Hans Christian Andersen

Klaus cel mic şi Klaus cel mare                 Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel. Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Şi acum ascultaţi ce li s-a întâmplat: Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare şi să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, şi anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toţi erau ca şi cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea şi toate clopotele din clopotniţă chemau lumea la biserică. Oamenii erau toţi gătiţi de sărbătoare şi se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica şi toţi se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, şi Klaus era aşa de mândru, încât iar pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!” ― Nu trebuie să spui aşa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău. Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună aşa şi striga: „Hi, căluţii mei!” ― Îţi spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici aşa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să ştii că-i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor! ― Nu, nu mai zic aşa! spuse Klaus cel mic. Dar când oamenii treceau pe lângă el şi îi dădeau bună ziua, el iar se bucura şi se gândea ce bine-i că are cinci cai la plug şi pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!” ― Las’ că-ţi dau eu ţie căluţi! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan şi a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a căzut jos calul şi nu s-a mai sculat. ― Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic şi a început să se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate şi s-a dus la târg, să vândă pielea calului. Până la târg era departe şi drumul trecea printr-o pădure mare şi întunecoasă şi pe lângă asta s-a mai stricat şi vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit şi când a dat iar de drumul cel bun începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai ajungă la oraş sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte. Chiar lângă drum era o casă, ţărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puţină lumină. „Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta”, se gândi Klaus cel mic şi bătu la uşă. I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă şi că nu poate să-l primească. ― Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic şi femeia i-a închis uşa în nas. În curte era un stog de fân şi între stog şi casă era o şură cu acoperiş de paie. ― Uite, acolo am să stau, şi-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperişul. Am să dorm de minune, că doar cocostârcul n-are să umble pe acoperiş noaptea şi să mă ciupească de picioare. Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiş îşi avea cuibul un cocostârc. Klaus cel mic s-a suit pe şură, s-a întins şi s-a întors pe-o parte, ca să se aşeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, aşa că se vedea în casă. În odaie era pusă masa, şi pe masă era vin şi friptură, şi un peşte straşnic. Nevasta ţăranului şi dascălul de la biserică şedeau la masă, numai ei doi, şi ea îi turna vin şi el înfuleca din peşte, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea lui mai mult. ― Tare aş mânca şi eu! se gândea Klaus cel mic şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era şi o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăţ! Deodată auzi nişte paşi pe uliţă şi cineva intră în curte. Era bărbatul care se întorcea acasă. Era un om foarte cumsecade, atâta numai că avea o ciudăţenie: nu putea să-i sufere pe dascăli. Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la nevastă-sa, ca să-i dea bună seara, fiindcă ştia că bărbatul nu-i acasă şi femeia îl cinstea cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s-au speriat cumplit şi femeia l-a rugat pe dascăl să se bage într-o ladă mare şi goală, pentru că şi ea şi el ştiau că bărbatul nu putea să-i sufere pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune şi vinul, fiindcă dacă le-ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce-i cu ele. ― Ce păcat! a oftat sus pe şură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile. ― E cineva acolo? a întrebat ţăranul, s-a uitat în sus şi la văzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiş? Hai mai bine în casă. Klaus cel mic i-a spus că s-a rătăcit şi că-l roagă să-l găzduiască. ― Bucuros, dar mai întâi hai să îmbucăm ceva. Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa şi le-a dat o strachină mare cu terci. Ţăranul era flămând şi a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca şi se gândea mereu la friptură, la peştele şi la plăcinta care erau în cuptor. Sub masă, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s-o vândă la târg. Terciul nu-i plăcea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul şi pielea de cal, uscată cum era, a scârţâit. ― Sst! a spus Klaus cel mic şi pe sub masă a mai dat o dată cu piciorul în sac şi pielea a scârţâit şi mai tare. ― Da’ ce ai acolo, în sac? a întrebat ţăranul. ― Un vrăjitor, a răspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea să nu mai mâncăm terci, fiindcă a făcut el nişte farmece şi a umplut cuptorul de friptură, de peşte şi de plăcintă. ― I-auzi minune! a spus ţăranul şi repede a deschis cuptorul şi înăuntru erau chiar mâncărurile acelea gustoase pe care el credea că le adusese acolo cu farmece vrăjitorul din sac. Femeia n-a avut încotro şi a pus îndată bucatele pe masă şi Klaus şi cu ţăranul s-au aşezat şi au mâncat şi friptură, şi peşte, şi plăcintă. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac şi a scârţâit. ― Ce mai spune? a întrebat ţăranul. ― Spune că a adus trei sticle de vin pentru noi şi le-a pus în ungherul de lângă sobă. Femeia iar n-a avut încotro şi a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Ţăranul a băut şi s-a veselit. Se gândea că bine ar fi dacă ar avea şi el un vrăjitor ca acela din sacul lui Klaus cel mic. ― Poate să cheme şi pe dracul? a întrebat el. Aş vrea să-l văd şi eu, că nu l-am văzut niciodată. ― Cum să nu poată? a spus Klaus cel mic. Vrăjitorul meu poate tot ce am eu poftă. Aşa-i, bre? a întrebat el şi a dat cu piciorul în sac. Pielea a scârţâit iar. ― Ai auzit? Zice că da. Dar să ştii că dracul e urât tare, aşa că mai bine să nu-l mai chemăm. ― Mie nu mi-e frică! Dar cum e la mutră? ― Are să se arate în chip de dascăl. ― Phu! Atunci e urât de tot. Trebuie să ştii că eu pe dascăli nu pot să-i văd în ochi, aşa mi-s de urâţi. Dar nu face nimic, fiindcă ştiu că nu-i dascăl, ci-i dracul, n-are să-mi fie scârbă aşa de tare. Numai să nu s-apropie prea mult de mine. ― Să-l întreb pe vrăjitor, a spus Klaus cel mic, apoi s-a aplecat şi şi-a lipit urechea de sac. ― Ce zice? ― Zice că să te duci şi să deschizi lada aceea din colţ şi atunci ai să vezi pe dracul cum stă ghemuit; numai să ţii bine capacul, să nu fugă. ― Vrei să mă ajuţi să-l ţiu? a spus ţăranul şi s-a dus la lada în care femeia ascunsese pe dascăl; acesta şedea înăuntru şi nu mai putea de frică. Ţăranul a ridicat puţintel capacul şi s-a uitat înăuntru. ― Brr! a strigat el deodată şi a sărit înapoi. Acuma l-am văzut, semăna leit cu dascălul nostru. Urât mai era! După aceea s-au apucat de băut împreună şi au stat aşa până noaptea târziu. ― Ştii ce, vinde-mi-l mie pe vrăjitor, a spus ţăranul; cere pe el oricât! Îţi dau chiar acum o baniţă de bani dacă vrei. ― Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gândeşte-te numai câte foloase trag eu de pe urma vrăjitorului acestuia. Dar ţăranul nu se lăsa şi se ruga mereu să i-l dea lui. ― Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ţi-l dau fiindcă ai fost aşa de bun şi m-ai găzduit. Ţi-l vând pe o baniţă de bani, numai să fie baniţa umplută cu vârf. ― Îţi dau, a spus ţăranul, dar să iei şi lada aceea de colo, nu vreau s-o mai văd pe-aici, te pomeneşti că o fi tot înăuntru. Klaus cel mic a dat ţăranului sacul cu pielea cea uscată şi a luat în schimb o baniţă de bani bine umplută. Ţăranul i-a mai dat chiar şi o căruţă să ducă banii şi lada. ― Rămâi cu bine, a spus Klaus cel mic şi a plecat cu banii şi cu lada în care era dascălul. De partea cealaltă a pădurii era un râu lat şi adânc; apa curgea aşa de repede, încât nu puteai să înoţi în susul ei. Tocmai se făcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului şi a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă: ― Ce-mi trebuie mie lada asta? E-aşa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă ostenesc degeaba s-o tot car după mine. Mai bine s-o azvârl în apă; dacă o duce apa până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă! Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână şi a ridicat-o oleacă în sus, ca şi cum ar fi vrut să o arunce în apă. ― Stai, stai! a strigat dinăuntru dascălul. Dă-mi drumul să ies! ― Dar ce-o mai fi şi asta? a spus Klaus cel mic, prefăcându-se că s-a speriat. Să ştii că-i dracul! Repede cu el în apă, să-l înec! ― Ba nu, ba nu! a spus dascălul; dă-mi drumul că îţi dau o baniţă de bani! ― Ei, atunci e altă poveste! a spus Klaus cel mic şi deschise lada. Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu Klaus cel mic şi dădu acestuia o baniţă de bani; cu aceea pe care i-o dăduse ţăranul avea acuma două baniţe şi căruţa era încărcată numai cu bani. ― Mi-am vândut bine calul, a spus el când a ajuns acasă şi şi-a răsturnat banii morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n-are să mai poată de ciudă când are să vadă ce bogat m-am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu-i spun nimic. Şi trimise pe un băiat la Klaus cel mare să-i dea o ulcică de măsurat banii. ― Ce-o fi vrând el oare să măsoare? s-a gândit Klaus cel mare şi a uns fundul ulcelei pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce-avea să măsoare Klaus cel mic. Şi aşa s-a şi întâmplat; când şi-a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni. ― Ce să fie oare? a spus Klaus cel mare şi s-a dus repede la Klaus cel mic şi l-a întrebat: ― De unde ai luat tu atâţia bani? ― De pe pielea de cal! Am vândut-o aseară. ― Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S-a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg şi a început să strige pe uliţi: ― Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? Toţi ciubotarii şi tăbăcarii au venit în grabă mare şi l-au întrebat cât cere pe ele. ― O baniţă de bani pe fiecare, a răspuns Klaus cel mare. ― Eşti nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu baniţa? ― Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? a început el iar să strige şi tuturor acelora care-l întrebau cât cere le răspundea: „O baniţă de bani”. Atunci toţi au spus: ― Îşi bate joc de noi! Şi ciubotarii şi-au luat calcavurile, şi tăbăcarii şorţurile de piele şi au sărit pe Klaus cel mare şi l-au luat la bătaie. ― Piei de vânzare, ha? strigau alergând după el. Las’ că-ţi arătăm noi piei de vânzare, te tăbăcim pe tine întâi, ca să ţii minte! Şi Klaus cel mare abia a scăpat cu fuga din mâinile lor. Bătaie ca asta nu mâncase niciodată. ― Are să mi-o plătească Klaus cel mic, nici o grijă, îşi spuse el când ajunse acasă. Nu scapă el nepedepsit. Am să-l omor! Lui Klaus cel mic îi murise bunica. Cât fusese în viaţă, se purtase aspru cu dânsul, totuşi lui îi părea rău după ea. A pus moarta în pat şi a învelit-o bine, ca să o încălzească şi să vadă dacă nu cumva se întoarce iar la viaţă. Avea de gând s-o lase aşa toată noaptea şi el să şadă într-un ungher pe un scaun; mai făcuse astfel şi altădată. Şi cum stătea el aşa pe întuneric, deodată se deschide uşa şi năvăleşte înăuntru Klaus cel mare cu un topor în mână. El ştia unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat şi a izbit-o pe babă cu toporul în cap, crezând că e Klaus cel mic. ― Aşa, a spus el, acuma n-ai să-ţi mai baţi joc de mine! Şi s-a dus la el acasă. ― Amarnic om, a spus Klaus cel mic; voia să mă omoare. Noroc că bunica era moartă, că altfel o omora el acuma. Klaus cel mic a pus bunică-sii hainele de sărbătoare, a împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la căruţă, a urcat-o pe bunică-sa în căruţă, a aşezat-o în capul oaselor şi a sprijinit-o bine să nu cadă, apoi a dat bici calului şi a plecat. Când răsărea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul şi a intrat în han să mănânce ceva. Hangiul era om cumsecade, însă cam iute la fire, parcă ar fi avut în el numai piper şi tutun. ― Bună dimineaţa, spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astăzi. ― Da, zise Klaus cel mic, mă duc cu bunică-mea la târg; am lăsat-o în căruţă că nu pot s-o aduc aici. Fii bun şi du-i bătrânei un pahar de secărică; da’ să vorbeşti tare cu dânsa, că nu aude bine. ― Da, da, îi duc, a spus hangiul, a turnat un pahar de secărică şi l-a dus babei celei moarte, care şedea în capul oaselor în căruţă. ― Uite, îţi trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gând să-i răspundă. ― Ai auzit? a strigat hangiul cât putea de tare. Ţi-am adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale. A mai strigat o dată şi încă o dată, şi fiindcă ea tot nu răspundea, hangiul s-a supărat şi i-a aruncat paharul în obraz; rachiul a început să-i curgă pe faţă şi baba a căzut pe spate, pentru că fusese numai sprijinită, nu şi legată. ― Ce-ai făcut? a strigat Klaus cel mic năvălind afară pe uşă şi luându-l de piept pe hangiu. Ai omorât-o pe bunică-mea! Uite ce gaură i-ai făcut în frunte! ― Vai, ce nenorocire! a strigat hangiul şi şi-a pus mâinile în cap. Numai firea mea cea iute e de vină! Dragă Klaus, uite, îţi dau o baniţă de bani şi pe bunică-ta o îngrop eu şi zic că-i bunică-mea, numai să nu spui nimic de întâmplarea asta, că altfel îmi taie capul şi nu mi-ar plăcea deloc. Şi aşa, Klaus cel mic a căpătat o baniţă de bani şi hangiul a îngropat-o pe babă şi a spus tuturora că e bunică-sa. Klaus cel mic a dus banii acasă şi-a trimis iar băieţaşul la Klaus cel mare, să-l roage să-i dea o ulcică de măsurat baniţe. ― Cum aşa? spuse Klaus cel mare; nu l-am omorât? Trebuie să mă duc să văd ce este. Şi s-a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic. ― Da’ de unde ai toţi banii ăştia? a întrebat el holbând ochii de mirare când a văzut atâta bănet. ― Pe bunică-mea ai omorât-o, nu pe mine! a spus Klaus cel mic. Am vândut-o şi am luat pe ea o baniţă de bani. ― Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S-a dus degrabă acasă, a omorât-o pe bunică-sa, a pus-o în căruţă, s-a dus la târg la spiţerie şi a întrebat pe spiţer dacă nu cumpără un om mort. ― Cine-i mortul şi de unde îl ai? a întrebat spiţerul. ― E bunică-mea! a spus Klaus cel mare. Am omorât-o ca s-o vând şi să iau pe ea o baniţă de bani. ― Pesemne că nu eşti în toate minţile, a spus spiţerul. Să nu mai spui una ca asta, că poţi s-o păţeşti rău de tot. Şi spiţerul i-a mai spus lui Klaus cel mare că e o nelegiuire ce-a făcut, că-i un ticălos şi că are să fie pedepsit. Klaus cel mare s-a speriat şi a sărit drept în căruţă, a dat bici cailor şi a plecat acasă. Spiţerul şi toţi care erau pe-acolo au crezut că e nebun şi de aceea l-au lăsat în pace. „Ai să-mi plăteşti tu asta cu vârf şi îndesat, a spus Klaus cel mare în gând lui Klaus cel mic; ai să vezi tu ce păţeşti!” Cum a ajuns acasă, a luat un sac, cel mai mare pe care-l avea, s-a dus la Klaus cel mic şi i-a spus: ― Iar ţi-ai bătut joc de mine şi m-ai păcălit; întâi mi-am omorât caii, pe urmă am omorât-o pe bunică-mea; asta numai din vina ta; da’ de acuma s-a isprăvit, n-ai să mă mai păcăleşti. Şi l-a luat pe Klaus cel mic de chică şi l-a băgat în sac, l-a pus în spate şi i-a spus: ― Acuma mă duc să te înec. Până la râu era departe şi Klaus cel mic nu era chiar aşa de uşor. Drumul trecea pe lângă biserică. S-auzea orga şi oamenii care cântau în cor. Klaus cel mare s-a oprit şi a pus jos, lângă uşa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gândindu-se că ar fi bine să intre în biserică, s-asculte puţin slujba şi după aceea să plece mai departe; Klaus cel mic nu putea să iasă din sac şi toată lumea era la biserică. Klaus cel mare a lăsat sacul la uşă şi a intrat. ― Ah! Doamne, doamne! ofta în sac Klaus cel mic şi se tot sucea şi învârtea, dar nu putea să dezlege sacul. În vremea asta iată că trece pe acolo un văcar bătrân cu părul alb şi cu un toiag în mână, şi care mâna din urmă o cireadă de vite; vitele dădură peste sacul în care era Klaus cel mic şi îl împinseră. ― Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; aşa de tânăr şi trebuie să mă duc pe lumea cealaltă! ― Şi eu aşa de bătrân! a spus văcarul, şi tot nu mai ajung să mă duc! ― Dezleagă sacul, a strigat Klaus cel mic. Bagă-te în locul meu şi ajungi repede pe lumea cealaltă. ― Cum să nu, bucuros, a spus văcarul. A dezlegat sacul şi Klaus cel mic a ieşit repede din sac. ― Vezi de cireadă! a spus moşneagul, apoi s-a băgat în sac, iar Klaus cel mic a legat sacul şi a plecat cu cireada. Nu mult după aceea a ieşit şi Klaus cel mare din biserică. A luat sacul iar în spate, dar acum i se părea că nu mai era aşa de greu şi chiar aşa şi era, fiindcă moşneagul era pe jumătate mai uşor decât Klaus cel mic. ― Ia uite ce uşor s-a făcut! Să ştii că-i aşa, pentru că m-am dus la biserică. Şi Klaus cel mare s-a dus la râu, a aruncat în apă sacul cu văcarul cel bătrân şi a strigat în urma lui, crezând că e Klaus cel mic: ― Ei, de-acuma n-ai să-ţi mai baţi joc de mine! Şi a luat o înapoi spre casă. Dar când a ajuns la o răscruce, iată că se întâlneşte cu Klaus cel mic, care îşi mâna din urma cireada. ― Ce-i asta? a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am înecat? ― Ba da, a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri în apă. ― Da’ atunci de unde ai căpătat vitele astea aşa de frumoase? ― Sunt vite de apă, a zis Klaus cel mic. Să-ţi spun toată povestea şi să-ţi mulţumesc că m-ai înecat, fiindcă dacă nu mă înecai, nu mă îmbogăţeam. Mare spaimă am tras când m-ai aruncat în apă; îmi vâjâia vântul pe la urechi şi apa era rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru că pe fundul apei e o iarbă deasă şi moale. Cum am ajuns s-a şi dezlegat sacul şi am văzut în faţa mea o fată frumoasă, în straie albe şi cu cunună verde pe cap. M-a luat de mână şi mi-a spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îţi dau câteva vite; pe drum mai încolo, cale de-o poştă de aici, este o cireadă întreagă, ţi-o dau şi pe aceea”. De-abia atunci am văzut că râul era un drum pe care umblau toţi acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe fundul apei şi merg până departe înăuntrul ţării, până acolo unde se isprăveşte râul. Şi pe fundul apei sunt numai flori frumoase şi o iarbă verde şi deasă, de ţi-i mai mare dragul; şi peştii îmi lunecau pe la urechi aşa cum zboară aici păsările prin văzduh. Şi oamenii acolo sunt chipeşi, şi vitele grase şi frumoase. ― Da’ de ce te-ai urcat iar sus la noi? a întrebat Klaus cel mare. Dacă-i aşa de frumos acolo, eu nu m-aş mai fi întors. ― Uite de ce, a răspuns Klaus cel mic; fata aceea din apă mi-a zis că cireada era pe drum la depărtare de-o poştă. Ea când a zis drum, a înţeles albia râului, că de vreun alt drum habar n-avea. Acuma, ce m-am gândit eu, râul are o mulţime de cotituri şi dacă mergi pe fundul lui ocoleşti; atunci mai bine mă urc iar sus şi o iau de-a dreptul, tai din drum o jumătate de poştă şi ajung mai repede până la cireadă. ― Eşti om norocos! a spus Klaus cel mare. Da’ ia spune, oare dacă m-arunc în apă nu pot să m-aleg şi eu cu niscai vite? ― Ba da, cum să nu! a zis Klaus cel mic. Numai că nu te pot duce în sac la râu că eşti prea greu. Mai bine hai până acolo, te bag în sac şi te arunc în apă. ― Îţi mulţumesc, a spus Klaus cel mare. Dar să ştii că dacă n-oi căpăta şi eu ca tine vite de apă, apoi îţi dau o bătaie să mă ţii minte! ― Să n-ai nici o grijă, ai să capeţi vite câte vrei! Şi s-au dus amândoi la râu. Când vitele au zărit apa, cum erau însetate s-au repezit la râu să bea. ― Ia uite cum se reped, a spus Klaus cel mic. Vor să se ducă iar la fund. ― Hai, ajută-mă să intru în sac, a zis Klaus cel mare, că dacă nu, te iau la bătaie! Şi s-a băgat în sacul cel mare care fusese aşezat de-a curmezişul pe spinarea unui taur. ― Pune şi un bolovan, ca să mă scufund mai repede, a mai spus Klaus cel mare. Mi-e teamă că altfel nu ajung la fund. ― Pun, pun, a spus Klaus cel mic, a băgat în sac şi un bolovan zdravăn, a legat bine sacul şi l-a împins cu piciorul. Buf! Klaus cel mare a căzut în apă şi într-o clipă a şi ajuns la fund. ― Tare mă tem că n-are să găsească nici o vită, dar ce să-i fac, el a vrut, nu eu! a zis Klaus cel mic şi s-a dus acasă cu cireada.

