, spre surprinderea ei îi mărturiseşte că unchiul ei, John Eyre, i‑a lăsat moştenire o sumă mare de bani: 20.000 de lire, iar Jane se hotărăşte imediat să împartă banii cu verii ei. John decide să călătorească în India ca misionar, şi îi propune lui Jane să îl însoţească, dar nu oricum, ci ca soţie a lui. Jane este de acord să plece în India, însă refuză căsătoria pentru că nu îl iubea. John o presează să se răzgândească şi Jane este aproape să cedeze. Dragostea faţă de Rochester o macină. Într‑o noapte are impresia că aude vocea lui Rochester că o cheamă Şi îşi dă seama că nu‑l poate abandona pe bărbatul pe care îl iubea cu adevărat. Jane se întoarce la Thomfield şi află că respectivul conac a ars din temelii, focul fiind pus de Bertha Mason, care şi‑a pierdut viaţa în incendiu. Rochester a reuşit să salveze servitorii, dar şi‑a pierdut vederea şi o mână. Jane pleacă apoi spre noua reşedinţă a lui Edward, Femdean, unde acesta trăieşte alături de doi servitori, John şi Mary. Capitolul 1 La Femdean, Rochester şi Jane îşi reconstruiesc relaţia şi curând se şi căsătoresc. În finalul poveştii sale, Jane scrie că este căsătorită de 10 ani cu Edward şi că se bucură de armonie în viaţa lor. După doi ani, Rochester îşi recapătă vederea la un ochi şi este capabil să îşi zărească primul copil. Cum altfel ar putea să înceapă povestea unei căsnicii şi a personajelor din ea, dacă nu în punctul de pornire? Biserica era goală şi tăcută, cu excepţia preotului, lângă care stătea diaconul. Solemni şi pioşi, nu ne‑au răspuns la zâmbete, în timp ce Edward şi cu mine ne apropiam de altar. Clericul ne‑a întrebat: — Sunteţi perechea care urmează să se cunune în dimineaţa asta? — Da, a răspuns Edward, noi suntem. De la locul său de onoare, aflat cu un cap mai sus de Edward şi mine, preotul a oficiat ceremonia. După ce ne‑a explicat scopul căsniciei şi a întrebat dacă există vreun impediment în calea ei, a făcut o pauză, privind sever spre ochii lipsiţi de vedere ai lui Edward. — O iei pe această femeie ca soţie legiuită? — Da. După rostirea acestor cuvinte, pe chipul lui se citi uşurarea. Viitorul meu soţ îmi aştepta cu nerăbdare legământul. — Jane Eyre? Îl iei pe acest bărbat ca soţ legiuit? — Da, am răspuns, cu un uşor zâmbet spre paroh. Mi‑am privit noul soţ, punându‑i pe faţă mâinile tremurătoare, şi i‑am călăuzit gura spre a mea. După un sărut scurt şi tandru, ne‑am despărţit. Edward îmi luă mâna,” mulţumi clericului cu o înclinare a capului şi mă urmă demn prin scurtul naos al bisericii. Cu inimile uşoare, am ieşit în lumina curată a soarelui de dimineaţă. Când am trecut de colţul clădirii, razele ce străluceau de deasupra orizontului m‑au orbit. Edward se opri şi mă strânse la piept. Silueta lui îmi umbrea faţa, iar pantofii mei aproape se desprinseră de iarba înrourată. Inima lui Edward îmi bubuia la ureche, în timp ce el mă ţinea în braţe. — Jane. Lumina ochilor mei! Mireasa mea înfloritoare, aş dori atât de mult să te sărut din nou... Faţa mi se încălzi, când i‑am văzut gura căutând‑o pe a mea. Ardeam de nerăbdare ca buzele să ni se întâlnească, şi în timp ce eu mă temeam să nu‑i produc vreo durere, îmbrăţişarea lui Edward mă ameninţa cu o intensitate de care aflasem cât era de capabil, dar până acum n‑o înţelesesem niciodată. Îmi dădu drumul şi‑mi mângâie obrazul şi buza de jos cu degetul mare. — Jane, trebuie să am grijă cu tine. Acum, că eşti soţia mea, îmi poţi porunci să plec şi mă voi supune, dar numai pentru o clipă. Tu eşti tovarăşa mea de suflet şi vom depinde unul de altul în toate privinţele! De‑acum, vei sta cu mine. Da, Jane? — Trebuie. Am renunţat rapid la tonul stoic, când am văzut expresia abătută pe care o adusese pe chipul iubitului meu. Era insuportabil să privesc aceaşi faţă pe care mi se ceruse s‑o examinez prima oară când îl găsisem pe Edward, singur, cu câteva zile în urmă, privind fără vedere împrejurimile de pe treptele Conacului Femdean. În seara întoarcerii mele la el, stătea cu ochii spre coroanele copacilor, fără să ştie nici de prezenţa mea, nici că venisem cu gândul de a‑i rămâne alături în orişice împrejurare. Ca mireasă a lui, refuzam să‑i mai aduc vreodată pe chip cea mai mică umbră de singurătate. L-am cuprins cu braţele pe după talie şi, când am ridicat faţa spre figura lui, i‑am văzut o lucire umedă în ochiul mai puţin vătămat, tocmai când o absorbeau genele lui negre. Un surâs nesigur apăru pe gura cândva austeră, în timp ce‑i şopteam: — Iubitul meu, sunt mireasa ta, cea mai bună confidentă, îngrijitoarea ta, şi n‑am să te părăsesc niciodată, atâta vreme cât ai suflare în plămâni ca să mă chemi lângă tine. Oftând, Edward mi se alătură: — Eşti o minune. Uneori, în prezenţa ta, mă simt din nou întreg. — Recunoşti deja că ai nevoie de mine. Sunt în avantaj. Edward se încruntă în glumă, ridicând din umăr. — Aha, rolul de soţie nu se află dincolo de imaginaţia ta, teamă mi‑e. Voi fi atent la farmecele tale, vrăjitoareo! Am râs, şi vă pot spune că era un râs de soi nou. Simţeam în mine o căldură dulce, care se întindea din creştetul capului cuprins de furnicături până‑n vârfurile picioarelor, şi am presupus că niciodată nu voi mai redeveni Jane cea veche. Doamna Rochester. Ce ciudat şi atrăgător îmi sunau acele cuvinte! Eram în acelaşi timp recunoscătoare şi uluită că întreaga ceremonie se terminase atât de repede, iar viitorul meu era complet schimbat. Eram pur şi simplu cea mai mulţumită tânără mireasă din Anglia, în acea zi de