Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

Partea întâi FANDORIN       CAPITOLUL UNU,   în care verigile întâmplărilor se împletesc într-un lanţ al sorţii   Imediat ce trenul de dimineaţă care venea de la Petersburg, abia ieşit din rotocoalele fumului de locomotivă, se opri în gara Nikolaievsk, iar însoţitorii de vagoane lăsară în jos scăriţele şi dădură onorul, din vagonul de clasa întâi sări pe peron un tânăr ce avea o înfăţişare cu totul şi cu totul deosebită. Părea coborât din paginile unei reviste pariziene de prezentare a modei pentru sezonul de vară al anului 1882: purta costum de şantung de culoarea nisipului, pălărie italiană de paie cu boruri mari, pantofi cu vârful ascuţit, jambiere albe cu butoni din argint, iar în mână ţinea un baston elegant, cu măciulia de asemenea din argint. Dar nu atât hainele pasagerului, foarte elegante de altfel, îţi atrăgeau pe dată atenţia, cât mai ales înfăţişarea lui impozantă, s-ar putea spune chiar impresionantă. Tânărul era înalt, zvelt, chipeş, bine făcut, privea lumea cu ochi albaştri şi i se potriveau de minune mustăţile subţiri, răsucite, iar părul lui negru, pieptănat cu grijă, te intriga cu o sclipire argintie la tâmple. Hamalii i-au descărcat destul de repede bagajele, bagaje ce merită si ele o descriere aparte. În afară de valize şi genţi de voiaj, pe peron au mai fost puse o bicicletă pliantă, nişte haltere şi câteva legături cu cărţi în diferite limbi. Ultimul ieşit din vagon a fost un asiatic scund, cu picioare strâmbe, cu trăsături aspre şi plin de importanţă. Era îmbrăcat într-o livrea verde care nu  se  asorta  deloc  cu  sandalele  de  lemn,  cu  barete,  şi  cu   evantaiul înflorat din hârtie care i se bălăngănea la gât, atârnat de un şnur de mătase. Piticania ţinea în mâini o oală emailată, cu cinci colţuri, în care creştea un arţar micuţ, adus parcă în gara moscovită direct din regatul liliputanilor. Aruncând o privire peste clădirile mohorâte ale gării, tânărul inspiră adânc, cu o emoţie greu de înţeles, aerul plin de fum şi şopti: "Doamne, Dumnezeule, şase ani". Dar nu i s-a permis să se lase prea mult pradă amintirilor. Asupra pasagerilor coborâţi din trenul sosit din capitală se năpustiră vizitiii, cei mai mulţi dintre ei angajaţi ai hotelurilor moscovite. În luptă pentru frumosul bărbat brunet, ce se arăta a fi un client de zile mari, intrară patru dintre ei, cei mai  aprigi, de la Metropol, Loskutnaia, Dresda şi Dusseau. Poftiţi la Metropol! exclamă primul, e cel mai nou hotel, cu adevărate tradiţii europene! Iar pentru chinezul dumneavoastră avem, chiar lângă camera în care veţi locui, o debara! Nu este c-chinez, ci japonez, explică tânărul, dând la iveală că era puţin gângav, şi aş dori să fie cazat împreună cu mine. Al doilea birjar îşi împinse rivalul cu umărul: Poate binevoiţi să veniţi la noi, la Loskutnaia! Dacă închiriaţi o cameră de la cinci ruble în sus, vă ducem gratis. Ajungem cât ai clipi din ochi. Am stat cândva la Loskutnaia, spuse tânărul, bun hotel. Ce-ţi trebuie, boierule, muşuroiul ăla de furnici? intră al treilea în luptă. La noi la Dresda e linişte şi ferestrele dau direct în Tverskaia, spre casa guvernatorului. Pasagerul deveni curios. Adevărat? E foarte comod. Eu chiar voi lucra pentru Excelenţa Sa. Cred că…   Eh, domnule! exclamă ultimul dintre vizitii, un tânăr cochet, îmbrăcat cu o vestă de culoarea zmeurei. Era pieptănat cu cărare, iar părul îi lucea ca o oglindă lustruită. La  Dusseau  au  stat  cei  mai  mari  scriitori,  Dostoievski, contele Tolstoi şi chiar Krestovski însuşi. Intuiţia sa de psiholog îl ajută să-şi convingă clientul. Tânărul exclamă surprins: Însuşi contele Tolstoi? Cum să nu? Când vine la Moscova, trage la noi imediat. Birjarul înşfăcă două valize şi se răsti la japonez: Mişcă. Hai, mişcă, urmează-mă. Dusseau, zici? Dusseau să fie, dădu din umeri tânărul, fără să ştie că această decizie era prima verigă din lanţul fatal al evenimentelor ce aveau să urmeze. Ah, Masa, cât de mult s-a schimbat Moscova! tot repeta el în japoneză, fără să-şi poată găsi locul pe bancheta din piele a trăsurii. E de nerecunoscut! Drumurile sunt toate pavate, nu ca la Tokio. Şi câtă lume bună! Ia uite tramvaiul acela cu cai, cu imperială, şi o doamnă la etajul de sus! Înainte, doamnelor nu le era permis să urce acolo. Era indecent. De ce, domnule? întrebă Masa, al cărui nume complet era Masahiro Sibata. Cum adică, de ce? Pentru ca pasagerii de jos să nu se uite pe furiş la doamnele care urcă scările. Astea sunt prostii de-ale europenilor, mormăi Masa dând din umeri. Eu atât vă spun: când ajungem la hotel, ar trebui să chemăm cât mai repede o curtezană. Şi să fie neapărat dintre cele de lux. Iar pentru mine putem chema şi una de calitatea a treia. Aici sunt multe femei frumoase. Înalte, cu forme, mult mai frumoase decât japonezele.

