Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

                                                         Nepoata lui Mos Mitrut de Ion Agarbiceanu - poveste pentru copii de citit online                E in toiul secerisului. Satul tiuie a pustiu, ulitele goale asteapta zadarnic: nici copiii nu mai ies sa se joace in praful lor, rascolindu-l si pierzandu-se in nourasii ce se ridica desi, grei, inecaciosi, luminati de soare. Afara e un zaduf arzator, si toata suflarea cata a mai ramas in sat, s-a tras la umbra. E catre amiaza si soarele e ca o bobotaie de argint. Cainii si-au cautat umbra de dimineata si nu s-ar misca de acolo, chiar daca ar trece o laie de corturari pe ulite. Gainile plouate, ca vai de capul lor, s-au scaldat o vreme in tarana de pe langa gardurile cu streasina, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dunga, cu un picior si o aripa intinsa.            Desi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut - flamanzii lumii - nu misca in coteciorul lor. Sunt cinci, si stau intinsi pe-o lature, aratandu-si pielea roza de pe pantece cu fire rare de par balan, si sufla des, cat parca i-a fugarit cineva.             De pe partea lui mos Mitrut ar putea sa zaca asa pana seara: el nu se mai gandeste sa le dea de mancare. De vreo cateva saptamani, parea ca nu se mai gandeste la nimic. Nici sa manance.          El dormiteaza mereu intr-un scaun cu speteaza, scaun larg, de stejar, pe care il facuse inca mosul sau, mester bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, asa-i sclipesc bratele. E bine incheiat si acum nu i se misca picioarele, nu scartaie.         Mos Mitrut isi aduce uneori aminte ca in scaunul acela au sezut la batranete mari si mosul sau, si tatal sau, si ca de acolo au fost ridicati si intinsi pe lavita, cu mainile cruce pe piept.         Acum i-a sosit randul lui sa dormiteze in scaunul acela. Si daca i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decat ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gandea la nimic din viitor. Se zbateau prin mintea lui numai franturi din viata traita, ca niste adieri usoare care nu-l tulburau.       Putea ramanea nemiscat ziua intreaga, daca nu ar avea paza pe nepoata-sa, Linuta, o copila blonda ca o papadie, iute si priceputa la multe, desi nu avea inca doisprezece ani.        Mai bucuros s-ar fi dus si ea sa invete a secera, sa adune manunchiurile de spice secerate de catre cei mari si sa le puna legaturile facute de ea. Legaturi stia face din anul trecut.        In anul trecut, mos Mitrut putea ramanea inca singur acasa, in toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie sa inchida ochii fara lumanare. Iarna trecuta insa l-a dat gata, a iesit in primavara slabanog si nu s-a mai intremat, dimpotriva, a tot scobaltit in puteri.        Cine sa ramana cu el acasa? Numai Linuta putea ramane, caci ea era cea mai mica intre surori.        In intaiele zile copila a fost tot suparata, si uneori parca-i era greu sa aiba grija de batran, ceea ce mai inainte nu se intamplase; ii placea de bunicul si se straduia sa-i afle din ochi orice dorinta. Dar acum, ramasa singura cu el, parca-i era asa de pustiu, cum pustii ii pareau casa, curtea, gradina. Si parca tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, care motaia mereu in scaunul cu speteaza. Pustiul izvora si din gandul ca toate copilele de anii ei erau acum la camp, numai ea trebuia sa pazeasca pe batran.      Dar, cu vremea, sufletul ei se linisti si se insenina, cand baga de seama cat de neputincios ajunsese bunicul sau. Oare cum era cu putinta sa se ridice cu atata greutate din scaun si ea sa trebuiasca sa-i stea la indemana nu cu o carja, ci cu doua, sa i le puna in mana pana nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurand asa de tare mainile, incat varsa jumatate lingura de zeama cand manca? De ce nu mai putea inghiti, numai mamaliga calda, sau bucatele de paine muiate in zeama?      Doamne sfinte, oare asa ajung toti oamenii cand sunt tare batrani?      Mama-sa ii lasa dimineata ciorba gata in oala, Linuta trebuia numai s-o incalzeasca la amiaza. Si, vazand cum varsa lingura, se gandi sa-i dea ea de mancare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu indrazni: parca si-ar bate oarecum joc de el. Dar intr-o zi, vazand ca varsa mai tare din lingura, isi lua inima in dinti si zise:   - Bunicule, las’ sa-ti dau eu cu lingura.          Mos Mitrut nu intelese si nu zise nimic, iar copila ii lua lingura din mana si, umpland-o in blid, i-o apropie de gura.          Batranul intelese atunci si o plesni peste lingura.   - Inca nu-s neputincios ca un copil mic. Pot sa mananc inca cu mana mea! zise el suparat, cu un glas tremurator.          Putea! Vedea Linuta cum putea! Acum, suparat cum era, ii tremura mana si mai tare si, cand ajungea cu lingura la gura, sorbea numai aer.          Linutei ii paru rau ca indraznise si suparase pe batran. Nu stia cum sa-l mai impace!   - Bunicule, vrei sa-ti fac papara-jumari, din doua oua? Am doua proaspete de azi.   - Ce spui?        Nepoata repeta propunerea.       - Ai doua oua. Si ce-i cu ele? Pune-le bine in camara.      - Vreau sa-ti fac o papara, bunicule.     - Pai, da, ca tu stii face papara!     - Stiu!         Linuta stia ca bunicului ii place papara cu mamaliguta calda. Stia face; intr-o oala mica, stia face si mamaliguta.       N-a incercat sa faca singura, numai cand a ramas de paza lui mos Mitrut, vazand ca bunicul sau nu poate inghiti mamaliga rece. Dar acum, incercand de cateva ori, invatase si-i facea la fiecare amiaza.       Nu mai zise nimic, il lasa pe batran la masa, iesi in tinda si in curand se intoarse cu o craticioara.       Mos Mitrut simti indata mirosul nou si ridica capul.      - Ai stiut tu sa faci?     - Stiut, mosule. Uite si furculita si mamaliga calda.       Cu furculita era mai usor decat cu lingura. Batranul manca jumatate din papara.      - Mananc-o toata, bunicule.      - Mie mi-e destul. Asta-i a ta.        Din ziua aceea Linuta-i facea la amiaza si papara, cand avea oua, dar numai din cate unul. Ea nu voia sa strice ouale si pentru ea. Avea ce manca.        