Literatura universală comentarii si rezumate

Dante Aligheri, nascut la Florenta in 1265, intr-o familie nobila, dar nu prea instarita.A avut o viata plina si aventuorasa, din tinerete s-a aratat deosebit de interesat de stiinta si arte. A fost scriitor, filosof, poet, dar si cavalerist in armata florentina. A participat la viata politica a orasului sau, facandu-si mai multi dusmani decat prieteni. In 1302 a fost srughiunit si apoi alungat pentru totdeauna din scumpa lui Florenta.     Atunci a inceput sa cutreiere Italia, ca oaspete a mai multor printi, naddajduind tot timpul ca se va intoarce in patrie si ca statele italiene, care se razboiau intruna vor avea aprte de pace.     In toata aceasta periaoda si-a mangait surghiunul cu credinta in geniul sau, cu stiudiul, poezia dar mai ales cu iubirea pentru Beatrice, urmand o periaoda nostalgica de la pierderea ei prematura. Beatrice fusese dragostea lui din tinerete, care murise prematur in 1290.    Despre opera sa de capatai "Divina comedie", Voltaire scria ca "se va bucura de o faima nemuritoare, pentru ca nimeni nu o citeste", dar previziunea lui a fost dezmintita de istorie, ajungand una din cartile de renume a literaturii universale. Divina comedie - comentariu de parti 1. Infernul     Fara sa stie Dante se ratacise si ajunsese intr-o padure deasa, salbatica si intunecoasa, aflata pe fundul unei vai. Ii era o teama cumplita dar inaintea anevoie pana cand vazut varfurile copacilor desi si teposi, apoi o colina inverzita luminata de soare, aceasta facandu-l sa-i vina inima la loc. Inainta spre colina dar deodata o pantera  cu blanapatat ii taie drumul. Se sperie, dar isi continua drumul. Continua sa mearga dar in fata lui se aseza un leu puternic si o lupoaica slaba si fioroasa. Statea tintuit locului nestiind ce sa faca, nu gasea salvarea niciunde, in afara celor 6 ochi fiorosi care-l priveau fix.    Stand el si cantarindu-si sansele de supravietuire, se trezi in fata lui cu o silueta stranie, aproape transaprenta. Striga dupa ea, imporand-o sa aiba mila de el si sa-l ajute. Silueta ii vorbi cu un glas parca dintr-o alta lume: " - Nu sunt om, dar am fost, cu mii de ani in urma. M-am nascut din parinti mantovani, in vremea lui Iulius Cezar.Am fost poet si am cantat caderea Troiei si calatoria eroului Enea."    Dante,luminandu-se la fata si gura i se deschise larg zambitoare, prinse a vorbi: " - Atunci tu trebuie sa fii Virgiliu, marele poet roman! Am invatat multe de la tine! O! maestre, il implora el, ajuta-ma sa ies de aici!" Cele noua cercuri ale Infernului    Cel recunoscut ca poetul Virgiliu, ii raspunse ca va iesi cu siguranta, dar pentru asta mai are de strabatur drum lung. Spundu-i sa mearga alaturi de el in Infern. Dante cu inima cat un purice, cu privirea plina de speranta il intreba: " Si apoi in Paradis?"    Virgiliu ii spuse ca va ajunge acolo, dar nu el va fi calauzitorul sau, ci altcineva mai vrednic decat el.     O pornira la drum. Soarele apunea si valea se cufunda incet-incet in linistea noptii. Dante mergea in urma lui Virgiliu si o multime de intrebari ii strabateau minte, cum sa mearga in Infern? Si de ce? Cine ar fi putut face asta, fara ajutor divin? Coplesit de atatea intreabri isi intreba mentorul daca e demn sa-l urmeze pe lumea cealalta. Contiuand sa mearga, fara sa se intoarca spre el, Virgiliu ii spune ca numai frica il face sa vorbeasca asa si sa fie linistit, caci asta e voia Domnului, pentru ca El l-a trimis, stiind ca se afla in primejdie, mijlocitoarea a fost Maica Domnului, care s-a indurat la rugamintile si lacrimile lui Beatrice. Cand auzi numele de Beatrice, inima lui Dante de stranse, amintindu-si cum s-a stins iubita sa in floarea tineretii. El se simti incurajat, tulburat dar si plin de speranta, de aceea ii spuse maestrului sau:"Indruma-mi pasii, stapanul si maestrul meu!"    