„Leviatan ne trimite la epoca cerebrala a romanului poliţist… Spiritul atotputernic al civilizaţiei, care azi ne stârneşte nostalgia, pulsează aici chiar şi în prezenta crimei.” (The New York Times)   „Salturile în timp, schimbările de ton şi de stil narativ sunt dublate perfect de erudiţia autorului. Un roman poliţist ca o croaziera de lux.” (Entertainment Weekly) „Akunin il cunoaşte prefect pe Arthur Conan Doyle şi Fandorin al sau se lansează în minunate observaţii de natura holmesiana.” (Time)       Extrase din documentele aflate în mapa neagră a comisarului Gauche. PROCES-VERBAL privind examinarea locului crimelor săvârşite în seara zilei de 15 martie 1878, în casa lordului Littleby de pe rue de Grenelle (al şaptelea arondisment, Paris) [Fragment] Din cauze neelucidate, întreg personalul de serviciu se afla în oficiu, încăpere situată la parterul imobilului, în stânga vestibulului (camera 3, schema 1). Dispunerea exactă a cadavrelor este indicată pe schema 4, şi anume: Nr. 1 – cadavrul majordomului Étienne Delarue, 48 de ani; Nr. 2 – cadavrul menajerei Laura Bernard, 54 de ani; Nr. 3 – cadavrul lacheului personal al proprietarului casei, Marcel Prout, 28 de ani; Nr. 4 – cadavrul fiului majordomului, Luc Delarue, 11 ani; Nr. 5 – cadavrul cameristei Arlette Foche, 19 ani; Nr. 6 – cadavrul nepoatei menajerei, Anne-Marie Bernard, 6 ani; Nr. 7 – cadavrul paznicului Jean Lassage, 42 de ani; Lassage a murit la spitalul Saint-Lazare, în dimineaţa zilei de 16 martie, fără a-şi fi recăpătat cunoştinţa; Nr. 8 – cadavrul paznicului Patrick Trois-Bras, 29 de ani; Nr. 9 – cadavrul portarului Jean Carpentier, 40 de ani. Trupurile indicate cu nr. 1-6 sunt dispuse în poziţie şezând, în jurul mesei mari din bucătărie, şi anume: nr. 1-3 sunt încremenite cu capul culcat pe braţele încrucişate, nr. 4 are mâinile aşezate sub obraz, nr. 5 este sprijinit de speteaza scaunului, iar nr. 6 stă pe genunchii nr. 2. Chipurile nr. 1-6 sunt calme, fără cel mai mic semn de spaimă sau chin. În acelaşi timp, nr. 7-9, după cum arată şi schema, zac pe podea ceva mai departe de scaune. Nr. 7 ţine în mână un fluier, însă niciunul dintre vecini nu a auzit sunet de fluier seara trecută. Pe feţele nr. 8 şi 9 e întipărită o expresie de groază sau, în orice caz, de extremă uimire (fotografiile ne parvin mâine dimineaţă). Semne de împotrivire – absente. De asemenea, la o rapidă examinare a cadavrelor nu s-au descoperit vătămări corporale. Cauza deceselor nu poate fi stabilită decât după efectuarea autopsiilor. Luând în considerare gradul de instalare a stării de rigor mortis, maâtre Bernhem, specialist în medicină legală, a stabilit că decesele au survenit în momente diferite, între orele 10 ale serii (nr. 6) şi 6 ale dimineţii, iar nr. 7, după cum s-a raportat, a murit mai târziu, la spital. Înainte de a afla rezultatele expertizei medicale, îndrăznesc să presupun că toate victimele au fost expuse acţiunii unei otrăvi foarte puternice, cu efect narcotic rapid, intervalul de timp în care inima a încetat să bată depinzând fie de doza administrată, fie de vigoarea fizică a fiecărei victime. Uşa de la intrarea în imobil era închisă, dar nu şi încuiată. Totuşi, la fereastra serei (punctul 8, schema 1) sunt prezente semne clare de intrare prin efracţie: geamul este spart, iar sub fereastră, pe fâşia îngustă de pământ afânat, se distinge o vagă urmă de gheată bărbătească cu talpa de 26 de centimetri, cu vârf ascuţit şi toc cu blacheuri (vor fi prezentate fotografii). Criminalul a pătruns probabil în casă prin grădină, asta după ce toţi servitorii fuseseră otrăviţi şi îşi pierduseră cunoştinţa – altminteri aceştia ar fi auzit, fără îndoială, zgomotul sticlei sparte. În acelaşi timp, este de neînţeles de ce făptaşul, odată servitorii neutralizaţi, trebuia să se furişeze prin grădină – doar putea intra liniştit în casă prin oficiu. Aşa sau altminteri, criminalul a urcat din seră la etaj, unde se află apartamentul privat al lordului Littleby (vezi schema 2). După cum arată schema, în partea stângă a etajului sunt doar două încăperi: holul, în care este expusă colecţia de rarităţi indiene, şi dormitorul proprietarului, care comunică direct cu holul. Cadavrul lordului Littleby este marcat pe