Dupa ce manca mos Mitrut, Linuta ii dadea cele doua carje si-i ajuta sa mearga, iar la scaunul lui.       - Acum ma duc sa dau la purcei, bunicule.      - Ce purcei?     - La purceii nostri.        Batranul o intreba de fiecare data, asa ca Linuta intelese si nu se supara ca-i pune aceeasi intrebare, in toata ziua.        In odaie era racoare buna. Linuta astupa in fiecare dimineata ferestrele cu naframe negre, sa nu bata soarele, sa nu zboare musca.        Intr-un colt al lavitei, ii lasase mama-sa de la inceput o luminita de ceara si o cutie cu chibrituri.       - Sa grijesti, Linuta draga, sa aprinzi luminita si sa i-o tii la cap cand vei vedea ca sufla greu si-i cade capul in piept. Sa nu-si iasa sufletul fara lumanare!        Copila ce sa stie cand va muri? Dar nici nu voia sa se gandeasca la asta. De cand se obisnuise sa fie singura cu bunicul sau, de cand vazu ca-i poate fi de folos, ca-i poate face o mancare ce-i place, nu mai traia intr-un pustiu si-i trecea ziua iute.         Uneori, se trezea ca bunicul sau ii pune intrebari ciudate, la care, de altfel, nici nu astepta raspunsul, ci punea altele.       - Oare a venit Joiana din ciurda? Sa vezi sa nu iasa vitelul din coteciorul lui pana ma duc cu susterul.       Linuta stia ca Joiana avusese vitel mic inainte cu doi ani, si ca acum nici nu mai era la ei, o vanduse tatal-sau.      - Am tot zis sa-i puneti zgarda la grumaji lui Balan. N-ati ascultat, si acum l-a sfasiat lupul.       Nepoata isi aducea aminte ca intamplarea cu Balan a fost inainte cu vreo patru ani.      - Om de nimica Pavel ala, v-am spus eu sa nu va faceti de lucru cu el.       Linuta nu mai stia de acel Pavel.      - Pai si popa asta ar putea sa nu mai bata targurile in zile de duminica, ci sa-si vada de biserica.      Copila nu mai intelegea ce vorbeste bunicul sau...      De vreo cateva zile, mos Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai manca, facea numai semne catre cana cu apa, din cand in cand.     - Linuta draga, sa grijesti de lumanare, ii zicea acum mama-sa in toata dimineata cand pleca la lucru.     Nepoata lui mos Mitrut era tot mai intristata. Statea pe lavita, aproape de batran, langa lumanare si o aprindea mai de multe ori peste zi si cand bunicul sau rasufla greu si horcaia.     Acum iar ar fi dorit sa fie la secere cu ceilalti. Nu mai avea nimic de lucru, numai sa dea de mancare la purcei. Batranul nu mai voia decat apa. Linuta ii turna intr-o ulcica si i-o ducea la gura.      Bunicul sau nu mai putea tine nimic in mana. Pleoapele-i erau mereu inchise. Dar nu bea nici apa, ci mai mult isi muia buzele.      Linuta era cu gandul imprastiat, departe de aici. isi aducea aminte de cand era mica si bunicul sau o lua pe genunchi si o huita. O lua si in carca si umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pana-n grinda si o prindea usor.      - Uiu! Tuc-o mosul!      Cand crescuse, ii lua apararea de cate ori o sfadea ma- ma-sa. - Da-i pace, tu femeie! Ce astepti mai mult de la un copil ca ea!      Daca era in casa, n-o lasa niciodata s-o bata, ca mama-sa era o femeie iute din fire si zgandarata mereu de cei cinci copii.      “Saracul bunicul! Si acum nici apa nu mai poate bea!” isi zicea Linuta.      Uneori ii parea ca odaia s-a umplut cu un aer strain, cu o raceala care-ti prinde inima. Da! Era iarasi pustiul acela de la inceput, care se desprindea din batranul ce sedea in scaunul cu speteaza, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, si pe copila o furnicau uneori fiori de spaima.      Nu-i era frica de moartea bunicului, nu stia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra in ea ca intr-un adapost, si parca nu mai putea iesi.      Se simtea straina in casa lor, care parca nu mai era a lor, si uneori se intreba pentru ce sta ea aici langa batran ...      La un suspin mai adanc al lui mos Mitrut, Linuta se trezi si aprinse repede lumanarica de ceara.      Dar si de data asta in zadar. Pieptul batranului continua sa se ridice si sa coboare.      Uitandu-se la fata pierita a bunicului, Linuta simti deodata cum da navala din ea plansul. Inca nu plansese pana acum langa batran.      Seara, parintii o aflara tot plangand pe lavita, cu lumanarea de ceara in mana. Era pierita la fata si nu raspundea decat cu cate-o vorba la intrebarile parintilor.      Seara, cand ei credeau ca ea doarme, il auzi pe tatal sau:      - Maine sa ramai si tu acasa. E cam urata treaba sa lasam o copila ca ea langa cineva care trage de moarte. Poate sa intre in ea o spaima pentru toata viata.      - Da’ batranul nu moare inca, mai barbate. Tatal tau a stat pe scaun nemancat si nebaut doua saptamani. Avem de lucru. Las’ ca nu moare!      - Cat va mai trai, cat nu, maine sa ramai acasa. Si sa vina Linuta cu noi, sa-i mai iasa din cap ce vede de-atatea zile. Rau am facut ca am ascultat de tine. Sa fi ramas cu batranul Anuta, ca-i fata mare.      - Si sa fi secerat Linuta in locul ei?      Omul facu un semn cu mana ca nu mai are gust de vorba si iesi din odaie. Mama-sa se culca in odaie cu batranul, unde dormea si Linuta. Rupta de oboseala, cazu indata intr-un somn greu. Desi se simti vinovata ca lasa pe copila cu batranul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine sa secere?      Linuta nu putea adormi. Se bucura ca va ramanea maine si mama-sa acasa, nu va mai fi singura cu batranul, caci nu avea de gand sa se duca la secere. Simtea ca nu se mai putea departa de bunicul sau. Nu avu nici o bucurie cand il auzi pe tatal sau vorbind de mersul ei la camp.      De cand il ingrijea pe batranul se tesu intre el si ea o legatura deosebita de aceea ce-a fost mai inainte si nu o mai putea rupe. ii era prea mila de el. Mai stia ca mama-sa, cuprinsa mereu de treburi si acasa, isi va uita de bunicul si cand va face semn catre vasele cu apa nu va fi cine sa-i duca apa in ulcica. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fara lumanare.      Si nepoata lui mos Mitrut nu se va duce la secere. Stiind-o pe mama-sa acasa, nu va mai umplea-o pustiul si spaima. Bunicul va pleca dintre ei si era bine sa nu-l paraseasca, isi zicea copila linistita acum.      Si se cufunda in somn adanc.       descarcare gratuita.....      

