Recent Posts
Posts
SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări
Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard   Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenţii săi trimişi în Ungaria acţionează de multe ori haotic. – Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranţele noastre din rîndul femeilor îşi uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, îşi pierde capul şi o împuşcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!... Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec: – Agente cu coc nu avem. Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteţ, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare şi se aşeză în el, cu spatele spre căpitan. Lui Marcus pe care-l supăra purtarea şefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neaşteptate din masivul fotoliu de club şi cînd să se răsucească iar spre interior, să şadă un altul în el. Din partea lui, putea fi şi un cadavru… Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox: – Trăim iar nişte vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalităţi proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie şi un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria… – Acum există unul. Nox ştia că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranţă, pe care instructorii îl socoteau genial. – Te gîndeşti la O-6? – La el. E aproape un biochimist. – Şi cum stă ca aspect exterior? – A suportat două operaţii plastice. Un alter ego perfect. De altfel ştie şi el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toţi cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foşti colegi de şcoală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar. – Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul. – Continuă! – Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualităţi. Individul tocmai înfuleca un sandviş la o recepţie… – Nu-i necesar să-mi povesteşti clişeu de clişeu tot ce se află în acei zece mii de metri. – Cum doriţi. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc! – Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!… Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce şi lui steaua de general şi despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film. – La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitaţi-i o declaraţie pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de maşină şi-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală. Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze. Se sculă, se duse la birou şi se aşeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subţirel, pe care-l întinse căpitanului. – Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecuşteţ, cu care am putea începe o treabă. În timp ce Marcus parcurgea materialul, şeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei maşinii pe care o pilota. „Ce simţiţi?”… Femeia plîngea şi îşi repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd. Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declaraţiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas îşi lăsase moştenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria şi înainte de a muri încredinţase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească. Nox închise televizorul. – Deci? Îl întrebă Marcus. – Totul e cui îi transmitem mai departe moştenirea. Riscurile sînt nule. – Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo. Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, îşi spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta: – Mîine pun problema asta în mişcare. Colonelul se ridică şi deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orăşel vechi, cu case bătrîne şi acoperişuri înalte şi ascuţite. Ca şi altădată, oraşul i se înfăţişa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit. – Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deşi, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai. Marcus salută şi dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii – Denumirea acţiunii? – Aş propune să-i zicem „Arhanghelul”.    
                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    