Prinţesa şi mazărea                Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată. Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată. Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă. La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată. ― Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf. Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit. ― Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic! Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă! Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva. Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată.  

Fata din soc            Era odată un băieţaş care a răcit; se jucase pe afară şi se udase pe picioare, dar nimeni nu pricepea cum şi unde, fiindcă pe jos era uscat şi nu ploua. Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat şi a prins samovarul, ca să-i facă o ceaşcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzeşte. Chiar atunci a venit şi bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiş; n-avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii şi ştia o mulţime de poveşti şi era o plăcere să-l asculţi. ― Acuma să bei ceaiul, a spus băieţaşului mama, şi după aceea poate că ai s-auzi o poveste. ― Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis bătrânul. Dar unde s-a udat pe picioare băiatul? a întrebat el. ― Nu ştiu şi nu înţeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama. ― Îmi spui o poveste? a întrebat băieţaşul. ― Ţi-oi spune, dar mai întâi vreau să ştiu ceva; poţi tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i şcoala? ― Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca s-ajungă până la glezne trebuie să mă duc unde-i mai adânc. ― Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ţi spun o poveste, dar nu mai ştiu nici una nouă. ― Fă una acuma, a spus băieţaşul. Mama zice că dumneata poţi să faci o poveste din orice şi ştii poveşti despre toate lucrurile din lume. ― Da, dar poveştile făcute aşa nu-s mare lucru. Poveştile frumoase vin singure şi-mi bat în frunte şi-mi spun: „Uite că am sosit!” ― Acuma nu bate nici una? a întrebat băieţaşul. Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic şi a turnat apa clocotită. ― Spune-mi o poveste. ― Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi şi nu vor să vie decât atunci când au ele poftă! Da’ ia stai puţin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic! Băieţaşul s-a uitat la ceainic şi deodată capacul a început să se ridice şi s-a ridicat tot mai tare şi din ceainic au ieşit florile de soc, albe şi proaspete, şi şi-au întins în toate părţile crenguţele. Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg şi crengile lui se întindeau până deasupra patului şi dădeau perdeluţele patului într-o parte. În mijlocul copăcelului, pe o creangă, şedea o băbuţă cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca şi frunzele socului şi tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluşi bine dacă era stofă sau chiar frunze şi flori. ― Cum o cheamă? a întrebat băieţaşul. ― Romanii şi grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai ştim ce înseamnă asta. La ţară i se zice mătuşica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Şi acum uită-te la copac şi ascultă. "Tot aşa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuţe sărmane. La umbra lui şedeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân şi cu nevastă-sa bătrână, bătrână şi ea. Erau străbunici acuma şi în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-şi aduceau bine aminte ziua. Mătuşica din soc şedea în copac şi era tot aşa de bucuroasă ca şi ei. ― Eu ştiu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată. ― Îţi aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii şi ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină şi am înfipt în pământ o mulţime de crenguţe. ― Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguţele şi una din ele s-a prins; era o crenguţă de soc şi a crescut mare şi s-a făcut socul sub care stăm noi acuma. ― Da, spuse el; şi colo în colţ era o putină cu apă şi eu făcusem o corabie din scândurele şi îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult şi am plecat şi eu pe mare cu o corabie adevărată! ― Da, dar mai întâi am fost amândoi la şcoală, spuse bătrâna. Şi ne suiam ţinându-ne de mână în turn şi ne uitam la corăbiile cele mari. ― Da, şi după aceea am plecat şi eu şi am umblat câţiva ani prin lume. ― Da, şi cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit şi ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea şi nu m-am uitat de unde bate vântul şi dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Şi într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam şi eu dusesem căldarea cu gunoi şi stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poştaşul, s-a oprit şi mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede şi am început s-o citesc. De bucurie şi râdeam şi plângeam! Scriai acolo că eşti prin ţările calde, pe unde creşte cafeaua. Ce ţări minunate trebuie să fie! Şi mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare şi eu citeam şi stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc… ― Da, şi i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi… ― De unde să ştiu că tu erai? Veniseşi odată cu scrisoarea şi erai aşa de chipeş şi de frumos, aşa cum eşti şi acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă şi o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, şi ce vreme păcătoasă era şi cum mai ploua! ― Şi după aceea ne-am luat, spuse el. Ţi-aduci aminte? Şi pe urmă a venit băiatul cel dintâi şi după el Maria şi Iacob şi Petru şi Ion şi Cristian! ― Da, şi toţi au crescut şi s-au făcut mari şi toţi vrednici. ― Şi copiii lor au avut şi ei copii, spuse bătrânul matelot, şi acuma vedem pe copiii copiilor noştri. ― Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta? ― Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătuşica din soc şi şi-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i firitisească. S-au uitat unul la altul şi s-au luat de mână, ca pe vremuri. Şi după aceea au venit copiii şi nepoţii, fiindcă ei ştiau că azi e nunta de aur şi îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineaţă, dar bătrânii uitaseră. Ei îşi aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă şi soarele care tocmai scăpăta spre asfinţit îi bătea pe bătrâni drept în faţă şi amândoi erau roşii la obraz. Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor şi le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiţi. Şi mătuşica din soc a dat din cap în copac şi a strigat şi ea cu ceilalţi laolaltă: Ura!" ― D-apoi asta n-a fost poveste, a spus băieţaşul care ascultase. ― Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătuşica din soc. ― Nu, n-a fost poveste, a spus mătuşica; acuma vine povestea. Poveştile cele mai minunate ies din viaţa de toate zilele, uite aşa cum a ieşit copăcelul meu din ceainic. Şi l-a ridicat pe băieţaş din pat şi l-a luat în braţe şi ramurile socului s-au boltit deasupra lor, aşa că ei erau acuma ca într-un boschet şi copacul şi-a luat zborul şi i-a dus departe. Mătuşica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S-au sărutat şi acuma erau amândoi de-o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii. Au ieşit din boschet ţinându-se de mână şi au intrat într-o grădină frumoasă. Lângă o pajişte era legat de un ţăruş bastonul tatii. Faţă de copii, bastonul prindea viaţă. Când se aşezau călare pe el, măciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coamă lungă şi neagră. Îi creşteau deodată patru picioare subţiri şi vânjoase şi bastonul se prefăcea într-un cal voinic şi iute. Au încălecat şi au pornit în galop împrejurul pajiştii. ― Ne ducem departe, departe, a spus băieţaşul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut. Şi alergau, alergau primprejurul pajiştii şi fetiţa, care după cum ştim nu era alta decât mătuşica din soc, striga: ― Uite, acuma suntem la ţară. Vezi căsuţa aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc şi uite şi cocoşul care umblă prin ogradă şi scurmă şi când găseşte ceva cheamă găinile să le dea şi lor! Ia uită-te la el cum se mai fuduleşte! Acuma am ajuns la biserică; e aşezată pe deal, printre stejari bătrâni şi unul e pe jumătate uscat. ― Iată-ne acuma la fierărie. Focul arde şi fierarii bat fierul cu ciocanul şi scânteile sar în toate părţile. Şi acuma, haide la conac! Şi tot ce spunea fetiţa care şedea călare pe baston la spatele băieţaşului se întâmpla chiar aşa. Băieţaşul vedea tot ce spunea ea şi totuşi alergau numai de jur împrejurul pajiştii. Pe urmă s-au jucat şi au făcut o grădină în ţărână şi ea şi-a scos din păr câteva flori de soc şi le-a sădit în pământ şi din flori au crescut tulpiniţe, aşa cum crescuseră şi din crenguţele pe care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri. S-au luat apoi de mână, aşa cum se luaseră şi bătrânii când erau copii, dar nu s-au urcat sus în turn ca să vadă marea. Fetiţa l-a luat de mijloc pe băieţaş şi amândoi s-au ridicat în văzduh şi au zburat peste câmpii şi păduri şi ape şi a fost primăvară, şi a fost vară şi după aceea toamnă şi iarnă şi mii şi mii de chipuri şi locuri s-au oglindit în ochii şi în inima băieţaşului. Şi fetiţa îi spunea: „Ce vezi acuma n-ai să uiţi niciodată!” Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Şi băieţaşul vedea jos trandafiri şi fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul fetiţei şi el îşi rezema capul de pieptul ei. ― E frumos pe-aici primăvara! a spus fetiţa. Erau acum într-o pădure de fagi. Prin poieni erau dediţei şi trifoi. O, de-ar fi mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme! ― E minunat pe-aici vara! spuse ea. Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roşcate şi meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roşii şi galbene creşteau pe marginea apei, pe garduri vii se căţărau iedera şi rochiţa rândunelei. Seara, luna se ridica, rotundă şi mare, şi fânul adunat pe câmp mirosea frumos. „Asta nu se uită niciodată!” ― E minunat pe-aici toamna! spuse fetiţa şi cerul era încă o dată pe atâta de adânc şi de albastru şi pădurea se colorase în toate felurile de roşu, de galben şi de verde. Câinii de vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufişuri de mure. Marea era albastră, întunecată şi plină de bărci şi corăbii cu pânzele întinse, iar în şopron, babe, fete şi copii curăţau hamei şi-l puneau într-un butoi; tinerii cântau şi bătrânii spuneau poveşti cu spiriduşi şi vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri. ― Pe-aici e frumos iarna! spuse fetiţa şi iată că toţi copacii erau acoperiţi cu polei, parcă ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârţâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu ciuboţele noi şi pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se împărţeau cadouri şi toţi erau veseli. Prin căsuţe ţărăneşti se auzea cântec de scripca şi scripcarii căpătau clătite; până şi cel mai sărac copil spunea: „Ce frumos e iarna!” Da, era frumos, şi fetiţa arăta băieţaşului toate frumuseţile şi socul îşi răspândea mireasma şi flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu. Băiatul a crescut şi s-a făcut flăcău şi acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe, departe, în ţările calde, pe unde creştea cafeaua. Şi la plecare fata şi-a luat o floare de soc de la piept şi i-a dat-o. El a pus floarea cu grijă într-o carte şi cât a stat prin străinătăţi, ori de câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii. Şi cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare şi el parcă simţea mireasma pădurilor din ţara lui şi din petalele florii se ivea fata cu ochi albaştri şi limpezi şi îi spunea în şoaptă: „Aici e frumos primăvara şi vara şi toamna şi iarna!” Şi multe chipuri şi locuri de acasă îi lunecau prin minte. Aşa au trecut mai mulţi ani şi acuma el era bătrân şi şedea cu soţia lui, bătrână şi ea, lângă un soc înflorit. Se ţineau de mână aşa cum se ţinuseră cândva străbunicul şi cu străbunica şi ca şi ei vorbeau de vremea de altădată şi de nunta de aur. Fata cu ochi albaştri şi cu flori de soc în păr şedea sus în copac, dădea din cap către dânşii şi spunea: ― Astăzi e nunta de aur. Apoi a luat din cununa ei două flori, le-a sărutat şi florile au strălucit întâi ca argintul, pe urmă ca aurul şi când le-a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare s-a prefăcut într-o coroană de aur. Şi acuma, amândoi şedeau ca un rege şi o regină lângă socul înflorit şi el spunea soţiei lui povestea cu mătuşica din soc, aşa cum o auzise când era copil, şi amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulţime de lucruri care seamănă cu viaţa lor şi tocmai acele lucruri le plăceau mai tare. ― Da, aşa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc şi cresc cu el odată şi pot să mă duc cu gândul înapoi şi pot să povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi dacă mai ai floarea aceea de demult! Şi bătrânul a deschis cartea şi floarea era acolo, între file, proaspătă şi frumoasă, parcă atunci ar fi cules-o. Şi Amintirea a dat din cap mulţumită şi peste cei doi bătrâni cu coroana de aur pe cap se împrăştia acum lumina roşie a soarelui asfinţit. Au închis ochii şi… şi… povestea s-a sfârşit. Băieţaşul şedea în pătucul lui şi nu ştia dacă a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc şi bătrânul care spusese povestea tocmai se pregătea să plece şi peste o clipă a şi plecat. ― Ce frumos a fost! a zis băieţaşul. Mamă, am fost în ţările calde! ― Cred şi eu! a spus mama. După ce bei două ceşti de ceai de soc ajungi repede în ţările calde. Şi l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar. ― Tu ai dormit şi noi am stat de vorbă şi ne-am tot întrebat dacă-i poveste ori întâmplare adevărată. ― Şi mătuşica din soc unde-i? a întrebat băieţaşul. ― E în ceainic, a spus mama. S-o lăsăm să stea acolo!

Mica Sirenă               Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei. Să nu credeţi însă că acolo nu-i decât nisip şi mâl; nu, acolo cresc copaci ciudaţi şi ierburi ciudate, şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi peştii, mici şi mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul să împodobească măreţ coroana unui rege. Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i-o ţinea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte şase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ţinea foarte mult la nepoatele ei, domniţele mării. Acestea erau şase la număr şi toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte. Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai cărui pereţi creşteau flori vii. Când deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înăuntru peşti, aşa cum intră la noi rândunelele când deschidem ferestrele. Peştii veneau până-n preajma domniţelor, mâncau din palmă şi se lăsau mângâiaţi. Afară, în faţa palatului era o grădină mare cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca aurul şi florile ca focul, şi tulpinile şi frunzele se mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că eşti sus în văzduh cu cerul deasupra şi dedesubt şi nu că eşti în fundul mării. Când apa era liniştită se putea zări soarele ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina. Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi-l facă pe-al ei după chipul ei însăşi, iar cea mai mică îşi făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi el. Domniţa cea mai mică era o fată tăcută şi gânditoare şi în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care căzuseră de prin corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roşii, care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă şi pe care-l găsiseră într-o zi prăbuşit în fundul mării. Domniţa a sădit lângă statuie volbură trandafirie şi volbura a crescut şi ramurile ei atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se aşternea albastră şi tremura întruna ca şi ramurile. Ai fi zis că vârful şi cu rădăcinile se jucau împreună şi parcă tot voiau să se sărute. Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i spuie tot ce ştie despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi despre animalele care trăiesc sus pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile din fundul mării, care n-au parfum, şi că pădurile sunt verzi, iar peştii care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de ţi-i mai mare dragul; bunica le zicea păsările peşti, fiindcă altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări. ― Când aveţi să împliniţi cincisprezece ani, spunea bunica, o să aveţi voie să ieşiţi la faţa mării, să vă aşezaţi pe stâncă la lumina lunii şi să vedeţi corăbiile cele mari, şi o să vedeţi şi oraşe, şi păduri. Şi iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de câte un an, aşa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără decât cea mai mare şi mai avea deci de aşteptat cinci ani până să ajungă şi ea să se ridice din fundul mării şi să vadă cum e la noi pe pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte să le povestească ce a văzut şi ce lucruri frumoase a găsit; fiindcă ce le spunea bunica nu le era destul, voiau să afle mai mult decât ce povestea ea. Nici una nu era aşa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de aşteptat mai mult decât toate, şi care era aşa de cuminte şi de gânditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra şi stătea ceasuri întregi uitându-se prin apa albăstruie cum peştii dădeau din coadă şi din aripioare. Putea să zărească luna şi stelele; de-acolo din fund se vedeau şters prin apă, însă mult mai mari decât le vedem noi. Când pe sub ele trecea deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea ştia că era o balenă care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulţi; desigur că ei nici nu se gândeau că o fată drăgălaşă din fundul mării stă dedesubt şi îşi întindea mâinile albe către pântecele corăbiei. Şi aşa cum am spus, domniţa cea mai mare împlinise cincisprezece ani şi avea nevoie acuma să iasă la faţa mării. Când s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decât toate era, zicea ea, să stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniştită, şi să te uiţi la oraşul aşezat pe coasta mării, în care strălucesc lumini ca sute de stele, să auzi muzica şi vuietul trăsurilor şi al oamenilor, să priveşti turnurile bisericilor şi să asculţi clopotele. Şi sora cea mai tânără ardea de dorinţa de a vedea toate aceste lucruri şi asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă să stea sus pe pământ. Seara s-a dus iar la fereastră şi s-a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi oraşul cel zgomotos şi i se părea că aude clopotele. Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la faţa apei şi să înoate până unde-o vrea. A ieşit din mare când asfinţea soarele şi priveliştea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur şi nourii erau aşa de minunaţi, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roşii şi albaştri, dar şi mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung şi alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri şi curând după aceea a pierit şi lumina trandafirie care umplea faţa mării şi nourii. A mai trecut un an şi s-a urcat sus şi sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneaţă din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte şi de alta, erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case şi castele şi în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a dat de-un cârd de copii care se scăldau şi se hârjoneau în apă; a vrut să se joace şi ea cu dânşii, dar copiii au fugit speriaţi şi deodată a venit un animal mititel şi negru; era un câine, dar ea nu mai văzuse câini până atunci; a început să latre la dânsa aşa de tare, că ei i-a fost frică şi s-a întors repede înapoi în mare. Şi acuma ea zicea că niciodată n-are să uite pădurile, dealurile şi pe copiii aceia drăgălaşi, care puteau să înoate, deşi nu aveau coadă. Cea de-a patra soră nu era aşa de vitează şi a rămas în mijlocul mării. Spunea că acolo e mai frumos; te uiţi şi vezi până departe de jur împrejur şi cerul deasupra e ca un clopot de sticlă. Văzuse şi corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau nişte pescăruşi; delfinii poznaşi se dădeau de-a tumba şi balenele cele mai mari împroşcau apă pe nări, parcă erau în toate părţile numai fântâni ţâşnitoare. Şi iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naştere cădea iarna şi de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieşiseră la faţa apei întâia oară. Marea era verde şi în toate părţile pluteau munţi mari de gheaţă şi fiecare parcă era un mărgăritar, zicea ea, şi totuşi erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate şi sclipeau ca nişte diamante. Ea s-a aşezat pe un munte de gheaţă şi corăbierii treceau speriaţi pe lângă dânsa şi vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s-a înnourat, a început să fulgere şi să tune, iar marea s-a întunecat şi a început să se zbuciume zgâlţâind munţii de gheaţă care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile şi-au strâns pânzele şi pretutindeni era numai spaimă şi obidă, ea însă şedea liniştită pe muntele ei de gheaţă plutitor şi se uita cum fulgerele alunecă în cruciş şi în curmeziş pe cer. Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară la faţa apei, era încântată de lucrurile noi şi frumoase pe care le vedea. După aceea însă, când urcatul deasupra apei ajungea să fie ceva obişnuit, fiindcă puteau să iasă la faţa mării când voiau, nu le mai plăcea aşa de tare să se urce sus; ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că-i mai frumos jos la ele acasă. Acum, după ce toate se făcuseră mari, se luau uneori la braţ şi se urcau seara împreună deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, şi când era furtună şi ele să gândeau că au să se scufunde multe corăbii, se duceau pe lângă corăbii şi cântau şi-n cântecele lor spuneau ce frumos e pe fundul mării. Îi rugau pe corăbieri să nu le fie teamă dacă se scufundă, dar corăbierii nu pricepeau limba lor şi credeau că vorbeşte furtuna. Şi ei nu putea să vadă frumuseţile din fundul apei, fiindcă atunci când corabia se scufunda corăbierii se înecau şi ajungeau morţi la palatul împăratului mării. Când surorile celelalte se urcau deasupra mării, sora cea mai mică rămânea singuratică şi se uita după ele, şi mai că-i venea să plângă, dar zânele mării n-au lacrimi şi de aceea durerea lor e şi mai mare. ― O, de-aş împlini o dată cincisprezece ani! ofta ea; de pe acum ştiu că lumea de pe pământ şi oamenii au să-mi fie dragi! În sfârşit, a împlinit cincisprezece ani. ― Acum eşti mare, i-a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc şi pe tine ca şi pe surorile tale! Şi i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; şi i-a mai prins de coadă opt stridii mari, ca să-i însemne rangul. ― Mă doare, a zis domniţa. ― Trebuie să rabzi; măreţia se ţine cu osteneală! O! ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreţie şi şi-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele roşii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Şi-a luat rămas bun de la bunică-sa şi s-a urcat, uşoară ca o picătură de aer, prin apă. Soarele tocmai asfinţise când şi-a scos capul din mare, dar nourii mai străluceau roşii şi aurii şi pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom şi răcoros, şi marea era liniştită. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge şi numai cu o pânză întinsă, fiindcă vântul nu bătea deloc; pe funii şi pe catarge şedeau mateloţi. De pe corabie venea zvon de muzici şi de cântece şi deodată sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor. Zâna cea mică s-a dus până la fereastra cabinei şi s-a uitat. Înăuntru erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Astăzi era ziua lui de naştere şi de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă. Dar n-a stat mult şi şi-a scos capul şi când s-a uitat în văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea minunăţii de artificii. Sori mari se destrămau, împroşcând flăcări, peşti zburători pluteau în aer şi totul se oglindea în apa strălucitoare. Pe corabie era atât de multă lumină, încât se desluşeau bine nu numai oamenii, dar chiar şi fiecare funie. Ce frumos era prinţul. Strângea mâinile celorlalţi şi zâmbea, şi muzica cânta. S-a făcut târziu, dar zâna nu-şi mai putea dezlipi ochii de la corabie şi de la prinţul cel tânăr şi frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet şi zbucium. Zâna stătea la faţa apei, valurile o ridicau şi o legănau şi ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul şi corabia şi-a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început să fulgere. Venea furtuna. Mateloţii au strâns pânzele. Corabia a pornit repede, legănându-se pe marea vânzolită, valurile se înălţau ca nişte munţi negri care parcă voiau să se rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieşea iar la iveală printre talazurile înalte şi se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că-i un joc vesel al corăbiei, dar celor din corabie nu li se părea deloc că-i aşa. Nava trosnea tot mai tare, pereţii s-au spart de izbiturile valurilor, apa a pătruns înăuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papură, şi corabia s-a culcat pe-o parte şi apa a început s-o cuprindă. Acum de-abia zâna şi-a dat seama că cei de pe corabie erau în primejdie; chiar şi ea trebuia să se ferească de bârnele şi lemnele care se desfăceau din corabie şi erau împinse de valuri în toate părţile. Câteva clipe a fost aşa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toţi cei de pe corabie s-au văzut; zâna căuta din ochi pe prinţul cel tânăr. Deodată l-a zărit scufundându-se împreună cu corabia şi pierind în apă. Mai întâi s-a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă, dar îndată după aceea s-a gândit că oamenii nu pot trăi în apă şi prinţul n-are să poată ajunge decât mort la palatul tatălui ei. Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea şi repede a pornit înot printre bârnele şi scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească şi s-o vatăme. Şi atunci s-a dat la fund, apoi a ieşit mai departe din apă, până a ajuns lângă prinţul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau mereu; braţele şi picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoşi clipeau gata să se închidă şi chiar s-au închis şi el ar fi murit desigur dacă n-ar fi fost zâna. La prins cu o mână şi cu cealaltă i-a ţinut capul deasupra apei şi s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor. Dimineaţa s-a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele a răsărit roşu, strălucitor, din apă şi la razele lui, obrajii prinţului parcă s-au înviorat, dar ochii tot închişi au rămas. Zâna l-a sărutat pe frunte şi i-a dat într-o parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul mării. L-a mai sărutat o dată, dorind din tot sufletul ca el să mai trăiască. Deodată a zărit în faţa ei pământul, cu munţi înalţi şi albăstrui, ale căror piscuri străluceau de zăpadă parcă ar fi fost nişte lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către ţărm, erau păduri verzi şi mai în faţă era o biserică sau o mânăstire, dar ea nu ştia ce era şi vedea că-i o clădire mare. În grădină erau lămâi şi portocali şi în faţa porţii palmieri. Marea făcea aici un mic golf şi apa era liniştită, dar foarte adâncă. Zâna a înotat cu prinţul până la o stâncă de lângă ţărm presărată cu nisip alb şi mărunt şi l-a aşezat pe nisip, sprijinindu-l aşa ca să stea cu capul ridicat şi cu faţa la soare. În clădirea cea mare şi albă au început să tragă clopotele şi în grădini s-au ivit o mulţime de fete. Zâna s-a ascuns după nişte stânci care ieşeau din apă şi şi-a turnat spumă de mare în păr şi pe piept ca să nu i se vadă faţa şi s-a uitat de după stânci să vadă cine are să vie la prinţ. N-a trecut mult şi a venit o fată; întâi s-a speriat, dar îndată s-a dus repede şi a chemat mai mulţi oameni şi zâna a văzut cum prinţul şi-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, şi nici nu avea cum să-i zâmbească, fiindcă nu ştia că ea îl scăpase de la moarte. Zâna s-a întristat şi după ce l-au dus pe prinţ în clădirea cea mare s-a scufundat şi ea mâhnită în apă şi s-a întors la palatul tatălui ei din fundul mării. Fusese ea tăcută şi gânditoare şi mai înainte, acum însă s-a făcut şi mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, şi dimineaţa şi seara, ieşea la faţa apei şi se ducea la locul unde îl lăsase pe prinţ. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munţi s-a topit, dar pe prinţ nu-l vedea nicăieri şi de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină şi să ia în braţe statuia cea frumoasă de marmură care semăna cu prinţul. De flori nu se mai îngrijea şi ele crescuseră ca nişte bălării, năpădiseră cărările şi acum îşi împleteau tulpinile şi rămurelele cu crengile copacilor, aşa că pe sub ele era întuneric de-a binelea. De la o vreme nu s-a mai putut ţine şi a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inimă, şi sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor şi câtorva zâne ale mării, care n-au vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele ştia cine-i prinţul, văzuse şi ea petrecerea de pe corabie şi de la ea s-a aflat unde-i palatul lui. Palatul acesta era clădit dintr-un fel de piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de marmură, din care una ajungea chiar până la marginea mării. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului şi printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi măreţe cu perdele de mătase şi covoare pe jos şi cu tablouri mari atârnate de pereţi. În mijlocul sălii celei mari era o fântână ţâşnitoare şi apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa şi plantele care creşteau în havuz. Acum zâna ştia unde stă prinţul şi acolo se ducea ea către seară şi şedea pe apă până târziu noaptea. Se apropia de ţărm mult mai mult decât s-apropiaseră celelalte, ba se ducea chiar până sub balconul de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se oprea şi se uita la tânărul prinţ, care stătea pe balcon şi credea că e singur în lumina lunii. De multe ori îl vedea cum, seara, porneşte pe mare pe o corabie cu steguleţe multe la catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurişul verde şi când vântul umfla vălurile ei lungi şi albe ca argintul cine-o vedea credea că-i o lebădă care îşi întinde aripile. Noaptea, de multe ori, când pescarii ieşeau le pescuit cu făclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinţ şi se bucura că-l scăpase de la moarte atunci când îl luase în braţe, pe jumătate mort, şi-l purtase cu dânsa pe valuri. Şi îşi aducea aminte cum şezuse el cu capul pe pieptul ei, şi cum ea îl sărutase, prinţul nu ştia de asta nimic şi nici măcar nu putea s-o viseze. Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni şi tot mai tare ar fi vrut să trăiască printre dânşii şi lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării; puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munţi până deasupra norilor şi ţările lor se întindeau, cu păduri şi cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o mulţime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu ştiau ce să-i spună şi de aceea, într-o bună zi, a întrebat-o pe bunică-sa. Bunica cunoştea bine lumea de deasupra apei şi-i zicea ţara de deasupra mării. ― Când oamenii nu se îneacă, a întrebat-o zâna cea mică, atunci ei pot să trăiască mereu? Nu mor şi ei aşa cum murim noi aici. ― Ba da, a răspuns bunica, mor şi ei şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim şi trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă şi n-avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morţi şi suntem ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzeşte niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăieşte mereu după ce trupul s-a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Aşa cum urcăm noi la faţa apei şi vedem ţara oamenilor, aşa se urcă ei până la un tărâm necunoscut şi minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată. ― Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor? a întrebat zâna. Aş da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi şi să pot avea şi eu parte de viaţa cerească. ― La asta nici să nu te gândeşti, a spus bătrâna. Noi suntem mult mai fericiţi decât oamenii. ― Va să zică am să mor şi am să mă prefac în spumă de mare şi n-am să mai aud muzica valurilor, şi n-am să mai văd soarele? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt şi eu un suflet nemuritor? ― Nu, a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl şi pe mama lui şi s-ar gândi numai la tine, şi te-ar lua de mână, şi ţi-ar jura dragoste şi credinţă pe veşnicie. Atunci, sufletul lui ar trece şi în tine şi ai avea şi tu parte de fericirea oamenilor. Ţi-ar da suflet şi totuşi sufletul lui şi l-ar păstra! Numai că asta nu se poate întâmpla! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că-i frumos, adică coada noastră de peşte, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la dânşii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare. Zâna a oftat şi s-a uitat mâhnită la coada ei de peşte. ― Mai bine să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este, a spus bătrâna. Să înotăm şi să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă să ne odihnim! Deseară avem bal la curte! A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pământ. Pereţii şi tavanul sălii de bal erau de sticlă groasă, dar străvezie. Sute de scoici uriaşe, roze şi verzui, stăteau în şiruri de o parte şi de alta, şi în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala şi se vedea şi afară prin pereţi, aşa că marea era toată luminată. Se puteau vedea toţi peştii, de tot felul, mari şi mici, cum înotau pe lângă pereţii de sticlă; unii aveau solzi roşii, alţii îi aveau albi ca argintul sau galbeni strălucitori ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o apă largă şi pe apa asta bărbaţii şi femeile mării dansau după cântecul pe care-l cântau chiar ei. Oamenii de pe pământ n-au glasuri aşa de frumoase. Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toţi şi toţi au bătut din palme după ce au ascultat-o. Şi o clipă s-a bucurat şi ea, fiindcă ştia că are cea mai frumoasă voce de pe pământ şi din mare. După aceea şi-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea să uite pe prinţul cel frumos şi nici să uite părerea ei de rău că n-are şi ea un suflet nemuritor cum are el. S-a întristat aşa de tare, că s-a strecurat printre ceilalţi şi a ieşit din palat şi, în timp ce toţi cântau şi se veseleau, s-a dus în grădină şi a şezut acolo, mâhnită până în fundul inimii. Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbuşit prin apă până la dânsa. Şi ea s-a gândit: „Acum desigur că prinţul pleacă cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata şi decât mama, şi lui aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Am să fac tot ce am să pot ca să capăt şi eu un suflet fără de moarte! Surorile mele dansează în palat şi nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma mă duc la dânsa, poate că-mi dă un sfat şi mă ajută!” Zâna ieşi din grădină şi se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarbă de mare, era numai cenuşiu şi gol; la bulboane apa se învârtea ca nişte roţi de moară şi tot ce lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr-un mâl care parcă fierbea şi de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte ciudate. Copacii şi tufişurile erau polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante; erau ca nişte şerpi cu sute de capete care ieşeau din pământ; ramurile erau braţe lungi şi vâscoase, cu degete ca nişte viermi mlădioşi, şi toate mădularele lor se mişcau mereu, de la rădăcini până în creştet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau şi nu mai lăsau. Zâna cea mică s-a oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la prinţ şi la sufletul oamenilor şi a căpătat curaj. Şi-a strâns părul în vârful capului, ca să nu i-l apuce polipii, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a repezit înainte, aşa cum se reped peştii prin apă, printre polipii cei urâcioşi care îşi întindeau după ea braţele mlădioase ca s-o prindă. Vedea cum polipii tot ce apucau ţineau strâns cu sutele lor de braţe subţiri, parcă-n lanţuri de fier. În braţele polipilor, oamenii care se înecaseră şi căzuseră la fund erau ca nişte schelete albe. Ţineau în braţele lor vâsle şi lăzi şi ciolane. Într-un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca şi ea, şi o sugrumaseră; priveliştea asta a speriat-o mai mult decât orice. În sfârşit, a ajuns la o poiană mlăştinoasă prin care şerpi de apă, mari şi graşi, se târau şi se rostogoleau şi îşi arătau pântecele urâcios şi gălbui. În mijlocul poienii era o casă făcută din ciolane albe de oameni înecaţi; vrăjitoarea mării şedea chincită jos şi-i dădea din gură de mâncare unei broaşte, aşa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar. Şerpi de cei graşi şi urâcioşi i se încolăceau pe piept şi pe umeri. Şi ea vorbea cu ei şi le spunea „puişorii mei”. ― Ştiu ce vrei tu, a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ţi fac pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domniţă frumoasă. Ai să-ţi lepezi coada şi în locul ei ai să capeţi două proptele aşa cum au oamenii, pentru ca prinţul să se îndrăgostească de tine şi tu să capeţi un suflet nemuritor. Şi vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca şi şerpii au căzut jos zvârcolindu-se. ― Ai venit tocmai bine, a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după apusul soarelui, n-aş mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am să-ţi dau o băutură şi cu băutura asta tu trebuie să te duci la ţărmul mării, până nu răsare soarele, să şezi acolo pe ţărm şi s-o bei. După ce-ai s-o bei, coada are să ţi se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să ştii că are să te doară, ai să simţi ca un cuţit prin tot corpul. Toţi cei care au să te vadă au să spuie că eşti cea mai frumoasă fată din lume. Ai să-ţi păstrezi mersul tău legănat; nici o dănţuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca şi cum ai călca numai pe cuţite ascuţite şi ca şi cum ţi-ar curge tot sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îţi dau băutura. ― Da, vreau, a spus zâna cu glas tremurat şi s-a gândit la prinţ şi la sufletul cel fără de moarte. ― Să ştii însă, i-a mai spus vrăjitoarea, că o dată ce-ai căpătat înfăţişare omenească nu mai poţi să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poţi întoarce la surorile tale şi la palatul tatălui tău, iar dacă prinţul nu te iubeşte, nu uită de tatăl şi de mama lui şi nu ţine la tine cu trup şi suflet şi nu ajungeţi să fiţi soţ şi soţie, atunci tu nu capeţi un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe şi tu te prefaci în spumă. ― Vreau! a spus zâna şi s-a făcut galbenă ca moartea la faţă. ― Să mai ştii însă că trebuie să-mi plăteşti pentru asta, a zis vrăjitoarea, şi nu-i puţin lucru ce-ţi cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele şi fetele din fundul mării; tu crezi că cu glasul tău ai să-l vrăjeşti, dar glasul tău trebuie să mi-l dai mie. Eu îţi dau băutura, dar şi tu trebuie să-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că şi eu trebuie să pun în băutura asta sângele meu; numai aşa capătă tărie, ca o sabie cu două tăişuri. ― Dar dacă-mi iei glasul, atunci ce-mi mai rămâne? a întrebat zâna. ― Chipul tău frumos, a răspuns vrăjitoarea, mersul tău legănat şi ochii tăi care vorbesc; cu asta poţi să farmeci o inimă omenească. Ei, ce zici, mai vrei? Dacă vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plată şi îţi dau băutura. ― Da, da, vreau! a spus zâna, şi atunci vrăjitoarea a pus cazanul pe foc ca să pregătească băutura fermecată. ― Curăţenia e lucru bun, zise ea şi şterse cazanul cu un mănunchi de şerpi. Apoi s-a tăiat la piept şi şi-a picurat sângele în cazan; aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, că-ţi era frică să te uiţi la ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în cazan o mulţime de alte lucruri şi când a început să clocotească, s-auzea din cazan parcă ar fi plâns un crocodil. În sfârşit, băutura a fost gata; era limpede ca apa. ― Ia-o, că-i gata, a spus vrăjitoarea şi i-a tăiat zânei limba şi acum zâna era mută, nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte. ― Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea, a mai spus ea, azvârle-n ei o picătură din băutura asta şi atunci braţele şi degetele lor se sfărâmă-n bucăţi. Dar zâna nici n-a avut nevoie să facă aşa, pentru că polipii s-au dat înapoi speriaţi când au zărit băutura aceea care strălucea în mâna ei ca o stea scânteietoare. Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl şi prin bulboană. Când a ajuns la palat, făcliile în sala de bal se stinseseră. De bună seamă că acum dormeau cu toţii. Ea de altfel nici n-a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească şi avea de gând să-i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S-a furişat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare şi după ce-a trimis o mie de sărutări palatului a pornit-o în sus prin apa întunecată. Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieşit pe mal lângă palatul prinţului şi s-a urcat pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare şi iute şi când a băut-o parcă i-ar fi trecut un cuţit prin tot corpul şi a căzut leşinată. Când soarele a răsărit, s-a trezit. În faţa ei stătea prinţul şi se uita la dânsa cu ochii lui negri; aşa de adânc se uita, că ea şi-a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai are coadă de peşte, ci două picioare albe şi gingaşe. Era goală şi ca să-şi acopere goliciunea s-a învăluit în părul ei lung şi des. Prinţul a întrebat-o cine-i şi cum a ajuns acolo şi ea se uita la el cu ochii ei adânci şi albaştri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a luat-o de mână şi a dus-o în palat. Aşa cum îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe ace şi pe cuţite ascuţite, dar răbda asta cu bucurie. Prinţul o ţinea de mână şi lângă dânsul ea se simţea uşoară ca un fulg şi tuturor le plăcea mersul ei legănat şi graţios. Au îmbrăcat-o în haine scumpe de mătase şi muselină şi acum era cea mai frumoasă din palat, atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în haine de mătase şi aur au venit şi au cântat în faţa prinţului şi părinţilor lui, regele şi regina, şi cântau una mai frumos decât cealaltă şi prinţul bătea din palmă şi zâmbea către ele. Zâna s-a întristat pentru că ştia că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Şi se gândea: „O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” După aceea roabele au început să danseze. Dar iată, atunci, că zâna şi-a ridicat deasupra capului braţele ei albe şi frumoase, s-a înălţat în vârful picioarelor şi a început şi ea să danseze aşa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor. Toţi erau fermecaţi, mai cu seamă prinţul, şi ea dansa mereu, deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit. Prinţul a spus că de-acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea şi i-a dat voie să doarmă la uşa lui pe-o saltea de catifea. A pus să-i facă haine bărbăteşti, ca să-l poată însoţi călare. Plecau amândoi călare şi umblau prin păduri pline de mireasmă, şi ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri şi păsările cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu prinţul pe munţii cei înalţi şi cu toate că picioarele ei gingaşe sângerau şi ceilalţi vedeau că-i sângerează şi se speriau, ea râdea şi mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor ca nişte stoluri de lebede în drum spre ţări străine. Acasă, în palatul prinţului, noaptea când toţi ceilalţi dormeau, ea ieşea şi se ducea pe scara cea largă de marmură; picioarele o usturau; şi le băga în apa rece a mării şi se gândea la cei din adâncime. O dată, surorile ei au venit la braţ şi au cântat un cântec de jale şi ea le-a făcut semn cu mâna şi ele au văzut-o şi i-au spus că plecarea ei i-a îndurerat pe toţi. După aceea, au venit în fiecare noapte şi o dată zâna cea mică a zărit departe în larg şi pe bunică-sa, care de ani de zile nu mai ieşise la faţa mării, şi l-a zărit şi pe tatăl ei, împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi braţele spre dânsa, dar nu îndrăzneau să vină aşa de aproape de ţărm ca surorile ei. Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragă prinţului. Îi era aşa de dragă cum ţi-i drag un copil cuminte şi drăgălaş, dar s-o facă regină nici prin gând nu-i trecea; şi ea, ca să capete un suflet nemuritor, trebuia să fie soţia lui, că dacă nu, în ziua nunţii lui avea să se prefacă în spumă. Când el o lua în braţe şi o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau: ― Aşa-i că îţi sunt dragă mai mult decât orice pe lume? ― Da, îmi eşti cea mai dragă, spunea prinţul, pentru că ai inima cea mai bună, ţii la mine mai mult decât oricine şi semeni cu o fată pe care am văzut-o cândva şi pe care desigur că n-am s-o mai văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat şi valurile m-au aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau nişte fete. Una dintre ele m-a găsit pe ţărm şi m-a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut-o. Numai pe dânsa aş putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela şi trebuie să rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te-a trimis pe tine şi de tine n-am să mă despart niciodată. „Vai, nu ştie că eu l-am scăpat! se gândea zâna. L-am dus pe mare până la mal, acolo unde-i templul. După aceea m-am ascuns pe după stânci şi m-am acoperit cu spumă şi m-am uitat să văd dacă vine cineva. Şi a venit fata aceea pe care o iubeşte mai mult decât pe mine.” Şi zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Şi s-a gândit: „A zis că fata e în slujba templului şi nu poate să plece de-acolo, aşa că nu se mai pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el şi-l văd în fiecare zi; am să-l slujesc, am să-l iubesc şi am să-mi dau şi viaţa pentru dânsul.” Şi iată că într-o bună zi s-a răspândit vestea că prinţul se însoară cu fata regelui din ţara vecină şi că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreaţă. Pe faţă se spunea numai că prinţul se duce să vadă ţara vecină, dar de fapt se ducea ca s-o vadă pe fata regelui şi avea să fie însoţit de un alai straşnic; zâna însă clătina din cap şi zâmbea; ea ştia mai bine decât toţi ce gândeşte prinţul. „Trebuie să plec, îi spuse el trebuie să mă duc s-o văd pe prinţesă, că aşa vor părinţii mei, dar n-au să mă poată sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc, că nu seamănă cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; dacă mă însor vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă şi dulce copilă cu ochi adânci şi visători.” Şi a sărutat-o, jucându-se cu părul ei lung şi frumos, şi şi-a rezemat capul de pieptul ei; şi ea visa la fericirea oamenilor şi la sufletul cel fără de moarte. ― Va să zică nu ţi-i frică de mine? a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreaţă spre ţara regelui vecin. Şi a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, şi cum e atunci când vântul a stat, şi i-a spus că în adâncuri sunt peşti ciudaţi şi i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine. Noaptea pe lună, când toţi dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă şi i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiş stătea bunica cu coroana de argint pe cap şi se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieşit la faţa apei şi s-au uitat la ea cu tristeţe şi frângându-şi mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit şi tocmai voia să le spuie că-i merge bine şi că e fericită, când deodată un marinar s-a apropiat de dânsa şi atunci surorile s-au scufundat repede în apă; marinarul a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val. A doua zi dimineaţa, corabia a ajuns în portul capitalei ţării vecine. Toate clopotele băteau şi din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiţă şi soldaţii dădeau onorul, cu steaguri şi cu sabia la umăr. Câteva zile au ţinut petrecerile. Balurile şi sindrofiile se ţineau lanţ. Dar prinţesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseseră ca să desprindă virtuţile regale. În sfârşit, a sosit şi ea. Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Şi într-adevăr, a trebuit să-şi spuie şi ea că fată mai frumoasă decât prinţesa nu văzuse. Avea o faţă netedă şi luminoasă şi ochii negri şi blânzi luceau în dosul genelor lungi. Cum a văzut-o, prinţul a spus: ― Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe ţărm, când zăceam mort. Şi şi-a strâns în braţe logodnica, roşie la faţă de bucurie. ― O, sunt foarte fericit! a spus el zânei. Mi s-a împlinit dorinţa mea cea mai adâncă. Ştiu că ai să te bucuri şi tu, pentru că ţii la mine mai mult decât la orice. Zâna i-a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere. Ştia că în ziua nunţii lui ea va muri şi se va preface în spumă pe valuri. Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliţi şi vesteau logodna. La toate altarele, în căţui de argint, ardea ulei parfumat. Preoţii cădelniţau şi mirele şi mireasa s-au prins de mână şi au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în mătase şi fir îmbrăcată, ţinea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei şi la ceea ce pierduse. Seara, prinţul şi prinţesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfâiau şi în mijlocul corăbiei era un cort de aur şi de purpură cu perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurăţeii. Pânzele s-au umflat de vânt şi corabia a început să alunece domol pe marea liniştită. Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate şi au dansat veseli pe punte. Zâna şi-a adus aminte cum a ieşit ea din mare întâia oară şi cum a văzut şi atunci o petrecere pe corabie. A început şi ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică fugărită şi toţi au bătut din palme văzând-o cum dansează; şi într-adevăr că niciodată nu dansase aşa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe vârfuri de cuţit, dar ea nu simţea; inima o durea şi mai tare. Ştia că asta e cea din urmă seară când îl mai vedea pe prinţ, pe omul pentru care îşi lăsase şi ţara, şi părinţii, pentru care îşi dăduse glasul ei cel frumos şi suferise în orice clipă chinuri sfâşietoare, fără ca el să bănuiască măcar. Era cea din urmă noapte în care mai răsufla aerul pe care îl răsufla şi el, în care mai zărea marea cea adâncă şi cerul cu stele; o noapte veşnică, fără gânduri şi fără vise o aştepta pe ea, care nu avea suflet şi care nu putea să capete un suflet. Pe corabie veselia şi petrecerea au ţinut până târziu după miezul nopţii şi ea tot timpul a dansat gândindu-se numai la moarte. Prinţul şi-a sărutat soţia, jucându-se cu părul ei negru şi, braţ la braţ, s-au dus amândoi în cortul cel minunat. Pe corabie era acum linişte, numai cârmaciul stătea la cârmă. Zâna s-a sprijinit cu coatele de marginea corăbiei şi a stat uitându-se către răsărit şi aşteptând zorii; ştia că cea dintâi rază de soare are s-o omoare. Şi deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la faţă ca şi ea; şi părul lor lung şi frumos nu mai flutura în vânt; şi-l tăiaseră. ― Am dat vrăjitoarei părul nostru, au spus ele, ca să-ţi putem veni în ajutor şi să nu mori mâine dimineaţă. Vrăjitoarea ne-a dat un cuţit, uite-l ce ascuţit este! Până a nu răsări soarele, tu să înfigi cuţitul în inima prinţului şi sângele lui cald are să se prefacă în coadă de peşte şi tu ai să fii iar o zână a mării şi ai să poţi să te scobori iar la noi şi să trăieşti trei sute de ani şi abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată şi fără viaţă. Bunica e mâhnită şi ea, fiindcă şi părul ei alb a căzut ca şi al nostru, tăiat de foarfecele vrăjitoarei. Omoară-l pe prinţ şi întoarce-te la noi! Grăbeşte-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroşit! Acuşi răsare soarele şi tu mori! Surorile au oftat adânc şi s-au scufundat în valuri. Zâna cea mică a dat la o parte perdeaua de purpură a cortului. Prinţesa cea frumoasă dormea cu capul pe pieptul prinţului. Zâna s-a aplecat, l-a sărutat pe frunte şi s-a uitat apoi la cerul pe care începuseră să se întindă zorii, şi după aceea la cuţitul cel ascuţit, şi pe urmă iar la prinţ. Prinţul visa şi în vis rostea numele prinţesei; numai pe ea o avea în minte. Cuţitul a început să tremure în mâna zânei şi ea deodată l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roşii; şi acolo unde a căzut cuţitul picături de sânge parcă au ţâşnit din mare. Zâna s-a mai uitat o dată la prinţ, apoi s-a azvârlit în apă şi deodată a simţit că i se preface trupul în spumă. Soarele a ieşit din mare; razele lui au căzut blânde şi calde pe spuma mării rece ca moartea; şi zâna n-a mai simţit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de fiinţe străvezii, minunate la vedere; zărea prin ele pânzele albe ale corăbiei şi norii roşii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea omenească n-o putea auzi, tot aşa cum ochiul omenesc nu putea să zărească acele fiinţe; zburau prin aer fără aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că şi ea are un trup ca şi ele, un trup care se înălţa încet-încet din spumă. ― Unde mă duc? a întrebat ea, şi vocea ei suna ca vocea unei fiinţe de pe altă lume, o voce ca a unui duh şi pe care nici o muzică pământeană n-ar putea-o rosti. ― Te duci la fiicele aerului, au răspuns acele fiinţe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor şi nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viaţa lor cea veşnică atârnă de o putere străină. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însă să-şi capete unul făcând fapte bune. Zburăm către ţările calde şi ducem acolo răcoarea. Împrăştiem în aer mireasma florilor şi aducem mângâiere şi înviorare. Şi după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor şi luăm parte la fericirea cea veşnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit şi de aceea poţi şi tu să capeţi un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune. Zâna cea mică şi-a ridicat braţele străvezii către soare şi acum, întâia dată în viaţă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mişcare şi viaţă. Zâna a văzut cum prinţul şi prinţesa o căutau în toate părţile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prinţesei, a zâmbit către prinţ, apoi s-a urcat împreună cu ceilalţi copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.