schema 2 la nr. 10 (a se vedea, de asemenea, desenul cu conturul trupului). Lordul Littleby era îmbrăcat într-un halat scurt de casă şi în pantaloni de postav, iar talpa dreaptă îi era înfăşurată într-un bandaj gros. La o primă examinare a cadavrului, moartea a survenit ca urmare a unei lovituri neobişnuit de puternice aplicate cu un obiect greu, lunguieţ, în zona tâmplei. Lovitura a fost dată din faţă. Covorul este stropit, pe o rază de câţiva metri, cu sânge şi ţesut cerebral. Este, de asemenea, stropită şi vitrina de sticlă în care, potrivit tăbliţei, se afla înainte o mică statuetă a zeului indian Shiva (pe tăbliţă scrie: „Bangalore, a 2-a jum. Sec. XVII, aur”). Sculptura era expusă pe fondul unor şaluri indiene pictate, unul dintre acestea lipsind, de asemenea. Din raportul doctorului Bernhem privind rezultatele examenului anatomo-patologic al cadavrelor din rue de Grenelle. Totuşi, în vreme ce cauza morţii lordului Littleby (cadavrul nr. 10) este clară, neobişnuită putând fi considerată în acest caz doar forţa loviturii, care a spart cutia craniană în şapte fragmente, în cazurile nr. 1-9 tabloul a fost mai puţin explicit şi a necesitat nu doar autopsierea cadavrelor, ci şi analize clinice de laborator. Sarcina ne-a fost întru câtva înlesnită pentru că J. Lessage (nr. 7) era încă în viaţă la momentul examinării primare şi, potrivit câtorva indicii caracteristice (pupilele micşorate, respiraţia încetinită, pielea rece, lipicioasă, înroşirea buzelor şi a vârfului urechilor), s-a stabilit drept cauză a decesului otrăvirea cu morfină. Din păcate, în timpul cercetării iniţiale efectuate la locul faptei am pornit de la premisa, care părea evidentă, că drogul a fost administrat pe cale orală, de aceea au fost examinate amănunţit doar cerul gurii şi faringele victimelor. Dat fiind că nu s-a descoperit nimic de natură patologică, expertiza a intrat în impas. Doar la examinarea efectuată la morgă a fiecăruia dintre cei nouă decedaţi s-au descoperit urme abia vizibile de ac de seringă la încheietura cotului stâng. Deşi nu intră în sfera competenţelor mele, îmi îngădui să presupun cu un grad de certitudine destul de mare că injecţiile au fost administrate de către o persoană având o experienţă considerabilă în proceduri de acest fel. Două considerente m-au determinat să ajung la această concluzie: 1) injecţiile au fost făcute cu excepţională acurateţe: nu am descoperit la niciunul dintre cei examinaţi vreun hematom vizibil cu ochiul liber; 2) în mod obişnuit, coma narcotică se instalează după trei minute, ceea ce înseamnă că toate cele nouă injecţii au fost administrate exact în acest interval de timp. Fie au participat câţiva făptaşi (ceea ce este puţin probabil), fie a fost doar unul, dar înzestrat cu o abilitate de-a dreptul uluitoare – chiar dacă presupunem că şi-ar fi pregătit anticipat o seringă pentru fiecare victimă. În fond, este greu de presupus că un om cu mintea întreagă şi-ar pune braţul la dispoziţie dacă sub ochii lui altcineva şi-a pierdut deja cunoştinţa în urma respectivei acţiuni. Asistentul meu, maâtre Jolie, consideră, ce-i drept, că toate victimele puteau fi în stare de transă hipnotică, dar eu unul, în numeroşii mei ani de practică medicală, nu am avut niciodată de-a face cu un caz asemănător. De asemenea, atrag atenţia domnului comisar asupra faptului că nr. 7-9 zăceau pe podea în poziţii sugerând o vădită panică. Presupun că aceştia trei au fost injectaţi ultimii (sau aveau o mai mare rezistenţă la morfină) şi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, au înţeles că celorlalţi li se întâmplă ceva dubios. Analizele de laborator au demonstrat că fiecare victimă a primit o doză de morfină de aproximativ două ori mai mare decât cea letală. Judecând după starea cadavrului fetiţei (nr. 6), care trebuie să fi murit prima, injecţiile au fost făcute între orele 9 şi 10 ale serii de 15 martie. ZECE VIEŢI PENTRU UN MIC IDOL DE AUR! Crimă de coşmar într-un cartier select. Astăzi, 16 martie, Parisul nu vorbeşte decât despre crima înfiorătoare care a tulburat liniştea decentă a aristocratei rue de Grenelle. Corespondentul ziarului La Revue Parisienne s-a grăbit să ajungă la locul tragediei şi este gata să satisfacă legitima