Cei doi pornira si ajunsera in fata unei porti mari pe care scria:"Prin mine treci spre locul de durere, prin mine treci spre vesnica jelire" si se termina astfel:"Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta"    Vazand cele scrise, dante se infricosa din nou, si abia baigui, "nu inteleg, nu stiu". Virgiliu ii prinse mana si trecura pragul blestemat.    In intunericul de nepatruns se auzeau suspine, plansete, vaiete, graiuri felurite, blsteme infioratare, strigate de durere si ura. Era atata zarva, incat Dante incepu sa tremure de frica. Intreba cine plange asa rau, Virgiliu ii raspunse ca plang cei care au trait o viata fara onoare si fara virtute, care n-au stiut sa aleaga intre bine si rau.   Mersera mai departe si Dante vazu o gramada de oameni care alergau dupa un steag fara stema. Erau sufletele celor care in viata nu voisera sa faca nicio alegere iar acum erau osanditi pe vecie sa urmeze un steag fara stema.     Ajunsera pe malul unui rau intunecat. Era Archeronul, primul dintre raurile din Infern, pe maul caruia se calcau in picioare, gemand, alte suflete.In fata lor aparu ca din senin o barca care era condusa de un luntras batran, cu parul si barba ninse de vreme. Le spuse ca a venit sa-i treaca pe malul celalalt, spre ger si foc, spre intunericul etern,atentionandu-i ca nu vor mai vedea cerul. dar uitandu-se mai bine si dandu-si seama ca Dante e viu ii spuse sa plece, dar acesta ramase pe loc incapatant, ceea ce duse la mania batranului, care-i striga la el :"- Pleaca iti spun! Luntrea mea nu e de tine!     Virgiliu ii taie vorba si-i spuse:" - Ia mai taci Caron! Asa a hotarat cel care hotareste pentru toti!". Caron dadu din umeri, dadu cu vasla si aduna sufletele condamantilor pe care urca in barca. Acestea urlau, se vaitau si blestemau.     De atata zarva, Dante isi pierdu firea si lesina, trezindu-se ca prin minune la marginea prapastiei Infernului, care parea foarte adanca, desi era prea intuneric sa o vada bine.Il intreba pe maestrul sau unde se aflau. "- In primul cerc al Infernului: urmeaza-ma si vei vedea!". Coborara pe o poteca, in primul dintre cele noua cercuri care alcatuiesc Infernul, un imens con rasturnat, cu varful spre centrul pamantului. In acest prim mare cerc, nu se auzeau tipete sau vaiete, fiindca acolo nu era suferinta, ci doar tristete. Aici Virgiliu ii spuse:"- Ne aflam in nimbul in care se gasesc sufletele celor care au trait cinstit, dar care, din pacate nu au fost botezati, deci nu pot fi primiti in Purgatoriu sau in Paradis."    In primul mare cerc, erau eruditii, mintile luminate si marii poeti ai Antichitatii: Homer, Horatiu, Ovidiu, Luncan. Virgiliu se opri sa vorbeasca cu ei, spre surprinderea si mirarea lui Dante care-i asculta fascinat.     In departare, rasarea un castel maret, aparat de sapte randuri de ziduri. Intrara inauntru prin cele sapte porti, unde Dante vazu pe cei mai de seama ai Greciei si ai Romei: eroi, conducatori, eroine, filosofi. Mersera mai departe inaintand spre cel de-al doilea cerc al Infernului. In fata intrarii in adevaratul Infern, statea de straja Minos, urias si amenintator. Pe vremuri fusese regele Cretei, iar acum ajunsese judecator in Infern. In fata lui se aflau sufletel osanditilor, iar el le cerceta, ranjind infiorator, dandu-i fiecaruia cate-o pedeapsa si locul cuvenit intr-unul dintre cercurile Infernului. Minos avea o coada monstroasa: dupa ce il cerceta pe condamnat, si-o incolacea in jurul corpului in mai multe inele. daca de pilda si-o incolacea de trei ori, poruncea ca pacatosul sa fie azvarlit in ce de-al treilea cerc. Se uita si la Dante, caruia ii spuse:"-Pazea! Aici e usor sa intri, dar...." Virgiliu se incrunta si-i spuse sa inceteze, pentru ca Dante a venit aici din porunca Atotputernicului. Si trecu pragul, insotit de "ucenicul" sau.

       Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu prapastii adanci si noduroase, unde se auzeau bubuiturile unei furtuni vesnice si unde batea un vant foarte puternic, care ii lua cu sine pe osanditi, ca pe niste frunze vestede, ii zgaltaia, ii lovea unul de celalalt. Dante privea ingrozit vazandu-i alergand si tapand de spaima si disperare. Il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii aceia si de ce fugeau ingroziti.       Aceia erau oamenii, care in timpul vietii s-au lasat orbiti de patima iubirii, i-a raspuns maestrul.Intalnira o femeie si un barbat strans imbratisati si Dante vru sa stie ce era cu ei. Indemnat de Virgiliu ii intreba cine sunt. Afla, astfel, ca sunt Francesca da Rimini si Paolo Malatesta. Au fost orbiti de pasiunea care i-a orbit si i-a dus la moarte. Dante isi aducea aminte de trista poveste a lui Paolo si a Francescai, care au fost ucisi chiar de sotul ei.      Ajunsera la al treilea cerc al Infernului. Aici era o ploaie rece si mohorata, amestecata cu zapada, cerul era cenusiu iar pamantul arata ca o mlastina urat mirositoare. Acest cerc era pazit de Cerber, fiorosul caine cu 3 capete. Patra tot timpul si se napustea cu ghearele lui ascutite asupra osanditilor care zaceau in mocirla: ii zgaria, ii sfasia, ii sfarteca in patru, iar ei incercau in zadar sa fuga de el, condamnati sa stea in noroi pe vecie.    Printre cei nefericiti, Dante recunoscu pe Ciacco, un mancau vestit din Florenta.    Plecara mai departe, drumul ducea catre al patrulea cerc, unde-l gasira pe Pluto, fostul zeu al bogatiei, prefacut in demon. Pluto prinse a vorbi fara noima:" - Pape Satam pape Satam, aleppe!', dar Virgiliu ii spuse sa taca si sa-si mistuiasca furia. Acesta tacu pe data si cei doi reusisera sa treaca de el. Aici gasira doua cete mari de osanditi, care mergeau in directii opuse si toti impingeau cu bratele si cu pieptul niste bolovani mari, iar cand se intalneau se loveau fara mila. Unii strigau "Ce tot aduni?" iar ceilalti raspundeau "Ce tot risipesti?". Curios Dante, il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii acestia si de ce sunt impartiti in doua cete.     "Unii  ispasesc pentru avaritia lor, ceilalti pentru ca au fost risipitori, crezand ca banii sunt cel mai important lucru din viata lor si acum se chinuiesc sa impinga niste pietre fara valoare!" - ii raspunse Virgiliu     Mergand mai departe, vazura ca din pamant tasnea un izvor negru, ce forma un parau vinetiu si, mergand pe firul lui ajunsera la al cincilea cerc al Infernului. Paraul forma la randul sau o intinsa mlastina, pe nume Styx, in care erau alte suflete despuiate care se luptau, muscandu-se, zgariindu-se, lovindu-se cu piciorul.     Dante afla ca oamenii aceea s-au lasat prada maniei si furiosi sunt si morti.     - Dar de ce tot locul dimprejurul apei se misca si clocoteste? mai intreba el     - Pentru ca sub apa sunt alti pacatosi si lenesi. Ei au fost apatici si delasatori in timpul vietii, cand vedeau lumina soarelui, apatici si delasatori vor fi acum pe vecie, cufundati in noroi.     Si mergand ei asa, Dante si Virgiliu ajunsera la un turn, iar cel dintai isi dadu seama ca deasupra aceluia se aprinsera doua lumini, carora le raspundea o alta din departare. Dante se nelinisti si intreba ce sunt semnalele acelea, si Virgiliu il indemna sa se uite la mlastina. Acolo vazu o barcuta inaintand cu iuteala, impinsa de un vant misterios, iar in ea era un singur om, care striga:" - Aha, esti al meu acum, suflet osandit!, dar Virgiliu se rasti la el:"- Nu striga degeaba, Flegias! Nu-l vei avea pe acest om, aceasta e voia Domnului. Mai bine du-ne dincolo de mlastina!"      Se urcara in barca si inaintara spre mlastina mortii. Acolo intalnira un chip sinistru, care se intoarse spre Dante cu ochii iesiti din orbite, il intreaba: "- Chiar esti tu, cel care vii inainte sa-ti fi sunat ceasul?"     - Eu voi pleca de aici. Dar tu cine esti?     - Sunt unul care plange, raspunse omul     Atunci Dante exclama, recunoscandu-l : - Plangi in continuare, blestemat sa fii, si ramai unde esti!     Era florentinul Filippo Argenti, cel care isi ispaseste trufia, mania si orgoliul sau nemasurat.      Luntrasul Flegias, ii aduse la marginea cetatii, care avea o culoare rosiatica sinistra din pricina flacarilor. In jurul lor aparura mii de diavoli, care nu voira sa-l asculte pe Virgiliu, ci doar ii spuse ca Dante nu va trece, doar el putea sa treaca mai departe.Dante era foarte inspaimantat, mai ales cand vazu ca diavoli i-au inchis poarta cetatii in nas lui Virgiliu. Pe data aparura trei femei infioratoare, manjite de sange si cu serpi verzi incolaciti pe trup. Virgiliu izbucni:    - Iata-le pe cele trei furii! Le vezi? Sunt Megera, Alecto si Tesifona.   - Cum Dumnezeu o sa trecem?, intreba el     Un strigat infiorator se auzi: - Vino Meduza, si prefa-l pe omul acesta in stana de piatra!     Meduza era de fapt o creatura monstruoasa, in stare sa-i impietreasca pe toti cei care priveau. Virgiliu striga repede, deasemenea si el speriat; - Dante inchide ochii, nu te uita la ea!    In timpul acesta diavolii alergau pe ziduri, facand un vacarm ingrozitor, pana in clipa cand aparu un inger stralucitor care inainta mandru, pasind pe apa mocirloasa. Lovi portile palatului cu o varguta si acestea se deschisera pe data. Inainte sa plece spuse: - Fiti cu bagare de seama!     Dante si Virgiliu intrara in cetatea parasita, iar Dante se opri infricosat. In fata lui se intindea un sir de morminte de piatra, toate deschise. De aici se auzeau gemete si vaiete si iesea o lumina orbitoare.     Virgiliu ii spuse ca acolo sunt ereticii, cei care s-au indepartat cu trufie de la adevarata credinta. Dupa judecata de Apoi, mormintele lor vor fi inchise pe vecie, caci ei n-au vrut sa creada in Inviere.