Privighetoarea                   Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi. Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul. „Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântă!” Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: „Ceva mai frumos nu se poate!” Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut şi învăţaţii scriau sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării. Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre palat şi despre grădină. „Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărţile. ― Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu? Trebuie să aflu din cărţi? Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna. ― Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum se face că eu până acuma n-am ştiut nimic? ― N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfăţişat niciodată la curte. ― Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă ştie ce am şi numai eu nu ştiu. ― Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o găsesc. Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi. ― Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii. ― Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, aşa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare. Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise. În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus: ― Eu ştiu unde-i privighetoarea aceea şi am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care-i săracă şi bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că-mi dau lacrimile şi când o aud parcă m-ar săruta mama. ― Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte. Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească. ― I-auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta! ― Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă. Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într-o baltă. ― Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoţeii din templu. ― Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi deodată privighetoarea a început să cânte. ― Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi-o cum cântă! Uite-o colo sus! Şi le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică şi cenuşie. ― Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aş fi închipuit că-i aşa; e atât de mică şi de ştearsă! Eu cred că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei. ― Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi. ― Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi. ― Parc-ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s-o vadă. ― Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e şi el acolo. ― Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate. ― Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul. La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi. În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap. Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulţumit şi i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns. ― Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce. ― E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte şi au luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora. A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa. Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea. Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea. ― Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul. Nu era însă o carte, era o jucărie într-o cutie, o privighetoare făcută cu meşteşug, care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine şi safire. Dacă băgai în ea o cheie şi o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Şi în timp ce cânta, dădea din coadă şi strălucea de aur şi de argint. La gât purta o cordeluţă pe care era scris aşa: „Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de cea a împăratului Chinei”. ― Minunat lucru! au spus cu toţii şi omul care adusese pasărea asta meşteşugită a căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială. ― Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos! Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea adevărată cânta în felul ei şi privighetoarea cealaltă cânta când nişte suluri de metal se învârteau într-însa. ― Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzică al curţii; ea nu poate cânta decât după tact, aşa cum se cântă la şcoala mea de muzică. Au lăsat-o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot aşa de mult ca şi privighetoarea cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfăţişare şi strălucea ca un giuvaer. A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n-a obosit. Toţi voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei. ― Cum se poate una ca asta? s-a mirat împăratul. Şi toţi curtenii au fost de părere că privighetoarea e o fiinţă foarte nerecunoscătoare. ― Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată. Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când auzeau aceeaşi bucată, dar tot n-o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât privighetoarea cea adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi pietrele scumpe, dar chiar şi în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru. ― Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poţi să ştii niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poţi să-ţi dai seama de tot ce se întâmplă, poţi s-o deschizi şi să arăţi gândirea omenească, să arăţi cum sunt sulurile, cum se învârtesc şi cum se perindă unele după altele! ― Chiar aşa sunt şi gândurile noastre! au spus cu toţii şi maestrul a căpătat învoirea să arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s-o pună să cânte ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o şi au fost grozav de mulţumiţi, parcă s-ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Şi toţi au spus: „O!”, şi şi-au ridicat în sus degetul arătător şi au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: „Cântă frumos, melodia e la fel, dar lipseşte ceva, nu ştiu ce anume, dar lipseşte!” Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită îşi avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i şi ea acuma căpătase un titlu mai mare, era „Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale” şi avea rangul întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima şi inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de volume; era o lucrare aşa de savantă şi de lungă şi plină de cuvintele chinezeşti cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au citit-o şi au înţeles-o, fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare. Şi aşa a trecut un an. Împăratul, curtenii şi toţi ceilalţi chinezi ştiau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma mai mult decât oricând. Puteau să cânte şi ei cu ea şi aşa chiar şi făceau. Toţi copiii de pe uliţă cântau şi împăratul cânta şi el. Era ceva minunat. Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul şedea în pat şi o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură şi ceva a plesnit. Toate rotiţele s-au desfăcut şi muzica s-a oprit. Împăratul a sărit repede din pat şi a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă? Au adus atunci un ceasornicar şi acesta, după multă vorbărie şi cercetare, a dres puţintel pasărea, dar a spus că de-acuma înainte trebuie cruţată, fiindcă zimţii de pe suluri s-au tocit şi e cu neputinţă să se facă alţii noi în aşa fel încât să meargă bine muzica. Mare mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte şi încă şi asta era prea mult. Maestrul de muzică a ţinut însă o mică cuvântare cu vorbe mari şi a spus că lucrul merge tot aşa de bine ca şi mai înainte şi dacă a spus el aşa, atunci aşa a fost! Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire adâncă şi adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe stradă în faţa palatului şi tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului. ― P! spunea sfetnicul şi clătina din cap. Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea credea că a murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieşiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar împăratul încă nu murise. Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi lângă el pasărea cea plăsmuită. Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe piept. A deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o coroană de aur şi ţinea într-o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieşeau nişte capete ciudate, unele urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele cele rele şi faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se aşezase pe inimă. ― Îţi mai aduci aminte de noi? întrebau ele. Şi îi povesteau o sumedenie de lucruri şi el asculta şi-l treceau sudorile. ― N-am ştiut că-i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată toba cea mare, să nu mai aud ce spun! Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau. ― Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva! Ţi-am dat aur şi pietre scumpe, ţi-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă, cântă ceva! Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte cumplită. Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea adevărată; şedea pe-o creangă şi cânta. Auzise că împăratul era bolnav şi venise acuma să-i aducă mângâiere şi speranţă. Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până şi Moartea asculta şi spunea: „Mai cântă, privighetoare, mai cântă!” ― Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai coroana împăratului? Şi Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc trandafirii albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată cu lacrimile celor rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina ei şi a zburat pe fereastră ca o ceaţă rece şi albă. ― Îţi mulţumesc, a spus împăratul, îţi mulţumesc, pasăre cerească, acuma ştiu cine eşti. Te-am alungat din împărăţia mea, dar tu nu te-ai supărat pe mine şi ai venit şi cu cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aş putea să te răsplătesc? ― M-ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te-am făcut să plângi şi asta n-am să uit niciodată; acestea-s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului. Acuma dormi şi eu am să-ţi cânt. Când ai să te deştepţi, ai să fii sănătos şi puternic. Privighetoarea a cântat iar şi împăratul a adormit; dulce şi molcom îi era somnul! Când s-a trezit, soarele răsărise şi strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese; toţi credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo şi cânta. ― Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânţi numai când ai să vrei tu şi pe pasărea asta plăsmuită am s-o sfărâm în bucăţi. ― Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut şi ea lucru bun cât a putut, păstreaz-o ca şi până acum! Eu nu stau aici în palat, nu-mi place, dar poţi să mă chemi şi dacă mi-o plăcea şi mie am să vin seara şi am să stau la fereastră şi am să-ţi cânt ca să te înveseleşti, dar totodată şi ca să te gândeşti la multe lucruri. În cântecele mele am să pomenesc de cei fericiţi, dar şi de cei necăjiţi; am să-ţi vorbesc de ce e rău şi de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta şi tu nu ştii. Pasărea cântătoare zboară în toate părţile şi la coliba pescarului sărac, şi pe acoperişul ţăranului, la toţi cei care-s departe de tine şi de curtea ta. Inima ta mi-i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin şi am să-ţi cânt. Numai un lucru trebuie să-mi făgăduieşti. ― Tot ce vrei! a spus împăratul şi s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti şi şi-a strâns la inimă sabia care era de aur greu. ― Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îţi spune tot ce se întâmplă; aşa are să fie şi mai bine. Şi privighetoarea şi-a luat zborul. Slujitorii au venit şi toţi credeau că împăratul a murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; şi el le-a spus bună dimineaţa.