                                                                                        Arhanghelii de Ion Agârbiceanu Volumul I                                                                                                       «Unde este comoara ta, acolo e şi inima ta.»  MATEI, VI, 28                                                          Partea întâi        În gangul lung şi rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape înir-acelaşi timp, patru uşi vopsite alb, cu cite un triunghi negru în jurul mânerelor, şi cei patru profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs. Se aşteptară, cu fetele vesele, zâmbitoare şi, pornind apoi toţi patru, începură să vorbească tare, mângâindu-şi bărbile stufoase. Trei erau aproape de aceeaşi vârstă, între 40 şi 45 de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui era pe jumătate sură. Deşi vorbeau tare, nu se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuţi de praf fin şi-i răspândeşte prin coridor, căci profesorul cel mai îţi vârstă începu să tuşească, oprindu-se, şi tuşi până i se înlăcrămară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieşeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, alergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau, înclinându-se adine, căci erau fără pălării, şi se strecurau repede pe lângă ei, apucând pe scări în jos spre etajul întâi. Câte uhu! se înţepenea deodată În uşa vreunei săli de curs, ridica dreapta şi făcea un «psst» prelung, făcându-i băgători de samă pe cci ce erau încă în săli că domnii profesori sunt în coridor. Dar orice chemare la ordine era zadarnică. Larma creştea mereu; acum se ridica şi de pe scări, şi din coridorul de dedesubt, se auzeau uşi izbindu-se, ferestre; se auzea cum sunt târâte din pod coşuri, geamantane. Din curte, din grădină se ridicau frinturi de cântece vesele, strigăte. În câteva minute întreg seminarul părea în plină revoluţie.       Profesorul care tuşi îşi şterse ochii cu batista. Dintre ceilalţi trei, cel mai tânăr îşi ridica în fiecare clipă pălăria. Clerici treceau mereu pe lângă ei. — Uf, neruşinaţii, mi-au umplut plăininii! oftă cel mai în vârstă, punându-şi pe-ndelete batista uriaşă în haină. — La canonici e nu trebuiesc cine ştie ce plămâni puternici, issime1, zâmbi unul dintre profesori. — În vacanţa asta de Paşti se va umplea cu siguranţă locul vacant. Ştim noi cu cine, zise al doilea. — Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prietinii mei. În zadar voiţi să mă năcăjiţi. Iacă dumnealui, iată, din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi bătrânul arătă spre cel mai tânăr. — Din Iliescu? întrebară cei doi. — Ilm… mai În grabă decât din voi! Nu-l vedeţi că-i cu mina tot la pălărie?       Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tuşească iar şi le făcu celorlalţi semn cu mina să-l urmeze pe scări. Clericii furnicau în toate părţile. Unii alergau pe scări, se izbeau de profesori. — Aii putea să fiţi mai liniştiţi, zise Ilieâcu, aruiv- clnd o privire aspră celor trei clerici care trecură pe lângă el. Canonicilor li se spunea: reverendissime.       Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bâtrâri. — Uf, ticălosul e de Pascu, ticălosule de Pascu! zise bătrânul, oprindu-se pe scări şi punuldu-i lui Pascu mână pe umăr. — Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v-ain băgat de samă, zise tânărul plecându-şi capuL — Mai înţeleg să alerge ceilalţi! Dar tu? Tu-ii pierzi capul în zadar! Eu ştiu că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi? în vreme ce vorbea, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, -deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hâr- tie de douăzeci de coroane., — Uf, ticăloşii ăştia, nu se mai satură de vacanţă! Le-a crescut mustaţa, le-a crescut mustaţa! zâmbi profesorul cel bătrân. Of! ce mai lume, domnule Iliescu, ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roşi din nou şi iarăşi era gata să răspundă ceva.       Dar bătrânul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze. — N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla? — O să-l trimit îndată, domnule profesor, zise repede, săltând pe scări, Pascu. Şi, în câteva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea răsunau de acelaşi strigăt: «Murăşene! Măi Muraşene! Murăşanu!»       Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Castani bătrâni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de april. O lumină dulce se cobora de sus din. Văzduhul albastru. Din gura arămie a leului de la fântina din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de cristal. Larma închisă între zidurile seminarului părea un necurmat bornăit de bondari uriaşi.   — Nu-s proşti tinerii că se doresc acasă pe aşa vreme! Of! Şi nouă o să ne priască vacanfa asta cfe două săsptămâni, zise unul din cei trei profesori. — Cred şi eu, răspunse bătrânul zâmbând, dar nu-şi lua privirile de la două vrăbii e&re, eu peni soarele îmborzoiatesăreau ciripind, de pe-o creangă pe alta. «Te cheamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murăşene!» se auzi deodată În grădină. Şi nuniaidecât se văzu alergând un tânăr înalt, bine legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, şi lumina primăverii îi mângâia fruntea înaltă şi părul castaniu. Ochii, vioi, albaştri, eu priviri hotărâte, cercetau fata bătrânului de cum se opri înaintea profesorilor. — Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie? întrebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloşie, domnule Iliescu? S-a şi îmbrăcat în civil! N-a ieşit bine din sala de cursuri, şi a şi lăpădat reverenda! — Vă rog, sunt grăbit, se scuză Murăşanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-şi pună reverenda înainte de a se prezenta profesorului. Sunt foarte grăbit*, adaogă îndată: plec eu trenul de amiazi. — Of! ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu ştiai că sunt dator popii din Văleni treizeci de coroane? începu bătrânul pe o voce tânguitoare. Nu ştii nici acum, după atâtea lecţii de morală, ce înseamnă dacă-ţi apasă conştiinţa o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecţiile dumitaâe de etică creştină, zise, întorcându-se spre profesorul cel tânăr, şi, scoţând portofelul, luă o bancnotă de douăzeci şi alta de zece coroane. Altfel, adăose repede, vârând cele două bilete în vesta clericului, creşti pagini, şi nu creştini. Apoi îşi ridică privirile pline de bunătate la Mură şa mi: Aşadar, pleci cu trenul de amiazi? Şi când ajungi? — Mâne la douăsprezece. — Cum?, — Noaptea trebuie să rămâi în față. Dimineaţa, cu căruţa mai departe. 