Eugen Barbu

Soseaua nordului de Eugen Barbu ÎN PRIMĂVARĂ anului 1938 Mareş fusese eliberat din închisoare. Era o zi de mai, înăbuşitoare, cu un cer plin de nori, cu furtună undeva în straturile înalte ale aerului. Bătea un vînt fierbinte, uscînd frunzele proaspete ale copacilor şi se trezi dincolo de poarta puşcăriei pe o şosea albă, plină de praf, pustie, pierdută sub orizontul întunecat. Nu ştia ce să facă. Într-unul din buzunarele pantalonilor rămaşi prea scurţi, găsise cîteva hîrtii mototolite şi vreo cîţiva lei cu care trebuia să-şi plătească drumul pînă în oraş. Ca orice om care stă închis vreme îndelungată, rămase năucit de lumina de afară, trăgînd aer în piept ca după un înec, privind drumul şi neştiind încotro s-o apuce. Gardienii îi spuseseră că dacă ar mai fi avut răbdare ar fi putut să se folosească de un autocamion al închisorii ce l-ar fi dus pînă în Bucureşti, pentru că Jilava nu era prea departe de capitală. Dar cine mai are răbdare cînd e vorba de cîştigat cîteva minute de libertate? Privise chipurile asudate ale paznicilor şi le spusese că vrea să meargă pe jos. Şi poate ar fi mers pe jos pînă la Bucureşti, deşi trebuiau străbătuţi mai bine de 15 kilometri, dacă nu ar fi simţit numaidecît o sfîrşeală a trupului ce-l făcuse să se aşeze în marginea şoselei, unde rămăsese cîtva timp, ameţit. Era slăbit. Lumina difuză a zilei de mai îi dădea dureri intense de cap. Sta să plouă, dar nu-i păsa. Chiar ar fi dorit să-l ude un potop de apă, să-l trezească puţin din amorţeala dureroasă în care intrase. Nu plouase însă. Aerul devenise şi mai fierbinte, în depărtare se auziseră tunete ameninţătoare. Orizontul se aprinsese ca şi cînd cineva ar fi mînuit un şalter uriaş, pe urmă totul se stinsese, şi zgomote şi lumină. Nu rămase decît un vînt călduţ care mătura praful de pe drum. Mareş se ridicase şi pornise încet, cu paşi mici, privind năucit verdele proaspăt al cîmpului din jur. Pe la 4 după amiază îl ajunse un autocamion şi un şofer cu faţa tuciurie îi strigase din cabina lui: Unde mergi, măi frate de eşti aşa de prăpădit? Hai urcă! Se săltase pe deasupra oblonului de lemn şi căzuse peste o grămadă de pietriş. Era cald, praf. Cerul deasupra, albastru, adînc, cu păsări care lopătau leneş sub nori albi, pufoşi. Tot mai dorea ploaia aceea pentru că în închisoare, 5 ani de zile, nu simţise niciodată biciuirea ei rece pe obraz, o auzise numai în nopţile de toamnă, curgînd la nesfîrşit, pe acoperişul de pămînt al reduitului, ca o tobă surdă, bătînd înfundat clipele timpului. În piaţa Sfîntul Gheorghe coborîse, vîrînd mîna în buzunarele strîmte ale hainei ca să plătească şoferului. Acesta îi spusese, scuipînd pe caldarîm:  Ce, eşti nebun? De ce? Păi vrei să-mi plăteşti după ce abia ai ieşit de la mititică? Du-te mai bine de bea o ţuică! De unde ştii că am ieşit acum? Şoferul rîse din toată inima: Ia te uită la dumneata! Îţi miros hainele a aţifelnic de la o poştă! Ţi-au intrat la apă de nu te mai ajung şi o mai faci şi pe contele! Cîte închisori crezi că sînt pe şoseaua asta? Zece? Una e şi mare: Jilava. Hai să trăieşti. Politic? Politic. Griviţean? Griviţean. Şoferul scoase o ţigară şi i-o întinse: Fumezi? Acum, nu. V-a scos sufletul, nu le-ar mai muri mulţi înainte. Sănătate, măi frate! Cîtva timp rătăcise prin mulţime, simţind cum oboseşte. Se uitase în vitrinele magazinelor, aşa cum ar fi făcut un orb, care şi-ar fi recăpătat lumina ochilor pe neaşteptate, asurzit de strigătele vînzătorilor de mărunţişuri. Nu se urcase în tramvai, deşi era sfîrşit. Spre seară ajunsese în Griviţa, abia tîrîndu-şi paşii. Strada lui cea mare, cu minunea mulţimii îngrămădite şi gălăgioase, cu magazinele încărcate cu stofe prăfuite, cu fetele lui madam Ana, şi strigătele vînzătorilor de ziare care anunţau ultimele veşti din lumea largă, îl ameţise. Galea negustorilor era neschimbată. Aceeaşi înghesuială de la ora 7 cînd ieşeau ceferiştii din schimb, năvălind în dughenele strîmte să cumpere americă şi poplin, zăngănind din sufertaşele goale, lîngă neveste şi lîngă copii, aceeaşi mulţime a hamalilor şi a provincialilor în faţa clasei a III-a, tot vechiul fotograf, cu calul lui de carton şi zgomotele grataragiilor. Îl cuprinsese o descurajare uşoară şi nu mai simţi atît de mult bucuria eliberării. Nu-l mai cunoştea nimeni desigur. Cu toată oboseala, nu se duse întîi acasă. O luă încet de-a lungul Griviţei. Trecu dincolo de Podul Grant. Deasupra Atelierelor plutea fumul jos, apăsător şi negru, aburul umed al locomotivelor şi pe zidurile Depoului de revizie, ceaţa obişnuită a staţiei de triaj era aceeaşi parcă. Se auzeau vagoanele în manevră şi sirene gîtuite. Garniturile plecau spre Gara de Nord, cu zgomot de osii, un scîrţîit ce te îndemna la călătorie. Urcase pasarela de fier, privise lăzile de gunoi de sub ea, unde se aruncau resturile trenurilor internaţionale, mari grămezi de carton, pachete cu ambalaje colorate şi sticle ciocnite, de bere de Pilzen, staniol sclipind uşor în lumina amurgului de primăvară şi trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă, de piele ieftină de vagon de clasa a III-a şi de unsoare de roţi, un miros plăcut şi vechi, cunoscut. Sub el trecu un tren de seară, golit de călători. Prin geamurile luminate se vedeau chelnerii de la vagonul restaurant care strîngeau şerveţelele albe, uitate pe masă. Alunecară pe şine frumoasele compartimente de pluş ale clasei I, cu o lumină moartă înăuntru ca într-un sarcofag scump. Geamurile deschise pentru aerisire lăsau să se vadă sclipătul mînerelor de aluminiu şi lucirea mată a linoleumului de pe coridoare. La sfîrşit trecu locomotiva abia aruncînd zdrenţe cenuşii de fum care se încolăceau sub podul înalt. În cabina mecanicului, un om cu faţa neagră, trasă, cu o bască lustruită de cărbune pe cap, ca un ceaun, fuma visător, privind trenurile garate alături, pe linii moarte. Se lăsa seara, la orizont; împletiturile de metal ale pasarelei de la Basarab, abia mai sclipeau. Şinele păreau dîre de var şi terasamentele negre, umede, luceau uşor. Dintre bulumacii unşi cu catran se ridicau aburi. Toată staţia de triaj fumega într-o lumină verde şi aurie, apoi cenuşie şi violetă şi contururile cantoanelor erau în întuneric. Se aprindeau semafoarele deasupra liniilor: ochi verzi şi roşii, plutind în fum, pierind şi reapărînd, cum pier şi reapar stelele în cer, toamna. Acarii stăteau pe macazele pline de ulei şi fumau. Jos, sub el, la ferestrele unui tren care trebuia să plece mai tîrziu, femeile de serviciu spălau cu cîrpe murdare geamurile afumate. Vorbeau tare. Mareş le auzea glasurile. Una fluiera în silă, ostenită, abia aruncînd cîrpele în căldarea cu zoaie de alături. La poartă, sub acoperişul de tablă al intrării, se zăreau contramărcile lucind uşor în lumina becului. Portarul se certa cu cineva. Dincolo, în curte, sticleau bălţile de unsoare. Printr-o fereastră se vedea clasa unde învăţase aproape doi ani. Şi mai departe, geamul dispensarului, unde lucra Ina. Oare n-au dat-o afară? Ar fi căutat-o, dar nu voia să dea cu ochii de cineva. Era mai bine să nu se ştie deocamdată că e liber. O să aibă şi aşa destul de furcă cu poliţia. Trebuie să treacă din 15 în 15 zile pe la circumscripţia de cartier. Aici nu-l vor mai primi niciodată. Îşi aduse aminte de drumul făcut cu Ina pe locomotivă, de haltele vechi, de gările ninse, de caii cu spinările umede la răscruci, de pompele de apă pentru aprovizionare, ca nişte girafe şi de rîurile îngheţate de dedesubt. „Dacă o să cădem acum?“ „Nu cădem...“ Jos erau maluri de pămînt îngheţat şi pomi rari, încremeniţi sub cerul vînăt. Cale liberă... Semnale verzi în noapte. Flăcările roşii ale cazanului luminau chipul fetei cu ochi neosteniţi. „Mai mergi cu mine?“ „Mai merg, dar nu e voie... Ce fel de tren aveţi? Opreşte la toate cîrciumile...” Noaptea de mai, mirosind încă a resturi scumpe de la trenurile internaţionale, a fum şi a cărbune răcit cu apă, se înstăpînise bine. Jos, la atelierele de tîmplărie, cîţiva bărbaţi chituiau geamurile sparte şi înlocuite la ramele vagoanelor de clasa a III-a. Pe tejghele rămăsese un rumeguş trandafiriu şi în colţurile atelierului cunoscut pîlpîia flacăra de acetilenă a lămpilor. Oamenii de la Revizie băteau osiile cu ciocane lungi de fier. Mecanicii aprindeau becurile de control şi intrau sub locomotive. Cineva întreba unde îl găseşte pe şeful de atelier. Coborî de pe pasarelă şi apucă pe ulicioara îngustă a Depoului. Aceleaşi afişe ca altă dată: Mare Bal, mare. 2 lei intrarea. Sîmbata la sala Locomotiva. Dacă ar întreba pe cineva de aici, pe portar, despre Ina? Probabil că au schimbat şi portarul. Mîine o să meargă la nenea Dobre, nunţi-botezuri şi o să afle ce-i cu ea. Ieşi în Griviţa. Cartierul nu se schimbase. Aceleaşi case cu acoperişurile lăsate peste ferestre, aceleaşi maidane pustii. Înfloriseră salcîmii bătrîni şi mirosul de cărbune se simţea mai puţin aici. De la Ateliere se auzeau ciocanele pneumatice din sala montajelor şi sub sticlele verzi ale acoperişului sclipeau flăcări albastre şi verzui. Privi lespezile curţii luminate cu două becuri chioare. Dincolo de drugii de fier vopsiţi nu de mult, foşneau nişte plopi tineri, abia înfrunziţi. Siluiete negre de oameni treceau încoace şi-ncolo. Nu, sîngele de pe pietrele astea nu-l putea şterge nimeni. Pereţii ciuruiţi ai oţelăriei fuseseră spoiţi din nou, dar rănile lor nu puteau fi astupate cu var. Fiecare muncitor care trecea prin curtea Atelierelor şi vedea zidurile acestea nu se putea să nu-şi aducă aminte de anul 1933, de zilele lui februarie. Aşteptaţi numai, domnilor, o să vie ziua... Se întoarse spre gară, cu paşi înceţi. Sub coroanele salcîmilor străluceau felinarele Griviţei, cu geamuri sparte şi pline de praf. În grădini se trecuse liliacul. Peste şipcile gardurilor albite de vreme spînzurau cotoare carbonizate ca nişte buchete de nuntă, ofilite la căldură. Pe aici oamenii n-aveau timp să le culeagă. gasiti aici teatru radiofonic Soseaua Nordului............https://latimp.eu/soseaua-nordului-de-eugen-barbu-teatru-radiofonic-drama-la-microfon-1969/

Cazul Incognito de Eugen Barbu Şirul acuzaţiilor de plagiat în literatura română se completează, în 1979, cu „cazul Incognito”. Un roman de Eugen Barbu, ajuns la al treilea volum în 1978, este pus sub acuzaţia de plagiat: O sumară discuţie de presă este urmată de o discuţie cu uşile închise la Uniunea Scriitorilor, care publică, în „România literară” din 23 februarie 1979, ' o ştire prin care cititorul era invitat să afle că organismul ales ai acestei organizaţii profesionale a dezavuat „procedeul plagiatului” folosit în Incognito, III. După cum vedem aici, lucrurile stau întru cât va diferit de acuzaţia de plagiat adusă, să zicem, lui Coşbuc. Acesta a fost atacat de N. Lâzu şi apărat de D. EvolceanU. Chestiunea î-a desfăşurat în public. Nici un sinedriu nu s-a întrunit pentru a decide dacă G. Coşbuc va fi sau nu dezavuat. Şi, astfel, G. Coşbuc intră în memoria posterităţii fără etichete instituţionale. Acuzaţia adusă lui Caragiale a fost chemată în faţa justiţiei de marele comediograf. Dar procesul n-a slujit la nimic. Acuzatorii lui Caragiale au scăpat cu faţa curată. Noutatea în „cazul Incognito” nu stă în faptul că s-a adus o acuzaţie de plagiat, care nu e nici prima, nici ultima în literatura română, ci modul în care s-a urmărit etichetarea autorului Iui Incognito. Recapitularea acestui caz de istorie literară, care a pasionat pe amatorii de literatură şi pe unii literaţi, este necesară, ceratât mai mult, cu cât până acum n-au fost adunate la un loc toate faptele legate de acest caz, iar atunci când s-a încercat o reconstituire, ea a avut în vedere numai anume elemente, lăsând, după cum vom vedea, altele pe dinafară, formulând în plus afirmaţii fără acoperire. Prima dintre ele este şi cea mal puţin justificată. „La sfârşitul anului 1978 şi începutul anului 1979, opinia publică scriitoricească (şi nu numai ea) a fost confruntată cu un caz fără precedent în întreaga noastră istorie literară: cazul romanului „Incognito„ voi, III”, de Eugen Barbu. Aşa începe articolul „Un manechin numit „Incognito„* din volumul „Lancea lui Achile„ de Mircea Zaciu. Acuzaţiile de plagiat nu-s o raritate în literatura română şi este inexplicabil cum un istoric literar atât de avizat ca Mircea Zaciu, să considere acuzaţia de plagiat în 1979 lipsită de precedente. Aceste precedente sunt de o evidenţă agresivă în istoria noastră literară. Reconstituirea lui Mircea Zaciu începe cu un articol din „Ramuri„, 1978, al iui Marin Sorescu, şi continuă cu un interviu pe care Eugen Barbu îl dă, tot în '78, revisteh „Flacăra”. Dar Eugen Barbu a mai fost supus o data acuzaţiei de plagiat.             Princepele (din 1969) se deschide cu următorul Avertisment„: „în dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând^ de la scrieri particulare şi până la acte oficiale. În această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel, nu o face decât pe răspundere proprie”.             Între personajele cărţii, câteva sunt evident cu cheie (Cuful, Spandone, Buhuş etc.), revanşa în scris a prozatorului asupra colegilor care l-au scos dela revista „Luceafărul” în 1968. La scurt timp după apariţia cărţii, yprin pana lui Fănuş Neagu, „România literară” a denunţat Princepele ca operă plagiată. Cum acuzaţiile de plagiat priveau mai ales descrierea unor bijuterii de epocă împrumutate după Odobescu, chestiunea s-a resorbit de Ha sine:             Cu alte cuvinte, istoria „cazului Incognito” are o… preistorie. Princepele a fost acceptat de cititori şi critică cu aprecieri superlative şi a intrat în manuale. Ejugen Barbu şi-a văzut, astfel, confirmată maniera de lucru pe care o va aplica apoi şi în Incognito.             Eugen Barbu n-a râm as însă indiferent la campania deschisă împotriva lui în paginile „României literare”. Din 1971 a început să publice Caietele Princepelui,. Jurnal de lectură şi de mărturii de scriitor„, care au ajuns la opt volume şi au, între alte teme, şi pe aceea a Istoriei plagiatului. Caietele Princepelui, 3, din 1973 se ocupă, de exemplu, pe larg de „colajele„ sau „plagiatele„ din literatura antică, spre exemplu, ori de colaborarea plină de peripeţii dintre Al. Dumas şi „negrii” săi. Intenţia scriitorului este de a se deschide o perspectivă istorică adecvată asupra problemei.             Cazul Incognito începe deci mai înainte decât se afirmă în singura lui recapitulare de până acum şi firesc pentru oricine se ocupă de el este să citeze avertismentul din„capul primului volum al romanului: „Ca material documentar; autorul a folosit diverse texte din diverse publicaţii, cărţi: apă* rute^ la noi sau în alte ţări, de autori mai mult sau mai* puţin cunoscuţi, din dorinţa de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă acele scurte fragmente”.             Scriitorul îşi previne cititorul, fie el amator, fie el critic, asupra caracterului compozit al scrierii sale, pe care o subintitulează semnificativ „cine-roman”. Iar tprevenirea a fost dublă: o dată prin Princepele, a doua oară prin Incognito. Despre primul şi al doilea volum din Incognito critica a scris normal, fără a discuta metoda şi a contesta cartea şi autorul. Mai mult, în „Luceafărul”, într-un eseu despre Pandrea, Eugen Barbu atrage din nou atenţia asupra modului cum a scris toate paginile din Incognito care-l privesc pe Paul Candrea, alias Petre Pandrea: prin metoda „colajului” („Luceafărul”, 29 iulie 1978). Dar critica nu s-a sesizat nici atunci, după cum n-a acordat atenţie nici încercărilor de clarificare teoretică şi istorică întreprinse de Eugen Barbu în toate Caietele Princepelui.             Bilanţul exact al acestui prolog al cazului este următorul: ca redactor-şef ai „Luceafărului”, Eugen Barbu intră în conflict cu o parte a scriitorimii bucureştene şi, în cele din urmă, e obligat să părăsească revista. In a doua etapă, Eugen Barbu publică romanul Princepele, urmat de Caietele Princepelui, pentru care este atacat în presă, rezultatul rămânând de această dată incert. Eugen Barbu continuă să scrie pamflete şi să publice cărţi, între care Incognito. Intre timp, în 1970, el devine redactor-şef la revista „Săptămâna”.             „Cazul Incognito UI” începe, într-adevăr, sub semnătura lui Marin Sorescu (lansat şi format, de altfel, în „Luceafărul” de Eugen Barbu), în revista „Ramuri” (15 decembrie 1978), care ia în deriziune întreaga carieră literară a lui Eugen Barbu, sub pretextul unei cronici literare la Incognito III. Romanul, considerat „hibrid şi mozaica!”, e văzut ca o „senzaţie a anului 1978”. Acuzaţia de plagiat nu se formulează făţiş, ci se insinuează: „Eugen Barbu, ori a primit moştenire o mare bibliotecă, ori cineva i-a împrumutat un important transport de cărţi şi i le cere înapoi”, scrie Marin Sorescu, pentru a caracteriza ceea ce i se pare a fi folosirea netopită în incognito III a şcestui transport de cărţi.             Textul lui Marin Sorescu nu are caracterul unei ^cronici literare, ci al unui foileton. Cauza acestui „pamflet deghizat în „cronică literară„ se divulga însă în chiar cuprinsul lui: „Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului”. Nu Incognito era deci cauza. _             Urmează, la puţină vreme, un interviu pe care Eugen Barbu îl oferă revistei „Flacăra” (28 dec. 1978) şi în care vorbeşte, aşa cum o făcuse şi în Caietele Princepelui, despre „istoria plagiatului”. Nimic nou aici faţă de aceste Caiete, în afara „sintezei” pe care Eugen Barbu o face preventiv în faţa cititorilor asupra chestiunii. Istoricul literar Mircea Zaciu declară o „legitimă uimire” în faţa acestui interviu: „Eugen Barbu se apără de plagiat, înainte de a-l fi acuzat cineva în presa noastră”. Pentru un istoric literar, uimirea este ilegitimă: Eugen Barbu a mai fost atacat în presa noastră pentru plagiat. „Legitima uimire” îşi are rostul de a justifica, în expunerea sa, o cronică literară a lui Nicolae Mariolescu. („România literară”, 11 ian. 1979), în care se face afirmaţia că Eugen Barbu „urmează îndeaproape pe Paustovski. Geea ce Eugen Barbu pune de la sine – zice N. M. – e neînsemnat în raportul cu ce se găseşte de-a gata în „Vremuri de demult„. Din loc în loc frazele memorialistului trec aidoma în „Irţcognito„. Criticul nu aduce probe fn această direcţie, dar conchide: „Caracterul ilegitim al procedeului mi se pare în afara oricărui dubiu„. Aceste afirmaţii duc la o polemică între „Săptămâna„ şi „România literară„. Reproducem integral Post-scriptumul lui Eugen Barbu din „Săptămâna” (12 ian. 1979):             P. S.1. „România literară” de ieri îmi face cinstea de a-mi aminti că sunt un plagiator. N: Manolescu stabileşte, într-o pagină întreagă, pă mi-am -însuşit din PÂaustovski nişte plopi piramidali care miroseau a tămâie şi nişte fluturi care intrau pe geamul unui tramvai. Este adevărat, vai mie, numai că regula jocului – cum zice d-sa – nu e respectată. Se sugerează că am împrumutat fraze întregi, ceea ce nu este exact. Asta şi' explică de ce N. M. dă numărul paginilor din Paustovski, şi pe cele din Incognito le uită. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, eu 7-aş fi dat şi mai multe exemple cu care putea să-şi ilustreze frumosul atac.             2. În aceeaşi revistă, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea în ziarele franţuzeşti reportajele de pe fronturile din Spania de pe timpul războiului civil şi el le semna fără ruşine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitatea de înaintaş în materie de împrumuturi literare?”.             P. S.-ul lui Eugen Barbu este o simplă ripostă fără eficacitate, deoarece „armele” nu sunt depuse. Geo Bogza răspunde aluziv într-o tableta din „România literară11 (25 ian. 1979), iar „Săptămâna„ replică prin Eugen Barbu: Oare Socrate şi-a pus cenuşă-n cap? Şi prin Dan Zamfirescu; care scrie articolul „Turnesolul„. Dan Zamfirescu consideră acţiunea Incognito unul din „reînnoitele atentate la valorile culturii noastre„, „o urzeală de ultimă oră„ (ceea ce am văzut că nu e) etc. Se răspunde aici lui Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu pe ideea că acest caz Incognito a devenit „hârtia de turnesol” a mişcării culturale şi literare româneşti:             Discuţia se ramifică: Nicolae Manolescu răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu („România literară”, 1 feb. 1979), iar acesta din urmă, în „Săptămâna” (2 feb. 1979), printr-o-lămurire preliminară. Aspectul teoretic este absent, deşi un început în acest sens făcuse Dan Zamfirescu.             Ceea ce declanşase atât de tare condeiele era însă apariţia unei echipe de „textieri improvizaţi”, pomenită de Dan Zamfirescu, care primiseră misiunea unei anchete literare decisive asupra cazului Incognito. Mircea Zaciu omite episodul, mărginindu-se la bătălia de presă care* singur recu* noaste mai târziu, n-a fost decisivă, într-o şedinţă de Birou a Uniunii Scriitorilor (17 ianuarie 1979), preşedintele George Macovescu a citit scrisoarea deschisă pe care Geo Bogza o adresa conducerii Uniunii şi în care cerea punerea în discuţie a lui Eugen Barbu pentru plagiat. Marin Preda s-a ridicat şi a propus, pentru clarificarea situaţiei, discuţia din presă nefii nd edificatoare, convingătoare, constituirea unui colectiv care să cerceteze dacă Incognito III cuprinde texte din autorii citaţi de Eugen Barbu sau nu. S-a supus la vot, s-au făcut propuneri: Dan Hiulică, Ov. S. Crohmălnh ceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu (toţi propuşi de Geo BogzaJ şi Al. Piru (propus de Ov. S. Crohmălniceanu) au fost desemnaţi să facă acest examen. Comisia de expertiză a oferit, după mai multe4 Întruniri, un dosar prefaţat de un, proces-verbal” conducerii Uniunii.             Şedinţa de Birou nu s-a desfăşurat fără întâmplări. Scriitorul Teodor Balş, preşedintele comisiei de cenzori, a întrebat de ce pentru Eugen Barbu se creează o procedură specială şi se cer/sancţiuni, mai ales că totul este încă în discuţie, când, în cazuri sigure de plagiat, conducerea Uniunii n-a luat nici o atitudine şi n-a propus nici o măsură? Dacă Uniunea intenţionează un gest de asanare -morală* ea trebu ie sa privească toate semnalările de plagiat ale momentului, ca şi pe cele mai vechi, Corneliu Ştefanache, Marcel Păruş, Chirii Ţricolici, în mod egal, şi să le supună aceleiaşi comisii de lucru. Propunerea lui Teodor Balş a fost însă respinsă.             Disputa n-a rămas fără ecou la publicul larg. Eugen Barbu, un scriitor care se studia în şcoală, era acuzat de ceva incompatibil cu situaţia de clasic, iar Geo Bogza, alt clasic „şcolar”, era denunţat ca fals autor al propriilor scrieri. Efectul iî. I – ¦ * * – ' – negativ la public şt la elevi al unei „guerile, în care sunt acuzaţi vehement şi fără argumente scriitori care se studiază în şcoală, determină pe un profesor bucureştean să scrie o scrisoare „Luceafărului„ pe care revista o publică la rubrica Dialog cu cititorul (20 ian. 1979). „Mi-ar plăcea să cred, scria profesorul Mircea Roşoga, despre acuzaţiile lui Eugen Barbu şi Geo Bogza, că aceste acuze nu se întemeiază pe probe evidente şi că sunt efectul unor răbufniri subiective cum au mai fost şi altele„. Cât despre asemenea dezvăluiri apropiate mai ales de cercurile intime ale scriitorimii, el scria: „Revistele literare, să nu uităm, nu se adresează numai scriitorilor„. Acest semnai de alarmă n-a avut însă urmări” Disputa a continuat vehement, în rolurile principale fiind „România literară” şi „Săptămâna”.             Dar ce este cu învinuirile pe care Eugen Barbu le aruncă lui Geo Bogza? Ciudat, nimeni n-a răspuns acestor învinuiri, lăsând în jurul lor o tăcere suspectă. A fost Geo Bogza pe fronturile războiului civil spaniol? Îi aparţin textele privitoare la „Tragedia bască”? Într-un volum intitulat Spania în inima şi conştiinţa mea (Editura politică, 1981), Geo Bogza nu avansează nicăieri afirmaţia că ar fi fost de faţă la atrocităţile despre care scrie. „Un an mai târziu, mi-a fost dat să văd în cele mai sudice porturi atlantice ale Franţei, revărsându-se puhoiul de oameni scăpaţi din infernul de la Bilbao, şi să ascult îngrozitele lor mărturii, ca şi pe cele ale unora dintre cei ce se aflau la Guernica şi Durango, când aceste oraşe au fost rase de pe faţa pământului”. Atât. Deci, este vorba doar de victimele pe care reporterul le întâlnea în porturile atlantice din sudul Franţei. Această paranteză este necesară, deoarece istoricul literar Mircea Zaciu vorbeşte şi despre „insinuările calomnioase vizând scriitori români, de la Eminescu la Geo Bogza”. Dâcă se referă la PS-GI lui Eugen Barbu, acesta, după chiar textele lui Geo Bogza, nu se înscrie aici.             Numărul din 1 feb. 1979 al „României literare” face din eseul Incognito capul de afiş al vieţii literare. Nicolae Manolescu îi răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu; Marian Popa scrie despre „Tipuri deimitaţii”, iar Mircea lorgutescu vorbeşte despre „Condiţia originalităţii”. Fiecare din aceste intervenţii se caracterizează prin ea însăşi. Pe 3 febr. 1979 se înscrie în discuţie, dar cu obiective teoretice, şi revista „Luceafărul”: „Pentru a oferi posibilitatea de a se exprima şi alte opinii referitoare fa renanul Incognito, publicăm în acest număr prima parte a articolului propus redacţiei de scriitorul Victor Bârlădeanu: COLAJ SAU PLAGIAT? O PROBLEMĂ LITERARĂ Şl NU NUMAI ATÂT”. Este unul din cele mai calme şi lucide texte care s-au scris asupra chestiunii şi e regretabil că el s-a oprit doar la prima parte. Victor Bârlădeanu pune problema în context cultural european. El se autorizează de la Louis Aragon şi de la cartea Les collages (Colajele) a acestuia, pentru a defini termenul şi aplicabilitatea lui literară. Louis Aragon, care distinge între citat şi colaj, nu exclude dintre operele literare autonome numeroase scrieri de colaj. Mai sunt pitaţi şi folosiţi suprarealiştii, care au teoretizat şi folosit larg colajul în poezie. Dos Passos cu Paralela 42, o carte exemplară pentru fecunditatea „metodei colajului”, i se pare lui Victor Bârlădeanu a fi Relatare despre regele David de Ştefan Heym, apărută în 1979 în izbutita tălmăcire românească a lui Mlhai Izbăşescu, sub egida prestigioasei colecţii „Globus” a Editurii Univers. Ştefan Heym* foloseşte pe larg în acest roman textul biblic. Exemplele aduse de Victor Bârlădeanu, pentru a proba legitimitatea în literatura europeană a acestui procedeu, nu pot fi ignorate. Simultan cazului Incognito piaţa cărţii româneşti oferea chiar celebrul roman al lui Ştefan Heym alcătuit prin „colaj”. Din păcate, articolul „Colaj sau plagiat?” a rămas doar la partea întâi. Când scrie: „Dreptul afirmării opiniei adverse (adverse lui Barbu, ZarrcJirescu etc. – n.n.) a fost mult restrâns”. Zaciu face o afirmaţie contrarie adevărului. Practic, restricţiunile au privit numai încercarea de a replica acuzaţiei de plagiat.             