curiozitate a cititorilor noştri. Aşadar, în această dimineaţă, poştaşul Jacques Le-Chien şi-a îngăduit, ca de obicei, să sune puţin după ora opt la uşa elegantei vile cu etaj aparţinând lordului Littleby, cunoscut colecţionar britanic. Dl. Le-Chien a fost surprins că portarul Carpentier, care primea personal poşta pentru Înălţimea Sa, nu i-a răspuns şi, băgând de seamă că uşa era întredeschisă, a intrat în vestibul. După un minut, acest veteran al serviciului poştal, în vârstă de 70 de ani, s-a năpustit îndărăt în stradă, ţipând ca din gură de şarpe. Poliţia, chemată la faţa locului, a descoperit în casă o adevărată împărăţie a lui Hades: şapte servitori şi doi copii (fiul majordomului, în vârstă de unsprezece ani, şi nepoţica menajerei, în vârstă de şase ani) îşi dormeau acolo somnul de veci. Poliţiştii au urcat la etaj, unde l-au găsit pe proprietarul vilei, lordul Littleby. Zăcea într-o baltă de sânge, ucis chiar în sala în care-şi păstra faimoasa colecţie de rarităţi orientale. Englezul, în vârstă de 55 de ani, era bine cunoscut în înalta societate a capitalei noastre. Trecea drept un bărbat excentric şi nesociabil, însă numeroşi arheologi şi orientalişti erudiţi îl respectau ca pe un veritabil cunoscător al istoriei şi civilizaţiei indiene. Tentativele întreprinse în repetate rânduri de conducerea Muzeului Louvre de a achiziţiona diverse exemplare din bogata sa colecţie au fost de fiecare dată respinse cu indignare. Răposatul preţuia în mod deosebit o statuetă-unicat a zeului Shiva, din aur, evaluată de experţi la cel puţin o jumătate de milion de franci. Om bănuitor şi suspicios, lordul Littleby se temea teribil de hoţi, prin urmare, în camera care adăpostea colecţia erau postaţi zi şi noapte doi paznici înarmaţi. Enormitatea nelegiuirii şi cinismul cu care a fost înfăptuit asasinatul în masă de pe rue de Grenelle depăşesc orice imaginaţie. Cât dispreţ pentru viaţa omului! Ce cruzime monstruoasă! Şi pentru ce? Pentru un idol din aur, care acum nici măcar nu mai poate fi vândut! Iar dacă va fi topit, Shiva se va transforma într-un banal lingou de două kilograme. Două sute de grame de metal galben – iată valoarea pe care a avut-o în ochii criminalului fiecare dintre cele zece suflete trimise pe lumea cealaltă. O tempora, o mores! Vom exclama, asemenea lui Cicero. Este inexplicabil de ce paznicii şi-au părăsit postul şi au coborât la parter. Este de neînţeles şi la ce misterioasă putere a recurs criminalul pentru a-i supune voinţei sale pe toţi cei aflaţi în casă, fără cea mai mică împotrivire din partea acestora (poliţia bănuieşte că a fost folosită o otravă cu efect rapid). Este însă limpede că asasinul nu se aştepta să-l găsească acasă pe proprietar – calculele sale diabolice au fost evident date peste cap. Se prea poate ca aceasta să explice şi ferocitatea bestială cu care a fost ucis onorabilul colecţionar. S-ar părea că asasinul a fugit de la locul faptei cuprins de panică. În orice caz, el doar a înşfăcat statueta şi unul dintre şalurile indiene expuse în aceeaşi vitrină. A avut nevoie de şal, fără îndoială, pentru a înfăşură în el statueta din aur, altminteri strălucirea sculpturii putea atrage atenţia vreunui trecător întârziat. Celelalte obiecte de preţ (şi colecţia număra destule) sunt neatinse. Corespondentul dumneavoastră a aflat că lordul Littleby a rămas ieri acasă absolut întâmplător, printr-un concurs fatal de împrejurări. Aseară trebuia să plece la băi, însă, spre nenorocirea sa, a fost ţintuit la pat din pricina unei crize subite de gută. Avem totuşi temeiuri să credem că nemaipomenita nelegiuire nu va rămâne nepedepsită. Cel mai experimentat agent al Prefecturii Parisului, Gustave Gauche, căruia i s-a încredinţat conducerea anchetei, l-a informat în mod confidenţial pe corespondentul nostru că poliţia se află în posesia unui indiciu foarte important. Comisarul este absolut sigur că pedeapsa va urma cât de curând. Întrebat dacă aceste crime au fost comise cumva de un criminal profesionist, dl Gauche a zâmbit şirei în mustaţa-i căruntă şi a răspuns enigmatic: „Nu, fiule, în acest caz firele duc spre înalta societate.” Preaplecatul dumneavoastră servitor nu a izbutit să mai stoarcă nici măcar un cuvinţel de la domnia sa.