iunie. În zilele dinaintea nunţii, m‑am gândit cum îşi achitase Edward datoria pentru a‑mi fi înşelat firea încrezătoare, îmi era greu să‑i îndur pierderea unui ochi şi orbirea celuilalt, în vreme ce mutilarea mâinii stângi era de asemenea foarte tristă. Fostele diversiuni ale acceselor lui de poftă şi lăcomie erau înlocuite de regretul sincer al soţului meu reformat. Furia, durerea şi umilinţa dragului meu Edward aveau să se calmeze curând, cu ajutorul atenţiei mele mărinimoase, consideraţiei pasionale şi companiei zilnice. Avea să redevină acelaşi stăpân de fortăreaţă Pe care ajunsesem să‑l stimez şi să‑l ador. Fără niciun balamuc secret pe care să‑l ascundă, se putea dezvălui pe deplin ca un om plin de empatie şi compasiune. Edward Rochester nu mai era soţul Berthei Mason – epava de la Thomfield Hali. Fusese eliberat din rolul de pion într‑o intrigă a poftei şi a lăcomiei instigată de tatăl şi fratele lui. Îl păcăliseră să se însoare cu o frumuseţe morbidă dintr‑o familie cu antecedente de nebunie. Prima doamnă Rochester nu‑şi mai putea ispiti soţul să uite de firea lui sinceră şi cinstită, credincioasă şi filantropică, îşi nimicise prezenţa de torţionară tăcută cu mâna ei, prin propria ei voinţă, în focul care devorase Thomfield Hali. După nuntă, m‑am rugat la porţile bisericii să‑şi găsească în cer un loc potrivit şi mântuirea sufletului. Vai, alte amintiri hidoase nu mai existau pentru o zi atât de fericită! Revin adesea la amintirea primului nostru drum cu trăsura, ca soţ şi soţie: ne‑am urcat în mica noastră cabrioletă, iar eu am mânat iapa castanie înapoi la Conacul Femdean. Edward m‑a cuprins cu braţul de talie şi a spus: — Janet. Când ajungem acasă, aş dori să le dai asta lui Mary şi John, pentru bunătatea cu care m‑au slujit. Am luat din mâna lui o hârtie de cinci lire sterline, vârând‑o în buzunarul rochiei. Eram mulţumită să văd că firea mea generoasă influenţa deja tendinţa spre meschinărie a omului de lângă mine, când de la ceremonia nupţială nu trecuseră decât zece minute! — Îţi mulţumesc, domnişoară Eyre... Scuză‑mi greşeala! Ar trebui să‑ţi spun doamnă Edward Fairfax Rochester. Te‑ai obişnuit deja cu acest nume? Aţi exersat în secret semnătura? Tânjesc să‑ţi văd faţa de mireasă. Domnul Rochester întinse mâna teafără, iar eu i‑am condus‑o la bărbia mea, pe care o ciupi uşurel. Îmi scăpă un chicotit şăgalnic, iar Edward zâmbi ca un copil care descoperă ascunzătoarea unei făpturi de poveste. — Ah, ce bine e! Aerul este curat şi înviorător. Chiar şi atât de devreme, dimineaţa, briza e suportabilă, şi simt cum inima mi se eliberează din lanţurile cele vechi. Jane, vrei să‑mi mai vorbeşti? Mă agăţ de vocea aceea sigură şi puternică. La ce te gândeşti? Te implor, insistă Edward, prinzându‑mă de mijloc ca să mă tragă spre el. — Domnule Rochester! Încerc să ajungem cu bine acasă! Te rog, dă‑mi drumul! m‑am ferit eu, ca în joacă. Dar, la drept vorbind, mâna lui care‑mi stăruia pe trup începea să‑mi stârnească simţurile şi abia dacă‑mi dădea puţină siguranţă faptul că nu putea să‑mi vadă zâmbetul. Edward îşi retrase mâna, şi i‑am simţit profund lipsa, dar mă temeam să i‑o cer înapoi, ca să nu mă ia drept vicleană sau prea nerăbdătoare. — Ar trebui să‑mi măsor cuvintele înainte de a fi rostite. Însă mă enervezi aşa de tare, Edward... Da, sunt în delir de bucurie. Fac mari eforturi ca să‑mi păstrez calmul. În visele mele, când eram la şcoala sătească din Morton, îmi imaginam că eram sincer împreună, în hoinărelile mele nocturne. Visele erau singura mea alinare. De fapt, căutam instrucţiuni, dar soţul meu nu mi le oferea. Actul fizic al consumării mariajului nu mă îmspăimânta, tocmai, dar mă intimida. Nu ştiam dacă aveam să mă desfăt în torentul de emoţii şi senzaţii. Cea mai profundă întrebare era: cum să‑mi mulţumesc soţul? Necunoscând îndatoririle unei mirese şi neavând cui pune întrebări, plănuiam să‑mi folosesc instinctele ca pe o hartă, pe parcursul activităţilor din seara care urma. Edward rămăsese tăcut şi părea cufundat adânc în visare. Mi‑am simţit inima tresărind, ca şi cum ar fi lovit‑o un stol de săgeţi. Ce mărturisisem? Mă întrebam dacă soţul meu, atât de cunoscător în cele lumeşti, îmi putea înţelege inocenţa; era aşa de departe de o asemenea situaţie... Am început să turui, comentând peisajele. — Ferigile par să prospere în vremea asta blândă, de vară. Copacii de pe plajă freamătă într‑o briză uşoară, iar merii au coroanele în floare. E o zi mai frumoasă decât sperasem. Nu‑mi pot imagina un cer mai eteric, mai frumos. Inspiră aerul curat! Lumea se trezeşte la viaţă! Am aruncat o privire spre Edward şi am văzut că părea amuzat de exuberanţa mea prefăcută. Recunosc, firea lui misterioasă îmi incita intelectul, şi am încercat să‑i ghicesc gândurile, dar degeaba. Edward era de nepătruns. Nu comentă decât că mă considera cam vivace, la care n‑am avut niciun răspuns. Am mers în tăcere câteva minute, înainte de a apărea la vedere amfiteatrul de copaci care ascundea Conacul Femdean. Soarele strălucea la jumătatea drumului spre zenit, luminând colinele joase din spatele clădirii. Eram vrăjită de strălucirea priveliştii, care‑mi părea atât de primitoare şi fascinantă. Era ca o veche grădină a plăcerilor, pregătită pentru desfătarea aparte şi încântarea omenească a stăpânului şi a stăpânei. Deşi pustiu şi neîngrijit, Conacul Femdean era pentru mine ca un palat. Iapa ne duse printre stâlpii de granit ai porţii înguste de fier, apoi pe drumul plin