Ca să fim sinceri, Mircea Zaciu era cel mai puţin indicat să se pronunţe asupra chestiunii. Cu puţin timp înainte de declanşarea scandalului, „Dicţionarul Scriitorilor Români” (îngrijit chiar de ei) elogia… Modemul procedeu de colaj folosit de Eugen Barbu în romanul „Incognito”! Interesant, nu vi se pare?             După ce a arătat răspândirea procedeului în literatura europeană, deci legitimitatea lui, după ce produce exemplu, cu atât mai edificator al romanului lui Ştefan Heym, Relatare despre regele David, Victor Bârlădeanu îşi formulează nedumeririle sale faţă de această acuzaţie de plagiat, într-o acoladă finală: „Bine – se vor găsi unii să spună – dar aici e vorba de Biblie, operă fundamentală intrată de milenii în patrimoniul cultural al umanităţii, pe câhd, în Incognito Eugen Barbu a utilizat lucrări ale unor autori moderni (în covârşitoarea lor majoritate, trebuie să precizăm pentru a ne menţine în limitele adevărului, lucrări de memo- – rialistică – uneori deghizate într-o formă romanescă). Nu vedem însă, ori cât ne-am strădui, în ce ar consta deosebirea principială: de ce din Biblie sau din texte homerice, ori ale cronicarilor noştri, cum au făcut alţii, se pot utiliza frânturi pentru colaje, iar din textele memorialistice ale contemporanilor, nu? De ce, într-un caz, e vorba de folosirea unui procedeu artistic, iar în altul de plagiat?” Pe acuzatorii lui Eugen B^fbu, nu-i interesa însă în acest moment Europa. Comisia de expertiză a Consiliului Uniunii Scriitorilor şi-a văzut mai departe de treabă. < In momentul în care articolul lui Victor Bârlădeanu era întrerupt, deşi el nu făcea decât să clarifice o problemă de teoria şi practica literaturii la obiect în cazul Incognito, colectivul celor cinci sfârşea activitatea lui detectivistă şi depunea la Uniune un dosar al rezultatelor obţinute. Textul xeroxat al dosarului a fost ţinut la dispoziţia exclusivă a membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor, circa 90, deşi numărul de membri ai Uniunii era de cel puţin 10 ori mai mare. Dosarul număra 80 de pagini şi era precedat de un proces-verbal semnat de toţi membrii colectivului. Procesul-verbal, de o pagină, spunea ceea ce arătase şi Eugen Barbu în interviul său. Piesele ilustrative alcătuiau 80 de pagini pe două coloane. Practic, deci cam 40 de pagini din Incognito n-ar fi aparţinut autorului. Coloana din stânga, de obicei, compactă, conţinea textul de sursă. Coloana din dreapta conţinea textul clin Incognito, dar acolo unde, în dreapta, se dădeau fraze întregi, paragrafe masive, în stânga erau abia câteva cuvinte sau propoziţii. Cifra acestor pagini de împrumut coboară practic sub 30 şi nu sunt, cu mici excepţii, compacte. De multe ori sunt numai fraze răzleţe.             Dacă ţinem seamă că Incognito are 415 pagini şi scădem cele 30 ale dosarului, rămânem cu 385 de pagini, care nu pot fi puse sub nici o acuzaţie. Dosarul a avut un circuit de uz intern şi a rărrias şi astăzi sub cheie:             La 20 februarie 1979, Eugen Barbu împlinea 55 de ani, 20 februarie a fost zitia aleasă de conducerea Uniunii pentru discutarea chestiunii Incognito. Ea a fost mutată, în ultimul moment, cu o zi mai târziu, pe 21 februarie. La asemenea zile, opera scriitorului Eugen Barbu şi personalitatea lui făceau obiectul unor articole de presă elogioase. Vâlva cazului Incognito a paralizat iniţiativele şi revistele, editate de Uniune„ au fost absente,; cu o singură excepţie, de la această aniversare. Revista „Luceafărul„ (17 feb.) a făcut omagiul marelui scriitor Eugen Barbu la cei 55 de ani împliniţi, prin semnăturile acad. Al. Rosetti, pictorului C. Piliuţă şi criticului Mihai Ungheanu. Şedinţa ţinută miercuri a dat publicităţii următorul comunicat: „Miercuri, 21 feb. A.c., a avui loc plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. In cadrul plenarei, George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a înfăţişat sarcinile şi răspunderile care revin scriitorilor pe anul 1979„. Apoi, după prezentarea mai largă a acestora: „La punctul 2 al ordinii de zi, George Macovescu a informat Consiliul despre constatările colectivului de scriitori desemnat de Biroul Uniunii Scriitorilor în şedinţa din 17 ian, a.c. pentru a analiza situaţia creată de romanul Incognito, volumul III, de Eugen Barbu. Consiliul aluat în discuţie aceste constatări şi a hotărât să dezavueze procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu îri voi. III. Ăl romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti. /             La discuţii au luat cuvântul: loan Alexandru. Paul Anghel, Vasile Băran, Geo Bogza, Radu Boureanu, Constantin Chiriţă, Şerban Cioculescu, Dan Cristea, Dan Deşliu, Ga briei Dimisianu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Dragoş, Geo Dumitrescu, Fodor Sandor, Laurenţiu Fulga, Romulus Guga, -'Dan Hăulică, Mircea Radu lacoban. Ion lanoşi, Eugen Jebeleanu, Corneliu Leu, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Alexandru Oprea, Alexandru Piru, Sânziana Pop, Marin Preda, Catinca Ralea, Aurel Rău, Mircea. Sântimbreanu, Mircea Horia Simionescu, Szasz lan os, Dorin Tudoran, Laurenţiu Ulici, Petru Vintilă, Mircea Zaciu”. >             Concluzia firească a oricărui cititor ar fi fost ca toţi cei 36 de vorbitori s-au ocupat de cazul Incognito. Nimic adevărat. Ordinea de zi a cuprins aproape 20 de puncte, în majoritatea lor covârşitoare vorbitorii s-au înscris la cuvânt la celelalte. Chestiunea Incognito a fost discutată de patru persoane, între care Al. Piru, membru al colectivului de cercetare, a pledat cauza lui Eugen Barbu: Mircea Zaciu t-a acuzat pe Eugen Barbu. S-a trecut la vot, despre care nu s-a vorbit în comunicatul Uniunii Scriitorilor, pentru motivul bine întemeiat că, în sală, nu se afla numărul de scriitori necesar pentru a oferi consistenţă statutară, /acestei acţiuni.             Textul neobişnuitei informări s-a stabilit să apară în toate cele 11 reviste editate de Uniunea Scriitorilor. Revista „România literară” a tras un tiraj deosebit pentru Capitală cu această. Ştire. Conducerea celuilalt săptămânal central al Uniunii Scriitorilor, „Luceafărul”, nu a publicat ştirea, la fel ca şi alte reviste editate de Uniunea Scriitorilor (Convorbiri literare, Steaua etc.).             „Contemporanul” din 9 martie 1979 a tipărit o scrisoare a lui Eugen Barbu de răspuns la acţiunea îndreptată împotriva tui.             „Către Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România.             Tovarăşe preşedinte.             Am luat cunoştinţă de informaţia publicată de „România literară” din 22 februarie a.c. în care se formulează o apreciere asupra volumului III din romanul meu Incognito. În legătură cu aceasta aş ¦dor/să aduc la cunoştinţă opiniei publice că încă de ia volumul I am avizat cititorul asupra procedeului în care am conceput acest roman/aviz pe care îl reproduc alăturat în facsimil.             Am anunţat, astfel^că voi folosi texte din autori cunoscuţi şi chiar necunoscuţi, în dorinţa de a da autenticitate reconstituirii epocii istorice pe care o cuprinde romanul Incognito. Consider că acest lucru este suficient pentru a dovedi buna mea credinţă şi lipsa de intenţie de a-l induce în eroare pe cititor şi de a-mi însuşi ceea ce nu-mi aparţine. De altfel, doresc să informez cititorii că la sfârşitul volumului IV voi prezenta o listă bibliografică a cărţilor consultate în vederea construirii acestei cărţi.             Lată de ce calificativul care i s-a dat volumului III din Incognito m-a mâhnit şi nu mi s-a părut obiectiv, fo ce mă priveşte, mi se pare anormal ca, faţă de cele publicate de „România literară să nu se ţină seamă de orientarea, calitatea întregii mele opere şi de aprecierea cu care a fost întâmpinată de către critică şi opiniS publică. Pe de altă parte, acest comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor mi-a dat de gândit. Voi încerca la ediţia a ll-a a volumului UI să pun şi mai clar în evidenţă japortul meu original la edificarea acestei cărţi. În acest sens voi găsi şi soluţii prin care vor fi puse mai bine în lumină unele aspecte pe care le-am eludat (de pildă, capitolul privitor la războiul din Spania). E de reflectat, de asemenea, asupra metodologiei în care vor fi scrise viitoarele mele cărţi.             Acestea fiind zise, mulţumesc colegilor care s-au străduit să ajute cu buna lor credinţă în aceste împrejurări.             Al dv., EUGEN BARBU”             Răspunsul lui Eugen Barbu consideră neobiectivă acţiunea Uniunii Scriitorilor, deoarece nu ţine seamă de Avertismentul din capul primului volum. Totodată, el sesizează intenţia de a i se nega întreaga activitate şi întreaga operă. Mulţumirile se adresează, evident, colegilor de bună-credinţă.             Să mai reţinem că această scrisoare n-a apărut acolo unde trebuia să apară, în „România literară”, organul de presă care publicase ştirea privitoare la Incognito. Dreptul lui Eugen Barbu prin Legea presei era de a tipări în organul care-l vizase, în chiar locul cu pricina. Faptul nu s-a produs. -             Ediţia a doua a volumului III din Incognito n-a mai apărut. A apărut, în 1980, volumul al IV-iea al romanului, însoţit de o Bibliografie, în care sunt citate peste două sute de titluri. Cartea anunţă din acelaşi ciclu: O cronică românească a secolului XX; vor urma: O lume de câştigat, Janus, Frica, Critica literară a primit normal' cartea, iar Consiliul Uniunii n-a mai dezavuat nimic, deşi metoda era aceeaşi.             Iot în 1980 a apărut şi volumul Lancea lui Achile de Mircea Zaciu, în care sub titlul „Un manechin numit Incognito” se încearcă o reconstituire a cazului Incognito. Este vorba de o reconstituire parţială, în care faptele nu pot vorbi de la sine pentru că multe din ele lipsesc sau sunt amintite în treacăt Lipsesc, de pildă, obiecţiile aduse în biroul Uniunii Scriitorilor, de Teodor Balş, lipseşte precizarea micului număr de vorbitori din şedinţa de Consiliu, la care Mircea Zaciu a fost prezent în calitate de acuzator. Lipseşte caracterul nestatutar al adunării, după cum şi o descriere exactă a Dosarului cu pricina. Lipsesc, în comparaţie cu această relatare, şi alte elemente. Reccmstituirea sa este practic mai mult o acuzaţie în care Mircea Zaciu mânureşte decrete şi paragrafe de legi., Crteva inconsecvenţe răzbesc însă rapid la suprafaţă, după analiza cazului Incognito. Declanşată sub deviza eradicării morale, acţiunea Incognito s-a oprit doar ia un singur caz, deşi suspecte de plagiat erau şi aite titluri. În plus, înainte de Incognito şi chiar în timpul desfăşurării acestui caz au apărut cărţi scrise şi concepute după metoda dezavuată în căzui Incognito, iată câteva: Reabilitarea unui haiduc, Pantelâmon, de Mihai Stoian, Romanul lui Eminescu de Petru Vintilă, Plângerea lui Dracula, de Corneliu Leu, O iubire ia Hollywood, de Vasile Rebreanu, Toamna pătimirii noastre, de Vartan Arachetian.             Dacă luăm în considerare atitudinea Consiliului Uniunii Scriitorilor în cazul Incognito şi aceste cărţi ar fi trebuit dezavuate, fapt care nu s-a produs. Ceea ce e legitim la ceilalţi scriitori nu era legitim la Eugen Barbu. Atitudinea a fost limpede discriminatorie. Presa a propus confruntarea optioii lui Eugen Barbu cu optica mai multor scriitori contemporani de prestigiu în Europa, confruntare avantajoasă pentru Eugen Barbu. Nu s-a ţinut seamă de acest criteriu. Dacă acceptăm, după definiţia iui Maiorescu, că ceea ce este bun în Europa este bun şi la noi, trebuie să conchidem că în cazul Incognito s-a întors spatele acestui criteriu maiorescian. Principala acuzaţie a fost de inducere în eroare a opiniei publice. Este şi aici o inconsecvenţă: opinia publică era informată asupra caracterului acestui roman, prin Avertismentul de la primul volum.             Scrisoarea de răspuns dată de Eugen Barbu în „Contemporanul” din 9 martie 1979 anulează dezavuarea din textul publicat de conducerea Uniunii Scriitorilor în „România literară” din 22 februarie. Iar faptul că revista care a găzduit atât campania incognito, cât şi comunicatul a încălcat normele presei, refuzând celui atacat dreptul de a răspunde, conform Legii presei, în publicaţia care l-a vizat, pe locul atacului, aruncă o lumină în plus asupra acestui caz.             EPILOG.             Dar cazul lncognito a avut şi un epilog, neaşteptat. Atunci când ecourile nu se stinseseră, „România literară”, publică, sub semnătura lui Nicolae Manoiescu, o cronică literară extrem de elogioasă la un volum de debutaFaruri, vitrine, fotografii, de Mircea Cărtărescu, cronică axată pe prezentarea laudativă a poemului „Căderea”, din care nu lipsesc aprecieri ca „mare poet”, „debit verbal colosal” etc. „Săptămâna” nu scapă prilejul de a puncta şi publica la rubrica^Pe scuif, următoarea notă: „Răsfoind cartea lui Lawrence Steme, „Viaţa şi opinâuniie lui Tristram Shandy, gentelman”, Buc. 1962, Editura pentru Literatură Universală, ce credeţi că aflăm la pag. 194? Nişte versuri „atribuite” şi lăudate de N. Manolescu ca aparţintnd lui Mircea Cărtărescu. Cităm minunatele versuri: „Afurisit fie el pre dinăuntru şi pre din afară, /afurisit fie el întru părul din capul său, /intru creierii săi, întru creştetul său, /intru tâmplele Mie, întru fruntea sa, intru urechile sale, /Intru sprfncenele sale, intru obrajii săi, intru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, buzele sale, gftul său, umerii săi, încheieturile/mâinilor sale, mâinile sale…” (.). Oare criticul N. M. laudă versurile plagiate? Sau î „uitat” că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sunt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţii? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reflectare acestui apărător acerb al „originalităţii” (vezi „România literară*1, din 5 ianuarie 1981 şi volumul debutantului: FARURI, VITRINE, FOTOGRAFII). Şi când te g îndes ti că aceiaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuneau cartea cu pricina pentru -Premiile U. T. C.”.             Singurele răspunsuri posibile fiind: 1. Că textul e un plagiat, deci un gest scriitoricesc „ilegitim” conform teoriei mai vechi; 2 că textul nu e un plagiat, şi atunci toată poziţia lui N. M. din cazul Incognito se surpă, Nicolae* Manolescu, vizat cu îndreptăţire, nu răspunde. El nu-şi confirmă, deci, poziţia veche, dar nici nu afirmă una nouă. Confruntării, N. M. ii preferă tăcerea. Dar „România literară” publică, pe 12 februarie 1981, la aproape un an de când cazul Incognito era în toi, o precizare: „Primim următoarea PRECIZARE.             Poemul „Căderea” cu care începe volumul meu de debut, Faruri, vitrine, fotografii (Ed. Cartea Românească, 1980), cuprinde în substanţa sa câteva texte cu caracter de citat cultural, într-o tradiţie care include autori pa Ezra Pound, T. S. El iot etc. Valoarea ' acestor citate nu este una literară, ci uqa de aluzie culturală. De aceea am fi considerat ca inadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferind mărci de alt gen. Astfel, o parte din aceste citate sunt date în limba de origine (latina, greaca, engleza sau româna veche cu grafia specifică), altele sunt marcate evident stilistic (cum este cazul unui act de excomunicare original catolic, pe care îl citează în latineşte şi englezeşte şi Lawrence Ster ne în romanul său Tristram Shandy), în fine, altele prin însuşi conţinutul lor (pasajele cu referinţe demonologice, ştiinţifice etc.). Aluziile culturale indirecte sunt şi ele uşor de recunoscut. În contextul poemului ca întreg, aceste fragmente îşi modifică profund sensul iniţial, intenţia poemului fiind de a ordona, în spirit eliotian şi joycean, „heap of brocken irnages”, după nişte linii de forţă care dau sens acestui amalgam. Citatele propriu-zise au, de altfel, o pondere cantitativă foarte mică în masa poemului, mult inferioară citatelor de acelaşi fel din „Ţararpustie”. Un cititor de bună-credinţă şi cât de cât familiarizat cu poezia modernă va înţelege, de la prim a* lectură, că nu intră în intenţiile mele însuşirea paternităţii fragmentelor, respective, ci că este vorba de un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic. Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea, aproape în premieră în poezia română, a acestor mijloace stilistice cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic, în rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale obiecţii de acest fel.             MIRCEA CĂRTĂRESCU.             Să observăm întâi că revista care a refuzat să publice scrisoarea de răspuns a lui Eugen Barbu, deşi era datoare prin lege s-o facă, publică imediat scrisoarea de dezvinovăţire a debutantului acuzat de plagiat. În al doilea rând, revista care s-a diştins prin tenacitatea cu care l-a urmărit pe Eugen Barbu în două rânduri cu acuza de plagiat, aceeaşi „România literară” face şi din volumul Faruri, vitrine, fotografii un caz. Caz cu atât mai elocvent cu cât justificările nu sunt publicate în fruntea volumului, aşa cum a procedat Eugen Barbu, ci vin după ce mistificaţia a fost descoperită de alţii. În logica revistei „România literară” era să considere textul în discuţie un plagiat şi să caracterizeze procedeul de ilegitim. „România literară” n-a făcut niciuna, nici alta. Prin publicarea acestui text ea face un gest involuntar de „mea culpa”. Lipsa reacţiei faţă de folosirea tex- – tului lui Lawrence Sterne ne arată că „Romârfâa Jiterară” este de acord cu procedeul lui Eugen Barbu şi cu teoretizarea lui cu condiţia să nu fie făcute de Eugen Barbu. Scrisoarea de dezvinovăţire a lui Mircea Cărtărescu conţine toate elementele cazului Incognito şi pledează, totodată, cauza acestuia. Şi M. Cărtărescu recunoaşte a fi folosit texte străine. Şi el invocă nume mari în literatura europeană, care au folosit procedeul, „un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic”. Desigur, Mircea Cărtărescu bravează, după cum bravează şi când îşi asigură condiţia de pionier al gestului. Cezar Ivănescu şi Dan Laurenţiu în poezie l-au folosit mai demult cu măsura adevărată, iar cazul Incognito, la care nu se referă, îi răpeşte dreptul la premieră în literatura română. Cât despre riscuri, ele au fost suportate doar de Eugen Barbu.             Întrebarea este, pentru simplul cititor, de ce poemul debutantului este un „obiect artistic valabil” şi de ce Incognito nu este un obiect artistic valabil? La această întrebare nu s-a răspuns.             MIHAI ARDELEANU ¦             P. S.: C îţi va din actorii cazului Incognito, în penurie de reprezentaţii agresive, au transmis Europei Libere o scrisoare în care ion Gheorghe era acuzat de plagiat. Istoria se repeta în cadru sărăcăcios.             POST-SCRIPTUM LA O VERSIUNE INTERZISĂ în 1982 se putea reconstitui numai aspectul exterior al acuzaţiei de plagiat adusă lui Eugen Barbu. Dar rădăcinile acestei acuzaţii sunt mai – vechi. Ele vm din două direcţii principale: 1. Din spaţiul vieţii literare; 2. Din spaţiul vieţii politice, în spaţiul vieţii literare, Eugen Barbu, urmând exemple anterioare (Arghezi, Călinescu, Petru Dumitriu), s-a purtat ca un cuceritor, cu trufia omului de mare talent, care ştie, ca Aretino, că are un condei ce face cât o săbie. A avut succes literar scriind cărţi de valoare, a avut succes so* cial datorită vânzării acestor cărţi, a devenit, datorită succesului literar, conducătorul unei reviste literare de mare audienţă, „Luceafărul”, a condus un cenaclu literar, „Nicolae Labiş”, care a făcut epocă.             Eugen Barbu s-a încrezut foarte mult în virtuţile lui de polemist, intrând în conflict cu toată4umea. Şi-a întrebuinţat condeiul nu' numai împotriva simplilor impostori, ci şi a edecurilor literaturii proletcultiste, contribuind la înmormântarea unei epoci literare. Eugen Barbu a fost unul dintre cioclii „realismului socialist” în literatura română. Dar şi-a făcut duşmani de moarte din figurile ilustre ale acestei literaturi postbelice, oficioase şi fără durată. Cum aceste figuri se aflau întronate de către oficialitatea comunistă în conducerea Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu a intrat într-un conflict cu această conducere, care avea să-i aducă mari dureri de cap. în spaţiul vieţii politice, Eugen Barbu a intrat destul de tlrziu. După ce şi-a dat demisia de la „Luceafărul”, constrâns de grupurile de presiune din viaţa literară, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al C. C. al P. C. R. Nu există multe documente ale participării lui Eugen Barbu la viaţa politică a ţării, dacă exceptăm câteva cuvântări de caracter naţional pe care le-a ţinut la unele festivităţi. Sigur, a fost un incomod în sinul acestui organ politic, care se vedea profanat de spirite fără legătura cu comunismul. Eugen Barbu a fost o persoană nedorită în C. C. al P. C. R., mai ales de nucleul vechilor activişti comunişti, al ilegaliştilor, kominterniştilor, membrilor Brigăzilor civile din Spania. Oricum, prin atitudinea lui faţă de literatura importată din U. R. S. S., faţă de reţeta „realismului socialist”, ca şi faţă de impostura literară care ss folosea de această reţetă, Eugen Barbu îşi făcuse duşmani siguri şi in' acest mediu. Este de presupus că Leonte Răutu, Walter Roman, Ştefan Voicu, ^âogu Rădulescu, Mihai Florescu, Nicolae Moraru, Alexandru Siperco, George Macovescu nu aveau cum să admită între ei un astfel de scriitor. Un persiflant printre dogmatici este o victima sigură.             Pentru aceste figuri politice de tristă amintire tot ceea ce făcea Eugen Barbu în „Săptămâna”, tot ceea ce făcuse mai înainte în „Luceafărul” era o profanare de spaţii „sacre”. Eugen Barbu combătuse şi combătea tot ceea ce preţuiau aceste personaje politice comuniste cosmopolite şi moscovite. Era natural ca, la un moment dat, cei pe care Eugen Barbu ii opărise rău de tot în viaţa literară, alde Geo Bogza, alde Eugen Jebşleanu, alde Dan Deşliu, alde George Macovescu, alde Radu Popescu şi alţii ca ei să cadă la înţelegere cu cei care erau iritaţi până la paroxism de evoluţia politică a lui Eugen Barbu, care le profanase pină şi spaţiul inviolabil al sălilor exclusive de şedinţe politice. Puţini oameni într-o viaţă de om şi într-o epocă ajung la performanţa de a irita, opări, înfuria neputincios atâta lume, şi la fel de puţini sunt aceia care, producând asemenea efecte, să fie atât de indiferenţi la acestea. Efectele s-au văzut în 1979. Strigătul sus şi tare al adversarilor literari ai lui Eugen Barbu este că scriitorul a plagiat şi că este un plagiator. Acuzatorii lui îi sunt toţi inferiori ca scriitori şi ca valori literare. Aparatul politic, care a fost complice la această combinaţie, a închis ochii, facindii-se că stă deoparte: ar fi fost vorba doar de o chestiune profesională! Dar lucrurile au stat altfel. Ca membru supleant al C. C., Eugen Barbu nu putea fi judecat decât de Colegiul de partid. Pentru ca Eugen Barbu să fie lăsat pe mina unei expertize a unei comisii obşteşti, trebuia ca aparatul de partid superior s-o permită şi s-o şi încurajeze. Nu sra văzut membru al C. C. supus judecăţii unui altfel de colegiu decât cel de partid. În cazul lui Eugen Barbu cineva a închis ochii, cineva a îndemnat la acţiune pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, altcineva a dat publicităţii un comunicat infamant, mai mult pentru scriitorimea română decât pentru Eugen Barbu. Acuzaţia de plagiat contra lui Eugen Barbu s-a făcut cu consimţământul şi încurajarea P. C. R. Cei care fac pe eroii în numele conducerii Uniunii Scriitorilor au acţionat, cu voie de la poliţie, fiind doar simple instrumente politice ale aparatului comunist.             Cine erau aceştia? Ar trebui să zicem: cine sunt aceştia! Faptul că astăzi aceştia slnt dizidenţi, spune totul, mai ales într-o etapă când balonul dizidenţei s-a dezumflat ca o rufă căzută de pe gard. 'Aceşti dizidenţi au fost băieţii de casă ai nomenklaturii, au fost aristocraţia uniunilor de creaţie, profitorii lor. Atacul la îugen Barbu nu are drept motiv cinstea profesională, ci menţinerea posturilor lor de impostori. Eugen Barbu a fost o persoană independentă, un om care a trăit în afara Uniunii Scriitorilor. A încerca să pedepseşti, printr-o uniune de creaţie, un om care nu e dependent de ea, constituie ceva tragicomic. Această tragicomedie s-a produs şi ea poartă ştampila comuniştilor ilegalişti şi a fârtaţilor lor din conducerea Uniunii Şcriitorilor. Cazul „Incognito Iii” e mai mult decât un caz literar, este cu precădere un caz politic. Acuzaţia împotriva lui Eugen Barbu aduce aminte de acuzaţia împotriva iui A. C. Cuza. Pentru că nu putea fi atacat făţiş, politic, A. C. Cuza a fost atacat în profesia lui şi acuzat de plagiat. Situaţia s-a repetat în condiţii noi.