Cuvânt înainte Romanul poliţist „Regele a murit" de Ellery Queen a fost tipă­rit, începând din anul 1952 şi până în 1980, în unsprezece ediţii şi fie­care republicare a fost considerată un best-seller, o carte de mare succes nu numai în America, ci în toată lumea. Ellery Queen este pseudonimul a doi scriitori : Frederic Dannay (1905—1982) şi Manfred B. Lee (1905—1971). Ei îşi încep colaborarea în anul 1929 la o nuvelă poliţistă, cu care câştigă un concurs literar orga­nizat de o revistă americană. În acelaşi an, un editor publică lucrarea sub pseudonimul Ellery Queen. Acesta este, de altfel, şi numele eroului principal al cărţii — un detectiv amator care-şi depăşeşte confraţii în isteţime şi în capacitatea de a face deducţii logice care-l călăuzesc în descoperirea autorilor crimelor. Queen devine astfel, timp de aproape patru decenii, unul din cele mai populare personaje ale literaturii poli­ţiste din Statele Unite. Deosebit de fecunzi, cei doi scriitori (veri) au scris peste patruzeci de romane. Lucrările lor au fost traduse, ecranizate, adaptate pentru radio şi televiziune. Colaborarea lor s-a terminat la 3 aprilie 1971 când Lee a decedat. Romanul „Regele a murit", transcris acum pentru prima oară în versiune românească, a fost scris în anul 1952 şi este considerat printre cele mai reuşite, nu numai ale celor doi scriitori, ci şi ale genului poliţist. Lucru de care vă veţi convinge încă din primele pagini ale cărţii.   I. INVADAREA APARTAMENTULUI lui Queen se petrecu la ora 8, într-o dimineaţă obişnuită de iunie, când strada 87 din cartierul de vest era spălată până la etajul al treilea de către maşina stropitoare a oraşului, iar ArseneLupin, stăpânabsolut al cornişei estice, se îndopa din firimiturile de pâine cu care se puteau hrăni o duzină de porumbei din împrejurimi. Era o invazie în stilul secolului al douăzecilea. . . fără avertisment. În momentul în care survenea, inspectorul Queen îşi cumpănea pieziş linguriţa deasupra celui de-al doilea ou, apreciind calm lovitura ; doamna Fabrikant tocmai îşi ridicase fundu-i colosal din cealaltă parte a camerei, pregătindu-se să bage aspiratorul în priză; iar Ellery era pe punctul de a intra în living, cu mâinile ridicate la gât ca să-şi aranjeze gulerul hainei. — Nu mişcaţi, vă rog. Nu se auzise nici un zgomot. Uşa fusese descuiată şi deschisă până la perete, iar vestibulul traversat în linişte. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui El­lery rămaseră unde se aflau. Cei doi bărbaţi stăteau sub arcada vestibulului. Mâna dreaptă le era acoperită de faldurile pardesiului. Erau îmbrăcaţi la fel, costume şi pălării de un cafeniu ambiguu, doar că unul purta cămaşă albastru închis, iar celălalt cămaşă brun închis. Amândoi erau voinici, cu chipuri simpatice, dar destul de inexpresive. Perechea privi prin livingul lui Queen, apoi se despărţiră şi Ellery observă că nu erau o pereche, ci un trio. Cel de-al treilea bărbat stătea în faţa apartamentului, călare pe ba­lustradă ca să supravegheze holul. Nemişcat, cu spatele spre uşa lui Queen, privea în josul scărilor. Cămaşă-albastră se îndepărtă brusc de gemenul său, trecând pe lingă inspectorul Queen de la masa rabatabilă, fără să-i acorde vreo atenţie bătrânului gentleman care-l privea cu ochii holbaţi. Intră foarte repede în bucătărie prin uşa turnantă. Colegul său rămase sub arcadă într-o atitudine aproape respec­tuoasă. Cămaşa brună adăugă un ton cald personalităţii sale. Îi apăru mâna dreaptă care ţinea un revolver calibrul 38 cu ţeava foarte scurtă. Cămaşă-albastră ieşi din bucătărie şi dispăru în dormitorul inspectorului Queen. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui Ellery se lăsară cu grijă în jos şi în acelaşi moment. Nu se întâmplă nimic însă, doar Cămaşă-albastră ieşi din dormitorul Inspectorului, se îndreptă spre uşa unde stătea Ellery, îl dădu politicos la o parte şi intră în birou.   