de bălării şi hurducături, pentru a opri pe aleea cu pietriş, lângă uşa din faţă. Niciun servitor nu se zărea, când am coborât din vehicul. — Jane, te rog să‑mi îndeplineşti cererea de a le da lui Mary şi John darul nostru. Dacă vrei, acum poţi să le spui că ne‑am căsătorit. Eu aş prefera să mă retrag în camera mea, ca să mă odihnesc. Sunt obosit. Pilot ne întâmpină cu un lătrat de bun‑venit şi, în timp ce bătrânul animal venea în goană spre cabrioletă, l‑am ajutat pe Edward să coboare. Mângâie câinele, care ne urmă în casă. Odată ajunşi în lumina vie a holului îngust aflat în mijlocul clădirii, soţul meu mă sărută pe frunte şi‑i făcu semn lui Pilot să‑l însoţească. Luând‑o la stânga, Edward îşi găsi pe pipăite drumul până la scara cu balustradă din lemn de cireş şi urcă treptele late, acoperite de un covor, spre odăile noastre de la etaj. Ajunsă în bucătărie, le‑am spus lui Mary şi John despre căsătoria cu stăpânul lor. Mary rămase mută câteva momente, cu polonicul deasupra puiului pus la fript, i‑am adresat o privire serioasă, dându‑i de înţeles că spusesem adevărul. Atunci dădu din cap, cu un zâmbet scurt, şi mă felicită înainte de a‑şi relua lucrul, încă destul de uimită. John puse jos cuţitele pe care le ascuţea. Destul de zguduit, se uită după mine în timp ce ieşeam din bucătărie, lăsându‑i în mână hârtia de cinci lire sterline. Trebuie să dezvălui, dragă cititorule, că am stat singură câteva momente înainte de a căuta îmbrăţişarea celui drag mie. Mângâindu‑mi micul colier de perle de la gât, primit în dar de la domnul Rochester cu câtva timp în urmă, înainte de prima noastră nuntă nedusă până la capăt, m‑am privit întrebător în oglindă. Mă schimbasem? Mi se părea că avusese loc o transformare. După ce mi‑am scos boneta de pai, mi‑am netezit părul negru, privind drept în ochii unei tinere mirese. — Eşti doamna Rochester! i‑am şoptit femeii din oglindă, scundă şi luminoasă la faţă – şi, îndrăznesc să spun, fermecătoare. O, ce mai întorsătură a evenimentelor, să mă văd pe mine însămi într‑un asemenea fel! Eram sigură pe mine, în timp ce mă pregăteam să mă duc la Edward cu o întreagă bogăţie de dragoste şi pasiune pe care eram gata s‑o împart cu el. În acel moment, deznădejdea era ultima dintre stările mele. Aveam deplină încredere că‑l puteam mulţumi pe Edward în felul meu – simplu, calm, iubitor şi cu multă imaginaţie. În timp ce priveam cum mi se aprindeau bujorii din obraji, l‑am auzit pe Edward strigând: — Unde eşti, Jane? Pe‑aproape? M-a frapat nerăbdarea din tonul lui poruncitor. Ca să nu‑l mai pun la încercare, m‑am înclinat spre mireasa din oglindă, spunându‑i cu voce tare: — Du‑te la soţul tău! Te cheamă! Apoi, am străbătut covorul de culoarea boabelor de muştar de pe scară şi coridor, pe lângă două uşi, spre camera unde urma să locuiesc împreună cu Edward Rochester. Stătea tolănit în faţa unui foc mic şi vioi. Vatra era foarte aproape de el, iar lângă fotoliul masiv se afla altul, mai mic, tapiţat cu creton roz pal, numai bun pentru mine. Între ele era pusă o măsuţă ovală, de marmură, decorată cu o mică vază de porţelan. Din ea se aplecau precar câteva margarete. Lângă peretele din fund al camerei, un pat de mahon masiv, cu baldachin, două dulapuri şi o oglindă de toaletă înaltă, în ramă de stejar. De‑o parte şi de alta a celor două ferestre mici se găseau masa de toaletă şi un birou pentru scris. Covorul era cafeniu‑închis şi uzat. Patul, cu perdele de damasc carmin, părea aproape negru în umbra din acea porţiune, unde soarele amiezii nu putea ajunge prin ferestre. Perdelele ascundeau aşternutul fin, cu perne numeroase, în care mă desfătasem cu o seară înainte, pregătindu‑mă pentru noaptea nunţii. Când auzi uşa închizându‑se, Edward întinse mâna spre mine. — Micuţa mea mireasă? Vino la mine. Vreau să te cuprind într‑o îmbrăţişare atât de strânsă, încât să te simţi adorată pentru o mie de ani! — Te vei sătura de mine mult mai devreme, domnule, am replicat. Nu‑s un sfinx. Exagerările lui Edward mă ispiteau să‑l tachinez. Era jocul nostru. M-am oprit la o lungime de braţ, privind cum mintea lui suplă folosea arta persuasiunii. — Acum îmi dau seama că‑nu sunt decât o necesitate suplimentară a existenţei, am declarat. Într‑o lună, ai să te obişnuieşti cu mine. — Nu m‑aş sătura niciodată de Janet a mea. De vin mă satur vreodată? Mă satur de savoarea unei mese bune? Refuz desfătarea unui pat moale, la sfârşitul zilei? Într‑adevăr, Edward ştia să fie convingător. Am mai făcut doi paşi, oprindu‑mă în spatele fotoliului său. Mi‑am trecut cu multă plăcere degetele prin părul lui ondulat, negru ca pana corbului, încercând zadarnic să i‑l netezesc. Cât mai adoram atingerea lui mătătoasă, în contrast cu textura aspră a obrajilor! Degetele mele stăruiră în coama aceea deasă. — Drăcoaică mică! Jane, înţelege că pentru mine nu eşti o nimica toată! Vino şi aşază‑te pe genunchii mei. Vrăjeşte‑mă. Azi vei reuşi. Edward îşi ridică mâna, o prinse pe a mea şi mă conduse prin jurul fotoliului. Curând, m‑am găsit într‑o îmbrăţişare profundă. Bucuroasă cum eram de a fi lângă omul pe care‑l iubeam cel mai mult pe lume, mă surprindea totuşi intensitatea propriei mele reacţii. Braţul soţului meu pe după mijloc, precum şi mâna lui schilodită, atingându‑mi spatele, mă readuseră la realitate, l‑am simţit muşchii braţelor fremătând. Timpul încetinise, ca şi cum n‑ar fi avut niciun motiv să se grăbească. Eram conştient de fiecare oftat dintre noi, de ridicările şi coborârile