Gambit Turcesc de Boris Akunin Capitolul întâi             ÎN CARE O FEMEIE CU VEDERI PROGRESISTE AJUNGE ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ. La Revue Parisienne (Paris), 14 (2) iulie 1877 Corespondentul nostru, care însoţeşte de două săptămâni Armata Dunăreană a Rusiei, ne informează că, printr-o ordonanţă emisă ieri, 1 iulie (13 iulie pe stil european), Împăratul Alexandru aduce mulţumiri trupelor sale victorioase, care au forţat cu succes trecerea Dunării şi au pătruns între hotarele statului otoman. În ordonanţa imperială se spune că vrăjmaşul este definitiv înfrânt şi că, peste cel mult două săptămâni, deasupra Sfintei Sofia din Constantinopol se va înălţa crucea pravoslavnică. În înaintarea ei, armata nu întâmpină nici o rezistenţă, dacă nu punem la socoteală înţepăturile ca de ţânţar pe care i le administrează detaşamentele aşa-zişilor „başbuzuci„ (capete demente), compuse din indivizi pe jumătate bandiţi, pe jumătate partizani, faimoşi prin apucăturile lor barbare, de o abominabilă ferocitate.” FEMEIA-I CREATURĂ FRAGILĂ şi nestatornică, a spus Fericitul Augustin. Acest sfânt obscurantist şi misogin a avut dreptate – de o mie de ori dreptate. În orice caz, în ceea ce o priveşte pe o anume creatură pe numele ei Varvara Suvorova. Totul a început ca o voioasă aventură, să vedeţi însă cum s-a sfârşit. Aşa-i şi trebuie, proasta de ea. Maică-sa repeta fără-ncetare că, mai devreme sau mai târziu, Varea o să intre-n bucluc – şi poftim, intrase. Iar în timpul unei altercaţii cotidiene furtunoase tatăl, om înzestrat cu o mare înţelepciune şi cu o răbdare îngerească, împărţise viaţa fiicei sale în trei perioade: drăcuşor în fustă, pedeapsa lui Dumnezeu, nihilistă smintită. Până azi Varea se mândrise cu această caracterizare şi spunea că nu are de gând să se mulţumească doar cu atât, dar prea marea-i încredere în sine îi jucase o festă urâtă. De ce, Dumnezeule mare, se învoise ea să facă popas la han, sau cum s-o fi numind spelunca asta abjectă? Pentru că Mitko-surugiul, hoţul acela ordinar, începuse să se văicărească: „S-adăpăm caiite, caiite s-adăpăm”. Poftim, i-au adăpat. Doamne, ce se face ea acum? Varea se aşezase într-un ungher al şopronului întunecos, cu podeaua acoperită de scuipat, la o masă de scânduri negeluite, şi era speriată de moarte. O singură dată o mai încercase o asemenea groază crâncenă şi deznădăjduită: când avea şase ani, spărsese ceaşca favorită a bunicii şi se ascunsese sub divan, în aşteptarea inevitabilei pedepse. Poate n-ar strica să se roage, dar femeile cu vederi progresiste nu se roagă. Iar, între timp, situaţia părea să devină absolut disperată. Deci, aşa. Parcursese rapid şi chiar confortabil bucata de drum de la Petersburg la Bucureşti trenul expres (două vagoane de pasageri şi zece platforme cu piese de artilerie) o purtase în goană până în capitala principatului român în trei zile. Din pricina ochilor căprui ai domnişoarei cu părul tuns scurt, care fuma ţigări cazone şi nu permitea, din principiu, să i se sărute mâna, ofiţerii şi funcţionarii din staful militar care călătoreau spre teatrul operaţiunilor de război mai-mai să se omoare între ei. De câte ori trenul oprea într-o gară, Varei i se trimiteau buchete de flori şi coşuleţe din coajă de tei pline cu căpşuni. Ea arunca buchetele pe fereastră, pentru că socotea vulgar să primeşti flori, şi curând fusese nevoită să renunţe şi la coşuleţe, pentru că o năpădise o spuzeală roşie. Altfel, călătoria fusese veselă şi agreabilă, deşi la nivelul inteligenţei şi al ideilor toţi cavalerii ei erau, se-nţelege de la sine, nişte nulităţi. Ce-i drept, unul din ei, un cornet, îl citise pe Lamartine şi auzise chiar şi de Schopenhauer, acesta şi curte îi făcuse cu mai multă delicateţe decât ceilalţi, dar Varea îi explicase, camaradereşte, că merge la logodnic, după care cornetul avusese un comportament ireproşabil. Altminteri, nu arăta rău deloc, semăna cu Lermontov. Ei, dar Domnul cu el, cu cornetul. Şi