Cel de-al treilea bărbat supraveghea în continuare scările din hol. Gura doamnei Fabrikant se străduia să scoată un ţipăt. — Nu, Fabby, zise Ellery tocmai la timp. Cămaşă albastră reveni şi-i zise colegului său : — Drumul e liber. Cămaşă-brună încuviinţă din cap şi se îndreptă imediat spre doamna Fabrikant în partea cealaltă a camerei. Ea se ridică anevoios în picioare, mai galbenă decât lămâia. Fără să se uite la ea, Cămaşă-albastră îi zise cu o voce amabilă : — Maică, ia aspiratorul, du-l într-unul din dormitoare, închide uşa şi apucă-te de treabă. El se opri la fereastră. Arsene Lupin gunguri satisfăcut şi îşi luă zborul, iar doamna Fabrikant dispăru. De-abia atunci inspectorul Queen se dezmetici, regăsindu-şi vo­cea. Sări în picioare cât era de lung şi răcni : — Cine naiba sunteţi ? În dormitorul lui Ellery, dincolo de birou, aspiratorul începu să se tânguie, întocmai unui ferăstrău-bandă. Cămaşă-albastră închise uşa biroului, înăbuşind astfel zgomotul, şi îşi rezemă spatele de uşă. — Dacă asta este o tâlhărie... ! Cămaşă-albastră rânji, iar Cămaşă-brună — de la fereastră — Îşi îngădui un zâmbet care pentru o clipă îi schimbă înfăţişarea. Pri­virea sa rămase însă jos pe strada 87. — . . .e cea mai politicoasă din istorie, zise Ellery. Dumneata de la fereastră. Te-ar enerva dacă aş privi peste umărul dumitale ? Bărbatul dădu nerăbdător din cap în semn de dezaprobare. O maşină neagră cu număr de New York tocmai vira în strada 87 din Bulevardul Columb. Ellery îi văzu perechea strălucitoare parcată de cealaltă parte a străzii. În maşina parcată se aflau câţiva bărbaţi. Cămaşă-brună îşi ridică mâna stângă şi doi dintre bărbaţii din maşina parcată săriră afară şi traversară în goană strada până la tro­tuarul de sub ferestrele lui Queen. Când ajunseră la bordură, maşina care intrase pe strada 87 tocmai se opri în faţa casei. Unul dintre băr­baţi urcă în fugă scările de gresie ; celălalt deschise repede uşa din spate a maşinii şi, uitându-se în susul şi josul străzii, intră înăuntru. Din maşina care se oprise coborî un bărbat mărunţel. Era îm­brăcat într-un costum greu de descris şi purta o pălărie gri deformată. Urcă fără grabă treptele de gresie şi dispăru din vedere. — Îl recunoşti, papa ? Inspectorul Queen, alături de Ellery, negă clătinând din cap. Părea tulburat. — Nici eu. Cămaşă-brună era acum la uşa dormitorului Inspectorului, în aşa fel încât se afla faţă în faţă cu Cămaşă-albastră care stătea în cealaltă parte a camerei. Colegul de pe balustradă se apropie de pilastrul scării şi i se văzu mâna dreaptă în care ţinea, ca şi ceilalţi doi, un al treilea re­volver calibrul 38. Aparatul doamnei Fabrikant continua să se jeluiască. Brusc, afară pe hol, cel de-al treilea bărbat se trase îndărăt. Pălăria diformă şi costumul lipsit de distincţie al bărbatului mă­runţel începură să se înalţe din casa scării. — Bună dimineaţa, zise mărunţelul, ridicându-şi pălăria. Avea o voce ca o coardă de chitară din oţel. Văzut mai de aproape, nu era atât de mic cum păruse. Era mai înalt cu câţiva inci decât inspectorul Queen, dar cu aceleaşi oase mici ca ale acestuia şi faţa îngustă ca a multor oameni de statura mică. Capul i se lărgea la tâmple şi avea o frunte de savant. Pielea îi era netedă, fără riduri, cu o paloare specifică celor ce stau prea mult închişi în casă, părul şaten-cenuşiu, cu tendinţă de rărire. Ochii bul­bucaţi, protejaţi de ochelari fără ramă, aproape pătraţi, aveau o pri­vire oarecum indolentă, dar aceasta era doar o părere ; privirea lor furişată era de neevitat. O burtă în creştere îi bomba haina căreia nu i-ar fi stricat să fie călcată. După cum arăta i s-ar fi potrivit un me­lon şi o vestă  bordată. Putea avea cincizeci, şaizeci sau chiar patruzeci şi cinci de ani. Prima impresie a lui Ellery fu categorică: Profesorul distrat. Vocea autoritară şi întrucâtva stridentă de yankeu era potrivită pentru examene şi săli de clasă. Dar profesorii, distraţi sau altfel, nu umblau prin oraş însoţiţi de gardă înarmată în maşini puternice. Ellery se corectă. General, poate ofiţer superior, vreun individ din statul ma­jor al Pentagonului care a făcut minuni. Sau un bancher de modă veche din Vermont. Dar... — Mă numesc Abel Bendigo, zise oaspetele cu o voce nazală. — Bendigo ! Inspectorul făcu ochii mari. Nu sunteţi Bendigo. .. — Nu tocmai, zise Abel Bendigo cu un zâmbet. Presupun că nu i-aţi văzut niciodată fotografia. Dar ştiţi, inspectore Queen, eu am ghinion. Aceşti oameni care mă păzesc fac parte din Serviciul perso­nal şi de