pieptului său. Chipul i se îmblânzi, când îmi mângâie umărul cu obrazul. M-am desprins din strânsoare, pentru a‑i săruta fruntea nedumerită. — Mi‑e cam sete. Nu cred c‑am băut un strop de apă, toată dimineaţa. Pot să‑ţi aduc şi ţie ceva de la bucătărie, Edward? Edward se gândi un moment, apoi îşi lăsă braţele să cadă, după ce încercase zadarnic să mă reţină. — Adu nişte vin. E timpul să închinăm paharele. N-am avut o masă de nuntă aşa cum se cuvine. Grăbeşte‑te, n‑am să te aştept mult. Trecând peste dorinţa lui, am răspuns: — Diseară, vom lua o cină în doi, ca de obicei, iar atunci vom şi închina. Dacă vrei o petrecere, se poate aranja, dar cine să vină? am încheiat, atingând clanţa uşii. — Adevărat. Tocmai asta e. O asemenea sărbătoare e numai pentru mireasă şi mire. Îmi simţea nervozitatea şi, în timp ce ieşeam pe uşă, strigă după mine: — Jane, nu‑ţi fie frică. N-ai de ce să te temi de mine. — Revin imediat, Edward. Am închis uşa, stând un moment pe coridor, înainte de a porni grăbită spre bucătărie. Nu mi‑era cu adevărat teamă de el, ci numai de propriile mele fantezii şi accese ale imaginaţiei nepuse la încercare. Necunoscutul îmi complica reacţiile faţă de soţul meu şi de mine însămi. Cu siguranţă, detaliile complicate ale dragostei fizice mi‑erau necunoscute. Îmi aminteam şuşotelile colegelor mele de la Lowod. Mai târziu, ca profesoară, confiscam desenele obscene cu cupluri împerechindu‑se. În nopţile petrecute departe de Edward, vreme de aproape un an, jinduisem după momentele petrecute singură cu el şi‑mi regretam fuga de la Thomfield Hali, sanctuarul iubitului meu. Mă atrăgea ideea patului său comod şi a sărutărilor tandre, în nopţile mele de singurătate. Oare realitatea dorinţelor mele stârnite de vanitate avea să fie greu de îndurat? În drum spre bucătărie, mi‑am privit vinovată imaginea în oglindă. Hotărârea de a fi cât mai însufleţită în noaptea nunţii se risipise. Capitolul 2 Stăteam aşezată lângă Edward, în faţa ferestrei deschise a dormitorului, după ce mâncaserăm la cină pui fript cu cartofi. Sorbeam fiecare din câte un pahar de porto, iar eu simţeam cu seninătate cum ziua făcea loc nopţii, cu mica ei orchestră de stele. Marginea apuseană a cerului plutea peste sărutarea trandafirie a soarelui, în timp ce roua începea să îmbroboneze plaja însetată şi castanii din jurul moşiei. Restul cerului era scăldat în tonuri vineţii. Niciun nor singuratic nu păta orizontul. Câteva ciocârlii veniră pentru câteva momente dinspre cuiburi, ca să agite miresmele de iasomie şi pelin. Îmi aminteam de noaptea petrecută sub castanul porcesc, când Edward şi cu mine ne lăsaserăm dorinţele să se dezvăluie. Apusul soarelui era un simbol fericit. Lui Edward îi plăcea felul amănunţit cum descriam cerul. Eram sigură că vocea mea suna la fel de aerian ca filamentele ultimelor raze de soare. Sub efectul alcoolului, limba mi se desferecase şi nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să cânt şi să dansez! Străduindu‑mă să rămân cuviincioasă, m‑am ridicat în picioare, l‑am luat pe Edward de mână şi am întrebat: — Domnule Rochester? Eşti foarte tăcut în seara asta. Ţi‑e somn? Vorbesc prea mult, poate? Soarele încă nu s‑a dus prea departe de Anglia, şi mă tem c‑am zărit mai mult de trei căscături pe faţa dumitale, de când a strâns Mary masa, după cină! Ca un spiriduş, am strâns mâna lui Edward într‑a mea, ca să‑i zoresc o reacţie. Încă nesigură de felul potrivit în care o femeie trebuie să i se adreseze soţului ei, continuam să joc rolul guvernantei naive care încearcă să smulgă o vorbă de la stăpânul ei. Spre uimirea mea, spiritul dejoacă se întoarse împotrivă‑mi, soţul meu fiind cel care mă păcălea. — Aha! Vasăzică, eşti nerăbdătoare să mă vezi în pat? Fetişcanele se grăbesc adesea, când le‑o ia la goană curiozitatea faţă de sexul masculin. Gentlemanul superior este acela care ştie cum să savureze momentul şi să lase situaţiile să ia fiinţă de la sine. Vrei să mă grăbeşti, Jane? — Mă superi! Voi învăţa vreodată să te întrec? Te voi surprinde vreodată, pe tine şi firea ta veselă? Mi‑am retras mâna dintr‑a lui şi m‑am aşezat, netezindu‑mi cutele rochiei de mireasă din mătase albă, după care am băut ultimul strop de licoare purpurie din pahar. În mod remarcabil, Edward îmi simţi dispoziţia şi mă bătu pe umăr, ca şi cum aş fi fost un copil nebunatic căruia i‑a fost descoperit şiretlicul. Şi când mă gândesc că încă nici nu‑mi începusem jocurile cu Edward! Continua să mă bată pe braţ. Senzaţia mătăsii pe pielea mea era delicioasă. M-am liniştit numaidecât. — Mireasa mea, de ce eşti capricioasă în seara asta? mă întrebă el. Unde e micuţa mea prietenă care răspândeşte în jur o vrajă misterioasă? Aha, aşa da...! Da, ţine‑mă de mână. Ce ţeapănă e mâna ta! Jane, m‑ai calificat ca pe o brută? N-am să te capturez, pisicuţa mea. Tridentul l‑am dăruit unui duşman. Refuz riscul de a‑ţi răscoli firea nedeprinsă. Căci cum altfel poate fi această noapte, decât tinerească şi luminoasă precum cei nouăsprezece ani ai tăi neîntinaţi? Niciodată nu voi privi lumea atât de sublim cum o faci tu, Jane. După o tăcere prelungită, Edward îşi retrase mâna dintr‑a mea. — Îmi amintesc aerul altei lumi plutind în jurul tău, şi tenul tău palid, când ne‑am întâlnit prima oară, pe un drum albit de chiciură. Ochii aceia, pe care mai pot să‑i contemplu şi acum, în minte, proclamau că înţeleg mecanismele gândirii şi spiritului omenesc. Ai întrecut în isteţime un bărbat aproape de două ori mai