Unsprezece de Eugen Barbu I se spusese că de la gară pînă în centrul oraşului sînt trei kilometri care pot fi străbătuţi într-o jumătate de ceas cu o trăsură dusă de cai buni, dacă nu cumva n-a plouat înainte. Legătura dintre capriciile cerului şi drumurile tîrgului acestuia omul încă n-o pricepea. Deocamdată privea peronul îngust, faţada roşie de cărămidă a sălii de aşteptare năpădită de iederă, geamurile pline de praf ale biroului Mişcării, dinlăuntrul căruia se auzea ţăcănitul telegrafului. Nu mai coborîse nimeni. Un impiegat dăduse semnalul de plecare şi trenul dispăruse în cîteva clipe, mistuindu-se în depărtarea sură a zilei de toamnă. Era duminică, aproape de ora două şi nu-i rămînea decît să găsească birja cu doi cai buni să-l ducă direct la stadion. Îi fu o clipă teama că dincolo de gardul pitic al gării nu va găsi pe nimeni. Străbătu linia ce-l despărţea de uşile peronului, privind traversarea zgomotoasă în sens invers a unui cîrd de găini şi, odată ieşit în piaţa pavată cu piatră cubică, se lămuri. Şi să fi vrut să aleagă, n-ar fi putut, deoarece pe caldarîmul mîncat de vreme nu se afla decît o trăsură aducînd mai degrabă cu obiectele bizare uitate prin expoziţii pentru a aminti oamenilor istoria mijloacelor de transport. Nu ştiu de ce să se teamă mai întîi: de primejdia pe care o prezenta însăşi urcarea sa în spatele bătrînului de pe capră, ce moţăia cu capul în piept, absent cu totul de la cele ce se petreceau împrejur, sau de perspectiva unui drum care numai o jumătate de oră n-ar fi durat, oricum ai fi plecat: pe jos ori dus de singurul cal, absent şi el şi jigărit ca şi stăpînul său. Îşi lăsă pe caldarîm micul geamantan ca să se poată hotărî. Împrejur nu era nimeni. O căruţă i-ar fi dat poate mai mult curaj, dar cum ea nu se ivea, după o scurtă ezitare, omul se apropie: — Hei! strigă celui de pe capră. Roaba asta se mişcă? Se poate ajunge cu ea undeva? Aerul glumeţ al necunoscutului îmbrăcat în pantaloni cadrilaţi de stofă groasă şi pulover gri, închis pe gît, nu-l tulbură pe birjar. Fără să răspundă, coborî de la locul său. — Dumneavoastră vreţi să mergeţi în centru? întrebă cu o voce strangulată. — Da, şi dacă se poate să ajungem pînă deseară... — Ia te uită! se miră bătrînul. Era îmbrăcat în clasica haină a tuturor birjarilor din lume: un fel de halat albastru mîncat pe la coate, cu nasturi de tablă ce vor fi strălucit la vremea lor, ceea ce îi împrumuta o înfăţişare de arhiepiscop, dacă impresia n-ar fi fost ştearsă de şapca lustruită, cu cozoroc spart, purtată cam şui, pe o sprînceană, lucru neobişnuit la oamenii în vîrstă. Convorbirea se înfiripă firesc: — Vrasăzică eşti străin şi vrei să mergi în centru..? — Da. Şi dacă se poate, cum spusei, să ajung pînă deseară... Omul de pe capră se scărpină cu degetele răşchirate după ceafă, bătu după aceea calul pe crupă şi se miră oarecum: — Adică, dumneata crezi că noi sîntem aici ca să ne ia oricine peste picior? Uite, să ne înţelegem de la început: te costă treizeci de lei, nici un ban mai puţin. Îţi place, bine. Nu, iar bine. Drumul dumitale, trăsura mea. Pentru un străin, contactul cu acest oraş era cît se poate de pitoresc. — Dacă ajungem într-o jumătate de oră, ce zic eu, în trei sferturi de ceas, pînă la stadion, îţi dau patruzeci de lei... Bătrînul îl privi neîncrezător pe călător. Tînărul nu avea în mînă decît un mic geamantan de piele şi o canadiană verzuie. Pentru un birjar de provincie, totul părea curios. În tîrguri ca acesta se vine cu geamantane mari, legate eu sfori sau curele, lucru ce dă o impresie imediată de bunăstare materială şi linişteşte pe birjarii bănuitori. — Ar trebui să primesc douăzeci de lei înainte, se învoi în cele din urmă. Tînărul scoase suma cerută şi i-o întinse, speriat puţin la gîndul că celuilalt i-ar veni ideea năstruşnică să cumpere fîn pentru calul său. Lucrul nu se întîmplă şi, după graba cu care birjarul ascunse hîrtia într-un buzunar aflat undeva sub larga-i haină albastră, înţelese că operaţia scurtă ce avusese loc nu se repeta prea des. — Acum urcaţi-vă! Numele meu e Miahălă. Singurul birjar al oraşului, aşa ca să ştiţi. Adică a mai fost unul. Pînă anul trecut, cînd a dat în primire... — Ce-a făcut? se miră străinul abia îndrăznind să se lase pe pernele cîrpite ale trăsurii. — A dat în primire, s-a aşezat între cei drepţi, Dumnezeu să-l ierte, deşi mi-a fost duşmanul cel mai înverşunat. Calul tresărise speriat, surprins se pare de animaţia din spatele său. — Şi ce-avea cu dumneata? — Păi ce să aibă? Parcă e greu de înţeles? Eram doi proprietari de trăsuri în oraş şi cum lumea nu prea se îndeasă, se ivise, ca să zic aşa, un fel de concurenţă... Echipajul se pusese în mişcare. Bătrînul vorbea încă peste umăr: — Am scăpat de el! Eu am tariful meu cinstit: treizeci de lei, dacă mergeţi pînă la „Roşioru”... Nu iau un ban mai mult... — Şi „Roşioru” ăsta ce este? — Nu ştii dumneata ce este „Roşioru”? Dar de unde vii? Celălalt nu avu timp să-i răspundă. — Adică aşa-i zicea pînă acum un an. La Roşioru vesel, „aperitive, bodegă şi coloniale”, proprietar domnul Vizante, ăl de avea şi o fabrică de ciment şi cinematograful, şi... în sfîrşit, acum Restaurantul de Stat nr. 1. Străinul întrebă din nou: — Bine, bine, dar unde este Roşioru ăsta? — Păi să vezi, trecem vreasăzică de monument, o luăm pe la Picioare multe... — Picioare multe? — Da, Cafeneaua. — Aha. — Apoi, pe la „Metropol”, „hotel de lux, clasa I-a, preţuri moderate”. Are o bucătăreasă, îţi lasă gura apă numai cînd miroşi ciorbele pe care le face... — Tot nu mi-ai spus: e dincoace sau dincolo de Roşioru vesel? Birjarul se întoarse înciudat: — Ce să mai vorbim? Dumneata tot mi-ai promis patruzeci de lei! — Numai dacă ajungem la timp. Trăsura străbătuse piaţeta plină de coji de pepene galben din care ciuguleau nişte raţe şi apucase pe o şosea plină de praf, umbrită de salcîmi. Dincolo de Dunăre, deasupra cîmpiei cenuşii, se înghesuiau norii cu zgomote surde. Senzaţia de cădere în gol, încercată încă de la început de călător, nu dispăruse. El pipăia cu grijă telurile trăsurii, asculta înspăimîntat scîrţîitul sinistru al scheletului umblător şi se întreba dacă va ajunge la timp, deşi pasul egal al calului ce promitea mai mult decît ai fi crezut nu-şi schimba ritmul. Pe bătrîn îl mînca o mare curiozitate:    — Şi de ce mergeţi direct la stadion? — E un meci care mă interesează. Începe la trei. Vreau să fiu acolo. — Nu vă temeţi, o sa aveţi timp să şi ciuguliţi ceva la Roşioru pînă începe. Au umplut ăştia oraşul cu afişe: „Meci, mare meci”. Toată lumea e în păr. Au înnebunit, doamne iartă-mă, c-oi fi şi dumneata din ăia care aleargă după minge! Ce era altădată! Duminica şedea tot omul acasă, cu nevasta, cu copiii, bea, mînca. Acum, nici n-ai apucat să pui capul jos după prînz, şi, gata! Hai la panoramă! Nişte zăltaţi! Barim tineretu' ăsta! Strigă, urlă. Adică ce tot spun eu, tineretul! Parcă domnul Pantelimon mai e tînăr, parcă domnul Vizante mai stă în mintea copiilor? Da' de unde! Oameni serioşi. Şi să-i auzi, domnule! Să-i vezi cum îşi smulg părul din cap! Acum sînt fierţi. Ce zic eu: prăpădiţi. Nu mai au somn, nu mai au linişte. „S-a isprăvit! face domnul Vizante. S-a isprăvit!” Şi după ce mai răsuflă: „Cădem!” „De unde să cădeţi?” întreb eu ca prostul. „Cădem din Divizie”, ce-o mai fi şi aia? „Ei, şi?” Mă face apoi ca pe-o albie de porci: că sînt prost, că nu ştiu ce-i aia folbalt. Că mie de folbalt îmi arde! Mie-mi arde că or să puie ăştia otobuz, maşină, vezi dumneata, să-i aducă pe muncitori la fabrica de ciment. Şi atunci ce mă fac? Că aşa o mai încropeam eu. Mai pica unul ca dumneata, rupeam doi poli. La două zile, la trei, se numea că o scoteam la cap. Dar dacă bagă otobuz, îţi mai vine dumitale să te urci în amărîta asta de droaşcă? Nu! Păi vezi? Ehe, cît o crezi aşa de vai de ea, dar a făcut banii!... Am cumpărat-o-n '33. Optsprezece mii m-a costat. Parale, nu jucărie! Tot oraşul ăsta l-am cărat de la gară pînă acasă. Se ducea domnul Pleşa la Costanţa, cine-l lua de la Picioare multe? Eu! „Cînd te întorci, domnu' Pleşa?” „Păi miercuri”, zicea el. „Bine, miercuri!” Aici, la noi, două trenuri trec, mari şi late: unul dimineaţa, unul seara. Cu unul te duci, cu altul te întorci! Îţi faci treburile dimineaţa, seara poţi să stai cu nevasta la masă. Da' eu ţi-oi fi împuiat capul dumitale... Călătorul nu răspunse. Privea salcîmii prăfuiţi şi cîmpia deasupra căreia se adunau norii. Cerul avea o amorţeală răcoroasă care se simţea pe faţă şi pe mîini. „Peste un ceas plouă...” gîndi. Într-o parte se desluşeau acoperişurile roşcate de ţigla, zidurile cenuşii ale caselor şi turlele de tablă ale unei biserici înconjurate de copaci. Apa fluviului, albicioasă din pricina reflexelor malurilor scunde şi calcaroase, părea nemişcată. — Ai rude aci la noi? întrebă curios birjarul, mîngîind din cînd în cînd cu biciul spatele slab al calului. — Nu. Străinului îi pierise cheful de vorbă. — În cît timp ajungem? — Într-un sfert de ceas sîntem la monument. — Bun. Uite, am să-ţi dau de-acum polul celălalt. Bătrînul ascunse banii fără să-i privească. După asta, oarecum liniştit, se apucă iar să trăncănească: — Şi de ce-oi merge întîi la stadion? Oi fi vreunul d-ăştia de are şapte suflete. Ţi-o place şi dumitale. Eu tot mă întreb: se cîştigă ceva cu treaba asta? — Se cîştigă. — Ce-i şi cu dumneavoastră! Acum, ştiu, da, da. Păi pe la noi au trecut o mulţime! Ehe, să fi văzut dumneata pe vremea lui Pleşa. Ăsta avea fabrica de ciment împreună cu Vizante. Tot ce cîştigă, gîndesc că în burta golanilor intra. Ce petreceri, ce scandaluri! Încă doi mai joacă şi acuma, adică cei doi, mai mulţi, ai să auzi dumneata de ei... Moşa Mariancovici spune că, dacă n-ar fi fost beţivi, ar fi speriat Europa! „Adică cum să sperie Europa?” întreb şi eu ca prostul. „Uite, aşa bine!” se fuduleşte sîrbul „Au mîncat folbalt cu pîine!” Cum o veni asta, nu mai ştiu. Nebun şi el, mort. Nu vede altceva înaintea ochilor decît folbalt. Să te ferească sfîntul să te bărbierească sîmbăta, că s-a isprăvit! Parcă nu era să taie gîtul lu' domnu Pantelimon? Dar lu' domnu Vizante nu i-a făcut obrazul zob? Curgea sîngele ca la abator... Asta s-a întîmplat cînd avea sîrbul prăvălie închiriată pe centru ; acum a intrat şi el la siloz, de-i tunde pe hamali... Drumul se schimbase. Călătorul auzi zgomotul caldarîmului izbit de copitele calului. Văzu primele case. Pe un pervaz dormeau cîteva pisici cenuşii. Totul i se păru străinului prea alb, prea încărcat de praf, apăsător. Oraşul era un amestec de ziduri vechi de piatră, acoperite cu iederă, garduri scunde mîncate de ploi şi acoperişuri roşii de ţiglă. La o fereastră deschisă zări o femeie între două vîrste şi avu o clipă senzaţia dureroasă a omului care intră pentru prima oară într-un loc necunoscut. Birjarul tot nu isprăvise: — Îi vezi? Toţi sînt la stadion. Cu căţel, cu purcel... De la două stau şi bat din picioare. S-a smintit lumea, doamne, iartă-mă!! Ei, ce spui? Iată-ne şi la monument... Trăsura trecu în goană prin centru. Acesta nu era altceva decît un cerc asfaltat, adăpostind într-un ţarc de iarbă un monument ca toate monumentele oraşelor de provincie, format dintr-un soclu de piatră neşlefuită şi o siluetă ce înfăţişa un soldat cu cască. Străinul citi în fugă cîteva firme: Restaurantul de stat La trecerea Dunării, Moara Comercială, Cafeneaua La picioare multe, văzu Primăria din al cărei turn lipsea cadranul ceasului şi în cele din urmă zări un oblon de fier pe care era scris cu litere mari, albe: La Roşioru vesel, coloniale, delicatese, bodegă, restaurant. Era tot ce se mai putea zări pe vechea faţadă. O firmă nouă de sticlă înştiinţa pe trecător că în realitate se afla în faţa unui restaurant de stat. — Ajunserăm cum am spus! zise birjarul oprind cu mîndrie calul. Stadionul e colea, la doi paşi; eu tot zic să intri şi matale să bei o ţuică şi să mănînci ceva. Pînă începe, mai ai timp ; aici, la noi, nu-i mare înghesuială... Tînărul îşi privi ceasul de la mînă. Timp mai era... Cu un gest simplu îl chemă şi pe bătrîn înăuntru: — Poftim, fac cinste ; îmi pare rău că nu pot să-i dai, ceva şi calului...  

Pranzul de duminica de Eugen Barbu Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumuseţe cu atîta trufie. Locomotiva gîfîia urcînd, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvîntată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu. Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu… Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate fermecătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi. N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi in cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească. ― Peste tot e la fel, a replicat unul dintre necunoscuţi, coborînd un geam murdar. Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu amiciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon. Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi. La Furnicoşi – mi-a plăcut numele şi l-am reţinut – uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere – se făcuse deodată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, o dată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate. Aveau în mîini coasele lor, strînse, cu limbile metalice sticlind în soarele ce intra pe fereastră, şi le-au aşezat lîngă ei, cu gesturi cuminţi, cum ai aşeza o fiinţă vie. Erau desculţi, cu picioare negre, mari şi noduroase, cu nişte zdrenţe umezite de sudoare, abia acoperindu-i, abia învăluindu-le piepturile slabe. S-au aşezat în tăcere pe banca tare din faţa mea şi cam un sfert de ceas n-au spus nimic. I-am privit pe rînd. Unul avea mai mult de treizeci şi cinci de ani şi bănuiesc că era cel mai tînăr. În jurul gurii adunase atîta muţenie în obişnuinţa de a şi-o strînge, încît am fost mirat să-l aud mai tîrziu întrebînd ceva, cu o voce spartă, depărtată, parcă a altuia. Cel de-al doilea, un bătrîn încins cu un chimir de piele neagră, în care ţinea tutunul şi cremenea, şi un briceag vechi cu limba ştirbă şi alte mici nimicuri ce trebuiesc totdeauna bărbaţilor, cu ochi vicleni, dar de tot trişti, obosiţi ca şi cînd n-ar mai fi văzut nimic, umbla absent cu degetele uscate în taşca lui cu mahorcă, dînd să adune cîteva fire de tutun pe o bucăţică de jurnal fărîmată între degetele dibace, cu răbdare multă. Al treilea îşi aruncase pălăria neagră pe ceafă şi se rezemase de scîndurile spătarului. Avea un gît lung şi subţire, neverosimil, şi o gură mică, frumoasă, ciudată la un om în vîrstă. Nu spunea nici el nimic sau, mai bine zis, n-a spus nimic multă vreme. Se uita pe fereastră, şi toată podoaba locurilor pe lîngă care trecea trenul se scurgea prin privirile lui indiferente, spălîndu-le, cum face apa de munte cu pietrele rîurilor. M-a durut nepăsarea lor şi m-am gîndit cu tristeţe cîte avem de făcut pentru a scăpa omul de această indiferenţă care ţine undeva de animalitate. Pe urmă, cosaşii au început să vorbească. Era o convorbire de nereprodus, o convorbire în care intrau multe tăceri şi pauze ciudate, făcînd-o de nepriceput. ― Cîtă coasă? întrebase la început cel mai tînăr, fără să privească la ceilalţi. Am auzit după aceea legănatul trenului şi glasurile tinerilor zgomotoşi. Vagonul s-a umplut de un miros bun de coniac franţuzesc. Preotul din capătul celălalt al vagonului începuse să clipească mai des, şi privirile i se umeziseră cu totul. Cineva destupase o sticlă lunguiaţă, şi strigătele deveniră mai ascuţite, aproape neruşinate. Cîteva pahare de aluminiu fură purtate din mînă în mînă şi se auzi gîlgîitul vesel al băuturii căzînd în fundul de metal. ― Un hectar şi jumătate… răspunse după multă vreme omul cu pălăria neagră, fără să se mişte, făcînd să vibreze numai puţin pielea arsă de soare a gîtului prea lung şi prea subţire. ― Şi cu două hectare jumate la Malul-cu-Flori, poimîine… Era o socoteală de lucrători agricoli, pe care n-o înţelegeam prea bine, socoteală făcută cu glas moale, aproape indiferent, tărăgănat, fără plăcere. Pe urmă se întrebară unde or să doarmă, şi cineva dintre ei spuse că era o şură în apropiere, la proprietarul locului, şi după asta îşi amintiră de un lucru înspăimîntător. ― Alaltăieri, spuse cel cu chimir negru, aprinzîndu-şi abia acum ţigara fumegoasă, i-a trăsnit pe trei, sus, sub pădure… ― Cînd cu ploaia aia mare? întrebă cel mai tînăr, fără curiozitate, apatic, scărpinîndu-se după ureche şi privindu-şi unghiile mari, negre. ― Atunci… Se făcu tăcere, şi iar auzit legănarea de osii a trenului şi rîsetele nepăsătoare ale tinerilor. I-am privit fără nici un sentiment, deşi undeva nepăsarea lor devenise dureroasă pentru mine. Cel ce mi se păruse un artist se însufleţise, probabil pentru că băuse o picătură de coniac. Avea acum o privire fanatică şi o devora cu ochi intenşi pe una dintre fete, ţinînd-o de mînă cu o fermitate posesivă, cu o dorinţă a degetelor asudate ce nu putea să nu fie observată. ― Fulgerul a tras la coasă, adăugă cel cu povestea. Ei dăduseră să fugă să s-ascundă în pădure… ― Şi au murit? întrebă mahmur cosaşul cu gîtul lung şi subţire. ― Încă nu, le-au săpat o groapă şi i-au băgat jumătate în pămînt. Stau acolo şi le aduce lumea de mîncare, sînt ţepeni şi galbeni… Se făcu tăcere şi văzui chipul femeii aşezate în faţa preotului, care privea spre cei cinci tineri. Foşneau nişte hîrtii foarte subţiri, şi în curînd vagonul se umplu de mirosul atît de cunoscut al şuncii de Praga. O fată tăia o pîine albă, bine coaptă, şi unul dintre băieţi desfăcea cu un cuţit bine ascuţit capacul unei cutii de conserve. Cum se întîmplă în astfel de ocazii, mi se făcu deodată foame. Preotul cu barba neîngrijită privea pe fereastră, dar îi simţeam lăcrimarea gurii. Trenul se opri într-o haltă. Soarele intra acum pe fereastră, luminîndu-ne feţele. Era ora amiezii. Călătoria mă obosise puţin şi simţeam că o să mi se facă somn. De tinerii aceia zgomotoşi mă plictisisem, şi ţăranii nu mai vorbiră cîtăva vreme. Pe urmă, după un timp, cînd mă simţii singur şi puţin trist, cum eşti singur şi puţin trist cînd călătoreşti fără prieteni, se întîmplă un lucru pe care o să vi-l povestesc. Ajunsesem aproape de Cîmpu-Lung, poate la trei sau patru staţii de oraşul acesta. Trenul gîfîia printre pomii uzi şi strălucitori în soare. Începuseră să se zărească munţii. Sub noi, traversînd un pod, văzui un rîu spumegînd, şi pietrele albiei aruncau ecourile căderii apelor. Era una dintre acele zile pe care n-o uiţi toată viaţa, o zi de care n-aş vrea să-mi amintesc atunci cînd am să simt că mor, pentru că prea era frumoasă. Ţăranii mei s-au adunat mai aproape, au mişcat coasele cu aceeaşi blîndeţe, cum ai muta o fiinţă, nu nişte lemne neînsufleţite, şi cel bătrîn a căutat într-o desagă de in, cenuşie ca sarea grunjoasă, şi a scos o bucată de mămăligă rece. Era o bucată tare, galbenă, cu găuri, ca un fagure, cu o coajă zgrunţuroasă, o bucată mai mică dintr-o mare mămăligă, din care se mîncase de mai multe ori, şi înainte de a o aşeza pe banca tare de lemn, sub ea şi-a aşternut batista, o cîrpă mototolită, tot de culoarea sării grunjoase, netezind-o cu blîndeţe, ştergînd-o cu muchia palmei. Ceilalţi doi s-au aplecat între picioarele desculţe, şi în tăcere au scos din desagi alte două bucăţi de mămăligă, la fel de vechi, de zgrunţuroase şi de galbene. În vagon mirosea încă a şuncă de Praga şi a coniac franţuzesc; tînărul care mi se păruse un artist melancolic înfuleca un peşte frumos, albastru, ca plumbul, şi am zărit sclipătul cărnii, semănînd cu un fulger al undelor de adînc. Dinţii sănătoşi ai fetelor cu breton, aducînd atît de mult una cu alta, ronţăiau bucăţile de franzelă, şi chipul femeii de lîngă popa cel tînăr era atît de lacom că m-am cutremurat. Părintele, cu barba neîngrijită, închisese ochii, şi mie nu îmi mai fu foame. Ţăranul cel slab scoase din traistă în cele din urmă o ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atît de frumos ca o lampă de noapte, pe care-l sfărîmă cu o simplă apăsare a palmei, şi tot mirosul de şuncă de Praga pieri. Cosaşul cu chimir negru de piele căută în brîul său cu ţinte vechi şi roase şi scoase o legătură, tot vînătă, tot umedă, de culoarea sării grunjoase, şi o desnodă cu răbdare, ca pe un pachet cu perle, atent să nu piardă ceva, o legătură în care se afla puţină sare. După aceea, cei trei ţărani îşi luară prînzul de duminică, în tăcere, fără să privească munţii umeziţi strălucind în soarele de iulie, atît de vesel şi de darnic, înfrumuseţând totul în jur.