Date despre autor si operă: În 1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat să obţină o bursă la liceul din Alger în 1923. (În mod tipic pentru simţul de loialitate al scriitorului, după 34 de ani, discursul ţinut de acesta la primirea Premiului Nobel i-a fost dedicat lui Germain.) A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală, combinată cu o pasiune puternică pentru sport, în special fotbal, înot şi box. Dar, în 1930, primele crize serioase de tuberculoză au pus capăt carierei sale sportive şi l-au forţat să-şi întrerupă studiile. Camus a trebuit să părăsească apartamentul insalubru unde trăise 15 ani şi, după ce a locuit scurt timp cu un unchi, s-a hotărât să trăiască singur, luându-şi diferite slujbe, în timp ce studia filozofia în cadrul Universităţii din Alger. La universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii săi, Jean Grenier, care l-a ajutat să-şi dezvolte ideile literare şi filozofice şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el. A obţinut licenţa în 1936 cu o teză despre relaţia dintre gândirea elenă şi cea creştină în scrierile lui Plotinus şi ale Sf. Augustin. Candidatura sa la agrégation (calificare care i-ar fi putut aduce o carieră universitară) a fost întreruptă de un nou atac de tuberculoză. Pentru a-şi reveni, a plecat într-o staţiune din Alpii francezi – prima sa vizită în Europa-, după care s-a întors în Alger, trecând prin Florenţa, Pisa şi Genova. Opera: Între 1930 şi 1940, Camus şi-a mărit aria de interese. A citit atât clasicii francezi, cât şi scriitorii contemporani lui – printre care André Gide, Henry de Montherlant, André Malraux. Pentru scurtă vreme, între 1934 şi 1935, a fost şi membru al Partidului Comunist Algerian. În plus, a scris, produs, adaptat şi jucat pentru Théâtre du Travail (denumit mai târziu Théâtre de l’Équipe), al cărui program era să prezinte piese excepţionale unui public format din muncitori. A nutrit o dragoste profundă pentru teatru până la moarte. Însă, din întreaga sa operă literară, dramaturgia este cel mai puţin apreciată, cu toate că Neînţelegerea (Le Malentendu) şi Caligula, scrise în 1944 şi respectiv 1945, sunt piese reprezentative ale teatrului absurdului. Două dintre cele mai trainice contribuţii dramatice ale sale ar putea fi considerate adaptările după Recviem pentru o călugăriţă (Requiem pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi după Demonii (Les Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski. Strainul de Albert Camus comentariu literar Străinul (în franceză L’Étranger) este un roman scris de Albert Camus și publicat în 1942. Temă și perspectivele sale sunt adesea citate ca exemple ale filozofiei absurdului și existențialismului lui Camus, deși Camus a respins personal ultima etichetă. Personajul principal este Meursault, un franco-algerian indiferent („un cetățean al Franței domiciliat în Africa de Nord, un om mediteranean, un homme du midi care abia cunoaște cultura mediteraneană tradițională”)care, după ce a participat la înmormântarea mamei sale, ucide apatic un bărbat arab pe care el îl cunoscuse la Alger. Povestea este împărțită în două părți: punctul de vedere al lui Meursault (narat la persoana I) înainte și, respectiv, după crimă. Prima parte Meursault, un francez algerian, află de moartea mamei sale. La înmormântarea ei, el nu arată nicio stare de tristețe, ci mai degrabă una de indiferență. Când este întrebat dacă dorește să vadă corpul, refuză și, în schimb, fumează și bea cafea în fața sicriului. A doua zi, el o întâlnește pe Marie, o fostă colegă de muncă. Cei doi merg să înoate împreună, vizionează un film de