a doua etapă a călătoriei se desfăşurase cât se poate de bine. De la Bucureşti la Turnu Măgurele călătorise cu diligenţa. Sigur, fusese nevoită să îndure hurducăturile şi să înghită nori de praf, acum însă mai avea o zvârlitură de băţ până la destinaţia finală. După cum auzise, cartierul general al Armatei Dunărene fusese cantonat pe celălalt mal, la Ţareviţî. Urma acum să pună în aplicare ultima şi cea mai importantă parte a Planului elaborat încă la Petersburg (în sinea ei, Varea aşa îl numea, Plan cu „P” mare). Cu o noapte în urmă, la adăpostul întunericului, trecuse cu o lotcă Dunărea puţin în amonte de Zimnicea, acolo unde, în urmă cu două săptămâni, glorioasa Divizie a paisprezecea sub comanda generalului Dragomirov forţase invincibila barieră navală a turcilor. Dincolo de Dunăre începea teritoriul turcesc, zona operaţiunilor militare, şi puteai foarte bine să dai de belea. Pe drumuri mişunau patrule călări de cazaci, numai o clipă de neatenţie şi-ţi puteai lua adio: te trimiteau în doi timpi şi trei mişcări îndărăt la Bucureşti. Dar Varea, fată isteaţă, bănuise asta şi-şi luase măsuri de prevedere. Într-un sat bulgăresc de pe malul sudic al Dunării dăduse de un han tocmai la momentul potrivit. Mai departe, ca la carte: hangiul ştia ruseşte şi-i promisese că-i face el rost, pe doar cinci ruble, de un vodaci de nădejde – de o călăuză adică. Varea îşi cumpărase o pereche de pantaloni largi aducând a şalvari, o cămaşă, cizme, o vestă fără mâneci şi o cuşmă stupidă din postav, îşi schimbase veşmintele şi se transformase instantaneu dintr-o domnişoară europeană într-un plăpând adolescent bulgar. Astfel travestită nu va stârni bănuiala nici unei patrule. Porunci anume vodaciului să o ia pe un drum ocolit, evitând aşadar coloanele în marş, pentru a ajunge la Ţareviţî nu dinspre nord, ci dinspre sud. Acolo, la Ţareviţî, la cartierul general al armatei, se află Petea Iablokov, care-i este. De fapt, nu e foarte clar ce-i este el Varei. Logodnic? Tovarăş? Soţ? Să zicem aşa: fost soţ şi viitor logodnic. Şi, fireşte, actualmente tovarăş. O porniseră la drum la crăpatul zorilor, într-o căruţă care hurduca şi scârţâia. Surugiul, Mitkovodaciul, un individ taciturn, cu mustăţi sure, care mesteca fără-ncetare tutun şi scuipa pe drum în jeturi lungi şi vijelioase (Varea tresărea de fiecare dată), fredonă la început ceva exotico-balcanic, apoi amuţi şi se adânci în gânduri – abia acum înţelegea Varea limpede în ce gânduri anume. Putea să mă şi ucidă, îşi spuse Varea şi tresări. Şi ar fi fost chiar foarte uşor, cine-ar mai fi stat să-şi bată capul? Ar fi crezut cu toţii că au făcut-o ăştia, cum le zice, başbuzucii. Dar şi-aşa, chiar dacă nu fusese ucisă, totul luase o întorsătură urâtă rău. Mitko-trădătorul îşi dusese călătoarea într-un han care aducea mai mult a cuib de bandiţi, o instalase la o masă, poruncise să se aducă brânză şi un urcior cu vin şi o tăiase spre uşă, explicându-i prin gesturi că se întoarce imediat. Varea pornise după el, căci nu voia să rămână singură în spelunca aceea soioasă, întunecoasă şi fetidă, dar Mitko îi spusese că trebuie neapărat să lipsească o vreme pentru, în sfârşit, nişte nevoi fireşti. Cum Varea nu pricepuse, el o lămurise printr-un gest, iar ea se întorsese fâstâcită la locul ei. Nevoile fireşti se lungiră peste orice limită cu putinţă. Varea ciuguli puţin din brânza sărată, cu gust rău, îşi muie buzele în vinul acriu, apoi, nemaiputând suporta atenţia pe care începuseră să o manifeste faţă de persoana ei siniştrii muşterii ai speluncii, ieşi în curte. Ieşi în curte şi încremeni. Nici urmă de căruţă. Iar în căruţă rămăsese geamantanul cu toate lucrurile ei. În geamantan avea şi farmacia de voiaj. Iar în acea farmacie, printre tampoane de vată şi bandaje, se aflau paşaportul şi banii, toţi banii până la ultima lăscaie. Varea vrusese s-o ia la fugă pe drum, dar în clipa aceea ieşise din han jupânul – într-o cămaşă roşie, cu nasul stacojiu, cu obrazul plin