Facerea lumii de Eugen Barbu De cîte ori urca scările acelea abrupte, de ciment cenuşiu, acoperite acum de un covor roşu, directorul se gîndea la prima lui zi de după naţionalizare. O noapte întreagă recapitulase întâmplările la care luase parte: discuţia cu Bazilescu, fostul patron, semnarea procesului-verbal, şi-acum ţinea minte mîna lui asudată, o mînă subţire, cu unghii albe, moarte ca scoicile, tremurînd pe lanţul de chei, cu care deschisese casa de bani. Uşa grea de metal fusese smulsă cu greutate, şi ceilalţi, el, Pîntea, Anghel, Cocorea, numai cu un ceas în urmă muncitorii salariaţi ai domnului Bazilescu, priviseră cu o curiozitate de nestăpînit seiful întunecat, plin de hîrtii de bancă, de acte şi chiar de medicamente americane, cu nume necunoscute. Deasupra se auzeau uruitul maşinilor de tipărit, pocnetul rar al unui val greoi căzînd peste ceva dur şi zumzetul muncii de fiecare zi, atît de familiar. Mai ţinea minte apelurile repetate ale telefonului şi glasul secretarei care repeta contrariată, dar fără vreo altă inflexiune a vocii, o frază neschimbată: Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre! Şi pe urmă clanc! sunetul furcii de ebonită, apoi iar ţîrrrr! ţîrrrr! ţîîîîrrr! exasperant şi vocea femeii agasate secret: Da, noi… Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre… Maşinile scoteau acelaşi zgomot egal, deşi Filipache bănuia ce se petrece: la plane, la zeţărie, la legătorie, putea să-şi închipuie cu uşurinţă şoaptele fetelor de sus, de la etajul II: Avem un nou director! Am scăpat de Bazilescu… Şi iar telefonul: ţîîîrrr! ţîîîîrrr! ţîîîrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul nostru. Ce simte un om în situaţia asta? Atunci era greu să te fixezi la ceva. O mie de gînduri îi treceau prin cap într-o învălmăşeală cumplită. Va să zică, Bazilescu pleacă pînă deseară. I-am trimis camion? I-am trimis. Ciudat, n-a spus nimic! Ce era să spună? Mai are şapte apartamente numai în Bucureşti. Şi lucrurile? Are lucruri scumpe. Afară plouase puţin. Îl apucase grija să nu i se umezească mobila fostului patron. Ce gînduri stupide! Parcă el se gîndise la mobila lucrătorilor daţi afară de proprietari pentru că n-aveau cu ce să-şi plătească chiria? Şi luase prima hotărîre. Nu apăsase pe butonul soneriei pentru că nici nu se aşezase la biroul acoperit cu un cristal albăstrui, deschisese pur şi simplu uşa şi o chemase pe secretara lui Bazilescu: „Domnişoară, cheamă-l pe tovarăşul Anghel la mine!” Era stingherit, vocea lui o făcuse să surîdă discret pe secretară. „O s-o dau afară!” gîndise imediat, cu o grabă pricinuită de amintiri mai vechi. „Pe domnul Anghel?”, accentuase cucoana aceea de 33 de ani, cu părul platinat şi unghiile lăcuite, îmbrăcată într-o rochie gălbuie ca paiul. „Pe tovarăşul Anghel”, se încăpăţînase şi iar îşi zisese în gînd: „Te satur eu de domnie! Mîine chem o lucrătoare de sus de la Legătorie, una care suferă de reumatism, să stea ea aici pe scaun şi să primească telefoanele… Dacă o fi nevoie…”. Adică fără secretară nu se poate? Ce mare lucru? Sună, ridici şi întrebi: „Alo, cine e? Pe cine căutaţi?” Or să spună: „Pe director”… „Da, eu sînt!” Şi pe urmă cu siguranţă va urma o lungă bîllbîială: „Parcă nu e vocea domnului Bazilescu”. „Sigur că nu. Mă numesc Filipache… Eu sînt noul director…” „Cum e viaţa asta! Pînă ieri am păzit o maşină, şi-acum, tranc! telefon pe masă, s-a dus liniştea ta, Filipache.” Privise în jur. Perdele de mătase, uşă capitonată, cristal ca la bar, verzui, geam de acvariu, nu alta, sonerie, un fotoliu florentin (atîta lucru ştia şi el), bătut în ţinte de metal, piele să-ţi faci patru perechi de pantofi din ea, covor moale şi o glastră goală, în care strălucea lumina de afară, o glastră suplă, lunguiaţă, plină pe jumătate cu apă trezită în care bulele de aer mai sforăiau uşor… Anghel, preşedintele sindicatului, sosise după cîteva minute: „Ce e, Filipache?” „Domne”, zisese, supărat puţin pe el însuşi. „Vezi că după-masă se mută patronul, îşi ia calabalîcul de la noi. Caută o prelată, să-i învelim lucrurile, că are mobilă scumpă şi o să i-o strice ploaia… Preşedintele sindicatului căscase gura la el: „Ia te uită!" „Nu te mira. M-am gîndit şi eu, pe noi nu ne cruţa nimeni, dar nu se poate altfel. Oricum, îşi părăseşte casa, nu-i vine uşor…" „Ăsta merită să stea în puşcărie, şi tu îi dai prelată ca să-şi acopere mobila?" Filipache simţise însă că nu se poate altfel. „Fă cum îţi spun!" îi poruncise, şi celălalt înţelesese din glasul lui că nu i-ar fi plăcut să discute mai departe. „Cum vrea tovarăşul director", zisese ironic, şi ieşise afară. Filipache se învîrtise iar în jurul biroului şi nu se hotărîse să se aşeze. Dincolo, în încăperea secretarei, suna telefonul la nesfîrşit: ţîîîrrrr! ţîîîr! ţîîîrrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este director… „Ce să fac cu putoarea asta? A trăit cu Bazilescu, nevasta lui ştia, dar tot nu i-a zis niciodată nimic… De priceput, e pricepută foc. Ea face toate treburile mărunte: comenzile la Letea, formate de hîrtii, intervenţii la minister, nu-i de joacă. Trebuie mai întîi să vedem cu cine s-o înlocuim, avem nevoie de un cap luminat. Nici eu nu ştiu cîte ştia Bazilescu, şi o s-o feştelesc şi-or să mă ia tovarăşii şi-or să dea de pămînt cu mine, de n-o să mă mai văd! „De ce te-am pus, tovarăşe Filipache, acolo? Ca să tai frunze la cîini? Producţia nu merge, aia, aia…" Cum să mai dormi noaptea? Nevastă-sa îl simţise: „Ce se întîmplă cu tine?" „Nimic." Apoi, după o pauză: „E greu al dracului. M-au numit directorul tipografiei…" „Şi nu mi-ai spus un cuvînt pînă acum?" În seara aceea mîncaseră, făcuseră împreună şi o scurtă plimbare, dar nu amintise un cuvînt despre toate astea… Pe urmă venise dimineaţa. Se sculase devreme de tot. Noroc că se lumina de la 4. Treceau tramvaie, sunînd din clopotele lor vesele, în faţa magazinelor era aglomeraţie şi vînzătorii de ziare anunţau naţionalizarea. Cazarma roşie a domnului Bazilescu se vedea de departe, dincolo de Dîmboviţa, cu turlele ei înalte şi cu geamurile afumate de plumbul de la topitorie. Nu luase nici un tramvai, nici nu stătea prea departe, îi plăcea să meargă pe jos, şi dimineaţa strălucitoare de după scurta ploaie de vară arăta poleită, cu cerul ei curat, cu soarele aburind ferestrele abia deschise după răcoarea nopţii trecute. Camionagiii se strigau spre chei şi vînzătorii de zarzavat alergau, cu picioarele desculţe spre mahalalele Bucureştiului. Uitase să-i lase bani nevestei, pentru că leafa nu prea îi ajunsese luna aceasta, şi deodată simţise cum îi roşeşte obrazul cînd se trezi întrebîndu-se: „Oare unui director de tipografie cît dracu o să-i dea statul pe lună?” Portarul dormita în cabina lui. Era devreme de tot. La 6 şi jumătate începea schimbul de zi, şi acum era 6 fără cinci. Vru să treacă neobservat, dar bătrînelul cu urechile ciulite îl auzise deschizînd poarta grea de fier. Cu o zi înainte îl salutase cum îi saluta pe toţi salariaţii: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, gata, gata?” Acum se precipitase pe uşa cabinei lui şi spusese un „să trăiţi!” grăbit şi puţin slugarnic. „Am să-i zic să nu-l mai aud cu «să trăiţi-ul» ăsta, că nu sîntem la militărie.” Birourile erau pustii. Uzina, cum îi spuneau cu toţii tipografiei, dormita. Se auzea vag, de sus, o maşină de tăiat, su- ghiţînd parcă, opintindu-se în maldărul de hîrtie. „Dacă merge bine, în trei luni fac trei schimburi”, îşi zisese Filipache. „Oamenii cîştigă puţin, poate cu orele suplimentare s-o mai scoată la capăt… Dar de-acum, altfel vor fi salarizaţi, o să vorbim, o să le mărim cîştigul…” Pe stradă trecea un camion cu sifoane. Filipache tot nu se aşezase pe fotoliul de piele. Cu o zi înainte dorea ca plecarea lui Bazilescu să se petreacă mai repede. Acum privea curtea pustie de la ferestrele monotasterelor. Fostul patron aşteptase să vină noaptea. Împacheta greu şi cu meticulozitate. Îl ajutau nişte rude şi chemase cîţiva hamali să-i transporte cu grijă pe scări scaunele şi scrinurile. „Numai să nu fi luat şi candelabrele”, se chinuise noul director la gîndul că odăile în care intenţiona să facă clubul şi căminul de copii vor fi astfel urîţite. Ploaia încetase de mult, aşa că prelata trimisă se dovedise inutilă. Pe la 9, cînd întunericul se înstăpînise bine, camioanele sosiseră deodată, şi, în mai puţin de o jumătate de oră, curtea se pustiise. Rămăsese numai pavajul plin de hîrtii pe care un bec zgîlţîit de vînt îşi arunca lumina puternică. „Gata”, spusese cineva din spate cu o uşurare bucuroasă. „De-acum uzina e-a noastră.” Ea era de mult a lor, dar pînă în clipa aceea n-o crezuseră. Noul director aştepta să audă primele glasuri ale celor din schimbul de dimineaţă trecînd pe sub ferestrele cancelariei reci şi pustii. Îl durea puţin capul de oboseală şi nu mai putu să rabde atîta tăcere. Străbătu coridoarele pustii şi urcă în goană scările pînă în pod. Aerul era muced, şi vechea răsuflătoare din acoperiş părea astupată de un strat gros de praf. Vechiul dormitor al ucenicilor fusese părăsit de cîţiva ani. În locul paturilor de fier strînse într-un colţ, grămadă, ruginite toate, zăceau în dezordine cartoane nefolosite şi chiar o maşină, cu piesele desfăcute. Aici trebuia curăţat totul şi măturat, pentru că hîrtia uscată putea lua foc la cea mai mică neglijenţă. Coborî încet treptele vechi, mîncate de cerneluri şi de tuşul cărat de saboţii lucrătorilor. Era mînios şi nu înţelegea ce-l apucase pe neaşteptate, dar cînd ajunse la un nivel mai jos îşi aminti că în spatele uşii zărise scîndurile vechilor carceri în care Bazilescu ţinuse închişi în timpul războiului cîţiva tovarăşi mai îndărătnici, ca să fie celorlalţi de exemplu. „Mama lui, cum uită omul! Eu i-am trimis prelata şi el ne băga la mititica…” Sala cartonajelor era goală. Se făcea multă risipă de hîrtie (o racilă mai veche a acestui serviciu), cărucioarele de transport arătau ca vai de lume, trebuiau date la reparat. Şi spaţiul trebuia altfel împărţit, aici puteau fi angajate mai multe fete, dar stai să vedem mai întîi cum e cu producţia… Trecuse primul sfert de ceas. Jos, în gang, se desluşeau vocile bărbaţilor veniţi la muncă. Cînd ajunse la etajul al II-lea inspectă latrinele. Erau urîte, miroseau îngrozitor a urină, şi zidurile, pe care curgea apa şiroaie, fuseseră unse cu catran. „Ne trebuie faianţă! hotărî. „Şi bani de unde? S-or găsi ei… E drept ca unii dintr-ai noştri îşi cam bat joc de toate”, îi certă în gînd. „Dar omul, dacă va fi obişnuit cu curăţenia, nu va mai da năvală ca boul, nu va mai scrie măscări pe pereţi…” Pe coridor, între zeţărie şi linotip, îşi dădu seama că tot coridorul era întunecat şi că geamurile nu mai fuseseră spălate de luni de zile. Nu-i plăcu nici zugrăveala gri-închis. „În tipografie se umblă cu cerneluri, se va face risipă dacă ai să pui o culoare mai veselă… Ce culoare mai veselă? O să fie culoarea albă, să se înveţe fraţii să ferească zidurile, o să-i prelucrăm în şedinţă. Aşa şi la club, e parchet, dacă n-o să ne ştergem picioarele… Stai, stai, ia-o încet, va să zică trebuiesc şi nişte duşuri. Cei de la minister or să creadă că am înnebunit, nici nu m-am aşezat bine pe scaun şi gata cu pretenţiile! Ei şi? Aşa sîntem noi, tipografii, avem pretenţii! Să vezi ce cap o să facă vreun funcţionar de pe acolo, de pe la finanţare sau contabilitate. Auziţi: Grafice 6 cere duşuri! Sigur că cere. Mai cere şi un covor pentru scări, un covor care să acopere mizeria asta de ciment urîţit de atîţia paşi…” Jos, la pontare, se auzeau zbîrnîind ceasurile. Larma se înmulţise. Ce ciudat, ziua semăna cu celelalte, parcă nu se schimbase nimic. Acum avea să se întîlnească cu vechii săi tovarăşi de muncă şi ei poate îşi vor scoate şepcile şi-i vor spune nesuferitul „să trăiţi”, singura răsplată nedorită a faptului că era director… Coborî pe o scară dosnică, să nu-i întîlnească, şi intră iute în biroul lui, încolţit de o teamă ciudată. În încăperea pustie era linişte. 6 şi 25. Porniseră primele maşini. La început zgomotul lor egal abia se auzi, apoi, pe măsură ce minutele treceau, rostogolirea valurilor de metal se accentuă, crescu, se transformă într-o uriaşă mişcare al cărei ecou se repercuta în zidurile de cărămidă şi trecea prin plafoanele subţiri de beton armat. „Muncesc băieţii. Şi fără mine. Poate c-ar mai trebui să-i strîng încă o dată şi să le spun cîte ceva.” „Ce să le mai spui? Au aflat ieri că eşti directorul lor, s-au bucurat. Ce trebuiesc atîtea vorbe? Fapte, frăţioare, faptele să le vedem…” Trebuia să-l cheme pe secretarul organizaţiei de bază, pe Pîntea, să se sfătuiască. Se duse la uşă şi constată cu uimire că secretara nu venise încă. „Asta a fugit…” „Nu, n-a fugit. Vine. Bazilescu se scula mai tîrziu, abia pe la 9…” Străbătu coridorul, sui cîteva trepte şi bătu la uşa biroului organizaţiei de bază. Pîntea sta la biroul lui, cu şapca pe cap, şi asculta vorbele unei femei care plîngea înăbuşit. Intră de-a binelea, deşi la început vrusese să plece. „Ce-i, femeie?” o întrebă strîngînd mîna lui Pîntea. „M-a lăsat bărbatul.” Filipache fusese gata-gata să dea din umeri şi s-o întrebe: „Ei, şi?”, şi deodată se ruşină de uşurinţa lui. „Cum adică, tu eşti ca Bazilescu? Femeia asta nu e muncitoare ca şi tine? Are un necaz. O lasă bărbatul. Să vedem, de ce o lasă? Poate au copii, cine ştie ce alte angarale.” Luă un scaun. Lucrătoarea se ridicase în picioare. O împinse aproape furios de umeri la loc: „Stai şi spune, de ce te-a lăsat?” „A găsit pe alta”, mormăise ea şi începuse iar să plîngă încet… „Bine, bine… Unde lucrează?” „La Laminorul.” „Şi de ce nu te duci la organizaţia de bază de-acolo? Noi ce putem să-i facem?” „Păi de-aia am venit, ca să vă întreb…” în vorbele ei era o încredere care-l mişcă pe Filipache. „Bine-ai făcut. Las’, că vorbim noi cu secretarul de la Laminorul…” Pîntea îşi trăgea şapca pe frunte, nervos. Femeia se ridică şi plecă, întrebînd din uşă: „Cînd să vă mai caut?” „Mîine.” Secretarul pusese mîna pe telefon, apoi se răzgîndise. Era prea devreme. Filipache îi smulse şapca de pe cap: „Ce dracu, că nu plouă! Şi de mîine să mi te bărbiereşti în fiecare zi, m-auzi?” Pîntea, cu ochii lui cenuşii, îl privea întrebător. „Ce te găsi? N-am timp. Stau în şedinţe de nu mai ştiu cum mă cheamă şi tu-mi ceri să mă bărbieresc…” „Uite, aşa vreau eu, şi să m-asculţi…” „Mă, să fie!” exclamă celălalt. „Cît am fost aici, în locul tău, îmi schimbam cămaşa la două zile. Sînt om în vîrstă, nici prea bătrîn, nici prea tînăr, am o fată mare, am învăţat că dacă vrei să fii respectat trebuie să arăţi ca lumea. Nimeni n-ascultă de un nespălat, iartă-mă că ţi-o spun. Oi fi stat în şedinţe, dar mie să nu-mi mai vii aşa, auzi? Şi-acum, scurt pe doi: ce facem cu economatul, că de ieri mă tot gîndesc la treaba asta. Porcii ăştia de patroni or să saboteze cît pot. Nu vreau să aud că de cînd am luat noi, comuniştii, în primire fabricile, lumea mănîncă mai prost. Ai un om capabil care e în stare să alerge, să cumpere, s-aducă?” Pîntea îşi potrivea părul cu degetele răşchirate. Părea puţin supărat de cele auzite, dar încetul cu încetul, vechea prietenie care-i lega învinse. „Să mă mai gîndesc şi eu, spune-i şi lui Anghel…” „Bine, o să-i spun, dar îmi trebuie un local pentru cantină…” „Tot eu să ţi-l găsesc?” „Nu ştiu cine, dar ajută-mă. Să ştii de la mine, ori facem să fie mai bine, ori ne ducem şi ne culcăm…" „Aşa-mi place cum vorbeşti, nu mă lua cu bărbieritul, că mi se suie la cap…" „Ba n-am glumit de loc.” „Să-mi pui, Filipache, şi nişte butoni la mîneci, să mă placă fetele de la legătorie…” „Lasă astea. Deci: local pentru cantină, aprovizionare clasa-ntîi. Vreau să se halească, mmm, ca la mama acasă, s-a înţeles? La revedere şi mai bagă şi tu nasul pe la mine prin birou, să vezi dacă nu m-am înecat în hîrtii, că astea or să-mi mănînce mie zilele…” Pînă la 8 şi jumătate cînd sosise secretara, pentru că nu ştia cu ce să înceapă, îi chemă pe şeful administraţiei şi pe contabil. Erau doi funcţionari în vîrstă, îmbrăcaţi corect, amîndoi în haine pe puncte, bine călcate, cu figuri respectuoase şi îngrijorate. Vorbeau rar, cu pedanterie, şi, ce era ciudat pentru Filipache, rosteau cam aceleaşi fraze cînd era vorba de bani. Le spuse pe rînd de ce avea nevoie, îi rugă să-i întocmească un plan pentru aprovizionare, se interesă cam cît l-ar costa nişte covoare şi le ceru să-i prezinte a doua zi un arhitect, pentru că voia să facă unele modificări în clădirea lui Bazilescu, să lărgească atelierele şi chiar să aducă puţine înfrumuseţări. Cei doi vorbeau despre amortismente, despre investiţii care aduc şi investiţii care n-aduc. Noului director i se păru o veşnicie pînă terminară şi avu încă din clipa aceea sentimentul că a păşit pe un teren foarte alunecos. Singurul lucru cert era că tipografia lucrează, pentru că o auzea, maşinile torceau cu regularitate, val după val, tone de hîrtie plecau spre legătorie, cărate cu ascensoarele, şi faptul acesta precis, al muncii, îi dădea o siguranţă absurdă. Telefoanele zbîrnîiau în draci şi de cîteva ori ridicase receptorul si auzise nişte glasuri necunoscute: „Alo, Bazilescu? Nuuu? (uimire, consternare). Da cine, atunci? Cine? Directorul Filipache?” „Ăştia n-au citit încă ziarele. Se scoală tîrziu, săracii.” Îi venea să rîdă, dar se stăpînea. Funcţionarii se uitau la el, nu trebuia să le arate că se bucură. Se stăpînea cît putea. Erau şi nişte glasuri de femei: „Alo, Alex, alo, cine e? Greşeală?” – „Nu, nu e nici o greşeală!” „Dar ce s-a întîmplat?” Glasurile gîlgîiau în aparat şi deodată se stingeau, se sugrumau, exclamau ciudat: „Cum? S-a naţionalizat?” „Ei, vezi, domnule Filipache, ai nevoie încă de o femeie care să răspundă la telefoane, nu se poate altfel. Dar unde-mi întîrzie putoarea aia?” Secretara intrase la 8 şi jumătate, auzise glasuri necunoscute în biroul directorului şi privise ceasul. „Ăştia se scoală devreme de tot.” Intrase după o bătaie discretă la uşă şi pusese în vaza cu apă stătută un buchet de flori, fără să spună un cuvînt, firesc, ca şi cînd aşa trebuia să facă. „Aveţi nevoie de mine?” întrebase. „Am, dar ceva mai de dimineaţă, spusese Filipache fără să ridice de loc glasul. Dacă s-ar putea de la 6 şi jumătate, cînd începe lucrul.” Cei doi funcţionari zîmbiseră ascuns, privind-o cu o lăcomie nedisimulată, în treacăt, dar cu multă atenţie concentrată. Femeia nici nu clipise: „Bine, am înţeles, tovarăşe director”. Iute învăţase cuvîntul „tovarăş”, care numai cu o zi înainte îi venea foarte greu pe buze. Florile acelea firave, albastre aveau ceva proaspăt şi pur, şi timp de cîteva minute Filipache nu mai fu atent la ceea ce spunea şeful administraţiei tipografiei. „Putea cel puţin să schimbe şi apa”, se enervă singur Filipache. „O face numai de formă. Vrea să mă cîştige. Îmi aduce flori, dar îşi bate joc de ele… Dacă crede că mă leagă la ochi cu astea, se înşală.” În încăpere rămăsese un parfum insistent. Soarele puternic al zilei de vară pătrundea prin perdele, şi încăperea părea luminoasă şi curată. Fotoliul era moale şi adînc. Abia atunci îşi dădu seama Filipache că se aşezase în cele din urmă pe locul lui Bazilescu şi se miră că nu simte nici un fel de bucurie. Oamenii din faţa lui calculau pe nişte hîrtii la nesfîrşit. Socoteau meticulos, şi el nu pricepea nimic deocamdată. Era vorba de utilizarea unor fonduri noi, acordate de stat; amîndoi aveau frunţile încruntate. Unul îşi ascundea cu grijă rărirea părului, celălalt arăta un obraz uscat, ca de lemn, şi gurile lor vinete miroseau a tutun. Pe degete purtau amîndoi inele. Unul cu o piatră mare, neagră, al şefului contabilităţii, îi atrase lui Filipache atenţia în mod special. Era un lucru frumos. „Cum dracu de strîng unii oameni într-o singură viaţă bani pentru un astfel de inel?” Şi îşi făcea socoteala că, mai întîi, oricine are nevoie de o casă, de mobilă, de covoare, de îmbrăcăminte şi apoi de un astfel de inel. „Ăsta fură, nu se poate altfel, fură, şi dacă-l prind că mai fură de la muncitori, îl bag în puşcărie…” Acum telefoanele sunau dincolo, atîta lucru ştia şi el, mutase o pîrghie de metal spre stînga, şi ţîrîitul se auzea în odăiţa secretarei. Vocea ei repeta ca şi ieri: „Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai e director…” Pe urmă se discută despre nişte comenzi mai vechi de hîrtie şi despre salariile pe luna în curs. Filipache fu chemat pentru a doua zi la două şedinţe consecutive, şi totul se amestecă: calculele funcţionarilor cu răspunsurile date nesigur la telefon. Trebuia să întrebe, mereu o scula de pe scaunul ei pe secretară, şi simţul unei neputinţe ascunse îl enerva din ce în ce mai mult. Ora prînzului sosi pe neaşteptate. Se auzea intrarea schimbului al doilea şi el nu făcuse mai nimic. Trebuia să stea de vorbă cu toţi şefii de secţie şi umpluse un carnet cu propunerile lor de îmbunătăţire a muncii. Îi chemase pe rînd, le pusese în vedere să vorbească scurt şi-i ascultase. Se iveau greutăţi încă de pe acum, vechiul patron avea legăturile lui, o dată cu plecarea ele se rupseseră, şi puţin cîte puţin Filipache înţelegea că femeia aceea cu unghiile lustruite va mai întîrzia mult la uşa lui, pentru că el trebuia să afle totul, să bage în cap, să simuleze că are nevoie de ea pînă va putea să facă faţă celor ce urmau. Mîncă pe la 4 într-un birt din apropiere, cu Pîntea şi cu Anghel, să poată să se întoarcă imediat înapoi. Cei doi se gîn- diseră la cineva care ar fi putut să facă o bună aprovizionare pentru economat; şi ei îşi dădeau seama că prima condiţie, pentru ca să poată cere mai mult muncitorilor, era aceea de a-i hrăni bine. „E unul Vasilescu care lucrează la statistică, un funcţionar”, începuse Pîntea, arătîndu-şi obrazul proaspăt ras la o frizerie din apropiere. „E bun?” „Oamenii spun că e priceput la toate”, adăugase Anghel, care îl recomandase. „Are studii. Ştie şi contabilitate. Aici trebuie doxă mare, plus simţ practic”… „E cinstit?” întrebase Filipache. „Cred că da.” „Bine, asta o să mai vedem… Tu ce spui, Pînteo?” „Să încercăm!” „Trimiteţi-l la mine, să-l văd şi eu.” Şi pe urmă porniseră toţi trei înapoi spre tipografie, grăbiţi şi osteniţi. Pînă seara la zece, Filipache stătuse cu ochii în registrele predate de secretară. Comenzi vechi, facturi, liste de salarii, totul fu cercetat cu atenţie, şi timpul se scurse pe nesimţite. Tîrziu, cînd sus încetă zgomotul maşinilor, noul director se ridică de la masă. Deschise uşa şi o văzu încă pe secretară păzind telefonul şi citind un ziar. „Ce-i cu dumneata, n-ai plecat?” o întrebă, enervat puţin de neglijenţa lui. „Nu.” „Nu era nevoie să rămîi pînă acum. Şi te rog să schimbi apa la florile alea, că e păcat de ele. Bună seara…” Acasă ardeau toate luminile. Venise pe jos, absent la larma tot mai stinsă a străzii. Era destul de tîrziu. În poartă se mirase că vede ferestrele deschise. Stătea în fundul unei curţi bătrî- neşti pline de pomi, întunecată acum, sub noaptea înăbuşitoare de început de vară. Vecinii nu dormeau. „Ce-am auzit să fie într-un ceas bun,” spusese proprietarul de pe banca lui, de lîngă poartă. Filipache tresărise, luat pe neaşteptate. „Ei, acum e vremea dumneavoastră”, adăugase pensionarul, un fost militar cu care ani de zile se ciondănise pentru chirie şi micile mizerii ale traiului în comun. Pînă să apuce să se mînie pe nevastă-sa, care nu-şi ţinuse gura, îl înconjuraseră şi ceilalţi chiriaşi, strîngîndu-i mîna şi punîndu-i o mulţime de întrebări. Erau vreo trei bărbaţi: unul funcţionar la o bancă, al doilea lucrînd la distribuirea apelor, şi ultimul, un tutungiu, cu o dugheană în centrul oraşului. Filipache le mulţumise stingherit şi intrase în casă. Ardeau toate becurile, făcînd şi mai mohorîte încăperile, fără lucruri aproape. Fata lui, Eva, stătea cu mîinile sub cap pe micul divan acoperit cu o cergă aspră, privind ţintă în tavan. Sări în sus cînd îl văzu: „Tată, vin’ să te pup! Ce-am auzit…” În uşa dormitorului, Elena nu îndrăznea să se apropie. Lui Filipache nu-i plăcea chipul Evei, palid şi slăbit. „Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat?” „Nimic”. Eva zîmbise într-un fel nesuferit, care nu-i plăcea lui Filipache. „E prefăcută”, gîndise, „niciodată nu ştiu ce-i cu ea…” O măsurase tăcut, după ce le spusese celor două femei să se aşeze la masă. Crescuse foarte înaltă spre disperarea mamei sale, care nu mai înceta să se căineze: „Ce să mă fac cu fata asta? N-o să se uite nimeni la ea, e cît un stîlp”. Lui Filipache nu-i era foame de loc, dar mînca pentru ca să nu răspundă întrebărilor. Ceasul arăta unsprezece şi jumătate, şi lui i se păru că e foarte tîrziu. Eva avea cearcăne, părea istovită, şi Filipache îşi spuse că de multă vreme uitase de ea. Maică-sa o dusese cu cîteva luni în urmă la doctor, acesta o examinase îndelung şi-i spusese că are o creştere anormală. Medicul îl prevenise că dacă acest proces nu se va opri, fata va suferi un şoc psihologic. Probabil că acum era roasă de griji şi el nu ştia ce să facă. Gîndurile i se învălmăşeau iar, căuta să fie atent la ce povestea Elena, dar nu reuşea. „Mîine dimineaţă trebuie să ţin o şedinţă cu noua conducere, să împărţim sarcinile; la unsprezece trebuie să fiu la minister… Răbdare, nu se bate totul din palme, nu-ţi cere nimeni să te dai peste cap. Uite, nu mă bucur de loc. Cînd am plecat, şoferul m-a chemat să mă urc în maşină. E nebun! Ce-mi trebuie mie maşină? N-am două picioare? Şi fata asta… cum a slăbit! Poate şi din cauza dansului. Eva stă la şcoala ei de coregrafie de dimineaţă pînă seara!” Prin geamurile deschise intra răcoarea miezului de noapte. Vocile vecinilor se stinseseră pe rînd. Strada se pustiise. La colţ, ca de obicei, ardea un felinar verzui. Paşii trecătorilor întîrziaţi risipeau liniştea profundă. Elena îl privea pe furiş cu o mîndrie neascunsă şi veche de ani de zile. „Numai ea se bucură cu adevărat”, gîndise Filipache. Oboseala îl dobora. „În două săptămîni nu mai avem hîrtie… La Plane stau degeaba patru maşini. Nu sînt piese de schimb, trebuiesc comandate în Germania. Lui Bazilescu nemţii din vest poate i le-ar fi trimis, dar comuniştilor, nu… Să vedem… Trebuia lărgită secţia de ofset. Aici lipseşte un maistru. Cehul acela gras, prietenul patronului, nu mai venise la lucru de la naţionalizare. Trebuia convins, momit, adus înapoi. O să-i plătim mult, mai mult decît trebuie, pînă pregătesc pe cineva…” „Marine, spusese pe neaşteptate Elena, te-au căutat de la Comitetul de stradă. Nu ştiu ce mai vor cu tine…” „N-am eu destule pe cap?