comedie și încep să aibă o relație sexuală, în ciuda faptului că înmormântarea mamei sale avusese loc cu o zi mai înainte. În următoarele câteva zile, el îl ajută pe prietenul și vecinul său, Raymond Sintès, să se răzbune pe o iubită maură bănuită de infidelitate. Meursault este de acord să-i scrie o scrisoare iubitei lui Raymond, cu unicul scop de a o invita astfel încât Raymond să facă sex cu ea și apoi să o scuipe în față în ultimul minut ca un gest de răzbunare emoțională. Meursault nu vede nici un motiv să nu-l ajute, mai ales că-l place pe Raymond. El nu își exprimă niciun motiv de îngrijorare că iubita lui Raymond va fi rănită emoțional, aflându-se într-o stare de apatie. Scrisoarea își produce efectul: iubita se întoarce, dar situația escaladează atunci când ea îl lovește Raymond după ce el încearcă să o dea afară, iar Raymond o bate. Raymond este dus la tribunal, iar, după ce Meursault depune mărturie în favoarea lui, scapă doar cu un avertisment. După acest moment, începe însă să fie urmărit de un grup de arabi, condus de fratele fetei. Într-una din zile, Raymond îi invită în week-end pe Meursault și Marie la casa de pe plajă a unui prieten, Masson. Ei sunt urmăriți acolo de fratele iubitei lui Raymond și de un prieten arab; acolo are loc o confruntare, iar Raymond este rănit cu un cuțit. Mai târziu în aceeași zi, Meursault, plimbându-se pe plajă, îl întâlnește pe unul dintre arabi. El este dezorientat din cauza insolației, iar când arabul își scoate cuțitul, Meursault îl ucide, împușcându-l repetat cu un revolver. El nu divulgă cititorului niciun motiv al crimei sau al împușcăturilor repetate, în afară de faptul că a apăsat pe trăgaci, fără să vrea, fiind deranjat de căldură și de lumina soarelui. Partea a doua Meursault este arestat și închis, însă se obișnuiește repede cu ideea, petrecându-și mare parte din timp dormind sau analizându-și mintal obiectele pe care le deținea în apartamentul său. Tăcerea și pasivitatea lui din timpul proceselor îl face pe procuror să intuiască lipsa oricăror remușcări pentru crima comisă și să se concentreze mai mult pe incapacitatea sau refuzul lui Meursault de a plânge la înmormântarea mamei sale decât pe crima propriu-zisă. Avocatul îl împinge pe Meursault de a spune adevărul, dar nu reușește, iar mai târziu Meursault explică cititorului că nu a fost niciodată cu adevărat capabil să simtă vreo remușcare sau emoție pentru oricare dintre acțiunile sale din viață. Procurorul îl învinovățește teatral pe Meursault și pretinde că acesta este un monstru fără suflet, incapabil de a simți remușcări și că merită, prin urmare, să moară pentru crima lui. Deși avocatul lui Meursault îl apără și îi spune mai târziu că se așteaptă la o sentință blândă, judecătorul îl condamnă la moarte prin decapitare. Aflat în închisoare, în așteptarea executării pedepsei cu moartea prin ghilotinare, Meursault este vizitat de un preot, dar refuză categoric îndreptarea spre Dumnezeu, explicând că Dumnezeu este o pierdere de timp. Deși capelanul persistă în încercarea de a-l scoate pe condamnat din starea sa de ateism (sau, poate mai exact, din apatia lui), Meursault îl atacă într-un acces de furie determinat de frustrările sale, de absurditatea condiției umane și de angoasa lui personală față de lipsa de sens a existenței sale. La început, el precizează că oamenii nu au dreptul să-l judece pentru acțiunile sale sau pentru cine este el, și nimeni nu are dreptul de a judeca pe altcineva. În cele din urmă, Meursault meditează asupra indiferenței universului față de omenire și asupra propriei sale vieți, trădând pentru prima dată regretul că avea să moară.