de negi – şi începuse să zbiere la ea, explicându-i prin gesturi: întâi plăteşti, după aia pleci. Varea se întorsese, pentru că se speriase de hangiu şi pentru că n-avea cu ce plăti. Se aşezase binişor într-un ungher şi încercase să trateze întâmplarea ca pe o aventură. Nu reuşise. În han nu era nici o altă femeie. Ţăranii murdari şi gălăgioşi de aici se purtau altfel decât mujicii ruşi. Mujicii sunt oameni cuminţi şi, până se îmbată, discută între ei cu jumătate de gură, pe când aceştia zbiară cât îi ţin bojocii, beau la vin roşu cană după cană şi izbucnesc tot timpul în hohote animalice (aşa îi păreau Varei). La o masă lungă, aşezată ceva mai departe, nişte muşterii jucau zaruri şi, de câte ori aruncau, iscau mare tărăboi. La un moment dat, începură să suduie mai abitir şi-l pocniră pe un ins mărunţel, beat turtă, cu o cană de lut în cap. Insul se prăvăli sub masă, nimeni însă nu se osteni măcar să se apropie de el. Hangiul făcu un semn din cap spre Varea şi emise pesemne o remarcă savuroasă, care-i făcu pe cei de la mesele vecine să se întoarcă spre ea şi să izbucnească în hohote ostile de râs. Varea se ghemui şi-şi trase cuşma pe ochi. În han, în afară de ea, rumeni nu-şi ţinea căciula pe cap. Dar nu şi-o putea scoate, părul i s-ar fi revărsat pe umeri. Nu avea părul prea lung: aşa cum îi stătea bine unei femei moderne, Varea se tundea destul de scurt, însă tot i-ar fi trădat imediat apartenenţa la sexul slab. Respingătoare definiţia asta dată de bărbaţi, „sexul slab”. Dar, vai, corectă. Acum toate privirile erau aţintite asupra ei, numai căutături vâscoase, de rău augur. Doar jucătorilor de zaruri nu le ardea de ea, şi încă unui individ abătut, cu nasul vârât în cana lui cu vin, aşezat două mese mai încolo cu spatele la ea, mai aproape de tejghea. Nu-i vedea decât părul negru, tuns scurt, şi tâmplele cărunte.

Azazel de Boris Akunin   Capitolul întâi,   în care este descrisă o faptă de o cinică extravaganţă   La ceasurile trei ale după-amiezii de luni, 13 mai 1876, o zi în care prospeţimea primăverii se îngemăna cu plăcuta căldură a verii, numeroşi vizitatori ai Grădinii Aleksandrovski au fost martorii unui episod scandalos, care a depăşit orice limită. Pe alei, printre tufe de liliac în floare şi înflă­cărate straturi de lalele roşii, ieşise la promena­dă un public distins – doamne sub umbreluţe din dantelă (contra pistruilor), bone având în grijă copii în costumaşe de marinar, tineri cu ex­presii blazate, în redingote la modă din şeviot, sau în jachete scurte după moda englezească. Ni­mic nu prevestea evenimente neplăcute – în văzduhul îmbibat de miresmele primăverii ma­ture, sigure pe ea, se răspândeau încântate mul­ţumirea leneşă şi plictisul desfătător. Soarele dogorea, nu glumă, încât băncile aflate la um­bră erau toate ocupate. Pe una din ele, aşezată în apropiere de Grot, cu faţa spre grilajul din spatele căruia pornea strada Neglinnaia de unde se zărea zidul gal­ben al Manejului, şedeau două cucoane. Una din ele, foarte tânără (se prea poate să nu fi fost nici pe departe cucoană, ci domnişoară), citea o căr­ţulie legată în marochin, aruncând întruna cu o curiozitate distrată ocheade împrejur. Cea de-a doua, cu mult mai vârstnică, purtând o rochie de lână albastru-închis, de bună calitate, şi cizmuliţe comode, legate cu şireturi, împletea con­centrată un lucruşor de un roz-otrăvit, mişcând ritmic andrelele. În timpul ăsta apuca să-şi în­vârtă capul când la dreapta, când la stânga, iar căutătura ei rapidă era atât de ageră, încât pro­babil că nu-i putea scăpa nimic cât de cât demn de atenţie. Astfel că atenţia îi fu atrasă pe dată de tână­rul îmbrăcat în pantaloni strâmţi, cadrilaţi, re­dingotă aruncată neglijent peste vesta albă şi pălărie-rotundă după moda elveţiană. Tânărul păşea mult prea ciudat pe alee: ba se oprea lo­cului pironind cu privirea câte un trecător, ba fă­cea năvalnic câţiva paşi, ba înlemnea iarăşi. Brusc, individul dezorientat le privi pe cele două doamne