Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

    ZI DE TÎRG               În înălţimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungîndu-se ca un roi mut de albine. Pe pietrişul dru­mului vechi, bătucit de-atîta du-te-vino, scamele albe se lasă uşoare, moi. În piaţa largă, două rînduri de şetre se lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. Din cînd în cînd, vîntul răbufneşte din depărtări, învăluind mari rotogoale albe de fluturi, le vîntură peste-acoperişuri şi mătură piaţa, lăsînd ici şi colo potecuţe negre. Pe dealurile din apro­piere pădurile bătrîne înnegresc zarea cenuşie, -dez­nădăj­duită. În vale, pe malul Tîrnavei, vîntul boceşte prin sălciişul uscat. La capătul drumului larg, de-amîndouă părţile, aşteaptă cerşetorii. Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuşi ochii să vadă. Pe-un braţ de paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrenţe. Unde şi unde, din sumanele vechi, rupte, mîni uscate, înfăşurate în cîrpe, se ivesc drepte ca nişte cioturi îm- plîntate în trup. Ochii mici, bolnavi, licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul îşi rostogoleşte-ntre pleoapele veştede albuşul fiert al ochilor orbi. Din cînd în cînd, cîte unul cască gemînd. Din vreme în vreme, cineva oftează adînc. Pălării vechi, decolorate, roase, aşteaptă, întoarse, alături de ulcele ştirbite, mila trecătorilor. Cel dintîi scîrţîit de car. Două vaci trupeşe, cu coar­nele răsfrînte se opintesc în jugul luciu. Cocoţat dea­supra, pe saci, un băiat nu-şi mai poate lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, rotundă, cu miţe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sînge i-au aprins obrăjorii, iar din încopcierea gule­rului înflorat răsar grumajii — albi ca laptele. Pe lîngă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai blînd, încet, cum mînă oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu-şi din cînd în cînd căciula. — Fă-ţi milă şi pomană c-un creiţar, bade! Cerşetorii, treji cu toţii, îşi tocmesc pălăriile şi ulce­lele de dinainte, îşi încovoaie şi mînile sănătoase, îşi scot de subt ei cioturile de picioare, îşi descoperă în frig umerii goi, negri, îşi strîmbă gura, dîndu-şi ochii peste cap, şi recită plîngător, cu înecuri, vorbele versi­ficate, cerînd îndurare şi milă. — Na, taică, şi să deie Dumnezeu noroc! Şi badea înalt s-apleacă şi pune în pălăria unuia doi bani. Îşi tocmeşte iar căciula şi trece liniştit cu carul înainte, nemaibăgînd în samă plîngerile celorlalţi nepu­tincioşi. Carăle vin acum mereu. Cerşetorii îşi scot şi căciu­lile din cap şi le întind trecătorilor. Fulgii mari cad moi şi se topesc în clăile lor de păr nepieptănat. Mî- nile uscate ies tot mai des din ţundrele sparte, cele să­nătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în bărbile încîlcite. Cele dintîi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a lungul, cît ţine. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — tîrîşuri. Dar ninge mereu, şi zăpada prăfuieşte tot drumul. Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fîn înmiresmat. În unele, grăsunii, proptiţi pe picioa­rele de dinainte, privesc nepăsători cu ochii lor mici, clătinîndu-se; alţii, mai subţiri la slănină, stau în picioare; unde sînt godăcei mărunţi, scroafa se-nvîrte, grohoteşte, pe cînd feţii ei, ţinîndu-şi rîturile ridicate ca nişte surle, guiţă de-ţi iau auzul. În cîteva căruţe, cu lesele de nuiele sparte, cîrpite cu motroaşte de fîn, gîştele, alarmate, dau de ştire negustorilor din oraş că vin să le-ndoape, că acasă romîncele n-au avut cu ce. Roatele scîrţîie, gem. Cîţiva preoţi trec şi ei printre şirurile de cară şi căruţe. Unul şade, cu sluga, pe-o lă- diţă mică înainte, iar înapoi — maica preoteasă, se­rioasă, cuminte, cu o fetiţă mirată, îmbrăcată ca o păpuşă. Într-altă căruţă fetiţa e domnişoară, cu ochii plecaţi ce văd printre gene, grozav de serioasă. Mai- că-sa o face atentă: — Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la şcoală. Sînt doi trecuţi de atunci, Doamne, da’ ce ţi-i, Lenuţo, de nu te uiţi? Fata îşi pleacă şi mai tare bărbia în piept, şi ochii-i văd mai ager printre gene: pe lîngă şcoală trec vreo cîţiva tineri, cunoscuţi vechi, şi, Doamne, uite cît e de slab calul lor cel sur! Şi hamurile, uite hamurile! Funia e toată noduri!... Piaţa largă se umple. Boii şi vacile desjugate muş- luie fînul pus dinainte, ori rumegă deasupra ogrin- jilor. Sacii răzimaţi de cară aşteaptă muşteriii. În învăl­măşeala mare se-aude în toate părţile strigătul răguşit al vişlarului. Coperişurile şetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea şetrelor, pe scînduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mînecă femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca meliţa. Macină, torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, re­pede, de le sticlesc ochii muierilor care-aşteaptă s-audă cîţi bani au de dat, iar la socoată sînt şi mai grabnici. La urmă, cu zdreanţa de năframă subsuoară, ori cu cei cîţiva coţi de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din şatră, îşi numără de zece ori banii rămaşi în pungă. De altfel, e totuna, sau au greşit la numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfă­toase, ţin să arate negustorilor că au fost înşelate, dar fără folos. Cele mai multe însă se mulţumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înşelate. Vreo cîţiva negustori se-ntîlnesc mereu, cînd în mij­locul pieţei, cînd în colţuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună şi arată cîte un magazin. Vitele se înjugă iar, şi carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. Magazinul primeşte mereu grăunţe din cîteva sate. — Mă, a dracului cîntaru! Am adus de-acasă două­zeci de ferdele, şi spune că-mi plăteşte numa pe nouă­sprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! Da’ ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o ştii doar, mă Ioane, — ferdelă veche, — şi cu ea am măsurat. Ce am eu cu cîntaru lui? — De ce i l-ai dat? — Cine-a ştiut? Gîndeşti că mi-a spus ceva? Cînd a fost la plată, mi-a zis: «Bade, grîu dumitale n-a tras. E săc. Îţi dau pe nouăsprezece ferdele, dacă vreai, dacă nu, ia-ţi-l înapoi!» Grîu meu, săc? Inima lui, nu grîu meu! L-am închinat dracului pomană şi am ieşit, că, de mai stam, îi turteam şi mai tare fruntea îngustă.