          Marile speranțe de Charles Dickens comentariu literar rezumat             „Marile speranțe” este un roman al cărui autor este marele scriitor englez Charles Dickens. Scriitor victorian, Dickens a trăit într-o perioadă în care autobiografiile fictive erau deosebit de populare. Apărută în anul 1961, opera reprezintă povestea unui om care se zugrăvește pe sine însuși în postura unui personaj fictiv. Inițial, lucrarea a fost publicată sub forma unor foiletoane săptămânale în revista „All the Year Round”.                    Într-o fierărie de la marginea unei localități, situată la o distanță de 5 ore cu poștalionul de Londra, își duce existența orfanul Pip (pe numele de botez Philip), alături de sora și de cumnatul lui (dna Joe și Joseph, zis Joe Garger). În timp ce cumnatul lui se purta cu multă delicatețe, micul Pip va cunoaște asprimea surorii, care nu uita să-i repete că-l „ține ca-n palme” .               Marile speranţe operează pe mai multe niveluri: ca basm politic despre „bani murdari”,ca explorare a memoriei şi a scrisului şi ca zugrăvire tulburătoare a problemei identităţii. Privind în urmă, dintr-un moment viitor vag şi nespecificat, Pip îşi rememorează copilăria trăită alături de nemiloasa sa soră şi soţul ei, un fierar blând, în mlaştinile Tamisei, şi întâlnirea sa hotărâtoare, lângă mormântul părinţilor, cu Magwitch, un deţinut evadat.                  Două vor fi evenimentele care îi vor marca viața: întâlnirea, într-o seară, în cimitirul localității, cu un evadat (Abel Magwitch) și apoi vizitele săptămânale la domnișoara Havisham, femeie care, în urma unei decepții, se autoclaustrase într-un decor ciudat.                 O veste neașteptată îi va aduce lui Pip imaginea unei perspective nevisate. Avocatul Jaggers îl înștiințează că va intra în posesia unei „averi frumușele” și că este în dorința binefăcătorului ca băiatul să fie scos din mediul acela și să primească la Londra educația de „gentleman”. I s-a comunicat, de asemenea, că numele acestuia va rămâne o taină până când persoana în cauză va crede de cuviință să i se dezvăluie.              La Londra, Pip, numit de prietenul său Herbert Pocket, Hendel, va începe o viață nouă, convins că situația actuală se datorează domnișoarei Havisham, această închipuire fiind alimentată de dragostea pe care i-o purta Estellei, fiica adoptivă a acesteia.           Starea de incertitudine durează până în momentul în care își dace apariția binefăcătorul lui, acesta nefiind altul decât evadatul din cimitir pe care Pip îl ajutase. Treptat, se ridică vălul misterului care plana asupra personajelor. Așa vom afla că Estella nu este fiica domnișoarei Havisham, ci fiica pușcăriașului Abel Magwitch, iar mama ei era actuala menajeră a avocatului Jaggers, Molly, care, cu mulți ani în urmă, făptuise o crimă din gelozie. Estella, copil, fusese luată de domnișoara Havisham pentru a fi formată după tiparul acela în care ura ei sălbatică, dragostea ei strivită și mândria ei rănită găsiseră cea mai aprigă răzbunare.          Condamnările repetate ale lui Abel Magwitch se datorau îndeosebi lui Compeyson, un om cu purtări de „gentleman”, dar viciat, făcându-l mai întâi pe Abel asociatul lui, ca apoi să poată da vina pe el. Compeyson a fost acela care i-a pricinuit domnișoarei Havisham nesfârșita durere, părăsind-o în ziua nunții, după ce își însușise o mare parte din averea ei, în colaborare cu Artur, fratele ei.          După multe momente de continuă frică trăite de evadatul Abel Magwitch (schimbându-și numele în cel de Provis sau dl Campbell), acesta va fi denunțat tot de Compeyson. Fu condamnat la moarte și apoi se stinse în închisoare înainte de înfăptuirea sentinței. Acum Hendel îi va aduce la cunoștință lui Magwitch, aflat pe patul de moarte, că fiica lui, Estella, despre care nu știuse nimic, trăiește și că el o iubește. Compeyson, personajul care a provocat atâta durere altora, își va găsi sfârșitul în Tamisa, în timp ce-l urmărea pe Abel. Estella, după un mariaj nereușit cu Bentley Drummle, se va însoți cu Pip, acum om cu situație ca urmare a unor plasamente bănești într-o companie de navigație.     Urmăriți miniseria de epocă pe linkul de mai jos           https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/      