0 noapte petrecută afară, de zid ur i le semi n arului! zise bătrânul eu voce înalta. Îl auzi, domnule Mie seu-? Se-ncep aventurile. Of, o să- te punem, pe pine şi apă vreme de o lună după ce te-i întoarce! Grele vremurifraţilor, zise el privind la profesorii care zâmbeau. Apoi îşi scoase repede ceasuL Zece. Şi jumătate, zise „, punând: ceasul veclii în buzunar; eu pofti la o- halbă de bere, adăogă clipind’ din ochiul stâng.. Cei patru, profesori ieşiră pe sub boltit ura veche a porţii seminarului. Clericul! Murăşanu, Vas ile Murăşanu,. Porni cu capul plecat spre seminar. Cum era în anul al patru Lea. Se simţea om mare- şi-l umilea puţin faptul că profesorul; Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în faţa celorlalţi profesori. Avea bani: de drum. Avea des- tui, căci de la Crăciun; a tot cruţat; putea foarte bine domnul Marin să «nu4 facă de râs înaintea celor laltii profesori, eu o glumă: aşa de… aşa de… Nici nu ştia tânărul cum să numească gluma profesorului eu dăleni. Adevărul era că domnul Marin; a ţinut;, ea şi. Alte dă ţi „sa nu-şi uite de, elevii lui cei mai deştepţi şi mai silitori.. Anul acesta* la cursui dfe drept canonic,. Pascu. Şi Murăşanu erau cei mai buni. Geiliaiţi trei profesori însă nu s-au gândi^ la nimic răuv îL cunoşteau, bine pe bătrânul şi ştiau că domnul Marin se crede «tatăl elevilor» „al «ticăloşilor»».. Dac buna’ dispoziţie: îi reveni clericului Vasile iu- dală ce întră* îm 1’asin» seminaruluî^. În vuietai acela 9 ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la lot pasul pe tinerii clerici, care umblau încă forfota, să-şi strângă lucrurile pe care le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-şi mărească bucuria, pache- tău şi lucruri de-acelea ce puteau râmâne foarte bine în seminar până la sfârşitul anului, în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, câte unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi dintre clerici apăreau în civil, îşi potriveau hainele, le priveau eu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau uşori, veseli, fericiţi. Vasile Mură şa nu intră intr-una din sălile de studii Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cât palma, răzimate pe măsuţe, şi se râdeau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de dezordinea: ce era în sală. Cărţi, scaune, gazete, petece de hirtii, vreo inâneeă de palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se râdeau povesteau cu vocea închisă, întinzându-şi gâturile, făcind strâmbături ciudate, înaintea oglinzilor. Briciurile străluceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Vasile Murăşanu trecu în şir pe la cei ce se râdeau şi bagă de samă că nici unui nu se atingea de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ea şi el, şi acelaşi glas tainic le spunea tuturor că e necesar să aibă o umbră de mustaţă pe când vor ajunge acasă. De altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă. Cu sâptâmâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai ră- seseră mustaţa. Între aceştia era şi Vasile Murăşanu, dar, el; fiind blond, mustaţa lui nu se prea observa, spre marea, lui părere de rău. Se încredinţă despre asta chiar acum, în faţa oglinzii. Un fel de umilire, ca şi mai înainte în curte, îi umplu sufletul, şi el începu clin nou să pacheteze. Nu mai avea însă decât două cărţi de aşezat în geamantan. Le puse, ş-apoi şezu pe scaun. Mai avea o jumătate de ceas până să plece-la gară.  — Uf, să-i fi luat dracul de papistasi! strigă deodată. Cu vocea groasă, adâncă. Un cleric trunchi os, cu faţa pătrată, cu capul mare. Aruncând briciul după cuptor. O clipă toate briciurile rămaseră nemişcate. * — Iar te-ai tăiat, Veniarnine? întrebară dcodaâif mai multe glasuri. De şi-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întâi tortura asta! strigă cel numit Veniamin şi întoarse o faţă foarte neagră spre clerici. Sub bărbie avea o dungă roşie de sânge. — Te-ai tăiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care se apropie, zâmbind, de Veniamin. — M-am, tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ţii om învăţat, pentru ce. Mama dracului, atâta hârştco-hârşteo? Nu-i seminar romwiesc? N om purta noi bărbi şi mustaţă, ca toţi popii? Să nu le placă fetelor de noi, Veniarnine, răspunse râzâhd Vasile. — Şi pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însura noi? Dacă papistaşii nu se însoară şi n-au motive să. Placă fetiţelor, radă-se de trei ori pe zi, până îşi vor despoia pielea! Dar noi? Dar eu? Ei, s-o ia dracu de maimuţărie! făcu el cu totul înfierbântat. Cine-mi dă un brici, da’ ştii, unu flacără, nu alta? adaose îndată, căutând la cei din sală. — Îndată-l ai pe-al meu, Veniarnine, răspunse un cleric subţirel, care abia avea eâţiva fulgi în loc de barbă. Ţi-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solin- gen, ăla nu te dă de minciună.   — Nu, aş avea şi eu barba ta, zise Veriiamiii.   Într-adevăr, clericul acesta avea namai 24 de ani, dar îi creştea într-o jumătate de zi o perie deasă, neagră şi aspră, încât dacă, din glumă, îşi freca barba de tobrazul unui cleric, acela ţipa -ca muşcat de şarpe. De altfel, era negru la faţă, şi aceasta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia să se săpunească. Clericii aşteptau cu plăcere clipa aceea şi râdeau cu lacrămi pmă ce lui Veni amin îi reuşea să-şi lucească pielea. În sala de studii întrau mereu clerici. — Servus! — Sărbători fericitei       Nu-ţi uita de promisiune! — H aida-hai! — Un ou încondeiat de pe da voi să-mi aduci! — Grăbeşte când îţi spun; o să scăpăm trenul. Vasile Murăşanu se grăbi să-şi ieie geamantanul.       Dar când să iasă, vreo şase clerici aduceau, cu alai, pe al şaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l siliră să intre pe cel de-al şaptelea în sala de studiu. — Uitaţi-vă la el, nenorocitul, priviţi-l! Va fi siliţ să meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrişor! strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care părea foarte nenorocit.       Era scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari şi plini. Vesta de Ia costumul cel negru nu şi-o putu încheia decât cu mare silă în nasturele întii de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta şi cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plezni. — Ia uitaţi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi se potrivească, începu eu o voce de om deznădăjduit Petrişor.        Fusese până acum, cu alaiul după el, prin toate sălile de studii, prin toate dormitoarele, repetând mereu aceeaşi. Rugăminte. Clericii rideau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar niciuna nu i se potrivea. Cântară şi cei de aici, dar toate-i fură prea strimte. Petrâşor oftă şi-şi lăsă braţele moi de-a lungul trupului scurt şi rotund.   — O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm vice- rector J strigă un cleric din coridor, bătând din palme.       Ăsta nu-i semn rău, afişe Veniamin, care chiar în clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate jpe toţi; calcă a protopop de pe acum! În iarma şi în vălmăşeala ce nu se mai curma, Vasile Murăşanu îşi luă geamantanul, ieşi în coridor, coborî scările şi se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un fecioraş., Îi apăsă în palmă trei bani de cile douăzeci. Să-l duci până la gară, Pătrut, îi zise vesel. — Îndată, domnişorule, răspunse zâmbind Pătrut. Mai am două, dar al d urnita le e uşor. Numaidecât 1e aduse şi se repezi pe scări.      Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, care târ- guiau repede. Deodată îşi aduse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că. Banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane de la profesorul Marin. Nu se mai simţea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, li părea bine. Întră repede într-^o prăvălie şi, după câteva minute, ieşi cu trei pachetele. Era foarte agitat şi porni repede spre librărie. În prăvălia în care fusese, oricât era de grăbit, a băgat de samă că unii clerici cumpără lucruri care nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frăţiorilor mai mici de acasă. «Aşadar, mai fac şi alţii aşa îşi zise, mângâiat şi fericit, că-şi poate împlini un gin. D care-l urmărea de mult. «Eu o să-i cumpăr o carte». Îşi zise hotărât, apropiindu-se de librărie.       Cu săptămmi înainte s-a gândit să-i facă o mică surpriză domnişoarei Elenuţa Rodean când se va întoarce acasă de Paşti. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum, în civil, şi afară, în libertate, yâzând apoi că şi alţii fac tot aşa, el se hotărî repede, şi ho- tărârea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abia-i veni hotărî re a aceasta, şi numajdecât ştiu şi ce carte avea să cumpere, deşi mai nainte nu se gândise. La ea. Întră În librărie şi ceru un volum de nuvele, foarte citit pe vremea aceea.       Cu ochii plini de lumină, ieşi în stradă; volumul acela, cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldură dulce în tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum. Îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mergând spre gară, mângâia, din când în când, coperta cu sfială. Adevărat că. Iezind din librărie, simţi o uşoară mustrare, o neînsemnata învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al seminarului decât al conştiinţei lui, se topi în grabă, nii se mai auzi.:       Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija cea lumească: ascultară nemişcaţi, cu capelele plecate, liturghia, urmară diferitele cursuri, se plimbară liniştiţi în lungile lor haine negre prin gangurile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate şi de tinerele. Erau chiar mulţi care îşi duceau, în răstimpuri, nuna la mustaţă. Nu era niciun păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ştrengării păreau mai mult cele din urmă flori, poate, ale nevinovăţiei de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici încolo se începe. Totuşi, multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ea din tinerii aceştia să iasă preoţi tari în credinţă şi speranţă, care să poată întări şi pe alţii. O; e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru eâştigarea acelui razim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simţiminte! Largi simpatii nehotărâte inundă, de la o anumită vârstă. Sufletele clericilor, ca ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte puţin. Simţimintele acelea care, vai, nu privesc defel viaţa cerească, ci cea pământească, cresc şi fără voia superiorilor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă într-o singură albie, şi numai din motivul sunt foarte deosebite, aproape câţi tineri. Deci, pentru păstrarea uniformităţii, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă. Sunt tineri care se gândesc c-o anumită sfială la ceea ce le este oprit, pentru care interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceştia reuşesc să stabilească o punte de trecere între viaţa obişnuită de seminar şi aceea pe care, de la o anumită vârstă, încep s-o viseze; reuşesc să armonizeze sentimentele lor şi dorinţele eu poruncile vii ale credinţei. Aceştia sunt, de obicei, ele vii cei mai bun» „şi în iot cazul» cei care nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.      Dar sunt, şi tineri pentru care opreliştea e o atâţare, care se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili o armonie între viafa de seminar şi cea dorită de âi> şii,. Ori, cel puţin, armonia nu o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung „de obicei, pe aceştia din urmă. Dar pentru superiori e, tofeuşiv foarte greu să-şi facă o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranţele puse în eutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, obişnuit la transgresiuni în seminar, a ajuns un preot model.       Vasile Murăşanu era dintre clericii care reuşeau să stabilească armonia pomenită, fără însă ca să treacă în exagerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic vinovat pentru faptul că, înainte de vacanta Paştilor, vreo patru rfăptămâni nu şi-a mai ras mustaţa. Pentru ce nu. Şi-o rădea, avea eonştiinţa curată, nu se putea înşela: să vadă ce impresie va face asupra domnişoarei Elenuţa Rodea». Dar faptul acesta nu-l ţinea de păcat şi nu se simţea vinovat chiar înşelând pe superiori, silindu» se să-şi ascundă înaintea lor tuleiele blonde.      …Cum se apropia de gară, Ie mângâia din când în când şi era foarte mulţumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre şi înţepau. Află pe Patruf, îi mai dădu douăzeci de bani, îşi luă geamantanul şi se apropie de ghişeul de bilete. Era înghesuială mare, clericii se pierdeau în mulţimea celuilalt public. Vasile Murăşanu se văzu în currnd între două domnişoare cu pălării mari, negre, cu feţele albe şi zâmbitoare. De-o jumătate de an nu mai fusese în apropierea unei fete decât după ee cunfpără volumul de nuvele.       Atunci, cu cartea subsuoară, simţi foarte aproape pe Elenuţa Eodean. Dar nu era vie, lângă el, ea; acestea două. El simţi cum se roşeşte deodată, cum i. Se aprinde obrazul. Şi; cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care chiar atunci se aplecă* înaintea ferestruţii ghişeului. Cum privea lă chelia aceea, pământiej îşi făcea mustrări aspre că s-a roşit aşa, din bun senin, şi îi părea chiar că a. Păcătuit împotriva Elenutei! A fost un adevărat zbucium, pentru el până reuşi să scape din îmbulzeală cu biletul în mină şi’să alerge pe peron. Abia a ieşit în lume, ş, i lumea începea să-l înăbuşe! Cu mişcări destul de ridicole; se plimba pe peron, cercând să se liniştească, şi fii fericit când simţi că-i* scade căldura din obraji. Întâlni colegi şi începură să povestească veseli, râzând. Unii murmurau încet frânturi de cân- tece,. Bătând pe asfaltul peronului tacturi uşoare cu piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii nu puteau să nu arunce priviri fugare domnişoarelor care se zăreau prin mulţime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile Murăşanu observă numaidecât felul lor de-a vorbi, clar, dnicc, gâdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalţi călători „de-al cucoanelor chiar. Şi. Fără nicio sfială, îşi zise că-i place ciripitul acela* Era doar aşa de curat!      Bufnind pe nări, tâşnind fuioare lungi de aburi., trenul se opri înaintea peronului. Câteva. Clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmăşeală de oameni şi de geamantane. Spre nenorocul lui, Vasile MunV şanu aâjunse întmin vagon în care erau tot străini. Uh loc mai era liber; dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridbrii 1 vagonului. O clipă se gândi să se coboare, sii cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî de teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puţine ori cu trenul – câipi vfenea la şcoală şi când se ducea acasă – şi chiar drumurile acesteă le făcea în răstimpuri destul deîndepărtate, aşa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.           