… Se enerva repede în ultima vreme, pe neaşteptate, şi pe urmă îi părea rău. „Elena o să creadă că mi s-a urcat la cap şi nu-i adevărat”… Zîmbise vinovat şi apucase mîna femeii. Ea nu se supăra prea repede. Pe urmă privirile îi rămăseseră pe chipul Evei. Fata era frumoasă. Avea obrazul oacheş al maică-si şi doi ochi mari, adînci. Parcă şi-i vopsise puţin cu ceva negru. „Dacă s-a îndrăgostit de cineva?” Se ridicase tăcută de la masă şi închisese ferestrele. Voia să rămînă singură. Îi lăsaseră Evei de vreo cîţiva ani odaia în care mîncau. Intrară dincolo. Eva căscase, se dezbrăcase repede şi-şi aruncase plapuma peste cap. „Noapte bună, şefule! îi spusese. Vezi să nu-ţi iei maidanul!” La şcoală o învăţase nu ştiu cine că trebuie să se tutuie cu părinţii, „că aşa e modern”. „Îi dau eu ei cum oi auzi că nu-mi mai spune dumneata.” Mîna să i-o sărute, cum făcuse bunicul fetei cu el, nu i-o dădea, pentru că i se părea ruşinos, dar să-i zică „tu”, asta nu putea să rabde. „Şefule” parcă mai mergea. Era un fel de a te adresa ca unui frate mai mare… „Va să zică,ar trebui să fac de pe acum rost de ceva fonduri pentru mărirea atelierelor. Dar cu ce să încep? Întîi e cantina, pe urmă creşa. Loc se găseşte, dar încăperile lui Bazilescu sînt goale puşcă. Mobila costă. Unde găsesc ceva bun, ţeapăn?” „Ne culcăm?” întrebase Elena. „Da, mi-e somn…” Minţea, nu-i era somn de loc. Femeia voia să-i spună ceva, o simţea. Deocamdată aştepta să adoarmă Eva. Nevastă-sa stinsese lumina, dezbrăcîndu-se ca totdeauna pe întuneric. „Ce-or fi făcînd floricelele alea săracele, se vor ofili pînă mîine.” Şi în locul secretarei pe cine să pregătească? Nu aveau unsoare de maşini. Trebuia un om de alergătură, să fie cînd la minister după aprobări, cînd la fabrica de hîrtie. „Ah, ce balamuc…” „Adormişi?” întrebase Elena deodată. „Nu.” „Ai văzut-o pe Eva?” „Am văzut-o. N-arată bine. Ce are?” „Am întrebat-o pe prietena ei, are o prietenă de-acum, una care nu-mi place de loc. Fumează. O muiere cu un păr ca mierea, făcut la frizerie, stă picior peste picior şi turuie toată ziua.” „Ce să-i facem? Nu putem noi să-i alegem prietenele.” „Vorbeşte mai încet, că ne aude.” „A adormit.” „Cred că s-a întîmplat ceva cu ea. Întîrzie. A început să mintă. Spune că merge la sediu, la Tineret, şi pe băiatul ăla de-acolo, îl ştii?” „Da”. „Băiatul ăla spune că n-a mai văzut-o de cîteva luni.” Filipache tăcuse cîteva clipe. „Şi ai vreo bănuială?” Elenei îi venea greu să răspundă. Acum, după atîta vreme, bărbatul îşi aduce aminte de toate amănuntele acelei convorbiri. „Cred că îl place pe unul în vîrstă. Un bărbat frumos. Mi l-a arătat o vecină. Unul care stă toată ziua pe hipodrom, joacă la curse, face pariuri, un proprietar de cai, cu grajduri…” „Prostii. Ăştia nu se uită la o amărîtă ca Eva noastră. Au ei cucoanele lor…” Pe urmă totul se stinsese în memorie, pierise undeva într-un colţ neştiut. Zilele trecuseră. Munca la tipografie îl furase nemilos. Se întorcea din ce în ce mai tîrziu, era obosit, nervos, pus pe harţă. Elena nu-i mai spusese nimic despre Eva, multă vreme. Pînă în iarna următoare lucrase şi duminica. Se scula devreme ca de obicei şi se ducea acolo. Îi chema pe Anghel, pe Pîntea, pe Cocorea, nu mai terminau cu problemele. Lucrurile mergeau destul de greoi, piedici nevăzute se iveau la fiecare pas. Tipografia nu avea oamenii care-i trebuiau, secţiile se reorganizau, Filipache fugea de biroul capitonat al fostului patron ca de dracu; cînd îl căutai era ori la plane, ori la legătorie, cercetînd, iscodind, întrebînd ca ultimul începător în ale tipografiei. Oamenii se cam lăudau, unii îi ascundeau greutăţile, din motive de neînţeles. Cîteva rapoarte trimise la minister fuseseră corectate acolo şi înapoiate. Directorul se ruşinase, chemase la el pe funcţionarii de la planificare, de la serviciul de muncă şi salarii, socotelile se încîlceau pe undeva, cifrele se umflau, cei de la minister aveau un sistem al lor de a descoperi nepotrivirile, şi pentru toate greşelile îl frecau pe el. Lucrările de mărire a capacităţii de producţie a uzinei începuseră într-un ritm foarte rapid, dar pe urmă unele fonduri, fuseseră recalculate, şi zidurile unei secţii noi rămăseseră la jumătate. Filipache le vedea în fiecare dimineaţă, acoperite de zăpadă, şi simţea cum i se rupe inima. Nu-i slăbea pe cei de la minister cu adresele, cu telefoanele, dar totul era în zadar. Pe urmă chemase contabilii, se sfătuise cu ei, unul se dovedise cu imaginaţie, şi cîteva zeci de mii de lei se iviseră prin operaţii şi calcule pe care le înţelegea greu. Directorul simţea că apucase pe un drum neplăcut, dar gîndul că o să mărească tipografia, că o să aibă secţii mai bine utilate nu-i dădea pace. I se trimiseseră cîteva maşini noi, n-avea nici unde să le aşeze. Totul se lega în mod fatal. Sarcinile de plan creşteau. Noul an care venea trebuia să fie hotărîtor. Volumul tipăriturilor prevăzute pentru următoarea perioadă reprezenta o cifră de cinci ori mai mare decît cifrele vechi pe o perioadă asemănătoare. Se construia o tipografie nouă, dar pînă la terminarea ei, tot pe vechile magherniţe se conta, şi aceste magherniţe trebuiau modernizate şi reutilate, pentru că aveau maşini vechi de 25 de ani, deteriorate, fără piese de schimb. Cu cele 32 de rable hodorogite, cum i se spusese de la minister, Filipache trebuia să tipărească sute de mii de volume. Pe pereţii vechii tipografii a lui Bazilescu apăruseră primele afişe ce anunţau bătălia pentru consolidarea revoluţiei culturale. După-masa, în vechea sală de mese a patronului se ţineau cursuri politice, şi ultimii analfabeţi ai uzinei, recrutaţi dintre oamenii de la expediţie, învăţau să scrie şi să citească. Lui Filipache zilele nu i se păreau de loc lungi, ele treceau pe neştiute în şedinţe de producţie sau în convorbiri pe grupe de lucru... Directorul descoperea cu surprindere că oamenii sînt mai inventivi decît îşi închipuise vreodată, scăpaţi de spaima de a mai fi batjocoriţi de cineva (Bazilescu, cînd veneai cu o idee, spunea ironic de la uşă: „Ştiu, vrei să-mi bagi în buzunar un milion! Lasă, o s-aduc maşini noi! S-a terminat războiul, o să fac contracte cu americanii, cu nemţii, nu-mi trebuiesc reparaţii…”). Şi timpul trecuse, şi patronul nu adusese maşini, parcă bănuind că într-o zi va rămîne fără tipografie… Treaba mergea destul de greu. Cu un astfel de utilaj puteai să te duci dracului, nu să îndeplineşti planul, dar el trebuia îndeplinit. „Aici numai omul poate face ceva…”, spunea Pîntea. „Dacă-i convingem, totul o să meargă perfect. După aceea vor veni şi maşinile.” Ele începuseră să sosească, dar erau încă puţine. Trebuiau adăpostite, ca să le adăposteşti trebuia o secţie nouă, ca să ridici o secţie nouă trebuiau bani. Bani nu aveau, pe urmă apăruseră, dar apăruse şi grija că va veni un control… Ei, şi? Doar nu i-am băgat în buzunar, se liniştea, i-am folosit mai bine. Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut din economii de la alte sectoare, în schimb… în schimb, actele erau acte. Contabilii îl aveau în mînă, Filipache bănuia că fac şi alte operaţii, tot aşa de pe lîngă lege, dar unui om cinstit nu i-e frică decît că n-o să reuşească. Şi în primăvară, noua secţie era gata: geamuri mari, lumină multă, maşinile nu ruginiseră pe afară. Se puteau angaja oameni noi. Se lucra de-acum în trei schimburi. Unul de dimineaţă, unul după-masă, unul noaptea…

PARTEA ÎNTÎI                                                                                 CIUMA   Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: ― Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă. ― Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni. Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu tulburată. Oa- menii se închiseră în case aşteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbră- cată în sînge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se ară- tară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda şi locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sînt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cu marame albe. Se întune- caseră şi ele şi femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, înce- nuşîndu-se şi arătînd semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăi- mântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase şi îngrijorate. Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrşea. La casele boereşti de pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumînările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcînd în broaştele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sîngele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh. Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împără- teşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar cînd totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mî- năstirea Mărcuţa? Să fie gîştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ame- ninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vînt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rîn- ced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară. O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu ari- pile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ame- ninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătîndu-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi cînd ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsa- seră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, as- cunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: ― Fraţilor, a sosit! Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe şi priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie şi de sub cărămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate. ― A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasu- pra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie. Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat: ― Al nostru o să fie oraşul! Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spînz. ― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din căru- cioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cît viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare. ― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morţi! Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbuşitor. În case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau găleţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mare şi arşiţă. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu şi mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii. Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă şi după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi prăjini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii. Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcuţa şi de la biserica Stavropoleos, încrucişîndu-se deasupra acoperişurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile şi arătau şi mai ameninţător, chiţăind ca şoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaştele şi icoanele cele mari. Şapte preoţi în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curţi şi se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vînători ai vieţii. După ce speriară văzduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncară asupra cîinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curţi să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacîmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul, întîi te atingea la cap sau la rărunchi şi te bolnăvea, pe urmă îţi lua viaţa în cumplite chinuri. Soldaţii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă şi să le vegheze. Puţurile fură acoperite cu scînduri şi în porţi se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima şi se arunca pelin pe drumuri. Lumea mînca usturoi şi căta oţetul pren rafturi. Porţile fuseseră date cu catran şi în curţi se aprinseră focurile. Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:   Sol non occidat scria acolo cu litere săpate în piatră. Ce pustie zi urmă! Unde erau gătitele ploi să stingă setea neaşteptată ce se ivise în gîtlejuri? Unde erau sclipirile fîntînilor artiziceşti? În şanţuri se şi ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai scurgea, plină de lintiţă cum era. Oamenii agiei strîngeau cu sacalele provi- antul pentru trebuinţele spitaliceşti. La ceasurile şase de dimineaţă bătură a doua oară clopotele cu disperare şi după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atuncea nu se mişcară deasupra oraşului. Urcaseră mai sus şi întunecau lumina năduşită a zilei. Arnăuţii domneşti traseră cu puscile şi-i împrăştiară şi cînd totul se lumină simţiră o nemiloasă căldură. Pînă seara şi a doua zi nu se întîmplă nimic. Boerii îşi chemaseră doftorii să-i păzească şi pe uliţe nu se ivi nici un echipaj după ani de zile de plimbări. În grădina lui Scuffa năvăliră nebunii de la mînăstirea Mărcuţă ce nu mai puteau fi ţinuţi din pricina clopotelor ce îi asurzise şi mai rău îi stricase la cap. Ceasurile treceau greu. Parcă toţi ar fi vrut să mai audă ceva, să ştie, că dacă moartea îşi făcuse sălaş undeva măcar dintr-acolo să se ferească, pe cînd aşa? Nu avea nimeni somn, nimeni linişte. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranţă, pentru că Isus pe nice unul de ciumă nu vindecase. La prînz o scoaseră într-adevăr şi-o duseră pînă la Dîmboviţa cu mare pohfală. Treizeci de copii îmbrăcaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai bisericii neînfricaţi, călcînd în praful uliţei de pe podul Mogoşoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mîini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii şi urzici şi bucăţi de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrîne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ţinea seama de asta? Tot văzduhul cînta de vocile groase ale sfinţilor părinţi ce aruncau cu fum de tămîie în dreapta şi-n stînga, să schimbe aerul. După icoană fură plimbate moaştele sfîntului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea şi izbăvirea. Erau cîteva oase galbene, învăluite în borangic şi mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcînd cele cruci mari. După ce şi aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească uliţele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar şi o dovadă de frică. Pînă într-a patra zi nu mai muri nimeni. În casele boereşti ardeau noapte şi zi lumînări mari de ceară de Smirna şi mirodeniile şi cam- forul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morţilor după obicei. Printre tacîmurile acoperite cu şerveţele de Olanda, ca nimic să nu lucească, aşteptau farfurii cu pastrama şi icre tescuite, erau cîrnaţi de zalhana şi ghiu- dem cu mirodenii, nisetrul zăcea în porcelan cu ochi sticloşi, alături de cegă şi păstrugă. În casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare şi scrumbiţa împuţeau aerul de două zile, dar morţilor nu le cereai să se grăbească. Sfinţiseră preuţii masa şi aşteptau semn mîntuitor el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele şi prunele ţinute în talaş de anul trecut şi oferite răposaţilor de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grădişteanu nu se mai ridica de la icoane, dînd spate îmbelşugatului prînz aşternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brînzeturi, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, ţipari, luchii şi ştiuci, precum şi minunea merelor Fürstenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moşia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamîioase şi moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morţii pe mesele întinse şi ochi osteniţi vegheau la putrezirea fructelor pentru că moartea şi morţii ei nu veneau la praznicul cel silnic şi pustiu. Piersicile galbene la început se învineţeau sau se făceau roşii ca bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, pînă să guste morţii, mai gusta din cantaridele ţinute într-un sipet numai pentru sufletul său să-l întărească. Pepenii godini scoşi din borcane se descompuneau în căldura necruţătoare, strugurii stafidiţi păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început şi miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumînări, se ardeau măturile cu care se mătura ca nu cumva cine ştie de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele şi toaca de la Sfîntul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cireş, umplea bogatele urechi de o chemare a credinţei ce nu se mai isprăvea. Toţi ochii erau pe palat. Cîtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moşii, pentru că atîta le-ar fi trebuit. Vodă şedea neturburat în încăperile sale şi citea din Cărţile de învăţătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare: ― Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sînt feciorii şi fetele noastre? Unde sînt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sînt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sînt vioarele, şi tobele şi surlele? Unde sînt caii noştri cei frumoşi şi podobiţi cu rafturi poleite şi cu şale fere- cate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diaman- tele cele împărăteşti împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde podoabele hainelor împărăteşti? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului şi argintului tău şi a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău… Princepele sta îngenunchiat în faţa altarului de taină şi se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supuşilor săi şi lumea cea nemernicească ştiindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mîntuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiţii şi scurşii, blesteml lumii şi nefericiţii, pîndeau în petrecere prăpădul celorlalţi. Asta aşteptau ei, ca acei vii şi bogaţi să fugă dinaintea morţii şi să iasă din vizuinile lor şi să tîlhărească. Acuş se fereau de puscile albanezilor şi de grelele pedepse ce le-ar fi căpătat dacă nu şi-ar fi ţinut firea pentru că Domnul nu glumea. Stăteau în gunoaiele lor, roşi de şobolani şi de podagră, mîndrindu-se cu bubele lor de care pînă şi ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea şi pe ei îi vor chema să le îngroape morţii de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiţi de pohte multe, aşteptau chefuind, dînd strigăte de sfidare şi oamenii de pe uliţe şi de prin curţi ştiau ce-i aşteaptă. Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul tîrîturilor şi al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi a cuconilor, şi sălile hipastile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grîul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasînd în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuiesc a ştire să îmbătrînească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrîn, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cîntări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rîu printre mîinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neaşteptată vrejurile de caulicoli, cîte opt, cîte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii. Din multul istov, cum se întîmplă oriunde, femeile se deşteptară primele. Întîi îşi puseră cîte una, cîte una, podoabele: lănţugurile şi cerceii, salbele şi inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite şi fără să stîrnească pohtă bărbaţilor. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură aşezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacşa Prîşcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin iatace punîndu-şi rochiile cele roşii, că, spunea, ele speriau boala. Îşi căuta sarvanele de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăţ, turungii cu pîntece de rîs, conteşele de postav, cu limie de samur, pacealele şi iile cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsăriile, dulamele de lastră şi pe toate le potrivi în faţa oglinzilor despuiate de pînzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile veneţiane cu apele lor albastre, clare, şi aurul îi făcu, cu ochiul nebunei. Îşi pusese pe rînd rochiile de terţanel cu flori de fir, în ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească şi îşi mai potrivise nasturii cu jilalţ, cu lefţi şi leftişori în chip de gripsor, şirurile de mărgăritare, sălbile de zloţi şi paftalele. Pînă şi pervazurile de argint ale oglinzilor o arătau minunată, cum era. Şi după ea se luară şi celelalte, din plictis, din neavînd ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca să nu mai vorbim despre Păuniţa Cantacuzen care uitînd de boleşniţă îşi chemase croitoresele şi le jughinea în legea ei că se apropiau Paştile şi zicea că nu mai avea ce îmbrăca. Şi dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce şi cinstiţii bărbaţi de rele? Încet, încet, se iviră şi feţele de masă pentru cei vii, că pe cei morţi îi săturaseră, chit că ei nu veniseră şi unde se aşezară peşchirele şi mărămile de mîini şi fură poftiţi oaspeţii şi deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniţi de atîta odihnă, şi laviţele fură iar acoperite cu covoare şi pe mese luciră lingurile şi cuţitele de argint. În casele lui Ianachi Moruzi petrecură den a patra zi pînă-ntr-a şaptea. Erau mulţi, prieteni şi neprieteni, înfrăţiţi, gustînd cu mare osteneală testemelurile făcute la mînăstirea Mărcuţa, strafidele negre, chiuţuzise, strafide roşii şi razachii, măslinele negre triglenes, măslinele verzi şi cîte altele. În timpul ospăţului musafirii aruncau sub masă bucăţi mari de carne de vită şi din cupe scurseră vinul cel dogoritor pentru morţi. Printre picioare amuşinau cîinii de casă, mare zaveră făcînd. Se intonară şi cîntece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră ţiganii înveseliţi den frică. În uliţe se văzură şi trăsurile elciilor şi se spunea că Vodă luase o gustare uşoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mîna în foc pentru asta. Şi cînd se auzea că se vor deschide şi apele cu glasul lor adormitor den fîntîni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor mu- riseră trei pe neaşteptate, ascunşi, se vede, de rude. Li se arseră hainele în piaţă şi cîinii ce se atinseseră de rufe fură împuşcaţi. Iar bătură clopotele a ameninţare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltăreţe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subţiri şi înălţătoare, mîngîind sufletele, ori speriindu-le şi mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Pieţele se închiseră şi fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanţuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborîte într-o pivniţă, güghiu- nurile vînzătorilor de bragă ascunse pren magazii şi iar fură purtate moaştele sfîntului Pantelimon pînă la Dîmboviţa. De pretutindeni se auzeau ciocanele bătînd uşile în cuie şi Mala- mos Bozagiul strigă celor din oraş că l-a auzit pe cîinele Cerber cerînd cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, pînă în bariere, parcă mai departe decît clopotele izbăvirii. În porţile unse cu catran fură înfipte capete de cal, să sperie ciuma. Nopţile erau şi mai albe, că era lună plină şi varul din ziduri făcea şi mai mare setea celor atinşi de fierbinţeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se aşezase pe oraş cu temeinicie. Mirosul de oţet nu reuşea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în faţa porţilor. În fiecare fereastră ar- deau lumînări. Flăcările şovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi şi cu strachina de oţet la brîu, cu basmale roşii şi cu dinţii de mort la gît. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoşi beccamorti de la Napoli şi erau la fel de nelegiuiţi. Băteau în porţi după ce furau banii puşi pe ochii răposaţilor şi cereau ce li se cuvenea cu glas mare: ― Aruncaţi colacii de pomană şi otcuţele cu vin aşezaţi-le în praguri! Mîini şovăitoare se arătau pe după uşi şi ei, tîrîndu-şi picioarele rupte, luau prinosul şi-l dădeau pe gît. Se îmbătau repede nemîncaţi cum erau cu lunile, şi cînd aveau treabă mai multă, aruncau în fur- goanele lor şi vreo doi, trei vii, abia picniţi de boală. Aceia strigau de sub cadavrele ţepene ale altora, dar lor nu le păsa, păşeau măreţ pe lîngă caii răpănoşi loviţi de bice cu plumbi şi cîntau „Veşnica pomenire”, rîzîndu-şi de victime. Dincolo de rîul Colentina şi el secat acum de arşiţă era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărînd ţărînă deasupra şi privind cum mai mişcă vre- unul sub stratul uşor, scoţînd cîte o mînă şi pe urmă prăbuşindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorîndu-le trupul. Princepele îşi amintea Parentalia romană şi se întreba cînd vor năvăli morţii pe uliţe urlînd, nemaiîncăpînd în gropile comune. Frica adusese în oraş munţi de flori, cine ştie de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor şi în faţa porţilor. Căldura le istovea iute şi putrezeau şi ele nemaireuşind să acopere greaua duhoare a morţilor. În pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămînă se deşteptau la căldura focurilor nepotolite şi cerul iar se umplu de polenul aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigăte: ― Apă! Apă! Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăsea frate pe frate şi şoţ pe nevastă, toţi îşi căutau locuri singu- ratice, sperînd să nu se ia de la celălalt boala. Din odăile puturoase ale puşcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mîncare nenorociţilor şi noaptea cei înnebuniţi se loveau cu capetele de pereţi, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-l implorau să le ridice morţii. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în petrecere cu nişte căzături de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri şi mai grozave. În porţi începuseră să apară leşuri fără cap. Rudele retezau căpăţînile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tivgele între picioare. Pe dîrele de sînge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bîntuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gînd să-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi besmetici pe sub garduri, nu înainte de a vîrî în gura morţilor cîte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rînjind la lună, cu lumînări în stînga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimîntători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil şi nu mai mîncau decît ştevie. Oraşul se pustia, dar boerii nu se mişcau de dincolo de perdelele lor grele, pîndindu-l pe Princepe. Acesta tot între cărţile sfinte şedea, rugîndu-se. Era tare de suflet şi asta dacă mai ţinea, pe toţi avea să-i prăpădească. Răsunau glasuri de preoţi jelind morţii printre fumurile verzi: Mergi la mama ta, pâmîntul, moale ca lîna pentru cel drept! Des- chide-te, pămînt, să nu-l apeşi! Acoperă-l cu haina ta! Şi nu mai ploua, nici măcar puţină rouă pe pămînt nu se lăsa. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sticloase în care vi- sau că se scaldă în mare sau în rîuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morţilor, roşie ca jăratecul. Le ardeau pîntecele şi din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare. Îi durea capul şi usturoiul de la gît şi oţetul nu le mai folosea la nimic. În nebunia lor văpseau pereţii cu catran să nu mai vadă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bîntuit nu era scormonit de sapele milo- gilor, nici ziua, nici noaptea, pentru că plînge, spuneau ei, şi trebuia să-l lase să se odihnească, aşa că pe care-i apucau înainte de asfinţit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, pînă ce şi aceste lăcaşuri se umplură de cadavre şi de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Luă foc Sfîntul Gheorghe Nou şi arse pînă în temelii, peste două zile se aprinse şi în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mistuiau ca rugurile îndopate cu morţi. Aerul se făcea atunci dulce şi deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fîlfîind leneş din aripele lor negre. Îi atrăgea moartea şi se aprindeau din scîntei, prefăcîndu-se în ceva miraculos, de aur, în fionguri metalice incandescente. Ceilalţi chiţăiau ca şoarecii în văzduh şi cădeau la rîndul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, în Pravila Semnelor, dar cărţile de noroc nu spuneau cînd se va potoli urgia. Fură îngropate clopotele şi, cînd icoanele făcătoare de minuni se dovediră neputincioase ca şi moaştele sfîntului Pantelimon, răufăcători şi speriaţi se duseră şi le batjocoriră de groază. Puţeau şi umblătoarele de-ţi muta nările pentru că se opriseră fîntînile şi lumea murmura că nu mai are apă decît cea den Dîmboviţa în care zăceau cu zgaibaracele în sus caii cioclilor, dărîmaţi de nemîncare. O agonie lungă stăpînea oraşul. Se îmbolnăviseră şi cîteva cu- coane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudăreanu o plîngea pe-a lui şi-o înmormîntă într-o luni. Cămăraşul Ioanichie Costandachi se duse şi el după nevastă la o săptămînă numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ame- ninţarea. Femeile îşi pierduseră pudoarea şi deveniseră căţele. Băr- baţii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua şi cîntau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări şi făceau toate ticăloşiile ştiute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gîrlă, ora- şul trăia din miile lui de lumînări, din sîngele celor cu gîtul retezat şi din ţipetele muierilor răsturnate sub bărbaţi. Atunci şi-au pierdut fecioria multe copile neîncercate şi nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neştiute ale trupului şi amarnici copii au născut după aceea, fără taţi ştiuţi într-atîta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul. Şi pentru că nu era semn de mîntuire, nişte ţigani de lînga fîntîna Boului dezgropară cu mare haraiman căluşul şi, învăluindu-l în pe- lin, îl jeliră şi-l descîntară pînă ce ieşiră cu el în uliţă. Avea cap de berbece şi însămînţa pămîntul de cîte ori îl vîrau în ţărînă. Phalusul de lemn fu plimbat păgîneşte pe toate uliţele şi scoaseră la urmă şi neşte paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, şi aia cine ştie unde găsită, şi le huiduiră. Spre podul Beilicului sună pînă seara berbecele prin ostreţele gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Şi-ntr-această lungă veghe împotriva morţii se zvoni că a murit Malamos şi că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimniţe, ochii milogilor, şandaliilor, ciungilor şi deşuchiaţilor ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogaţii pîndeau fuga Princepelui spre Mogoşoaia, fugă ce nu se mai întîmpla. „Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim în faţă!” scriau slo- vele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mîntuirea venea din altă parte. Rîul morţii, Cocytos, umflat de lacrimile răposaţilor, se revărsa în jurul Infernului. În toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumînări mici, bătu apoi un vînt în miez de noapte şi mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o ştia. Decapitaţii fără dreapta ce le slujise să mănînce şi să mîngîie, priveau cu ochi orbi noaptea plină de fan- tasme, în care se întorceau strigile în cohorte leneşe, parcă nemişcînd, spurcînd aerul cu strania lor frumuseţe…

Eugen Barbu CAIETELE PRINCEPELUI Jurnalul unor romane volumul 4             — Cartea Morţilor, numită de egipteni „cartea ieşirii la lumina silei? E compusă mai ales din rugăciuni şi descrieri de practici care să împiedice putrezirea corpului, umeaeala, putrezirea uscată şi ferirea de viermi. Partea cea mai veche a fost scrisă ou 3.500 de ani î. ecn.       — Vechii locuitori ai Egiptului dezmembrau corpurile morţilor, apoi le ardeau; mai târziu le îngropau. Perioada îngropării coincide cu invazia unui trib de sumerieni care i-au învăţat pe autohtoni folosirea metalelor şi scriitura.       — Judecata morţilor avea loc, după credinţele egiptenilor, în Hala       Ivi Osiris; păcătoşii erau mâncaţide Mâncătorul de morţi, ceilalţi introduşi în regiunile divine erau numiţi Măă Khoru. Lumea subterană Sehnet – Hetep (dmpul păcii, câmpiUe elisee egiptene) se deschidea celui case avea cuvântui de trecere.       — Misterele lui Isis se celebrau pe lacul templului din Sais; în scena principală a misterelor, Isis apărea în haine de doliu, căutând rămăşiţele soţului defunct. Iată cum descrie mitul Plutarchos: „Rhea avünd legături cu Cronos, Ra a blestemat-o să nu poată naşte nici în cursul lunii nici în cursul anului. Hermes, alt iubit el zeiţei, jucă zaruri cu lună şi-i câştiga dte o şaizeci doime din fiecare zi de lumină; cu otştdgul făcu draci zile în plus; Osiris se născu în prima zi, a doua zi se născu Aruerls, numit de unii Horus cel Bătrln, a treia zfl se născu Typhon, nu pe calea obişnuită, d spătgând „peretele” mamei sale, a patra zi se născu Isis, în a cincea zi se născu Teleute, zisă şi Nephthys sau Aphrodite şi încă vreo câteva Victorii, zeiţe mai mici. Osiris şi Arueris aveau ca tată pe Cronos. Typhon se căsători cu Nephthys, iar Isis, fiică a lui Hermes, se uni cu Osiris înainte chiar de a se fi născut, în sânul mamei lor. Osiris le făcu cunoscut egiptenilor fructele pământului, apoi plecă în lumea întreagă pentru a o civiliza. La întoarcere, Typhon îi întinse o cursă cu un coşciug splendid construit pe măsura lui Osiris. Când Osiris intră în coşciug să-1 încerce, Typhon îl zăvorî şi îl aruncă în mare. După o serie de aventuri, Isis descoperi coşciugul, dar Typhon îl prinse din nou şi-1 sfâşie în 14 bucăţi îngropând separat fiecare bucată. Isis descoperi toate părţile îngropate în afară de membrul viril care fusese mâncat de animalele marine numite lepidot, negru şi oxirincus. Isis făcu o imitaţie care fu venerată mai târziu. Osiris luă în primire regatul subteran şi îl combătu pe Typhon.       — Multe scene din mitul lui Osiris relatat de Plutarchos au fost prelucrate de Misterele din Eleusis. (Vezi Istoria plagiatului).       — Preoţii lui Isis se rădeau pe tot corpul şi nu se îmbrăcau decât în bumbac. Simbolul lui Osiris era un ochi şi un sceptru. (E interesant de remarcat că şi creştinii au simbolul ochiului prin care îl reprezintă pe Dumnezeu.)       — Pisica simboliza luna, din cauza varietăţii părului, a activităţii sale din timpul nopţii.       — De citit Metamorfozele lui Apuleius – care a fost iniţiat în misterele lui Isis şi le descrie întrucâtva. Apuleius a fost primit în rândul Pastoforilor, preoţi de elită ai lui Osiris, a făcut jurământ de castitate şi a purtat tonsură, semn al noii sale demnităţi. (Castitatea şi tonsura au fost preluate mai târziu de preoţii catolici – N.)       — Misterele din Eleusis închinate lui Demeter-Kore, sunt nişte alterări ale legendei egiptene a lui IsisOsiris, în timp ce aceasta era o adaptare a unor mituri orientale.       — Perioada istorică a Misterelor din Eleusis nu începe decât cu secolul VI î.e.n. Ele deveniră religia oficială a Greciei.       — Cultul lui Demeter era comun tuturor helenilor, dar el se contopise cu cultul zeiţei autohtone Gea, formă primitivă a zeiţei-pământ. Misterele fură suprimate definitiv sub împăratul Teodosie, pe la 395 e.n.       — Cel care trăda misterele era pedepsit cu moartea şi confiscarea bunurilor; Eschyl, acuzat de trădare a secretelor, a scăpat numai fiindcă a dovedit că nu era iniţiat; Aristoteles a fost exilat pentru acelaşi motiv.       — Administrarea misterelor din Eleusis era în mâimle a două familii: Eumolpizii şi Kerycii; prima familie era originară chiar din Eleusis, deşi religia devenise religie de stat la Athena. Principalul hierophant era ales dintre Eumolpizi şi numit pe viaţă; dadukhos sau purtătorul de torţă era ales dintre Keryci, tot pe viaţă; mai era hierokeryxul sau heraldul sacru; apoi preoteasa lui Demeter aleasă din familia Phileizilor care locuia chiar în incinta templului şi numeroşi alţii.       — Aphrodite, născută din spuma valurilor, sau fiica lui Cyprus, prietena lui Cinyras, despre care poetul spune că ea (Aphrodite) iubeşte acel lucru din care ea însăşi a ieşit, făcându-se aluzie la mutilarea lui Uranus şi la acea putere care, chiar separată de corp, a putut să fecundeze valurile.       — Demeter sau Deo (acest nume la dativ ar părea că Demeter era un atribut al divinităţii, o calitate a acesteia – N.)       — Corybanţii erau trei fraţi; unul din ei fu omorât de ceilalţi doi. Aceştia, după ce înveliră capul mortului într-o stofă de purpură, îl transportară pe un scut de bronz pentru a-1 înmarmânta la picioarele Olympulul după ce l-au încoronat.       — Cabirii, de asemenea, au ucis pe fratele lor, dar nu capul ci phallusul lui l-au pus într-o urnă, îl duseră în Tyrenia şi acolo îi învăţară pe tyrenieni să adore un phallus într-un coş. (Această fabulă arată cât de asemenea era Dionysos lui Atys.)       — Dionysos mai era numdt şi Bassareus – de aflat înţelesul acestui cuvânt.       — În misterele din Eleusis se arăta epopţilor cel mai perfect obiect al contemplaţiei mistice (epopticon) – un spic de grâu secerat în linişte. Evidentă aluzie la Demeter care a dăruit oamenilor griul.       — Thesmophore = legislatoare.       — Katodos = aşa era numită partea din ritual care arăta coborârea Korei în infern.       — Bărbaţii erau excluşi de la sărbătorile Thesmophoriilor ceea ce e un indiciu pentru origina matriarhală a serbărilor.       — La sfârşitul misterelor din Eleusis, adunarea era concediată cu cuvintele Kogx om pax!       — Cuvinte inexplicabile; apoi s-a descoperit că brahmanii le folosesc până în zilele noastre. În limba sanscrită' sună astfel: Canscha om pacsha! Primul cuvânt înseamnă: obiectul celor mai arzătoare dorinţe ale noastre, al doilea e un fel de amin, al treilea are sens de curgere, fază, serviciu, şi e folosit în general după o libaţiune cu apă lustrală. (S-ar părea – şi aceasta este părerea lui N. – că Amin vine de la Amon; om, după unii vine de la horn în persană, care vine de la soma în sanscrită şi ar fi fost băutura sfântă a zeuor.)       — În misterele din Samothrake era obiceiul de a se face mărturisiri asupra greşelilor săvârşite.       — În misterele Cabirilor, adoraţia phallusului era un moment esenţiaL       — Cabirii sunt fiii lud Hephadstos.       — Cybele era considerată mama zeilor în Phrigia (frigienii sunt de neam thracic, lucru stabilit ştiinţificeşte, şi cumulând aceste informaţii poate se conturează mai clar o geografie spirituală a înaintaşilor noştri – N.). Strabon spune că preoţii cultului Cabirilor poartă nume obişnuite în riturile thrace, de unde au ieşit şi misterele orphice.       — Cultul lui Mithra este foarte vechi şi cunoscut încă de pe vremea când perşii şi hinduşii alcătuiau o singură naţiune, sau mai bine zis o familie încă nediferenţiată. Zoroastru este fondatorul prezumtiv al acestei religii, dar despre el nu se ştie mai nimic. Religia se bazează pe principiul binelui şi al răului – pe Ormuzd şi Ahriman (Ahura Mâzdă – legătură cu mezdeismul, iar Ahriman – legătură cu Arimi, Armeni, Ra, Rama etc.       — Adică se pot resuscita o serie întreagă de inferenţe ezoterice, unele expuse de Nicolae Densuşianu – N.).       — Trei legiuni de îngeri sunt în serviciul lui Ormuzd: Amshaspanda, Izeds (genii ale celor patru elemente) şi Feruerii sau Fravashii – arhetipurile sau ideile tuturor lucrurilor; ele descind temporar pe pământ pentru a se reîncarna şi după terminarea misiunii se înalţă don nou la ceruri. (Aici poate fi stabilită şi o sursă de inspiraţie a fUosofiei lui Platon).       — Iniţial, Mithra era unul din Izeds – el urcă deci până la izvoarele cele mai îndepărtate ale religiei.       — Din Assyria, cultul lui Mithra a trecut în Phrigia, unde a împrumutat chipul lud Atys, sub care îl vedem şi pe Mithra reprezentat de aici înainte. Mithra fu persan ca origină, chaldeean ca forme şi oa simbolism astronomic, frigian prin costum şi roman prin disciplina impusă credincioşilor săi. Era o divinitate esenţial ariană.       — După legendă, Mithra se născuse din piatră, simboMzând apariţia focului din izbirea silexului. Primul său adversar fu soarele şi el ieşi învingător şi făcu din soare aliatul său. La sfârşitul carierei sale e identificat cu soarele. Cea mai mare luptă a dat-o cu un taur stârnit de Jupiter Oromazdes (Ormuzd); taurul lna luat în coarne, dar până la urmă Mithra reuşeşte să-1 captureze şi să-1 ducă în spinare într-o grotă. Sensul ezoteric e că toată lumea trebue să-şi ducă în spinare povara pasiunilor, a datoriilor şi a grijilor şi că îţi trebue curaj pentru a învinge. Taurul scapă, dar soarele îi trimite vorbă printr-un corb unde este şi-1 sfătuieşte să-1 înjunghie. Mithra îl urmăreşte însoţit de dinele său, simbol al ascultării şi al fidelităţii, şi îl înjunghie, aşa cum fusese sfătuit.       — Din sângele laurului ucis se născură toate [dantele şi ierburile necesare oamenilor. Spiritul răului       Trimise emisarii săi: furnicile, scorpionii şi şarpele, pentru a distruge această sursă de viaţă, dar în zadar. Sămânţa taurului fu trimisă în sferele lunii unde germina şi dădu roade.       — La sfârşitul secolului I e.n., religia lui Mithra era în fruntea tuturor religiilor. Aceasta fiindcă nu era oprit aooesul la misterele ei nid unei rase sau limbi. Primii sectatori se recrutau ca şi la creştini dintre cei umili. Primii apostoli ai religiei lui Mithra au fost soldaţii. Nero a fost iniţiat în misterele lui Mithra; suitul a fost încurajat de Traian; Hadrian a interzis-o din cauza încercărilor crude la care erau supuşi neofiţii; în timpul lui Aurelian atinse apogeul popularităţii d. Mithra era deu$ invictus, neînvins, adică Soarele. Constantin a ezitat mult între mithradsni şi creştinism, neştiind ce să aleagă. După moartea lui Iulian, cceştinâsmiul nu mai tolera nici o religie în stat. Cultul fu discreditat, statuile mutilate, subteranele astupate, templele transformate în biserici, preoţii masacraţi. Sunt puţine scrieri sau referinţe despre acest cult, deoarece creştinii le-au distrus, considerându-1 cel mai primejdios pentru religia creştină. Cultul lui Mithra a fost considerat ca un fel de francmasonerie a antichităţii.       — Se observă că acest cult se desfăşura într-o grotă naturală sau artificială. Sectatorii erau obligaţi să ducă o viaţă morală, o viaţă exemplară.       — O statuie curioasă a lui Mithra este aşa-numita Ecooul Mithra sau Zeul Timpului. După formă, origina ei e din Assyria; e un om cu cap de leu, în jurul căruia se înfăşoară un şarpe: în cutele statuii sunt semnele zodiacului; se evocă cele patru elemente; alte semne mithriace găsite într-un templu: crucea prefigurând o planetă sau o constelaţie. Statuile îl înfăţişează pe zeu cu boneta frigiană în cap (oare de fapt pare a fi un fel de căciulă absolut asemănătoare cu cea pe care o purtau dacii – N.).       — Credincioşii se salutau cu cuvântul frate – toţi iniţiaţii consideiindu-se fraţi (ca şi creştinii mai târziu).       — Multe din riturile creştine au fost împrumutate de la cultul zeului Mithra: abhiţiunile, cinele sau mesele rituale şi altele.;       — Gradele în acest cult (după Cumont şi Goblet d'Alviella): 1. Corb; 2. Ocult; 3. Soldat; 4. Leu; 5. Pers; 6. Curier al soarelui; 7. Părinte (pater) – r. de aici vine obiceiul de a numi pe preot părinte, pater, fiindcă erau mai multe. Grade de pater.       — Cei care erau admişi la iniţiere pronunţau fraze ca: „am mâncat din tambur (tobă) şiam băut din ţimbal şi am învăţat secretul religiei” (frază asemănătoare întrucâtva cu cea a misterelor din Eleusis: am băut dyeon etc…       — N.).       — Zalatorii hâi Mithra, se recunoşteau şi după vorbele: „Dumnezeu este născut din piatră!” Ei primeau cuvinte de trecere, parole, pentru toate ode şapte sfere pe care trebuiau să le parcurgă după moarte pentru a ajunge la Ormuzd.       — Despre gnostici: Toate sectele gnostice erau dualiste, credeau în principiul binelui şi al răului. După creştinii ortodocşi, fondatorul acestor secte a fost Simon Magicianul. Fundamentul doctrinelor era ideea: creaţia vizibilă nu era opera divinităţii supreme d a unui demiurg, simplă emanaţie, depărtată de divinitate cu câteva grade. Printipalele ramificaţii erau: a lui Saturnin din Antiochia şi a Ophiţilor; în Ocddent erau sectele gnostice ale Basâlidienilor şi Valentinienilor. Basilides a fondat mai întâi secta lui în 105, la Alexandria; egiptean prin naştere, îmbrăţişase creştinismul. El susţinea că Christos nu a murit pe cruce fiindcă Simon Cyrenianul î^a luat locul şi a suferit în locul lui.       — Gnosticii făceau magie şi aveau amulete dintre oare una, numită abraxas, reprezenta fiinţa supremă cu cele cinci emanaţiuni ale sale: dintr-un oorp de formă umană se ridicau doi şerpi figurând nous şi logos (înţelepciunea şi cuvântul) – simboluri ale sensului intern şi al înţelegerii active; capul era al unui cocoş, simbol al lui phronezis sophia şi dynamis – scutul simbol al înţelepciunei şi biciu al forţei. Abraxas era numele pe care gnosticii îl dădeau Prea Puternicului, fiindcă literele ce formau cuvântul, în numărătoarea greacă, dădeau numărul 365, adică numele zilelor unei revoluţii solare.       — Şarpele care îşi muşca coada simboliza eternitatea.       — Cartea sacră a gnosticilor se numea: pistis sophia.       — Există şi azi o sectă gnostică: Mandeenii în văile Tigrului şi Eufratului; religia lor comportă elemente creştine din sursă marciooită şi manicheanâ.       — Despre Druizi: rangul de druid scutea de serviciul militar; învăţământul druizilor dura adesea douăzeci de ani şi era oral, deşi cunoşteau scrisul. Învăţăturile şi le transmiteau în versuri (ca şi la agatârşi – dar ne întrebăm: versul era doar un vehicul, folosit fiindcă se constatase că aşa se învăţa mai uşor, sau era o haină sacerdotală?       — Întrebare gen N.).       — Cea mai veche referinţă despre druizi urcă spre anul 200, când Sotion din Alexandria îi aminteşte într-o lucrare, astăzi pierdută. (Prea multe lucrări pierdute!       — Ar spune pe bună dreptate fratele Charroux!).       — Doctrina lor vorbea despre nemurirea sufletului. Cultul se practica în pădurile de stejar. (Vezi Frazer).       — Templierii: Ordinul cavaleresc al templierilor a fost fondat în anul 1117 pentru protecţia pelerinilor în Ţara Sfântă. Regele Baudouin al II-lea le dădu ca sediu la Ierusalim o parte din palatul construit pe locul unde fusese templul lui Solomon; regulile ordinului fură stabilite de Sfântul Bernard de Clairvaux; o viaţă de austeritate, castitate, sărăcie şi ascultare. De la Ierusalim se mută la Sfântul loan de Acră în 1187 eând creştinii au fost expulzaţi din Ierusalim; goniţi din Palestina în 1291, se mutară în Cypru care fu ultima lor reşedinţă. Ordinul devenind popular şi foarte bogat, Filip cel Frumos al Franţei împreună cu papa Clement al V-lea îi invită pe capii ordinului să vină în Franţa cu tezaurul. Marele maestru Jacques de Molay căzu în cursă şi a fost ars de viu; tezaurul era încărcat pe trei sute de catâri. Regele aresta pe toţi copiii templierilor din Franţa în 1307; în 1308 din ordinul papei Clement li se făcu proces în toate ţările creştine. În 1312 prin bulă papală se ordonă dizolvarea ordinului; rămăşiţele care scăpară neîmpărţite între cei doi asociaţi fură predate ordinului Hospitalierilor; în 1314 marele maestru şi mulţi alţi templieri au fost arşi pe rug la Paris; Spania nu a luat nici o măsură împotriva lor.       — Erau acuzaţi de magie, erezie; printre altele se spunea că sunt influenţaţi de erezia gnostică a ophiţilor, lucru neadevărat, deoarece această sectă fusese extirpată din Syria şi din tot restul lumii cu opt sute de ani înainte de înfiinţarea ordinului.       — Secta asasinilor: Ismailiţii sunt eretici mahomedani care apărură pe la anul 863; ei credeau că Ismail, fiul lui Djafer, era cel de al şaptelea imam, ceea ce îi dădea jurisdicţia supremă asupra Islamului. Din această sectă se născu pe la sfârşitul secolului al XI-lea secta numită Ismailienii de est (de istoricii Hassan-benSabhah, coleg de studii şi prieten cu Omar Khayam şi cu Nizam-ul Muhik, oare deveni mai târziu mare vizir). Zelatorii acestei secte foloseau asasinatul şi acţionau sub influenţa haşişului. În 1257 au fost desfiinţaţi în Persia şi în 1272 sultanul Egiptului le distruse ultimele fortăreţe.       — În Syria au fost vecini cu templierii care posedau aici multe castele-f ortăreţe; dar se combăteau reciproc cu violenţă.       — După ce în gradele inferioare neofitul era învăţat să creadă orbeşte în preceptele religiei, în ultimul grad era iniţiat să privească cu indiferenţă violările legii religiei sau moralei; trebuia să se îndoiască de tot şi să aibă ca principiu că nimic nu era oprit.       — În Syria, ismailiţii, descendenţi din secta asasinilor, au decăzut la o religie a promiscuităţii. Ei pretindeau că adoră pudendum muliebre, zicfiod: de aici am ieşit, aici o să ne întoarcem… De aici nu se poate deduce o supravieţuire a culturii naturist sirian al Marei mame, Cybele – dea mater.       — Sfânta Vehmă: tribunal improvizat în Westfalia prin secolul al XIII-lea ca o măsură a locuitorilor de a se ajuta singuri împotriva răufăcătorilor şi jefuitorilor.       — Sensul cuvântului e obscur. Vehm sau fehm pare a deriva de la fama – lege întemeiată pe opinia comună (common law); fehm înseamnă de asemenea lucru pus de-o parte – deci tovărăşie, comunitate.       — Afiliaţii posedau un limbaj secret, cum ar fi iniţialele SSSGG – Stock, Stein, Strik, Gras, Grein – baston, piatră, coardă, iarbă, ceartă.       — Pedeapsa ce se aplică în cele mai multe cazuri de către tribunalul Sfintei Vehme era spânzurătoarea, pedeapsă ce se dădea în Evul Mediu pentru furt, fiind un indiciu asupra delictelor pe care le combătea Sfânta Vehme. Unele categorii de cetăţeni nu intrau în competenţa Sfintei Vehme: femeile, copiii, evreii, paginii, marii nobili.       — În 1371, împăratul Carol al IV-lea dădu un cod de justiţie Westfaliei, în care însă recunoştea competenţa Sfintei Vehme şi îi predă pe criminali. În umbră activitatea ei se menţinu până în 1811, când francezii ocupanţi aboliră ultima curte liberă a Vehmei din Gemen în Münster.       — O altă societate secretă: Steinmetzen = tăietorii de piatră ger-” mani, la început o asociaţie de meserie, apoi devine puternică în Evul Mediu. Unii comentatori consideră că Steinmetzienii sunt strămoşii francmasonilor. Loja din Strassbourg era forul suprem, după cum reiese dintr-un regulament din 1459, şi încasa un tribut anual de la celelalte loje.       — Când îşi alegea un supraveghetor, un maestru, îl punea să depună jurământ pe sfântul echer şi compas că va feri clădirea de orice rău.       — Erau două categorii: Wortmaurer – zidar de cuvânt şi Schriftmaurer = zidar de scris; deci maurer înseamnă acelaşi lucru cu francezul. Maçon.       — Obiectivele acestei asociaţii erau de a furniza de lucru, de a acorda ajutor şi de a se impune un fel de monopol în această meserie.       — Companionajul francez: o tovărăşie de meseriaşi, o întovărăşire. Avea trei grade: ucenic, tovarăş (compagnon) şi meşter.       — Companionajul era format din patru meserii – tăietor de piatră, lăcătuş, tâmplar, dulgher. Ei au întemeiat organizaţia numită Turul Franţei, datorită căreia un membru putea să găsească de lucru În toată Franţa folosind cuvintele de ordine diate de asociaţie.       — Companionaful îşi recunoaşte trei întemeietori: regele Solomon, meşterul Iacob (Jacques) şi meşterul sau moş Subise, toţi trei întâlniţi la construcţia templului din Ierusalim. Asociaţii se împărţeau în trei mari diviziuni, fiecare patronată de unul din cei trei corifei ai ordinului. Exista un ritual scris arătând obligaţiile pe care oompanionii le aveau unul faţă de altui       — Legendele privitoare la cei trei părinţi ai companionajului sunt cele vehiculate şi de francmasonerie.       — Se subliniază asemănarea dintre destinul maistrului Jacques, aşa cum e arătat în legendele asociaţiei, şi ritualul patimilor mântuitorului; riturile de. Iniţiere seamănă cu scenariul patimilor lui Iisus; aceeaşi observaţie se poate face şi în cazul riturilor de iniţiere la carbonari şi la alte societăţi secrete. (Vezi Istoria plagiatului).       — Companionaful s-a stins din cauza apariţiei diumuluinde-fier. Ei a obişnuit Franţa cu societăţile secrete. El e o supravieţuire a unor obiceiuri medievale în societatea modernă.       — Societatea Despicătorilor (Ies Fendeurs) pare a fi o reeditare a ritului secret al Cărbunarilor (Ies Charboniers).       — Societatea Charbonierilor a fost întemeiată la Paris în 1747 de cavalerul de Beauchene, francmason cunoscut şi maestrul unei loji pariziene. Membrii se numeau între ei: bon cousin, Les Fendeurs admiteau în rândurile lor şi femeile.       — Rose-Croix – nu sunt dovezi sigure că a existat; în caz afirmativ ea închide lanţul societăţilor ezoterice dintre Evul Mediu şi timpurile moderne.       — La începutul secolului al XVIIlea un manuscris anonim care trecea din mâna în mină în Austria şi Germania de Sud prezenta istoria unui anume Cristian Hosenkreuz, fondatorul unei aşa-zise confrerii secrete. Manuscrisul a fost tipărit, în 1614, la Cassel sub titlul: Allgemeine und General – Reformations der ganzen unten Welt… Fama fraternitatis des lölichen Ordens der (RosaeCrucis).       — Cartea raportează următoarea istorie: Christian Rosenkreuz, născut într-o familie nobilă din Germania, a crescut într-o mânăstire, şi a călătorit în locurile sfinte, Egipt, Fez, Damasc. Apoi se întoarse în Tyrol şi scrise o carte. El îşi luă ajutori din vechii lui colegi de mânăstire. După cinci ani adepţii porniră în lume cu scopul să vindece bolnavii fără plată. Rosenkreuz a murit în vârstă de 106 ani. El prescrise o tăcere de 100 de ani dar tăcerea fu întreruptă cu ocazia descoperirii mormântului fondatorului R+C. O altă lucrare R+C apăru, sub titlul de Confesio CR. ad eruditos Europae. Ultima publicare a Confesiunilor şi a Famei apăru la Frankfurt pe Main în 1617. Unii autori au atribuit paternitatea Famei lui Martin Luther – după majoritatea, însă, ar aparţine theologului wurtemburghez Johann Valentin Andreae (1586 – 1654). După autor, societatea nu fu niciodată decât un vis eterat; e greu de spus cine inventă acest mit.       — Fama dezavua orice practică interesată; a fost calomniată de forurile bisericeşti, dar e clar că a avut scopuri nobile, filantropice.       — Societatea Rozicruciană din Anglia cere de la candidaţi un titlu masonic, ceea ce înseamnă că exclude femeile. Ea practică un rât ezoteric şi e condusă de un mare Mag. în Franţa un titlu de grad masonic este ol de rozkarucian; nufmeroase alte grade R+C sunt împrumutate de masoni de la rozicrueieni.       — Societatea Iluminaţilor. În 1776, un profesor de drept canonic de la universitatea bavareză din Ingolstadt, Adam Weishaupt, în vârstă de 28 de ani, a înfiinţat Ordinul Perfectibiliştilor, cu soop de a lumina umanitatea în domeniul politic şi religios; se cerea ca membrii să renunţe la orice dogmă religioasă, să se declare republicani şi să dea ascultare consiliului suprem al ordinului. TiCul fu schimbat curând în aceia al Iluminaţilor.       — Sistemul de organizare era asemănător cu al francmasonilor. Iisus era invocat ca mare maestru al Ordinului. Weishaupt se năimea Spartacus; printre membri se pare că a fost şi Ducele de Orléans, numit mai târziu Philippe Egalité, apoi Goethe şi Herder. Cu primirea baronului Knige se produc disensiuni; curând ei se declară făţiş contra oricărei ierarhii, pentru confiscarea proprietăţii private, proscriţiunea cultelor etc.       — Fiâadelfienii sau Olimpienii – constituită în scopul de a mina regimul napoleonian – întemeiat de generalul Mallet şi prietenul său colonelul Oudet, mai întâi fără pretenţii politice. Societatea nu a avut nici un rol în încercarea de răsturnare a lui Napoleon.       — Carbonarii – a fost înfiinţată ia Geneva în 1809, de diverse personalităţi, printre care regina Carolina a Neapolelui. Figura centrală este ministrul de poliţie din Neapole, Maghela, sub Joseph Bonaparte. Idealul lui Maghela era o Italie independentă sub un guvernământ constituţional; pentru asta a luptat să-1 despartă pe Murat de Napoleon. Francmasonii erau admişi cu prioritate. Societarii se numeau între ei: bon cousin. Carbonarii au avut o răspândire mare, au tratat direct cu regele Ferdinand al Palermo-ului, au militat pentru o constituţie pe care Ferdinand de Bourbon a promis-o, dar Ha presiunea împăratului Austriei nu şi-a mai ţinut promisiunea. Carbonarii au încercat să organizeze o ambuscadă, dar complotul a fost deoonspirat, societatea a fost sfâşiată de schisme, au început în Napole acte de brigandaj care au fost puse pe socoteala Carbonarilor. Carbonarii se unesc cu societăţile similare, Federaţi şi Adelphi; în 1820, în Piemont, prinţul Carignano era în fruntea mişcării carbonare, dar a comis indiscreţii faţă de ambasadorul Rusiei şi Austria a masat trupe la frontiera regatului Palermo; în 1821 armata se răsculă în favoarea Constituţiei şi Carignano care nu rămăsese între Carbonari decât pentru a-i trăda fu proclamat regent. Apoi lăsă să intre armatele austriece care retotronară absolutismul. Numele societăţii vine de la o legendă după care nişte revoluţionari s-ar fi retras în păduri şi sub masca unor cărbunari ar fi dus agitaţia mai departe prin oraşe, iar regele Francise I le-a promis protecţia. Legenda nu e verosimilă, dar societatea a funcţionat şi a avut mare popularitate.       — Societăţi criminale în Evul Mediu – cerşetorii uniţi în le Grand Coesre sau Regatul Thunes; în Anglia tühaxü se oonstituiseră în Upright men.       — Camorra: o societate născută la Napole prin 1820, din foşti condamnaţi, avea de scop să încaseze anumite sume de la cei închişi, iar în schimb să le acorde protecţie împotriva altor arestaţi oare se uneau pentru a-i jefui pe ceilalţi.       — Mafia: societate secretă siciliana; a luat fiinţă în secolul al XIXlea cSnd curtea Napolelui, gonită din Italia de armatele lui Napoleon, a căutat refugiu în Sicilia unde a obţinut protecţia flotei lui Nelson. Insulă era plină de briganzi şi regele, pentru a avea o pârghie contra lor, angaja pe unii din ei să facă poliţia insulei. Ulterior, aceştia au devenit atotputernici. Era condusă de un cod particular numit Omerta – un cod al răzbunării împotriva trădătorilor; nici un membru nu avea voie să depună mărturie în justiţie împotriva tovarăşilor săi.       — Societăţi secrete în Irlanda: Whiteboy servi multă vreme pentru a desemna pe orice răufăcător agrarian. În realitate, Whiteboy era o societate protestantă cu scopuri revoluţionare oare a fost înfiinţată în comitatul Tipperrary pe la 1761.       — Apărătorii – înfiinţată de catolici pentru a se apăra de violenţele protestanţilor.       — Irlandezii Uniţi (1791) – scopuri: reforma sistemului parlamentar, emanciparea catolică, separaţia bisericii şi statului Irlandez etc.       — Ribonmen = oamenii cu panglică sau cu cordon; descinde din Apărători.       — Societatea Oranjistă: fondată de catolici pentru a se apăra de persecuţiile şi violenţele protestanţilor – ritualul era împrumutat de la francmasoni; la început epäu două grade: Orange şi Markman.       — FenianU sau Fraternitatea Republicană Irlandeză – înfiinţată la Poris şi New York de doi emigranţi Irlandezi: John O'Mahony şi James Stephens. Numele de Fenian i-a fost dat ulterior. Se oonstituiră cercuri în armată, în străinătate; adepţii mişcării erau în majoritate muncitori, şi ţărani; făceau şi exerciţii militare.       — Ku-Klux-Klan – numele sugerează zgomotul pe căire îl face o puşcă atunci când se armează (o puşcă cu cocoş). Societatea a fost întemeiată la Nashville-Tennessee, de un grup de sudişti, pentru a combate reacţia sclavilor eliberaţi, în 1867. În 1916, societatea fu reînviată de un vechi pastor metodist, William J. Simmons. Se apărau principiile sacre ale cavaleriei. Dezvoltarea caracterului, apărarea femeilor, protecţia căminului, patriotismul, menţinerea supremaţiei rasei albe. Soldaţii negri demobilizaţi din primul război mondial nu suportară această campanie în care ei erau victime sigure. Un alt scop era că evreii să nu mai controleze comerţul ţării şi că educaţia naţională să nu mai fie sub controlul catolicilor; se opune de asemenea gangsterilor; urmăreşte preponderenţa protestantă.       — Thugii numiţi şi Panseghars – crimele lor erau comise în scopuri religioase pentru a se aduce jertfele cuvenite zeiţei Kali, zeiţa distrugerii. E interesant că în rândul Thugüor activau şi bărbaţi de religie musulmană. Cerşetorii erau apăraţi.       — Drvzi = populaţie de trei sute de mii de oameni în sud-estul Damascului. Druzii au fost la începuturi ieşiţi din aceeaşi sursă ca şi Ismailienii sau Asasinii, dar urmărea scopuri mai nobile. În 1029 un persan, Hamza, edita Scripturile Druzilor – Kitab-el-Hikmet – Cartea înţelepciunii; filosofia lor e următoarea: Dumnezeu e unul, iar cel denal şaselea calif fatimit e ultima lui ipostază omenească, el a dispărut, dar va reveni să judece pe cei drepţi şi pe nedrepţi.       — Sectanţii treceau prin diferite grade de iniţiere.       — Secta numită a Ansariehüor sau Nosairüor, o sectă arabă din munţi. Ca şi druzii, descind din secta eretică a Ismailiţilor. Ismailiţii au fost fondaţi în 863 în Syria de Abdalah, fiul lui Maimun, care fugise în Persia neputând impune credinţa sa cu ajutorul armelor. Articolul esenţial al doctrinei Ismailiţilor era că Ismail, fiul lui Djafer” al şaptelea Imam, închide seria Imamilor, în timp ce perşii ortodocşi aminteau că al optulea Imam pe Moosa, fratele lui Ismail. După Ansarieni, Mohamed se află încă pe pământ; există un singur Dumnezeu, manifestat în trei persoane: Mâna, Ism şi Bab. Mână este substanţa, esenţa tuturor lucrurilor; Primul Ism a fost Adam, apoi Noe, Iacob, Moise, Solomon, Iisus, Mahomed; primul Bab a fost Gabriel, apoi îngerii. Bab e poarta prin care se ajunge la cunoaştere. Trinitatea e figurată prin iniţialele celor trei ipostaze divine: AMS – (Ansarienii?)       — Sub spadă, sub frânghie, sub tortură, muriţi surâzând, voi sunteţi fericiţitt – spune o formulă din ritualul lor.       — Ei acceptă metempsihoză, au o liturghie împrumutată de la creştini, folosesc precepte din Coran, cred că divinitatea se ascunde în lumină, practică reguli de caritate – o religie eclectică.       Cauza ideii de libertate: eliberarea de pământ. (Spengler).       Jurnal de la Poiană       Primesc rar vizite şi numai prieteni verificaţi. Câteodată pică şi câte un neavenit pe care-1 expediez repede. Toţi se uită de pe terasă la munţi, fac un panoramic al locului plin de pomi şi se entuziasmează de păuni. Mai rar se comentează statuile lui Apostu, de unde se vede că predomină utilitarul. Sunt întrebat mai ourând de preţul vilei, al livezii şi al celorlalte decât despre necesitatea femeilor de piatră. Vine la mine doctorul, cu care sunt amic de multă vreme. Un om muncitor, splendid, onest. Cariera lui merge greu şi nu din vina să. A fost în Anglia, în Franţa, e reputat în România, dar, pe măsură ce-i sporesc clienţii, profesorul său îl budează şi-d face toruri în spitalul pe care-1 conduce. Vine sâmbătă şi duminică aici cu soţia. Este excedat. Ar vrea un spital mic, de provincie, în oare să fie singurul care decide.       Lirica este o artă anahoretă. (G. Benn).       Harta muzicală a lui Janus: harfa cu căderile ei de ape sau evocări de talazuri.       Pentru Săptămâna Nebunilor: Curtea Domnească, care era situată în actualul patrulater: strada 30 Decembrie, Smârdan, Piaţa de Flori şi Şelari, fusese construită de Mircea Ciobanul. Aici Ştefan cel Mare petrecuse trei zile după ce-1 învinsese pe Radu cel Frumos, luându-i soţia şi fiica Voichiţa. Reparată de Matei Basarab, când a fost văzută de Paul de Alep era, minunată ca eleganţă şi îndntătoare la privire„. Antonie Vodă din Popeşti ducea aici o viaţă sărăcăcioasă, mâncând în zi de dulce carne fiartă cu apă şi sare, iar În zi de post fasole şi mazăre fiartă; vin avea cât căra fiul său din târg pe bani”. „Grlgore Ghica începe un palat nou punând pe giupânesele de au fost cărând var şi piatră împreună cu ţiganii cei de dârvală.” Gheorghe Ducă Vodă a avut pe marele logofăt Şerban Oantacuzino ca ispravnic la ridicarea Caselor Domneşti ce au înnădit pe cele făcute de Matei Basarab, reuşind să facă „Palat Regal destul de strălucit44. Constantin Brâncoveanfu face şi el o casă domnească pe sülpi die piatră cu trei canefasuri „şi alte oase ale coconilor domniei mele„. Turnul Puşcăriei fiind lovit de trăsnet, Brâncoveanu a zidit o nouă clopotniţă cu ceasornic, cum n-a mai fost înainte de alţi domni. „Scara maestră de marmură nu este de mediocră mărime”, spune un italian în drum spre Bucureşti. Grădina, destul de frumoasă, desenată după bunul gust italienesc, având la mijloc una belâa loggia pentru că domnul să mănânce acolo şi să se odihnească în timpul verii în mijlocul a diferite flori, orânduite în spaüer, împrejur. Baia de manmură era adusă de la Ţarigrad şi îngrijită de doi meşteri armeni. Ştefan Oantacuzino a făcut şi el un palazzino di otto stantze. Focul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-turc din 1769 – 74, au lăsat în ruină Curtea Domnească. Alexandru Ipsilante zideşte Curtea Nouă de pe Dealul Mihai Vodă, mai mult o cazarmă turcească. Este însă distrusă şi aceasta de incendiu, luând denumirea de Curtea Axsă. Curtea Veche rămâne adăpostul tuturor calicilor de pe podul alăturat care avea acelaşi nume (Calea Rahovei de azi), care îşi găseau refugiul în beciurile de jos, în fostele bolniţe şi băşti ale Visteriei, în vechile odăi ale Seimenilor şi în adăile de sus unde fuseseră sălile Divanului, Spătăria mică eu stele, odăile pentru musafiri ca şi casele dinspre Doamna. Caii arnăuţeşti fac putoare şi udătură prin beciuri şi prin bolţi. Rămâne numai casa de cremenalion (tribunalul şi puşcăria pentru condamnaţi). Orbii, ciungii, şontorogii, sandalul, oamenii fără mâini şi fără picioare, care mergeau în cărucioare, îşi făcuseră din Curtea-Veche, un sălaş ca la Curtea Miracolelor a lui Hugo din Nôtre Dame de Paris. Când Vodă Mihai Şuţu fugi la Braşov (în mai 1802), fugiră şi boierii, negustorii, şi o parte din orăşeni, Buourescii rămaseră în seama vagabonzilor cutezători, acei Crai de Curtea-Veche, după locul unde se oploşiseră. Nu se vedea un om pe drum şi zidurile înseşi păreau sălbatice şi înfriooşătoare pentru privitori. Doar dinii se arătau, şi aceia speriaţi, căci zi şi noapte urlând, turburau pe fiecare. Curtea fu prădată, ca şi semnele domniei (de la Curtea Nouă, din Dealul Minai Vodă) ca în răscoalele vechiului Bizanţ. Se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tuiuri şi steaguri. În iunie 1807, Alexandru Ipsilante fugi şi el din Bucureşti, oraşul căzând iar pe mâna Crailor sub un nazir, împărţitor de dreptate fiind vătaful lui Filipescu (N. Iorga). În guvernul provizoriu se afla şi câte un aventurier străin, ca medicul Bogiiaco, al cărui fiu fu revoluţionarul şi poetul, ziaristul Cezar Bolliac.       Deasupra versurilor lui Gongora stăruie lumina rece a Romei. (Hugo Friedrich).       Oraşul e un spectacol văzut prin fereastra bucătăriei. (Spengler).       Sonate da ballo de Corelli, că hartă muzicală în Janus.       Cuvintele: sminteala jupâniţei (ca titlu de nuvelă); înţiglat ca aga Iordache Balş; stă la lafuri cu cumnatul său; libovnic; cu pohfală; scoase dintr-un scrinel; Sinaxar (Cartea Vieţii Sfinţilor); un om smârd (murdar); după şart o peţi; nu era orice fel de boer tănănău; Cântec: Tu eşti puişor canar…; un miel rupt în ţiglă; endruşaimi şi lămu (în Ghica); să fie de paradigmă (pildă); fumară din ciubuc de antep (vişin mirositor); băutură arămească; (vin chihlimbariu); dată un auşel (găinuşe); tartalac (pasăre mică şi galbenă); babură (ploua); haină cu baigafir (aurită); vitele băuneau; un budugan {arbore scorburos); buginiră după masă (leneviră); haiduci de curte; cabulipsi (catadixi); boemi să răspundă; Iordache Balş dădu o cambie; bă, carcaleţilor!; un zaraf cealău (înşelător); o dabilă de cal; o cocie de trăsură (hodorogită); un câmp de colilie (părul zânelor); un coroi (pasăre răpitoare) se învârtea deasupra ududuioului; se cotârşeau pisicile pe acoperişuri; de sărac ce era îi cânta cucul în pungă; mânca sfinţi şi scuipă draci (făţarnic); servitori robi stinseră ultimele făvaluri (felinare); o şamgea (şamalagea) de Damasc; i-a trimis nişte stigleţi şi floreni; un géar de Indea; avea gheliruri (câştiguri neaşteptate); fata se ghilosea (se spăla mult); jucau ghiordum (stos) ori panţarolă; un cumnat gubav (sifilitic); pândeau la gotcani (cocoşi sălbateci); îşi făcuse adiata (testamentul); îi cântase de bine pasărea Alcion; dase amărăluţă (iarbă) în pădure; deschise anatef terul în canţilerie să-i arate dăjdiile şi situaţia; schelele de la Balş; luna lui Cărindar (ianuarie); o livadă de pruni în chiamăt (belşug); la Cristovul viilor (când începea culesul); boer dugos (posac).       Les jolies moralisées (spectacole cu morală) – premiul întâi: un crin de argint; al patrulea: o pereche de claponi. Cum zice Huizinga (Amurgul Evului Mediu): viaţa era aprigă, aşa încât suporta mirosul de trandafiri şi de sânge. Bisericile miroseau comme s'il fust lavé d'eau rose (ca şi cum ar fi fost date cu apă de trandafiri); preoţii chiar apăreau în altar cu cununi de trandafiri roşii.       JOCURI RĂUTĂCIOASE         (Istoria plagiatului):       Aristotel (Etica nicomachică): Ceea ce este ochiul pentru corp, este pentru suflet inteligenţa.       Torna d'Aquino: Aşa cum omul are de la naştere văzul exterior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior prin care să judece şi să dorească ceea ce este bun, potrivit adevărului.       Dante: Aşa cum partea simţitoare a cugetului îşi are ochii ei cu care află deosebirile dintre lucruri, după cum sunt colorate pe dinafară, tot astfel partea raţională îşi are ochiul ei.       Simbolul apostolic – cea mai veche mărturie de credinţă creştină. Denumirea de simbol vine de la grecescul indiciu, semn, semnul adevăratei credinţe, symbolon, care mai poate însemna şi o lucrare comună. Simbolul de credinţă era un rezumat al învăţăturii creştine, pe care credincioşii îl rostesc pe dinafară cu ocazia botezului. Învăţatul norvegian Caspari credea că acest simbol a luat naştere nu la Roma, ci în Asia Mică, în cercul Sfântului Ioan, de unde a venit la Roma la începutul epocii postapostolice. Kattenbusch susţine că simbolul a apărut la Roma în jurul anilor 100 – 120. Simbolul de credinţă oriental are o istorie mei obscură. Simbolurile de credinţă orientale prenioeene se caracterizează prin adaosuri antieretice, iar faţă de vechiul simbol roman prin trăsături mai mult sau mai puţin dogmatice şi subiective (pentru discuţiile de la Academia grecească. Patrologia).       Cuvântul trebue cerut de idee, să devină de nesuprimat. (Gâde).       Mihaaai, pentru Janus (bonomul meu amic), cu limbajul lui aproape argou: mă, ascultă la mine, nu am katharsis, mă înţelegi? Nu fi mai catolic decât Papa; Mare scofală; lucrez la Odaia de Comerţ, unde sunt vârfuleţ administrativ, T. are conversaţie; hobby-vl inginerului iondu (taie cu mâna aerul, se şterge pe mustăţi); te-am scos în lume, mamă dragă; ce, ai nas de ceară?; Sunt coconos componist! Tizu cu Ninoşka în flirt; nu am comerciu cu ei; din greşală, mă stimează toverăşu; Maurice Oxford, mă rog (maşină); vă stau la dispoziţie, rezoluţia ajungându-mi; să-ţi fac mic reportaj de la mare; în fiecare om doarme o canalie, dar într-însul bestia are insomnie; mama lui de peşte; bref! Tot stând pe scaun s-a lăţit într-o parte a locului; Manolache, beat, spărgea burlanele cu capul, era el de o cuitură îndoielnică, tuns; ai împuţit-o, Popescule, mi-am spus; Eu, spre deosebire de tine, mai stau de vorbă cu mine însumi; sărise din baie; ce md-am spus: de eotulică!; Finesse! Zău, tu? I-am spus; cu totul accidental mă duceam la piaţă să iau nişte mere să le duc cuiva la spital şi, ca să fiu hiperbolic, îi spun: aici e un câine mort, îngropat, n-o să-1 dezgrop eu! Asta, alât monument: impiegat la serviciul Abonamente radio; ascultă guguştiuc! Din ce mi se trage? Mi se trage din cauză că gândesc. O zbârcisem; Ca beneficiari ai unui naufragiu social; ăştia făceau fascism şi comunism la modul oriental (Paul Eluard). Ce sminteală e în lumea asta! Aplauda ca un Înotător. Cine stă şi pândea la pod?       Pentru personajul C.: Epigramă – de un poet cumsecade (pentru Săptămâna Nebunilor):       Ea pe sub şefi de cabinet H vin cadouri berechet Şi-i curg attt de fin ciorapii Că printre ei fnouţă crapii…       Tot ea, caracterizată de acelaşi: se ciocneau carâtele pe drumul Snagovului (ca să vorbim în limbaj cronicăresc) ca să fie găsită de curtezani (din cauza tatălui care era mare la curte), era grăbită la ciocnire, arunca cu p… în cine voia şi nu voia;       Aruncătoare, domnule J avea o andrea în locul ştiut şi o mânca; unul din soţi oare-i ducea mătuşile la Domniţa Bălaşa la biserică îngenunche în stradă ca s-o hotărască să nu iasă cu o pălărie ridicolă, violetă.       Nume: Nina Vespasian.       Stricte sic dictus (spus ouvint cu cuvânt).       Fascinantă Genealogia Cantacuzinilor de Iorga (posibil model pentru Princepele).       — Banul din 1787 purta cu mândrie vulturul bizantin pe armele sale şi pecetluia cu acelaşi însemn actele sale, scrisorile, zapisele. Citiseră învăţate cărţi latineşti, alături de lucrările lui Duoange (asupra Bizanţului), citiseră basme despre Luchie Cusin Craiul catilor, despre Cusinos Catioos din oare veneau neapărat Cantacuzinii, despre descendenţa lor candinavă (scandinavă). Vechii Cantacuzini se luptau cu norodul Chimbrilor. Feloponezul fusese moşie Cantaouzină după vechi acte, închinători ai lui Zeus la Olimpia.       Mihai Banul respinge aceste începuturi fabuloase. Nu era ceva nou: Cornarii veneţicni visau că au sângele Comeliilor Romei sau ai Cervilor din Ragusa. Iată o genealogie: loan Gheorgfoe Heracleu Despot, purtase în veacul al XVI-lea titlul: Angel, Flaviu, Comnen, moştenitor al împărăţiei de Răsărit, duce al Terii Româneşti, Moldaviei şi. Basarabiei, despot al Beloponezului. Principe al Thesaliei, Macedoniei, Conte de Epidaur, Corinth şi de Ungaria, Marchis de Ilfov (Hyephov), Romanaţi, Teleorman, Suceava, Galaţi, lalomiţau Prahova şi Dâmboviţa, domn al Oltului şi Mehedinţilor, gospodar de Hotin şi Giurgiu, precum şi al Ocnelor de la Telega, baron de Mohilău, Zănoagă, Afumaţi, amândoi Filipeştii şi altor posesiuni cantacuzineşti prin Ucraina şi Ardeal…         (Asta ar merge pentru un urmaş ridicol al acestei familii care ar arbora asemenea titluri. De gândit pentru Săptămâna Nebunilor).       Totdeauna muzica a fost suspectată, mai ales de cei care o iubeau mai mult (Vezi Nietzsche). (Thomas Mann).       Neftiotache, latron al fiului curvei şi birjarului din Săptămâna Nebunilor.       Supernovele – stele strălucitoare oare apar şi dispar brusc.       Giraudoux: Orice operă este un plagiat după o altă operă, prima rămânând necunoscută (Istoria plagiatului).       Istoria plagiatului în muzică: Beggar's Opera (Opera cerşetorilor) reluată de Britten.       Ştiri din univers: în 1680 s-a dus vestea în Roma că o găină virgină a iăcut un ou, având pe coajă desenul cometei din acel an.       La Eleusis, la marile mistere, în orgiile sacre, în subteranele Persefonei, se dădea probabil mac, LSD-ul de astăzi. Visau capete de câine sau şerpi, nimfe devenite lilieci. Pe jăratic se aruncau parfumuri narcotice.       Jurnal de la Poiană       Metrica şi orariul oamenilor de la ţară. E bine să te odihneşti, să stai, adică să nu gândeşti (ceea ce mi se pare monstruos). Pauza pe care şi-o ia omul, care e de fapt îndobitocirea (starea de anulare totală). Asta       Ar prelungi viaţa, după unii, prin ritmul sacral, după răsăritul soarelui, cântecul cocoşilor şi alte argumente. Faptul mi-a fost explicat de un învăţător. Dar, crede el, că nici la vacă, nici la copil nu se gândeşte ţăranul? M-a asigurat că nu. La nimic! De unde ştie? I-a întrebat       Puterea lui Dumnezeu a umbrit Fizica lui Aristotel, (Mc. Colley).       Le Sabbat de Dr. Cahanes.       După un demonograf, Jean Wier, la orice Sabbat existau (participau) 72 de duci, conţi, marchizi şi 7 milioane patru sute cinci mii nouă sute douăzeci şi opt de drăcuşori (diabloiins).       Lebedev, comentatorul Apocalipsei în Posedaţii:” în secolul nostru al viciilor şi al căilor ferate*…       Un inchizitor din Lorena: justiţia mea e atât de bună încât cei 16 de sus (spânzuraţi), arestaţii de ieri, nu au mai aşteptat şi s-au spânzurat…       Istoria plagiatului: Şalul cel negru al lui Puşkin e un vechi cântec moldovenesc auzit de poet.       Ah, Dostoievski!       Ce tehnică previzibilă: răul cu orice preţ, făcut în mod imprevizibil; Stavroghin (Posedaţii) se duce şi-1 ia cu două degete de nas, în plin salon, pe Gaganov şi-1 duce aşa ca pe-un căţel până la uşă. Pare o ştrengărie, dar declanşează o catastrofă psihică. Bine, o dată ar merge, să zicem, o bizarerie, dar ce urmează? Acelaşi Nicolai Vsevolodovici (Stavroghin) îi muşcă urechea bătrânului Ivan Osipovici, tot în salon, în timp ce-i şopteşte ceva Stepan Trofimovici scapă o sacoşă pe trotuar în faţa povestitorului ca să-1 umilească, voind să-1 silească pe acesta să o ridice de pe trotuar, lucru pe care nu-1 face. Stepan Trofimovici ridică sacoşa şi se scuză. Stavroghin care e foarte violent se lasă pălmuit de Şatov, o căzătură, căruia îi luase şi soţia şi-1 plătise. Stavroghin nu reacţionează, dimpotrivă, are accente de umilinţă. În Crimă şi pedeapsă o bătrână după ce e ajutată de Rascolnicov e jefuită de un ceasornic, dacă ţin bine minte. Şi aşa mai departe. Rămân la părerea că Dostoievski era un foiletonist de geniu ca Dumas, Hugo şi Feval, ceva mai ceţos şi mai paradoxal, de unde ideea că era genial, lucru pe care eu nu-1 cred, oricât ar fi de scandalos lucrul acesta.       Iată scene şi vorbe (ce se pot reţine din D.):       — Eu sunt singur, eu sunt toţi. Dărâmă-se lumea, eu să-mi pot bea ceaiul! (Asta e a^uduitor).       — Trăi liniştit, moarte solemnă!       — Omul ucide, schingiuieşte, urăşte tocmai în calitatea lui de personalitate.       — E timpul ciomagului, nu al lui Voltaire, zice Ivan Ivanovici.       Dar e suficient?       Jurnal de la Poiană       CroitoriQ de la colţul străzii (intrarea în Poiana) m-a intrigat totdeauna. E un bătrân cu părul alb care trăieşte într-o singură cameră. Acolo mănâncă, acolo doarme, coase pe bani puţini pentru lumea săracă a Poianei. Este un croitor pentru săraci, cum spunea Trompy. L-am crezut modest şi împăcat, cu o existenţă cenuşie, dar iată cezarismul din fiecare cum răsare. M. află că strânge bani şi că i^a adunat pentru ca să-şi ia o maşină J La vârsta lui va mai conduce? Mă întreb. Asta îmi aminteşte de omul care ne aşeza perdelele în casă de două ori pe an: Om, plinea lui Dumnezeu, trăit în case mari (Arghezi şi alţii). Avea bani căcălău, foarte cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Apar maşinile pe piaţă. Îşi ia una, face trei drumuri La al patrulea îşi omoară soacra, sau cumnată, fărâma maşina şi intră la puşcărie pe un an şi jumătate, cu toate pilele noastre. „Ce-i trebuia asta?” se căinează soţia. Stupid, ghinion, ce vreţi, dar stupid…  