în vârstă decât tine, şi n‑ai şovăit când se străduia să te şocheze. Am fost eu vreodată un asemenea om? Până şi un suflet distrus şi tulburat ca al meu şi‑a putut găsi mângâierea şi recunoaşterea în templul tău. Afirm că ai arăta cu degetul un şarlatan înainte ca nătărăul s‑o ştie el însuşi! Mai ţii minte când mă costumasem în ghicitoare şi încercam să te atrag într‑o cursă, în timpul jocurilor de salon, cu luni în urmă la Thomfield Hali? Mi‑a fost imposibil să te fac să te trădezi. Pe seama domnişoarelor Ingram şi Eshton, tu erai singurul motiv al farsei. M-ai lăsat uimit şi impresionat. Am întins o mână spre Edward, dar înainte ca vârfurile degetelor mele să‑i simtă pielea caldă, îmi spuse: — Să nu rămâi o taină pentru mine. Secretele prosperă în întunecime, iar dispreţul îţi va fura orice ofrandă de dragoste cinstită. Numai de n‑ar mai fi orori de ascuns, ca să fiu întru totul liber... Te ador, Jane. Îmi luă mâna ridicată sfios, ducându‑mi degetele la buze pentru a‑l săruta pe fiecare, încet şi blând. Analizam situaţia şi înţelegeam că n‑avea să‑mi răscolească spiritul în noaptea aceea. Urma să fie atent cu mine. — Îţi pot simţi iubirea în degete, în înşişi atomii cărnii tale. A apus soarele? Edward vorbea încet, ca în transă, când continuă: — E răcoare în odaie şi pot distinge o lumină, deşi slabă. Când întorc capul la stânga, desluşesc lucirea roşiatică a unei lumânări. În timp ce vorbea, îmi ţinea degetul mic lipit de buze. Mâna mi se relaxă, savurând senzaţia. Era foarte intimă, şi abia în acel moment adevăratul sens al acelui gest se făcu cunoscut trupului meu. Aveam să mă schimb pentru totdeauna, foarte curând. Mâna îi tresări, apoi o lăsă pe a mea, pentru a pune încă o întrebare: — Jane. E întuneric? Îmi mai torni, te rog, un pahar de porto? Mă ia cu frig. Era posibil ca noaptea aceea să‑i trezească şi lui aşteptări neliniştite? Teoria mă bucura: nu eram singura cuprinsă de temeri! M-am ridicat de pe scaun, răspunzând: — Da, s‑a întunecat. Privindu‑mi soţul aşezat, am văzut că se încrunta, masându‑şi tâmpla, l‑am ocolit picioarele întinse, pentru a mă duce să iau carafa. — Ridică paharul, te rog. Uite, jumătate... încă nu ştiu dacă sforăi, şi am aflat de la verişoarele mele, Diana şi Mary, că tatăl lor sforăia dacă bea prea mult înainte de a se retrage în camera lui. Paharul se ridică agil spre gura lui Edward, care înghiţi lichidul dintr‑o sorbitură. — Nu mi s‑a spus nicicând că aş sforăi. Nimeni nu s‑a plâns vreodată de obiceiurile mele nocturne. Îmi întinse paharul, iar eu l‑am pus pe masa din spatele meu. Apoi, Edward continuă: — Şi domnul Rivers al tău? Beai şi împreună cu el, în serile de vară? Mi‑ai spus că te vizita destul de des în căsuţa ta de profesoară din Morton, alungându‑ţi junghiurile singurătăţii. — Nu, St. John nu bea niciodată în prezenţa mea, Edward. — Deci, un sfânt în toate privinţele vieţii? Iar ţie ţi‑era ruşine că mă cunoscuseşi – pe mine, un om cu atâtea obiceiuri rele? Îşi încrucişă braţele la piept, ridicând chipul spre mine, în aşteptare. — Într‑adevăr, St. John îmi risipea însingurarea cu unele ocazii, şi purtam conversaţii interesante, până s‑a hotărât să mă cucerească. M-am întrebat cum avea să reacţioneze Edward la o declaraţie atât de îndrăzneaţă. Tăcu un moment, apoi mormăi ceva în sinea lui, înainte de a‑şi îndrepta degetul spre mine: — Ce mărturisire! Tonul tău e ironic. Mă cutremur la gândul că te‑arfi putut ispiti să nu te mai întorci niciodată la mine. Înclină capul, şi am văzut că era nefericit. — Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Toate astea au încetat să mai existe acum câteva zile. Ideea unui rival încă‑ţi mai roade pielea? Singura legătură este aceea de iubire filială. De ce să‑l aducem pe vărul meu, sau pe alţii, în odaia noastră de culcare? N-ai spus că asta e o sărbătoare numai a noastră? Reţin acest legământ şi voi risca tunetele tale, în noaptea asta şi‑n altele. Hai să nu ne interesăm despre nopţile din vremea când eram despărţiţi. Dacă vreau să aflu cum îţi petreceai nopţile înainte de a mă cunoaşte pe mine, am să te întreb. Te voi interoga cu înverşunare, dacă de‑asta este nevoie, dar te rog să nu‑mi pui la încercare tendinţele geloase. Mă răneşte dureros, şi nu vreau să ştiu cum te‑au satisfăcut alte femei. N-am nici‑o speranţă! Imaginaţia mea nu mă poate duce prea departe, iar gândurile mi se risipesc când mă mângâi tu. Din păcate, dacă în noaptea asta cineva e pătruns de îndoială, eu voi fi aceea! Am păşit peste picioarele lui Edward, iar poala rochiei mi se agăţă din neatenţie de vârful ghetei lui. Am tras cu putere. Când rochia mi se desprinse, am căzut în fotoliul meu. Eram în pragul lacrimilor şi mă bucuram că nu putea să‑mi vadă furia din ochi. — Jane! Nu plânge în seara asta. N-am împărţit patul cu nimeni, înaintea ta. Erau halucinaţii. Vălul frumuseţii lor fizice nu era mai real pentru mine decât un duh. M-am culcat cu altele, dar nu din dragoste. Am un spirit firav. Există momente când sunt convins că mă găseşti respingător şi ofensiv. Mă tem de consecinţele pasiunii mele pentru tine, şi mă întreb ce te‑ndeamnă să‑mi răspunzi cu aceeaşi afecţiune, iartă‑mă. Iartă‑mi felul cum singur mă dispreţuiesc. Caut mereu motive de a fi atât de fericit să te am aici, cu mine, ca îngrijitoare, ca micuţă prietenă, ca mireasă. Uită‑te la expresia mea. Sunt sincer. Am încercat să clădesc o punte între deznădejdile noastre separate. Îngenunchind, mi‑am rezemat de genunchiul lui