ale noastre şi, ca şi când ar fi luat o de­cizie anume, se îndreptă cu paşi mari spre ele. Se opri în faţa băncii şi, adresându-i-se tinerei domnişoare, exclamă într-un falset de paiaţă: — Domniţă! Ţi-a spus oare până acum cine­va că eşti insuportabil de frumoasă? Domnişoara care, ce-i drept, era frumoasă ca o cadră, îşi aţinti privirea asupra neobrăzatului şi, speriată, îşi întredeschise uşor buzele-fragă. Până şi însoţitoarea ei mai în vârstă rămase cu gura căscată în faţa unei asemenea nemaivăzu­te impertinenţe. — Am fost răpus de la întâia privire! conti­nuă să se maimuţărească necunoscutul, altmin­teri un tânăr cât se poate de prezentabil (tâmple tunse cum cerea moda, frunte înaltă şi palidă, ochii căprui, arzând de excitare). Îngăduie-mi, deci, să depun pe inocenta-ţi frunte un sărut încă mai inocent, absolut frăţesc! — Domnule, zunteţ beat criţ! rosti, venindu-şi în fire, cucoana cu împletitura, prilej cu care se văzu că vorbeşte cu un accent tipic german. — Sunt beat exclusiv de iubire, o asigură mi­zerabilul, şi pretinse pe acelaşi ton nefiresc, scân­cit: Un sărut, un singur sărut, altminteri îmi pun pe dată capăt zilelor! Domnişoara se lipi de spătarul băncii, întorcându-şi căpşorul spre ocrotitoarea sa. Iar aceasta, fără a lua în seamă natura îngrijorătoare a situaţiei, dovedi o deplină stăpânire de sine: — Plecat imediat de aici! Zunteţ nebun! ridi­că ea tonul şi-şi înălţă dinainte-i împletitura cu andrelele ieşite belicos în afară. Chem la vardist! Şi în acel moment se petrecu ceva de-a drep­tul absurd. — Aşa, deci! Am fost respins! răcni tânărul cu falsă disperare, îşi acoperi teatral ochii cu mâi­nile şi, brusc, scoase din buzunarul interior un mic revolver sclipitor, din oţel. Mai merită oare să trăiesc după asta? Un singur cuvânt şi voi trăi! Un singur cuvânt şi voi cădea mort! se adresă el domnişoarei, care încremenise şi ea, nici vie, nici moartă. Taci? Adio deci! Apariţia acelui domn care îşi tot agita arma nu putea scăpa atenţiei celor aflaţi la promena­dă. Câţiva dintre cei care se plimbau prin apro­piere – o cucoană rotofeie cu un evantai în mână, un domn impozant cu Crucea Ordinului Sf. Ana aninată la gât, două eleve de pension îmbrăca­te aidoma, în rochiţe cafenii şi cu pelerine – în­lemniră, ba chiar şi de partea cealaltă a grilajului, pe trotuar, se opri locului un student. Într-un cu­vânt, existau toate motivele să se poată spera că se va pune neîntârziat capăt acelei scene revol­tătoare. Dar ceea ce urmă se petrecu fulgerător, încât nimeni nu apucă să intervină. — Cum mi-o fi norocul! zbieră beţivul (sau, poate, şi nebunul), îşi ridică, din nu se ştie ce pri­cină, mâna cu revolverul mult deasupra capului, învârti butoiaşul armei şi îşi lipi ţeava de tâmplă. — Măscăriciule! Deşucheat scârbavnic! şuieră viteaza nemţoaică, dovedind că stăpâneşte destul de bine limba rusă vorbită curent. Chipul tânărului, şi aşa palid, căpătă nuanţe cenuşii-verzui, el îşi muşcă buza de jos şi îşi miji ochii. Pentru orice eventualitate, domnişoara îşi închise la rându-i ochii. Şi bine făcu – asta o scuti de o privelişte de coşmar: în secunda în care răsună împuşcătura, capul sinucigaşului se smuci brusc într-o parte, şi din gaura care apăruse în partea cealaltă, puţin desupra urechii stângi, irupse o mică arteziană roş-albă. Urmă o scenă de nedescris. Nemţoaica începu să arunce priviri indignate în jur, chemându-i parcă pe toţi să fie martorii acestei infamii ne­maiauzite, apoi se porni să chirăie cât o ţinea gura, alăturându-şi vocea zbieretelor stridente ale fetelor de pension şi ale doamnei durdulii, care scoteau de câteva secunde bune ţipete as­cuţite. Domnişoara zăcea fără cunoştinţă – preţ de o clipă îşi întredeschise totuşi ochii, dar se înmuie imediat. De pretutindeni veneau în fugă oameni, iar studentul care stătuse până atunci lângă grilaj, fiind o natură simţitoare, din contră, se depărtă în goană de locul acela, luând-o peste caldarâm în direcţia străzii Mohovaia.