  „...Vin turcii, turcii sunt aici, suntem împresuraţi de Karamanit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele, de învingătorul Asiei. Şi acriţii sunt bătaia de joc a histrionilor. Sunt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşăuaţi cu aur sunt roşi de păduchi... şi Nichiforii singuri, stăpânitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni nu mai sunt decât fum, nour şi cenuşă, marele Dighenis Acritas a fost sorbit de Caron în adâncimi şi în întunecimi; a pierit inima elenismului"... (Palamas: „Moartea Bizanţului") Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde aburit al carozzei nu se zăreau decât palele ploii, biciuind pomii fără frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lumină tremurătoare în noroiul alunecos. La câte o cotitură, Hrisant Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari ungureşti, bine hrăniţi, biciuiţi cu sârg de către surugiu.   Alături, silueta secretarului său livonian, trăit în Bucuresci şi la Peterzbuc multă vreme, pe urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul natural al contelui Goncearov, cum minţea cu seninătate, făcut cu o curvană regală de la curţile împărăteşti, pe nume Militrisa, moartă de ani vreo doisprezece, în mizerie la Paris, de unde îl culesese Christo, nici el nu mai ştia cum, pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei. Ei sunt trimişi de cine ştie cine şi nu afli nici până la moarte ce anume urmăresc.   Semăna mai mult a grec decât a livonian, era un bărbat şters, îmbrăcat corect, răbdând orice observaţie, fără nici o tresărire, ascultând şi memorând totul cu precizie, neuitând nimic, ştiind că orice greşeală se poate termina cu o concediere în asemenea vremi de nepace. Purta fracul voltairienilor, joben de mătase, mănuşi albe, pantofi fără fluturi, baston, iar la asemenea vreme îşi arunca peste vestmintele scumpe de postav veneţian, o pelerină neagră, uşoară. Îl poftise să ia loc lângă el pe bancheta trăsurii, acela nu-l refuzase, primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă ca pe un stăpân deşi nu ştia dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca el, încăput la mari datorii. Vremile ospeţelor săvârşite între pahare şi sănătăţi lăsau loc răbdării.   Nu vor mai fi desfătări cu lăutari, nu se vor mai juca cărţile, neprietenii se vor arăta nemiloşi şi-l vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se îndrepta cu o inimă posacă nu se vor mai omorî asupra mesii la feluri şi bucate plătite de el şi juruinţele de dragoste ale femeilor se terminaseră. Nu era nici bătrân măcar, la asta se gândea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereştii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-l mintă întâi pe acest secretar care va duce iute vorba în târgul Bukurli că urmaşul bogatului Hrisoscelu, bătrânul, se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta, în casa baronului Burckhardt. Nu fusese o primire rece, dimpotrivă, masa îmbelşugată, tutunul bun şi conversaţia agreabilă îi dăduseră până la un punct speranţe, dar când adusese vorba de un credit mai mare, gazda se prefăcuse a nu înţelege, lăsându-l să creadă că nu ştie nimic din ce i se întâmplase şi că-l tratează cum îl tratase până atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic. Îi schimbase caii, dăruindu-i aceşti armăsari focoşi şi rugându-l să-şi păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură, lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi şi oglinzi în care nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce cu siguranţă că-l va scoate din sărite pe Princepe când va ieşi cu ea la plimbare până la Heleşteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii şi boernaşii Bucurescilor.   În curtea palatului său cu pietrişul bine greblat, udat din belşug de ploaia interminabilă a acelui noemvrie, baronul Burckhardt îl îmbrăţişase şi-l bătuse pe umeri, urându-i sănătate şi invitându-l ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i facă cinstea de a înnopta tot la el... Vorbe, totul se terminase, îl aştepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul şi tot restul de umilinţe, avea să termine la troaca lui Moruzi, să primească pomană ca boer Dudescu, dacă nu şi-o face cumva seama într-o astfel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după atâta risipă şi nebunie, ca să-şi ia locul între boerii ruginiţi ce pândeau la cahvenelele de lângă Curtea Veche svonurile din Divan sau în grădina Mavrului unde se mai plimbau încă urmaşii sărăciţi de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi, sau aşteptaseră câte o jumătate de secol în mahalaua de la Ceşme-Bosfor, bâzîiţi de muştele ce erau zeiţele acelor locuri şi care desfătaseră pe filosofii greci...   Pentru el, ca şi pentru pegra aristocratică, umplând Pera ca nişte păduchi, uşile Altarului Puterii se închiseseră de mult şi pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i se întâmple moarte decât să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reuşit să mintă pe cei din jur, mai avea câte ceva de vândut, caii lui vestiţi de la Herăstrău, câteva pâlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule uitate pe cine ştie unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum învăţase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam stoarse şi braniştele de vânătoare la care toţi râvneau, dar când începi să vinzi toată lumea ştie că scapeţi şi atunci nimeni nu te mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind nebuneşte, ca şi când averea lui ar fi sporit în lipsă şi pe acolo, pe unde fusese îi mersese numai bine.   Era cunoscut ca risipitor, se gândise în săptămâna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere pe câteva mii de taleri nişte pietre false de la un bijutier maran care locuia în vechiul ghetto, coliere şi inele cu ametiste de răşini lustruite şi brăţări, atât de bine imitate că numai un bun cunoscător l-ar fi dibăcit, şi asta după multe cercetări, că marfa lui bine încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi părea rău că înnoptase la baronul Burckhardt, pentru că acesta, oricum, în afară că nu era un om care nu bârfea, totuşi va spune cuiva că urmaşul Hrisoscelului scăpătase.   Preţul era bun: o trăsură de 20 000 de taleri pe puţin care va orbi Bucurescii, dar o casă mare se ţine cu sume nebuneşti şi el trebuia să risipească, să dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiţii de Sfântul Gheorghe, când se trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paşti o icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare sâmbătă, să înalţe slujbe la Mitropolie şi să trimită cucoanelor pietre cum nu se vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, contelui Lagarde, verişoarei sale, Elenco ce sta la Smirna şi clocea pe parale bune rămase după bărbatul mort, contelui Luca de Gasperi Belleval şi marchizului de Saint Aulaire pe care-i ţinuse pe moşiile lui; mai erau, alde Meitani, şi el baron, cu titlul cumpărat la Viana, cavaler de Malta, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi Moscu, Iancu Scuffa şi chiar Manuk Bey dacă s-ar mai întoarce de pe la misterioasele lui treburi atât de amestecate. Mai erau zarafii care dădeau cu dobânzi grele sume mari, o să mai scrie lui Gianachi Dimitrie Caribolu ce nu era nici el un fitecine, cu care familia lui făcuse afaceri din timpurile cele mai îndepărtate... Nu oprim, jupâne? se auzi de pe capra trăsurii glasul umezit de frig al servitorului său pe care-l ştia la spatele carozzei, ca să-i păzească cuferele grele, legate cu curele. Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se mirase vizitiul care vorbea româneşte. Caii au mâncat la Sibii. Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încălzim şi la noapte să te ţii...   Se auziră câteva glume grosolane pe seama unor celetnice cunoscute de ei doi pe podul Beilicului unde aşteptau în crâşme sordide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea nimic, nu scotea un cuvânt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziş în lanternele de cristal ale trăsurii şi în zare nu se desluşea nici o lumină, de parcă Bucurescii ar fi fost înghiţiţi de noaptea profundă de noemvrie. Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-l aşteptase la Sibii, gură bogată abia aşteptând să ajungă acasă unde-i plăcea atât de mult.   Hrisant Hrisoscelu ura oraşul pe care l-ar fi părăsit pentru totdeauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea vreme era ca şi când te-ar fi aruncat cineva într-o latrină de mavrofori. La vremea asta pe uliţe se stingeau fanalele şi umblau ucigaşii, noroiul avea să îngroape roţile trăsurii pe care numai caii bine hrăniţi ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai scoată la drum bun. Se zăreau, ici şi colo, mici luminiţe, opaiţe de seu care tremurau dincolo de pieile de porc ce ţineau loc de geam deasupra uşilor închizând bordeiele ca nişte morminte. Grădinarii din marginea oraşului intrau în iarnă cu familiile lor şi nu aveau să mai iasă până la primăvară, stând claie peste grămadă cu muieri şi copii, mai rău ca animalele. O sărăcie cumplită îi adunase laolaltă pe lângă nişte cărămidarii de unde un strămoş de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei dinainte până în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca să uite de toată mizeria îşi aminti de Rhodosul cel cu mori de vânt, de apa lui verde ca un smaragd în care rarile furtuni ale Asiei aruncau pescăruşi ucişi de oboseală, ori rândunicile venite de cine ştie unde. Ce loc de pace! Dar chioşcul de la Therapia cu florile lui violete de bouganvilleea, căzând ca nişte cascade, ori insulele Prinkipo-Haliki, anticamera domnitorilor fanarioţi ce uitau cum sfârşeşte fericirea vieţii lor în aşteptarea firmanelor cumpărate cu sute de pungi de aur, toată acea lume orientală, amestecată, plină de intrigi, cu micile ei tabieturi şi pe urmă cu jalea veştilor sosite de departe şi cu înmormântările descăpăţânaţilor şi cu slujbele preoţilor. U topos! Nu există un asemenea loc, zisese careva. Ba exista, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea şi decăderea Vizanţului prin amintirile altora, prin cele cetite şi mai ales privind alaiurile fericiţilor ce se duceau spre bucuria încoronărilor între steagurile lor putrede de sângele altora, în aplausurile mulţimii căreia i se aruncau bani la răspântii pentru a meni noroc şi cum nu semănau aceste plecări fericite cu întoarcerile lipsite de semeţie, cu ceremoniile deşuchiate ale luării puterii la care atât visase, şi el, şi-ai lui, şi la care n-ajunsese, la ziua luminoasă când un cal arăbesc cu tacâm de aur trebuia să-l ducă până la locul petrecerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzduganul cel bătut cu briliante. Ai lui ţinuseră numai poalele caftanului domnesc al altora, în urechile lor nu sunaseră niciodată miraculoasele cuvinte: Mugibengè amel oluna, cuvintele învestiturii, mereu alţii urcau în scările cailor domneşti, urmaţi de hage-ghianii de la Divan, şi ei călări, umbrind zidurile Hàs Farunului de o umblătoare coloană fericită în soarele Marmaralei ce mirosea vara a hoit şi scotea pe decapitaţi la maluri printre cipreşi, devoraţi pe jumătate, nişte biete trupuri lepădate, ceea ce mai rămăsese din strălucirea lumii. O, cum se înfiorau erodiile de stârc alb în primăverile Stambulului, spre seară când mulţimea beată de slava Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort, dus cu alai spre curţile cele mari. Cai, sudoare, cerşitori, şandalii bătânduse pentru un galbin în praf şi pe urmă coroane plutind pe apa mării, putrezite şi ele de atâta vânturat şi ciudatele sunete ale rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest oraş al morţii şi al spectacolelor încoronărilor, fericirea şi sfârşitul crunt, laolaltă, la distanţe mici de timp. Ritualul Amedenului, privegheat de curioşi, bogate vestminte, porţile Saraiului, pline de umbra verde a chiparoşilor funebri ce vesteau cumplite sfârşituri, tarafurile cântând în alaiuri şi strigăte dulci de femeie, ceauşii cu turbane uriaşe, roşii, paicii în haine de ceremonie, cabaniţe de jder proaspăt în care mai trăia parcă sângele animalelor jertfite, mereu moartea şi viaţa, amestecându-se ca într-un perete pictat de o mână nebună ce vedea cu un ochi metafizic învălmăşala fără raţiune, gândită strâmb, ironic, viaţa dând naştere morţii în chiar clipa ieşirii la lumină. Steaguri şi dumbarale, tuiuri şi vestminte în culori otrăvite, postavuri şi leneşe mătăsării, strimfi şi văluri de gaz sub care zăceau ochi orbi, fără dragoste sau invidiind cu ură aceste ceremonii nemeritate. Pe acele uliţe trăise, sărac ca un şoarece Nicolo Mavrocordat care vindea stambă până s-ajungă domn, după ce se prostituase luând-o pe Ruxandra cea ciupită de vărsat, văduva lui Alexandru Coconul şi care avea să-l nască mai târziu pe Alexandru Exaporitul Mavrocordat; pe aceleaşi uliţe trecuse cu vise turbate în cap, Alois Gritti, bogatul aventurier lombard ce râvnea la tronul Ardealului şi aproape îl şi dobândise, dar sfârşise la galere ca şi doctorul Rossi, cel ce trăgea spre tronul Munteniei. Dar Rudolf Cantacuzen, ce vânduse Ordinul Sfântul Gheorghe, moştenit de la Stolnicul Constantin Cantacuzen unui evreu şi i se luase un regiment pentru desonoare, fiind spânzurat tot aici, nu copilărise pe aceleaşi uliţe blestemate? Mavrocordaţii nu vânduseră întâi cărbuni şi oi în Fenal? Dar fostul domnitor Alexandru Callimachi nu cerşise cu femeia lui bătrână, mulţumit că a scăpat cu viaţă la poarta Iccapu şi la chioşcul Bagdad, în locul numit Haz-Ordaua pe unde altă dată trecuse Călare, dar purtat spre glorii, în fruntea unui strălucit cortegiu? Unde erau briliantele şi blăniţele de vulpi negre din visele lui copilăreşti şi mantia roşie ca sângele a Marelui Vizir, unde Miralemul, îmbrăcăminţile ienicerilor şi hanilor de Crimeia pe care-i văzuse, stând în şeile cailor sălbatici ce mergeau rotindu-se ca saltimbancii la circ? Unde dispăruseră parfumurile de demult, harnaşamentele şi pintenii de aur pierduţi cu intenţie în praful curţilor de către domnitorii făloşi, unde mai stăteau ca într-o strană, hazinelii împărăteşti, chilarlâi cu tingirile lor ce orbeau mulţimea în soarele mereu primăveratic de la Vosfor înaintea acestui pierde-vară de la Răsărit, cum îi spunea în nopţile lor de nebunie amoroasă de la palatul Caragua de lângă arcadele Loggettei, Herula Lucrezia Vimercatti, verişoara acelui straniu Hrisoverghi, omul care-l sărăcise şi-l făcuse să-şi piardă onoarea, împingându-l diabolic spre un mormânt mic şi fără glorie... Venezia, oraşul ce dispăruse undeva în memoria lui ce trebuia să şteargă dragostea pentru femeia venită de cine ştie unde, din bordelurile cairote, ori de la Levantul puturos, spioană, ori o neruşinată femeie de lume ce-şi râsese de el ca de un copil, în luxura Cetăţii Dogilor, rănindu-i sufletul pentru totdeauna.   Suferise ca un câine umblând pe uliţele aurarilor, ori pe la Arsenal, căutând-o, aşteptând să găsească vreun bilet sub uşă când se întorcea în palatul închiriat pe o sumă colosală numai pentru ei amândoi şi parcă pentru o veşnicie, deşi ştia că nu o să reziste, că într-o zi tot ce mai avea în ţară trebuia să fie vândut şi scos la mezat în Cochivechi, puţin păsându-i, pentru că o iubea ca un nebun şi nu mai ştia ce să-i mai cumpere, cărând trandafiri galbeni de Isfahan cu gondola din piaţa San Marco, atunci aduşi pe ape din ţinutul celor opt raiuri, trandafiri proaspeţi, cu rouă încă pe ei, anume ţinuţi la întuneric, în cale, pe tăvi de argint sub, care se punea ghiaţă şi stropiţi de mâini dibace să nu se treacă, să mai păstreze aromele persieneşti, şi-atunci înaltele odăi ale palatului Caragua răsunau de strigăte mici de durere şi trandafirii striviţi sub trupul ei mare şi pietros expiau într-un nemaipomenit parfum şi femeii i se făcea frică şi se ridica şi se privea nebună în oglinzile leproase, coclite şi plângea, şi i se părea că aude pe scări paşii contelui Attilio Vimercatti venind să-i ucidă pe amândoi; dar nu sosea nimeni, dinspre lagună se strecura numai un miros putred de mare ce descompunea sarea şi-o lepăda pe sub zidurile vechi ale Veneziei, şi la şase seara, când mai aveau un ceas până când ea trebuia să fugă, dusă de o gondolă neagră pe sub ziduri, asta numai spre iarnă, ca acum, răsunau clopotele celor 60 de biserici ale oraşului, un oraş orgolios, tainic, al otrăvitelor întâlniri între îndrăgostiţii bogaţi, gata să se lase ucişi numai pentru a se găsi câte două ceasuri pe zi.   Câte seri disperate când asculta pustiu, golit, ploaia pe lagună şi desluşea sub streşinile palatelor rumoarea porumbeilor ce îşi căutau culcuşurile, şi pe sub balcoane treceau alte gondole cu alţi îndrăgostiţi, la fel de nesăbuiţi ca şi ei, şi o ştia pe Herula Lucrezia în braţele acelui bărbat brutal ce nu mai termina cu jocurile lui de cărţi şi o teroriza cu gelozia lui nebună! A doua zi sosea muşcată, cu răni rotunde pe spate şi pe el îl apucau furiile, promitea că o să-l caute şi-o să-l omoare fără îndoială pentru că astfel nu se mai putea, şi ea, târfa, râdea cu gura-i sălbatică, muşcată de un alt amant, nu de soţ, minţindu-l cu neruşinare, şi inventa o mie de chinuri pe care le răbdase.    Venezia, la amurg, când nu venea la întâlnirile promise, spunând după ce îi trimetea medalioane lobate, cumpărate de la bijutierii de lângă podul Rialto la preţuri fabuloase, ori amulete cu Hoaţa Norocului, sarazine sau lădiţe arăbeşti aduse din Spania, cercei de Orient, cu câte o lacrimă de briliant ce-ţi lua privirile la luminile luminărilor, damascuri străvezii prin care Herula Lucrezia privea luna când contele Attilio Vimercatti pleca în Toscana, la moşie, să vâneze şi ea spunea că nu-l urmează pentru că suferă de stenahorie şi cerea să fie lăsată cu câteva prietene care jurau s-o distreze cât va lipsi el şi s-o apere de curtea bărbaţilor; dar taftalele de Persia şi China, maramuturile de Famagusta şi voalurile alexandrine, aduse din spurcatul oraş unde fetele erau disvirginate la şase ani, câte antrepozite golise cu banii lui, pe câţi îi îmbogăţise acest nabab venit de la Orient cine ştie pentru ce încurcate trebi, că încurcate erau cu adevărat şi nimeni nu le dădea de capăt.   Odată, de gelozie, văzându-i un umăr muşcat şi abia acoperit cu pudră şi cu dresuri era să-i dea foc rochiei de argint de Murcia în care era îmbrăcată, atunci adusă pe lagună. În altă seară, când se certaseră pentru că voise să plece mai devreme aruncase pe fereastră după ea cu tot ce-i venise la îndemână, de la covoarele maure, până la sfeşnicele aurite lucrate cu dăltiţa. Atunci se pierduse şi o Psaltire regală din secolul al XIII-lea, trimisă după înşelătoarea ce se îndepărta pe sub ferestrele deschise ale palatului Caragua.   Venezia bizantină; Venezia dragostelor fără noroc, Venezia plină de cupole de aramă peste care ploua cu sunete de bronz la fiecare oră, din campanile pentru ca oamenii să ia aminte că timpul e iute trecător; Venezia piazzetelor răsunând de copite de cai; Venezia cu loggiile ei strălucind cu toate chipurile palide ale femeilor şi bărbaţilor căzuţi parcă din afrescuri sub lumina faclelor...   Unde erau acele săli pline de hermeline, de perdele, de tapiserii şterse de vreme, mâncate de rugina timpului, gemând de rumoarea şoptită a curtezanelor între care el nu o vedea decât pe una, pe această Herula Lucrezia Vimercatti, sosită din ostrovul de la Păros, rătăcind în acest oraş al fildeşului şi jaspului; în Venezia plină de intrigi ca de o râie spirituală fără moarte; Venezia onixului şi a vaselor grele din care sburau păunite coapte în uleiuri, scoţând flăcări din pliscuri la marile banchete din palatul baronului Philibert de Noailles, marele Maestru al Johaniţilor, rudă cu un Noailles ce luptase la Nicopole; Venezia ambasadorilor plini de intrigi ca împăraţii chinezi de ceasornice; Venezia ce dădea cu o mână plină de mir şi lua cu două, pline de sânge; Venezia tratatelor de voluptate, a desfrânărilor afrodite trăite dincolo de zidurile garanza din care seara, la amurg cădeau bucăţi de tencuială într-o descompunere care cine ştie când trebuia să ia sfârşit; Venezia ducilor roşi de păduchi sub zale; Venezia vanitoasă a arhiducilor, senzualul oraş în care se murea de sfârşeală când începea să bată vântul de iarnă, Bora, care lua locul leşiosului scirocco, vântul dinspre Sahara ce golea urbea de lume, vara, alungând-o cine ştie unde; dar ce oraş părăsit, frumos, lăsat de capul lui să pută, să adăpostească pe cei ce fugeau de adevăr; Venezia aventurierilor, a femeilor ruinătoare; Venezia steagurilor bisericeşti pictate de cei mai mari artişti ai lumii, şi ei sfârşindu-se de lihtis în această puşcărie rău mirositoare, împodobită cu guri de tun, desenate de Cellini sau Michelangiolo, locul unde se parfumau banii şi hamurile cailor, oraşul debordând de rugi, cortegii şi lepră. Surâsuri şi evantalii, cupe lucrate de bijutieri geniali în care spumega otrava subtilă cu gust de vin, oarbe oglinzi ce-l mistuiseră şi pe el îmbrăţişat, strivit în braţele acelei femei cu nume straniu: Herula Lucrezia. Jumalţuri şi broderii, cearşafuri din care puteai să nu te mai ridici şi chipurile strivite de fum la partidele de tarocchi, oraşul ochilor divini, al mărgăritarelor jertfite mării, al baldachinelor păzite de halebardieri plătiţi cu ora, sărmani actori de pantomimă ce locuiau undeva lângă leii de piatră ai Arsenalului, arătând ca nişte câini. Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraş apăsat de prima ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciţi de vânt în câmpia Sciţiei minor ce se prefăceau iute în lacrimi şi se striveau de cristalul verde al carozzei. Câteva flăcărui palide abia pâlpâiau în zare, ocrotite de lămpile neamţului ce se ocupa de iluminatul Bucurescilor. Unde erau brocarturile bogate şi caii de paradă cu prapuri grei pe şoldurile bine hrănite, unde larma mulţimii sau lumina reflectată de pieile de Cordova, sau acele cuori d'oro, piatra de culoarea lămâii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele subtile ale grădinilor, ori convoaiele Bucintorelui, convoaiele de balestieri cu penaje şi livrelele albe ale valeţilor de taină, bufonii de la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora de damasc roşu şi sberniile gulerelor scumpe? Toţi mureau undeva în amintirea lui, şi gicolierii veseli, aruncând cu cercuri de metal în văzduh şi înghiţind flăcări, şi servitorii plini de cuvinte, şi zilele mari ale Carnavalului, la falsele mascherate când dincolo de veselia măştilor, ochii unor femei plângeau; oraşul fusese mistuit undeva în lacomul timp, numit trecut.   descarcati cartea integral de aici...