Eugenie Grandet de Honore de Balzac   Eugenie Grandet face parte din Comedia umana si se încadreaza în ciclul Scene din Viata de provincie.   Romanul evoca drama unui suflet curat, ale carui aspiratii sunt zadarnicite de puterea banilor si de interesele meschine ale societatii in care evolueaza personajul. Fiica lui Felix Grandet, un dogar din Saumur, imbogatit prin specula, Eugenie Grandet va creste sub autoritatea tatalui ei. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni.   Critică morală robustă adusă lăcomiei şi sărăciei vieţii provinciale, romanul combină personajele convingător construite, cu o înţelegere sociologică adâncă a schimbărilor din societatea franceză, în prezentarea realistă a tatălui lui Eugenie în chip de zgârcit tiranic. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni. Balzac ne înfăţişează avariţia nu doar ca „păcat” individual, ci ca o reflectare a nihilismului lumesc al finanţismului specific capitalismului din veacul XIX. Intriga este de o simplitate clasică şi circularitate cauzală şi dezvăluie o tragedie burgheză, pe care naratorul o consideră mai cruntă decât oricare alta îndurată de casa lui Atreus. Obsedat de câştigurile băneşti, tatăl lui Eugenie îi limitează experienţa de viaţă, distrugându-şi în final familia. Romanul dezvăluie tot răul făcut lui Eugenie, deşi aceasta încearcă să îşi afirme demnitatea morală prin acte de generozitate. Singura societate a tinerei fete o formeaza familiile Cruchot si Grassins, care rivalizeaza in cucerirea, prin casatorie, a celei mai bogate mostenitoare din tinut. Venirea neasteptata de la Paris a varului sau, frumosul Charles, aduce in sufletul lui Eugenie iubirea, sentiment necunoscut pana atunci. Charles fusese trimis la Saumur de tatal sau. Acesta, dand faliment, se sinucide, iar Charles este nevoit sa plece in Indii pentru a face avere. Dorind sa-i vina in ajutor si sperand ca acesta se va intoarce la ea de indata ce-si va restabili echilibrul financiar, Eugenie ii ofera tanarului Charles toate economiile sale si aurul strans din darurile anuale primite de la tatal sau. Cand, dupa plecarea nepotului sau, batranul Grandet afla ca Eugenie i-a dat tot aurul, o inchide in camera, hranind-o numai cu paine si apa. impacarea dintre cei doi va avea loc abia la moartea mamei lui Eugenie, Grandet teman-du-se ca fiica sa si-ar putea revendica mostenirea. Charles se intoarce la Paris, dupa opt ani, dar inasprit, timpul facand din el un om dur si avid de parvenire. ii adreseaza verisoarei sale, care pana atunci il asteptase cu speranta, o scrisoare rece prin care o informeaza despre casatoria sa cu fiica unei familii nobile. Vazandu-si toate idealurile spulberate, Eugenie, al carei tata decedase cu putin timp in urma, accepta resemnata casatoria cu unul din vechii sai pretendenti, traind in continuare in izolare si dedicandu-se actiunilor caritabile. Cu o înţelegere a ciclurilor temporale ce îl prefigurează pe Proust, Balzac dramatizează atât contextul critic al acţiunilor individuale, cât şi rotiţele schimbării de generaţii. Sentimentalismul comic temperează puternicul realism social; Balzac stoarce din judecăţile naratorului său, mai mult sau mai puţin omniscient, motive de amuzament surprinzătoare. O primă luare de contact ideală cu unul din marii romancieri realişti