Edward ţeasta care‑mi pulsa dureros. — Băutura ta e prea tare pentru o novice ca mine. Ţinându‑l de mână, mi‑am frecat obrazul de nodurile degetelor lui. — Ce‑a fost, a fost! Amândoi suntem atât de plini de speranţe şi îndoieli, încât nimic altceva din tot ce zicem n‑ar trebui să conteze. N-am să te fac răspunzător pentru mila de tine însuţi, dacă nici tu nu mă pedepseşti pentru a mea. Edward, iubirea mea, legătura noastră e de nedesfăcut. Ne aparţinem unul altuia şi nici‑o fiară sau muritor n‑o să ne dezbine vreodată. Edward îşi întoarse mâna, pentru a‑mi cuprinde obrazul în palmă. Căldura pielii lui mă linişti, în timp ce vedeam cum pe chipul lui dur şi colţuros apărea expresia unui admirator plin de adoraţie. Pieptul îmi palpită, ajungând să cunosc rolul de a fi o fiinţă adorată şi râvnită. Era o fantezie care mă făcea să mă minunez. În ochiul orb al lui Edward se citea compasiunea – şi, dincolo de ea, o expresie aparte, pe care nu apucasem s‑o observ înainte. Atingea în carnea mea o coardă cu care intra în rezonanţă. Simţeam furnicături pe piele, iar pulsul mi se accelera. Am rămas în genunchi, privind cum gura lui Edward înainta spre a mea. Niciodată nu fusese mai îmbietor. Închizând ochii, i‑am simţit buzele pline pe frunte şi pe obraji. După cum sanctuarul gurii lui mă ispitea, uimirea îmi creştea tot mai mult. M-am lăsat în voia simţurilor bogate ale dorinţei. Era ca şi cum aş fi fost cu adevărat la fel de originară precum Eva, iar Edward mă însoţea ca Adam. Mă simţeam cu totul ciudat. Cine este această Jane Rochester? N-o cunosc. Acum un an, era o fată speriată şi uitată de toţi, izgonită din faţa altarului de către convenţii şi de Legea lui Dumnezeu. Aproape pe dată, părea să fie o femeie făcută să fie iubită de singura persoană care‑i ţinea captive inima şi mintea. Iubitul meu mă săruta senzual, răscolindu‑mi cu degetele părul despletit şi încurcat. O, în acele momente, simţurile îmi zburau spre înălţimi stelare. Da, vedeam stelele cerului, iar destinul mi‑era confirmat. Da. Da. Eram legănată în timp ce soţul meu îmi săruta faţa, gâtul, umerii şi părul, dornic şi sincer. Cu cruzime, o senzaţie spectrală mă cuprinse, răpindu‑mi răsuflarea. Am îndurat să fiu ridicată de Edward pe coapsele lui. Eram devorată, consumată. Nu găseam niciun sprijin, şi mă temeam să nu leşin. Am încercat s‑o pun pe Jane Eyre în rând cu noua doamnă Rochester. Constatam că mireasa din mine era o făptură plină de viaţă şi pasiune, dar în acelaşi timp eram complet nepregătită să mă las în voia acestei noi versiuni a mea, să‑mi croiesc drum spre o sferă străină de carnea şi sufletul meu. M-am lăsat pe spate, zguduită şi năucită, desprinzându‑mi gura de a lui Edward. El mă ţinea de păr şi încercă să‑mi apropie iar gura de a lui, dar am făcut un efort să rămân la distanţă. Mi‑am rezemat spatele de braţul fotoliului, acoperindu‑mi faţa cu mâinile. — Edward! E prea mult... Eram în acelaşi timp ruşinată şi excitată, prinsă între a‑mi urma pasiunile şi a fugi de ele. Cum puteam încerca să pun o înţelegere între neştiinţa mea despre ale dragostei şi toate cunoştinţele lui Edward? Oare acest contrast avea să transforme prima noastră împreunare într‑o farsă? Poate urma să găsesc repulsive artele erotice, şi nu puteam fi nesinceră, spunând că tânjeam după atenţiile partenerului meu. I-am privit chipul şi n‑am văzut nici‑o urmă de dispreţ sau reproş frustrat, numai o afecţiune deschisă. În faţa mea se afla un om care aştepta să‑şi consume căsnicia în fapt. Firea sa blândă şi altruistă fu aceea care mă îndemnă să mă las cu totul în voia lui. Mi‑am îndreptat spinarea şi mi‑am aranjat rochia, încă dorind să arăt prezentabil în faţa lui Edward, deşi ştiam că nu putea să mă vadă, cu ochiul lui omenesc. — Micuţa mea dragă, cunosc foarte bine făptura care‑mi stă pe genunchi, şi mirosul tău. Nu seamănă cu nici‑o aromă pe care natura să mi‑o mai fi dăruit până acum. Uite... Şi‑mi făcu semn să mă apropii iar de el, cu chipul marcat de îngrijorare. În loc de a mă supune, i‑am cerut: — Edward, iubire, cred că ne vom simţi mai comod în pat. E târziu, iar soarele a apus, punând capăt acestei zile deosebite. Să te ajut să mergi la pat, iar apoi voi închide fereastra. — Ce schimbătoare eşti... Eşti prea delicată. — Sunt destinsă, Edward. Zâmbi şi, ridicându‑se, mă luă de mână, pentru a mă urma fidel spre pat, unde am dat perdeaua la o parte, iar Edward se aşeză pe cuvertura matlasată. — Vocea ta spune că eşti puternică. Pe mine nu mă duci. — Gata, Edward, stai jos. Uite‑ţi cămaşa de noapte. Mă întorc într‑un minut. M-a frapat să constat cât de calmă mi‑era vocea: stăpânită şi ordonată. Am aruncat o privire spre Edward: pe buze îi plutea un zâmbet amuzat. Repede, am închis fereastra şi am tras jaluzelele peste cerul senin şi aproape întunecat. Mă simţeam plină de viaţă şi hotărâre. O clipă, am reflectat la noaptea aceea din urmă cu luni de zile, când Edward avusese nevoie de ajutorul meu, ca guvernantă angajată, pentru a‑l îngriji pe Richard Mason. Bertha îşi zgâriase şi‑şi muşcase fratele, când acesta încercase s‑o îmbrăţişeze. Domnul Mason nu ştia că orice comunicare cu ea devenise imposibilă. Şi noaptea asta dădea o senzaţie precară, dar din alte motive. Cu mult mai utile pentru mine însămi, îndatoririle căsniciei puteau deveni nişte munci plăcute. Eram de folos, şi o simţeam până‑n măduva oaselor. M-am aplecat şi am luat o lampă de pe masă, ca s‑o aduc mai aproape de pat. În timp ce mergeam spre