Nici nu avu vreme să se gândeaseâ mult, se auzi un fluierat prelung, şi trenul porni. Vasile Murăşanu avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de 23 de ani „adeseori în ceasurile de studiu îşi făcuse planuri serioase, bărbăteşti —L credea el – asupra viitorului, şi, totuşi, bucuria ce-o simţi acum era copilărească!, dulce, uşoară, ca o alintare. Gara, casele din oraş, stâlpii/de telegraf zburau în urma lui, şi el simţea, uşor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinţi, la cele două surori mari; la frăţiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Şi la gândul că le vă revedea în curând. O căldură, o moleşite plăcută i se răspândeau în tot trupul, ca: şi când ar fi iarăşi băiat de 6 ani şi ar adormi în mân- gâierile mamei, care-şi poartă domol degetele prin părul lui.           Se apropie de-un geăm deschis. Un nesfârşit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene de pod- beâl, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proaspete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrăţişa cu pământul într-o ceaţă viorie.         Descarcați volumul I și II de mai jos                  

  Badea Nicolae de Ion Agârbiceanu         Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo cîteva suluri la răsărit şi străluceşte, aşa de voios şi plin de viaţă, în nemărginitul senin, vezi, trăgîndu-se încet spre satul din vale, un moşneag adus puţin de spate, cu barba şi cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate şi cu o bîtă măciucată în mînă.       Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, ce şer­puieşte printre fînaţele înflorite, se pierde printre tufi­şuri de aluni, iese iar la iveală, trece peste o măgură mai mică şi dă apoi de-a dreptul spre o uliţă din capul satului...       Dar nu vine în toată duminica moşneagul. Spun oa­menii mai vechi că, mai nainte vreme, badea Niculae,      — Pe atunci Nicu, — socotea că-s prea puţine dumi­nicile de peste an, cu sărbători cu tot, şi, de aceea, se mai strecura uneori şi în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de vine o dată, şi la sărbătorile mai mari.      Casa lui nu-i departe de hudiţa în care dă cărarea pe unde s-a obişnuit să vină. Mai mult colibă decît casă. Numai ceva din păreţi şi coperişul sînt afară din pămînt. Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să grijească de căsuţă?       De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa lui. Cînd venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laiţa de dinaintea uşii. Şi nici n-avea vreme să steie atîta. Trebuia să-şi împlinească trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, tot­deauna, trebuia să plece degrabă. Oile trebuiau mulse, şi la stînă erau numai doi ştrengari de băieţi, care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă.       Nici nu-i prea plăcea să tîndălească atîta prin sat. Ce l-ar mai atrage aici? Căsuţa lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar ceştialalţi nu-l înţe­legeau. Şi nici el nu-i înţelegea pe dînşii. În sufletul lui era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l simt toţi bătrînii cînd văd că şi-au trăit traiul şi că viaţa lor nu mai are nici un rost în «lumea asta nouă». Cel puţin de-ar fi rămas şi lumea cea veche, în care a trăit el, şi să se stingă numai atunci cînd a închide el ochii! Nu s-ar simţi aşa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, şi cu ea şi noi, şi dacă trecem noi, trece totul, nu rămîne nimic îndărăt. Şi badea Niculae se simţea aproape de tot de «trece­rea» lui...       Duminica după amiază, după ce se mai stîmpăra puţin căldura dogoritoare, pe acelaşi potec, cu bîta mă­ciucată în mînă, cu gluga-n spate, badea Niculae urca încet, cu capu-n pămînt, mai abătut decît dimineaţă...        De cîte ori venea în sat, părea mai voios, şi de-l în­trebai cîte ceva, îţi răspundea aşa de frumos, în graiul lui bătrînesc!       — Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cu- mătrul lup nu mai dă tîrcoale în jurul stînii?      — Ba, că ţi-ai găsit-o, nene! Poţi să le laşi singure noaptea, la porneală, şi pe cîni să-i închizi pe toţi în stînă, şi nu se apropie potaia! Păi de unde să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sînt, nici lupi!      — Ş-apoi ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la turmă?      — Pagubă? Hm! Tu nu ştii, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să ştii dacă nici n-ai văzut, poate.      — Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el aşa, cu una, cu două.      — Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atîtea pi­cioare! Să-l îmbii cu cîrlanul cel mai gras, şi nu-i trăbă. Şi de-l întîlnea altul, şi cu-acela stătea de vorbă.      Un sentiment vag se năştea în el, de cîte ori se ducea spre sat: oare va afla iar lumea pe care o ştia? O, Doamne! Mai nainte, cînd venea în sat, nu răzbea să povestească oamenilor cum merge rîndul la stînă, cîte mînzări, cîte sterpe, mioare, noatini sînt, cîţi berbeci de prăsilă, cîţi de vîndut; de este păşune bună, de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cît lapte dau, cînd le vor lăsa în doi lapţi; de face lupul pagubă. Toţi oamenii doreau să afle noutăţi despre avutul lor. Şi badea Niculae stătea în mijlocul lor, şi ei roată în jurul lui, şi le răspundea la toate întrebările, cînd aşe­zat, cînd glumind, după cum erau şi întrebările. La dorinţa vreunuia povestea cîte-o ispravă de-a jupînului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, şi multe altele. Apoi mai trăgeau la vreo crîşmă, şi, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cîntînd din fluier şi din gură! Dar drept c-atunci erau şi oamenii mai altfel, parcă mai harnici şi mai bogaţi. Toţi aveau oi în turmă, unii şi peste sută. Atunci ştiau cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei care au nu le prea duc grija. Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma-ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stînă. Numai întrebarea rece «Cînd mi-e rîndul la oi?» o mai aude badea Niculae de la oameni. Şi nici nu-s aşa sîrguincioşi, astăzi, oamenii, cînd tocmai acum ar trebui să fie încă şi mai harnici decît cei de pe vremea lui. Că atunci ce de pămînt aveau, Doamne! Cît vedeai cu ochii! Ce locuri de pă­şune, ce fînaţe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pămîntul, şi aproape jumătate sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat a treia parte din tot pămîntul. Au avut doi munţi, pe care, de veacuri, moşii şi strămoşii lor au crescut oi şi vite, ş-acuma nu mai sînt ai lor... Cică pentru o veche datorie comunală...       Cum să nu i se strîngă inima bădicului Niculae, şi cum să nu meargă posomorît, cu capul plecat, cînd îi vin în minte toate acestea?! Ajunge la stînă pe-nsărat. Pune pe cei doi băieţi să mulgă, dar ei nu se-nvoiesc pînă ce bătrînul nu scoate din şerpar pachetele de tabac pe care le-a făgăduit la plecare.      De-ar fi baremi aici la stînă ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stîrpit... Nici lupul nu mai vine să deie tîrcoale în jurul stînii. Şi chiar de-ar mai veni, ce-ar face cu el? Nu mai sînt ortacii lui cei vechi, cu care ştia să-l huiduiască şi să glumească pe socoteala lui.      Cîteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec.    Şi cum să aibă, cînd inima moşneagului nu mai bate ca odinioară?!      ...Ş-aşa, la patru-cinci săptămîni o dată, duminica, după ce se-nalţă soarele de vreo cîteva suluri la răsărit, mai poţi vedea şi acum pe bădicul Niculae cum vine spre sat, cu bîta măciucată în mînă şi cu gluga pe spate.   1 9 0 2        