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, şi, din vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sînt pline acum de femei îmbrobodite cu ştergare albe, de fete cărora numai gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Cîţiva băieţandri aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbaţii duc de sfoara legată de picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, cucu­ruzul pe care nu-l vor căpăta acasă. Cerşetorii, după ce au avut puţin repaos într-amiază, acum cîştigă iar. Mînile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, feţele se strîmbă, ochii se rostogo­lesc în cap; şi capetele iar se descoperă, şi căciulile iar aţin calea trecătorilor... O babă şi un moş au vîndut patru raţe, un răţoi şi două gîşte, de azi-dimineaţă, şi de-atunci, şezînd pe două pietre, lîngă biserică, tot fac socoata şi tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gîscă, moşul că au dat în cinste şi gîsca, şi răţoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se boscorodesc reciproc şi iar numără. Pun deschilin banii de pe gîşte, şi deschilin cei de pe raţe, iar baba ţine veşnic în mînă preţul răţoiului. Oftează. Nu iese! Amestecă banii şi iar îi numără. Nici aşa! Şi zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Şi sînt ninşi, albi amîndoi, de cînd tot stau acolo...   1 9 0 5          

    DAN JITARUL              A dat Dumnezeu păşune din belşug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ţinut primăvara. Şi pe la căratul fînului, vine aşa, cîte un povoi cu băltuţe, dar trece repede, şi soarele zbiceşte, să-şi poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînaţe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, şi chiar dacă dă, nu se prea grăbeşte cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineţi, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată. Totuşi e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic şi-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-şi priponeşte acolo murguşorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el şi-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, şi, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moş Grigore şi moş Petru de după gră­dini, dar ăştia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni şi’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul şi de data asta, căci de cînd s-au pomenit şi ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîştigi pe zi cel puţin cîte-o litră de vinars, nu se plăteşte să nu-ţi dormi nopţile. Dan era de hotărîrea asta, şi de zece ani, de cînd jităreşte şi el, vede că nu a brodit-o rău. Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd. — Măi omule, tu n-ai s-o păţeşti bună! Te por­neşti numai aşa, ca nebunii, de cînd însară, şi nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, şi ăsta nu e sămn bun. — Bată-ţi de pe mine amîndoi, da’ nu aşa numa cum se bat, ci să gîndeşti că-ţi sar din cap! Şi Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, aşa cum se scutură şi murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după şer- parul lat, potriveşte bine teaca ce înghite cuţitul mare, cu plăsele de os negru, şi iese, trîntind uşa, în curte. Murgul aprig, neînşăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea şi bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiduceşte, calu-şi întoarce capul şi nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat şi, cît ce iese pe poartă, porneşte de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucişate, la poartă, îşi face cruce şi întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Şi doar nu a fost ceva frumuseţe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea nişte ochi mici, vicleni şi răi, şi o faţă încruntată, de părea că e veşnic mînios, iar mustăţile, de pe atunci păreau nişte cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaşte spiţa. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plăteşte cît şapte. Şi acum vedea bine ce plăteşte! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună nişte vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal şi a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîşnit din dinţi şi, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă şi-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane şi i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă şi a fost pus şi de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu şi au băut pînă dimineaţa, de-au ieşit din crîşmă vineţi şi chiuiau ca la nuntă. Dar ştia el Dan să-şi întoarcă banii ăştia înzecit. Cînd se ridică nouri grei de după dealuri şi plutesc aşa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei paşi, Dan îşi despriponeşte calul din opritul taurilor, se înţepeneşte pe spinarea lui şi-i fluieră o dată, ca în şoaptă, la ureche. Murgul ciu­leşte urechile, sforăie scurt şi se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiştea grasă copitele nu fac nici un zgomot, şi liniştea stăpîneşte deplină peste întinderi. Boii şi vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovă­noase în iarbă. Dan îşi trage odată aer în piept şi-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfăşurat în jurul codi- riştii şi începe să îmblătească în dreapta şi-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar şi ţîşnesc într-o fugă împrăştiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocoleşte, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrşit, pornesc spe­riate, împungîndu-se una pe alta. Şi în vreun fînaţ necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murguşorul lui Dan iar se înfierbîntă, şi vitele, mînate din urmă şi de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînaţe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat. La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, şi dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, şi curtea judelui se umple de vite. — Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor. Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă uşor pe spi­narea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude. — Să ştii că azi îs cătrănit rău, Gheorghieşule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînaţul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii şi nu ştiu ce lăcuste le înghit avutul. Judele îl priveşte cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan şi-l bate pe umăr. Dan descalecă şi se aşează pe treptele pridvorului. — Aşa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea. — Vine, Dane, vine! Şi primarul se repede în casă şi aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în şoapte. — Vor fi patruzeci de capete. — Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci şi cinci, tot — Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici? — Ştiu eu? Să se vadă şi paguba! Aceea dumneata s-o preţuieşti, că ai dreptul. Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd şi-apoi iarăşi vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce. — Ştii ce, mai e mult pînă în ziuă şi poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca şpirfci! Primarul îi aduce vinarsul. Dan îşi dă capul pe spate şi rămîne aşa, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, îşi aduce murgul, îl îmbrăţişează pe după gît, se avîntă. — Dimineaţă, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubaşii. Şi, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trînteşte portiţa, ca şi cînd acum ar ieşi mai întîi din curte, apoi por­neşte iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredinţează că de bună samă a visat. Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, şi-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:   — Bate vîntu picu ploii, Toţi ficiorii merg cu boii. Merg cu boii-n Valea-Mică, Vin în sat la ibovnică... Eu mă duc în Valea-Rea Să vin şi eu la a mea!   Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu sus­pinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potoleşte şi se aude un nechezat prelung. Dan îşi bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăşi, cu putere, cu patimă:   — De te-ai face, Murăş, vale, Să trecem apele tale...   .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .   Cu mîndra să mă-ntîlnesc, Două vorbe să-i grăiesc, Ş-apoi să mă prăpădesc. Feciorii care au ieşit cu vitele peste noapte se tre­zesc. Dar cunosc cîntecul şi se-ntorc pe ceea parte. Ştiu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie. — Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoţ! — Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulţi vorbind în taină că se prăpădeşte după crîşmă- riţa din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată. Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalţi. — Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii şi ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murăşul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-şi varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă şi se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ş-atrunci am înţăles eu că omul ăsta e dat dra­cului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, voi ştiţi bine că e crîşma din Deleni. Feciorii se-ntorc pe toate părţile şi nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan. Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezeşte şi se răsteşte la ei: — Voi ce păziţi aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile! Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii şi nu ştiu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Aşa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte: — Eu am dus azi-noapte nişte vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, şi le-am luat oblu în fînaţele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo! Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuşi se poate şi una ca asta... Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîşmă cu nişte prieteni buni şi-i îmbată pe toţi. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Şi încă în acea sară, murgul îşi ia zborul pînă la crîşmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit. Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau aşa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars şi tabac. Alteori avea Dan aşa o voie bună, că-şi săruta mur­gul şi se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu ador­meau. Şi-apoi ţine-te, băiete, la glume, de să-ţi cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură: — Doamne, Ioane, cum te prăpădeşti tu aşa, văzînd cu ochii! Ficior eşti tu?! Aşa-s ficiorii, mă?! şi chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topeşti, mă, şi nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! şi iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare şi-i poftea pe rînd la vinars. Odată, după ce bău aşa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă şi porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea. — Vai, ucigă-te crucea, Dane! şi feciorii începură să-şi facă cruce. Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă. — Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de ruşine la lume! Nu ţi-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, în curte, şi visa la lună, ca nebunele! Ion, tremurînd de ciudă şi de mînie, voi să zică ceva. — Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn eşti tu?! Şi luînd fata din nou în braţe, se avîntă pe spinarea murgului, şi tropotul se depărtă. Alteori, tot cînd era în voie bună, îşi alegea ortaci dintre feciori şi pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei şi le mînau în sat. Se zvonea că Dan s-ar pricepe şi la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Şi era un pui de cal de să te prăpădeşti pînă să-i găseşti părechea. Iar dragostea lui cu crîşmă- riţa din Deleni oamenii o legau şi de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc. Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Ţiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-şi ducă iepşoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar ţiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la juraţi şi pe la alte feţe din sat, pe socoteala cailor. Nu şi-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge şi în ţigănie, la capătul satului. Şi unde numai ce se ivea în puterea nopţii, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din ţigănime şi răcnea la ţigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceştia ieşeau speriaţi în uşa bordeielor. — Bade Dane, sa ma traznească de-a fost căluşelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta. — Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine! Şi toţi, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, şi du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături ţigăneşti. Cîteodată, însă, se mînia şi primarul. — Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne ră­mîne satul fără ţigani! Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele. Viaţa asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile şi pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Aşa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreţi, simţea că mai trăieşte. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colţaţi, — Dan şi pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, îşi scoase murgul din grajd, se avîntă şi’ porni, în puterea nopţii, pe hotar. Şi era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, în­gheţată în troiene. Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic şi nimic. Dan se mînie, îşi strînse fugarul în pinteni şi se apropie de valurile Mureşului. Ajunge drept casa podarului, răcneşte să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbuşit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan îşi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun şi porneşte furtună pe gheaţă, să treacă Mureşul la crîşma din Deleni. Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subţire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa ţîşneşte, şi murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.   1 9 0 5          

                                                                            BUNICA         Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­creţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţi­turile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb. Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.   De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii. Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata. Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului! Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe... În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhan­ghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung. În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate. La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde. Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două! La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi. Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă... Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe cei­lalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor... Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o. — Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte. Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».   Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască. — Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci. Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă. — Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici! Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei. Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica cla­tină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere. Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu şter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu. Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie. De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură. În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta. La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.   În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...   1 9 0 4      

                                                                                MISTREŢUL               Focul topea lacom lemnele uscate, împroşcînd cu scîntei în cele trei mîţe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbuşea, şi atunci se auzea un şuierat straşnic, cum şuieră şerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău duşmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streaşina de paie a casei şi fluiera cu o mulţime de întorsături din hornul înalt. Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subţirele, cînd aud, afară, la uşă, pe cineva strănutînd, apoi tuşind de vro trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrşit, uşa se deschise.         — Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Şi vîntul te taie, şi zăpada te-acoperă, şi gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a! Şi scoţîndu-şi de sub cojocul miţos mîna goală, numa-n cămaşă, îşi netezi mustăţile muiate de căldură. Apoi îşi smulse căciula roşiatică, mare cît o rotilă de plug, şi o trînti pe scaun. Toate trei mîţele se ascun­seră subt vatră şi priveau pîndiş, cu ochii lor gălbii, împăienjeniţi de somn, la grămada de pe scaun.       Ciobanul îşi sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roşu, cu frunte cu tot. Ieşea frigul din el şi din cojoc de-l simţeai...   — Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mîncat aşa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieşi pe măgură, măi tete, numa te pomeneşti c-un vîntuleţ subţire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, şi nici alta! Şi doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrţîit al omătului îngheţat s-ar fi-mbăr- bătat ş-un iepure, aşa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Ţigan să fii acum, ş-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îţi va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Şi se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, şi-şi scoase beşica cu tabac şi pipa de după şerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, şi se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înţepenit stan pe celea coaste, cum ş-a aflat ţiganul calul, ce-a ieşit să pască-n luna lui gerar.       — Da’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa şi tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, şi’ tu să cam mai păzeşti tîrla? Iar el:   — Crezi că sînt făcut aşa,-ntr-o dungă? Ştiu că nu m-ai lua aşa peste picior, zice, de-ai şti că ce veste-ţi aduc! Ci ia dă-mi nişte tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune şi trei mioare, ş-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, şi strungarii îi mai fac cu ochiul.      I-am dat de ş-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, şi-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.   — Şi ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?   — Nu, moşicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, şi dă-i înainte, tot aşa şi iar aşa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi ştii dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turişte, şi vine iar lîngă mine... «Eu nu ştiu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, şi-s mulţi, şi de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare şi des în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile şi tunde-o, neică, ca nişte săgeţi ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm... Cînd numa iată că se-ntorc dulăii, toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre, şi doi să urle. Ce sămne vor mai fi şi astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, şi să iscodeşti ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca şi cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, şi treisprezece, zi trei-spre-zece mistreţi, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în şir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, şi pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, d-apoi aşa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgăriţa noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Aşa purcei? Cînd s-au depărtat de-o puşcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi de-i cată. — Şi tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineaţă. Îmi opream şi ficiorul acasă şi mergeam amîndoi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă? Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui şi să-i întreb pe păcurari de n-au ieşit cumva mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte izbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiţă, lătrîndu-l furios. Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr, şi hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg. Cînd să ieşim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăt şi... facu-mi sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul şi gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ş-acum, hai, că vine şi el. — D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine, ştrengarule? — Moşule, laşi-mă să viu şi eu? — Unde să te las, măi Praleo? — Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi? — Ţi-oi da eu lăsate numaidecît!... Şi mă şi întorc să-l mîngîi puţin pe la urechi. Da* să poţi pune mîna pe el? Pornim noi, eu şi cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul! — Moşule, laşi-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moşule! — Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ţi-a cădea bine! — Că buna m-a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata! — Bună-ta-i nebună, ca şi tine! Şi unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar şi-a pierdut minţile să-l lase pe-aşa vreme afară? Aşa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă: — Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă! Neam de puşcaşi! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de şapte ani, ştie toate căile şi potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îţi spun... Pri­măvara după ouă şi pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i aşa?... Ci, mişcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aştepţi? Apoi, văzînd că nu răzbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, şi răcnea de sta s-o asurzească. Eu m-am cam mai dus. Era ger de ţi se lipeau nările şi părea că şi răsufletul ţi-i de gheaţă. Merg eu aşa, merg, merg, merg... Am fost ieşit din sat, şi Bălan adulmeca nişte urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăţ de a tusă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu: — Moşule! — Piei, drace! zic eu, şi stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă şi mă ajunsese. Tu nu eşti curat, măi sfîrlează, zău că nu eşti curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că ştiu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înţă- lesu-m-ai? El puse buza şi dă-i şi trîmbiţă în zarea îngheţată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să mă ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd! — Ia, numa te cară de unde-ai venit! înţă- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va umbla bine... — D-apoi... de... vin... porcii? Aşa, acum stăm bine! în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun şi să-i spun că mistreţii nu mîncă oameni. Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur. Zăpada nu mai cădea, şi vîntul, în vale, nu ajungea aşa tare. Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun şi cu vorba: — Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă ţăvile deodată, de-i stropşeai... Aşa, s-au dus sănătoşi! — Şi toţi s-au dus, ziceţi voi? — Număraţi treisprezece, cîţi au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asămă- năm urmele. Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în şir. Da’ totuşi, unde şi unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriţei de mari. — Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăştia nici la hăitaşurile celea mari nu prea întîlneşti. Şi ziceţi că au fugit toţi? — Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- ţu-n piept!... Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, şi nici alta. Cînele s-a aşternut urmelor, şi tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ş-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum ştiam de bună samă că s-au dus împieliţaţii. — Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine ştie, nu voi prinde vrun hoţ? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate. Da’ ţi-ai găsit-o să te poţi scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită aşa, chiorîş, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urşi! Nu,   da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viţă-porodiţă. Unu-i nepotul mo­şului!     Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd şi cînd, adiate. Nici o suflare de viaţă. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i aşa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc. — Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îţi dau şi ţundra mea. Imboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aş putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc şi eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi şi vin. Nu-i de­parte. Copilul, ştiind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoieşte şi rămîne. Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desişul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrşeşte. Aşa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluş a trăbuit să merg şi de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieşit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele.   Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aş da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripăşit pe-aici.» Şi gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt şi mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu puşca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrşît, dau de-o urmă... De viţel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aş putea numa să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare şi mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheaţă mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut şti că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!   Cînd am ieşit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roşea zăpada ici şi colo. Aşadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împuşcătură, îi ieşi nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-şi o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.     Pînă baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieşit ceilalţi mistreţi din desiş. Era locul cel mai bun de pîndă. Aştept eu, aştept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, şi dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniştea pădurii; minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.     îmi umplui repede puşca — nu dau aşa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne şi porneşte iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.   — Să ştii că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puştii.     Printre cei doi colţi de greblă, înţepeniţi, sîngele curgea pătînd zăpada. Am şăzut pe el ş-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...   Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoţelul? Am uitat de el...   — Moşule, nu mă vezi? Ţundra mea era jos.   — De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că eşti Pipăruş-Pătru.   — Iac-aicea, sus, moşule! Mă huiţ aici.     Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ş-aproape degerat.   I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-şi facă mîna pumn.   — Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împuşcătura!... Hei?     El, ştiind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de ruşine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beşica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.     1 9 0 4      

                                                                           MĂTUŞA STANA          De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.        Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.   Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa... Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit. La vreo două mese s-a început jocul de cărţi. Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase. Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu. Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă. — O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele! Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze. — Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!   Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul. — Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana! E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea? De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă. Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme. Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...   S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii. Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu  chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă. S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii... Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu: — Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.   1 9 0 3