Edward, umbra lui neagră se unduia pe pereţii din jur. Îşi scoase vesta de catifea verde şi cămaşa albă, pielea lui dezgolită părând vulnerabilă în contrast cu stacojiul perdelelor ce‑i înconjurau. Sub ochii mei, soţul meu devenea peste măsură de uman. Am pus lampa pe o măsuţă joasă şi am venit spre pat. Edward nu ştia că mă apropiasem. — Jane? Ce faci? Nu aud nici‑o mişcare. Gheata lui se mută din loc, când întinse o mână să mă caute. Înălţimea lui era fascinantă, iar de aproape ştiam că era puternic şi viguros, chiar şi cu toate vătămările pe care le suferise. — Aştept să te retragi, ca să pot stinge lampa, i‑am răspuns. Pot să te ajut? am continuat, scoţându‑mi rochia şi începând s‑o aranjez în dulap. — N-ai să faci una ca asta. Încă mai pot să‑mi port singur de grijă, în multe privinţe. Nu e nevoie să mă cocoloşeşti ca pe un copil găsit, nevestico. Şi termină dezbrăcatul, în timp ce eu mă duceam în cealaltă parte a patului. — Doamna Rochester face atât de puţin zgomot, încât mă întreb dacă nu cumva împart odaia cu doppelganger‑ul tău, aşa cum mi s‑a întâmplat de‑atâtea ori, în nopţile când nu ştiam unde erai. Mi‑am dat seama că încerca să facă o farsă, căci zâmbea când se urcă în pat, vârându‑se sub pătură. Am stins lumina. De câteva ore, în aer plutea fumul înţepător al ţigărilor de foi, şi când am tras perdelele groase în jurul patului, mi‑am imaginat că ne aflam într‑o grotă. Mirosul de fum era acoperit de aroma iasomiei. Pe parcursul după‑amiezii şi al serii, când stătuserăm lângă fereastra deschisă, se impregnase în aşternut. Mireasma naturală îmi calma nervii întinşi la limită, în timp ce aşteptam instrucţiunile. După câteva momente de prudenţă, Edward începu: — N-am avut niciodată relaţii de tip tradiţional. Tu şi cu mine am comunicat întotdeauna la un nivel personal mai rar, Jane. — Da, am şoptit. — Îţi voi spune deschis la ce să te aştepţi în noaptea asta. O anume măsură de senzaţii brutale, animalice, dar egalate de plăceri delicioase. Totuşi, sunt de părere că ocazia unei nunţi trebuie să fie pecetluită prin consumul trupesc. Înţelegi? — Da, Edward. Nu ştiu de vreun alt obicei. Din nou, vorbisem atât de încet, încât mă întrebam cum putea să‑mi audă vocea. — Ce‑a fost asta? mă tachina Edward. S-a strecurat în cameră o boare de vânt! Mă irita faptul de a fi împunsă în asemenea momente, şi am răspuns mai aspru: — Dacă am stabilit să ne purtăm neconvenţional, voi vorbi deschis. Sunt deschisă la toate instrucţiunile tale. Nu ştiu dacă muşc sau nu, dar mă poţi pune la încercare! E bine aşa, sau atitudinea mea de fată simplă te va face să râzi în hohote, pentru a încerca din nou în altă noapte? — Draga mea dragă, dă‑mi mâna. Degetele lui Edward mă atinseră pe cot, şi am tresărit din tot trupul. Era rândul meu să râd. — O, Doamne! Năzuroasă mai sunt în noaptea asta! Uite mâna mea. Mi‑o simţeam uşoară dar în siguranţă, şi am oftat. Lăsându‑mi-o într‑a lui, m‑am întors pe o parte, cu faţa spre el. Chiar şi în întuneric, căutam să‑i disting conturul şi trăsăturile; erau singurele lucruri care mă mai ţineau legată de lumea reală. Am întins mâna dreaptă, căutându‑l prin spaţiul patului. Degetele mele îi găsiră gura, şi mă muşcă în joacă. Mâna lui mutilată se lăsă pe talia mea, şi în timp ce mă trăgea spre el am înţeles că între noi nu mai rămăsese nici‑o distanţă. Tovarăşul meu de viaţă şi de pat se opri o clipă, apoi îmi şopti la ureche: — Visele sunt minunate, atât de dulci şi nereţinute – dar asta de‑acum şi de aici este realitatea. Mai târziu, în noaptea aceea, am visat plaje luminoase, cu pietriş alb, soare cald, vânt vesel şi, în chip ciudat, nestemate. Mergeam pe ţărmul unei insuliţe şi, în loc de scoici, pe jos erau rubine, diamante şi smaralde răscolite de valuri. Am adunat destule ca să‑mi umplu un şorţ mare, şi în timp ce stăteam aşezată la umbra unui palmier mă minunam de frumuseţea lor. Le ţineam în poală şi, cu toate că erau grele, nu voiam să le arunc. Mi‑am privit faţa în oglinda unui rubin şi am văzut că era strălucitoare şi plină .
CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos
CAPITOLUL II   Furgoanele   Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe. Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur. De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone. Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt. — Domnul Moore este acasă, vă rog? — Da, domnule, dar nu înăuntru. — Nu înăuntru! Atunci unde este? — La fabrică, în birou. În clipa aceea una din uşile roşii se deschise. — Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie. Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră. Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise. — Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe? — Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone. — A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul  Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru. Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii. Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului. — Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră. — E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă. — O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore? — Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt? — Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha! — Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta. — Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi? Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse: — Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet. — Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două? — Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui. — Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore? — În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting? Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea. — Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are. — Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele? — Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare. — Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi. — Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i? — Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare. — Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi? — Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi  cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă. — Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe. — Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i? — Aşa-i, răspunse Moore, absent. Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul. — Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi? Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc. — Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă. — Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare. — Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea. — Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic. — Aţi trecut pe lângă Casa roşie? — Da. — Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’. — Şi chiar credeţi că există o primejdie — Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele. — Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale. — Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice. — Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa? — Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile. Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte. — Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte. — Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele. Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale. — Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate. — Nu, vai de mine! replică Malone. Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap. — Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec? — N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu. — Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele? — Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă. Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă. — Tu eşti, Sarah? — Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog? — Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce. Se întoarse. — V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura. — Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu? — Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata? — Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate. Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă. Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire. Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard  Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur. Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor. La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare. În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze. Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă. „Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului. Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai  detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său. De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână. — Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul. Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei: — Hei, Joe Scott! Toate bune? Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns. — Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui. Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare: — Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat. Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite. — Joe Scott! Niciun Joe Scott nu răspunse. — Murgatroyd! Pighills! Sykes! Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite. Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau? Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând. Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul: „Devolui de la Hollow’s Miln“. Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa: „Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“ „Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“ După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse: — Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada. Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.   Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos. — Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii? — Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor. —La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor? — Furgoanele au sosit acasă acum un ceas. — Atunci toate-s bune. Ce mai vrei? — Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.   Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus. — Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap. — A mâncat un cotlet de berbec. — Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste. — Mai rămâne cineva cu mine? — Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut? Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.