                                                                           MĂTUŞA STANA          De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.        Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.   Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa... Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit. La vreo două mese s-a început jocul de cărţi. Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase. Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu. Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă. — O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele! Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze. — Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!   Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul. — Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana! E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea? De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă. Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme. Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...   S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii. Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu  chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă. S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii... Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu: — Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.   1 9 0 3              

                                                                                MISTREŢUL               Focul topea lacom lemnele uscate, împroşcînd cu scîntei în cele trei mîţe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbuşea, şi atunci se auzea un şuierat straşnic, cum şuieră şerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău duşmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streaşina de paie a casei şi fluiera cu o mulţime de întorsături din hornul înalt. Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subţirele, cînd aud, afară, la uşă, pe cineva strănutînd, apoi tuşind de vro trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrşit, uşa se deschise.         — Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Şi vîntul te taie, şi zăpada te-acoperă, şi gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a! Şi scoţîndu-şi de sub cojocul miţos mîna goală, numa-n cămaşă, îşi netezi mustăţile muiate de căldură. Apoi îşi smulse căciula roşiatică, mare cît o rotilă de plug, şi o trînti pe scaun. Toate trei mîţele se ascun­seră subt vatră şi priveau pîndiş, cu ochii lor gălbii, împăienjeniţi de somn, la grămada de pe scaun.       Ciobanul îşi sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roşu, cu frunte cu tot. Ieşea frigul din el şi din cojoc de-l simţeai...   — Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mîncat aşa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieşi pe măgură, măi tete, numa te pomeneşti c-un vîntuleţ subţire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, şi nici alta! Şi doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrţîit al omătului îngheţat s-ar fi-mbăr- bătat ş-un iepure, aşa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Ţigan să fii acum, ş-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îţi va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Şi se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, şi-şi scoase beşica cu tabac şi pipa de după şerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, şi se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înţepenit stan pe celea coaste, cum ş-a aflat ţiganul calul, ce-a ieşit să pască-n luna lui gerar.       — Da’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa şi tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, şi’ tu să cam mai păzeşti tîrla? Iar el:   — Crezi că sînt făcut aşa,-ntr-o dungă? Ştiu că nu m-ai lua aşa peste picior, zice, de-ai şti că ce veste-ţi aduc! Ci ia dă-mi nişte tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune şi trei mioare, ş-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, şi strungarii îi mai fac cu ochiul.      I-am dat de ş-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, şi-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.   — Şi ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?   — Nu, moşicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, şi dă-i înainte, tot aşa şi iar aşa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi ştii dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turişte, şi vine iar lîngă mine... «Eu nu ştiu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, şi-s mulţi, şi de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare şi des în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile şi tunde-o, neică, ca nişte săgeţi ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm... Cînd numa iată că se-ntorc dulăii, toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre, şi doi să urle. Ce sămne vor mai fi şi astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, şi să iscodeşti ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca şi cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, şi treisprezece, zi trei-spre-zece mistreţi, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în şir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, şi pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, d-apoi aşa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgăriţa noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Aşa purcei? Cînd s-au depărtat de-o puşcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi de-i cată. — Şi tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineaţă. Îmi opream şi ficiorul acasă şi mergeam amîndoi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă? Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui şi să-i întreb pe păcurari de n-au ieşit cumva mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte izbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiţă, lătrîndu-l furios. Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr, şi hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg. Cînd să ieşim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăt şi... facu-mi sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul şi gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ş-acum, hai, că vine şi el. — D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine, ştrengarule? — Moşule, laşi-mă să viu şi eu? — Unde să te las, măi Praleo? — Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi? — Ţi-oi da eu lăsate numaidecît!... Şi mă şi întorc să-l mîngîi puţin pe la urechi. Da* să poţi pune mîna pe el? Pornim noi, eu şi cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul! — Moşule, laşi-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moşule! — Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ţi-a cădea bine! — Că buna m-a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata! — Bună-ta-i nebună, ca şi tine! Şi unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar şi-a pierdut minţile să-l lase pe-aşa vreme afară? Aşa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă: — Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă! Neam de puşcaşi! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de şapte ani, ştie toate căile şi potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îţi spun... Pri­măvara după ouă şi pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i aşa?... Ci, mişcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aştepţi? Apoi, văzînd că nu răzbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, şi răcnea de sta s-o asurzească. Eu m-am cam mai dus. Era ger de ţi se lipeau nările şi părea că şi răsufletul ţi-i de gheaţă. Merg eu aşa, merg, merg, merg... Am fost ieşit din sat, şi Bălan adulmeca nişte urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăţ de a tusă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu: — Moşule! — Piei, drace! zic eu, şi stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă şi mă ajunsese. Tu nu eşti curat, măi sfîrlează, zău că nu eşti curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că ştiu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înţă- lesu-m-ai? El puse buza şi dă-i şi trîmbiţă în zarea îngheţată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să mă ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd! — Ia, numa te cară de unde-ai venit! înţă- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va umbla bine... — D-apoi... de... vin... porcii? Aşa, acum stăm bine! în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun şi să-i spun că mistreţii nu mîncă oameni. Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur. Zăpada nu mai cădea, şi vîntul, în vale, nu ajungea aşa tare. Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun şi cu vorba: — Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă ţăvile deodată, de-i stropşeai... Aşa, s-au dus sănătoşi! — Şi toţi s-au dus, ziceţi voi? — Număraţi treisprezece, cîţi au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asămă- năm urmele. Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în şir. Da’ totuşi, unde şi unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriţei de mari. — Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăştia nici la hăitaşurile celea mari nu prea întîlneşti. Şi ziceţi că au fugit toţi? — Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- ţu-n piept!... Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, şi nici alta. Cînele s-a aşternut urmelor, şi tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ş-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum ştiam de bună samă că s-au dus împieliţaţii. — Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine ştie, nu voi prinde vrun hoţ? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate. Da’ ţi-ai găsit-o să te poţi scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită aşa, chiorîş, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urşi! Nu,   da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viţă-porodiţă. Unu-i nepotul mo­şului!     Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd şi cînd, adiate. Nici o suflare de viaţă. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i aşa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc. — Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îţi dau şi ţundra mea. Imboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aş putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc şi eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi şi vin. Nu-i de­parte. Copilul, ştiind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoieşte şi rămîne. Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desişul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrşeşte. Aşa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluş a trăbuit să merg şi de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieşit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele.   Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aş da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripăşit pe-aici.» Şi gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt şi mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu puşca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrşît, dau de-o urmă... De viţel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aş putea numa să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare şi mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheaţă mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut şti că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!   Cînd am ieşit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roşea zăpada ici şi colo. Aşadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împuşcătură, îi ieşi nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-şi o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.     Pînă baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieşit ceilalţi mistreţi din desiş. Era locul cel mai bun de pîndă. Aştept eu, aştept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, şi dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniştea pădurii; minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.     îmi umplui repede puşca — nu dau aşa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne şi porneşte iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.   — Să ştii că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puştii.     Printre cei doi colţi de greblă, înţepeniţi, sîngele curgea pătînd zăpada. Am şăzut pe el ş-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...   Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoţelul? Am uitat de el...   — Moşule, nu mă vezi? Ţundra mea era jos.   — De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că eşti Pipăruş-Pătru.   — Iac-aicea, sus, moşule! Mă huiţ aici.     Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ş-aproape degerat.   I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-şi facă mîna pumn.   — Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împuşcătura!... Hei?     El, ştiind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de ruşine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beşica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.     1 9 0 4