relaţii cu publicul al fratelui meu, serviciu condus de un tip foarte dur pe nume Spring. Colonelul Spring. .. mă îndoiesc că aţi auzit vreodată despre el. Ne tiranizează pe toţi, chiar şi pe fratele meu sau, aş zice, îndeosebi pe fratele meu ! Deci dumneavoastră sunteţi El­lery Queen, continuă musafirul fără măcar un glissando. E o mare plă­cere, domnule Queen. Totdeauna am considerat oarecum stupide aceste precauţiuni, dar ce pot face ? Colonelului Spring îi place să-mi aducă aminte că au e nevoie decât de un glonţ pentru a transforma farsa în tragedie... Pot să mă aşez ? Ellery trase în faţă vechiul fotoliu din piele, iar Inspectorul zise : — Îmi pare rău, domnule Bendigo, că nu ne-aţi înştiinţat mai dinainte.. . — Iarăşi Colonelul, murmură Abel Bendigo, lăsându-se în foto­liu. Mulţumesc, domnule Queen, pălăria poate sta foarte bine aici, pe podea... Deci în acest loc se rezolvă toate misterele. — Da, zise Ellery, dar eu cred că ceea ce-l nelinişteşte pe tata este faptul că peste vreo douăsprezece minute trebuie să fie în biroul său de la Sediul poliţiei care este în centrul oraşului. — Luaţi loc, inspectore. Vreau să vorbesc cu amândoi. — Nu pot, domnule Bendigo... — De data aceasta n-o să vi se observe lipsa. Garantez. Apropo, văd că v-am întrerupt de la micul dejun. Şi pe dumneavoastră, dom­nule Queen. — Avem doar cafea în dimineaţa asta. Ellery se duse la masă. Vreţi să beţi o cafea cu noi ? Din cealaltă parte a camerei Cămaşă-brună zise : — Domnule Bendigo. Bendigo îşi mişcă vesel mâna subţire. — Vedeţi ? Încă una din regulile colonelului Spring. Terminaţi. Vă rog.
PERSONAJE   ANDREW VAN           : un profesor THOMAS BRAD         : un importator de covoare                                    orientale STEPHEN MEGARA   : un călător VELJA KROSAC         : un răzbunător HELENE BRAD          : fiica vitregă a lui Brad MARGARET BRAD     : nevasta lui Brad JONAH LINCOLN       : directorul general al                                     afacerilor Brad ESTHER LINCOLN     : sora lui Jonah Dr. VICTOR TEMPLE  : un vecin PERCY LYNN              : un englez, om de lume ELISABETH LYNN      : nevasta lui Percy HARAKHT                  : Zeul Soarelui PAUL ROMAINE         : un nudist CĂPITANUL SWIFT     : căpitanul iahtului lui                                     Megara FOX                           : şoferul şi grădinarul lui Brad PROF. YARDLEY        : un arheolog                                                        PARTEA ÎNTÂI CRUCIFICATUL DIN ARROYO                                                       CAPITOLUL 1   CRĂCIUN LA ARROYO Într‑o dimineaţă de Crăciun, în apropierea orăşelului Arroyo din Virginia de Vest, fusese găsit cadavrul lui Andrew Van, decapitat şi crucificat pe un stâlp indicator în formă de T. Ellery Queen nu putuse să reziste acestei ştiri răspândi­te de ziare şi pe care o aflase la Chicago, acolo unde îşi în­soţise tatăl, ce nu era altul decât inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York; inspectorul fusese convocat în marele oraş la o întrunire pe tema isprăvilor făptuite de gangsteri. De îndată ce întrunirea luă sfârşit, Ellery îl trase după el şi reuşi să‑l convingă că o plimbare cu automobilul i‑ar face tare bine înainte de a se reîntoarce la New York. Tatăl cedă în faţa insistenţelor fiu­lui şi amândoi o porniră spre Virginia. Crima fusese comisă la intersecţia a două drumuri, la aproximativ o jumătate de milă depărtare de Arroyo. Ajun­gând acolo, Ellery şi tatăl său recunoscură cu uşurinţă locul; după traversarea orăşelului, care număra cel mult două sute de locuitori, au zărit de departe un mare stâlp indicator în formă de T, aşezat în punctul în care drumul pe care veneau ei era întretăiat perpendicular de cel ce du­cea de la New Cumberland la Pughtown. Stâlpul indicator stătea, deci, cu faţa spre capătul drumului către Arroyo; unul din braţe indica Pughtown, adică direcţia nord‑est, celălalt arătând spre New Cumberland, direcţia sud‑vest. Ellery opri şi coborî din maşină, în ciuda protestelor ta­tălui său, inspectorul. Afară era îngrozitor de frig, pămân­tul îngheţase bocnă. Tânărul privi îndelung la stâlpul pe care fusese crucificat Andrew Van, excentricul învăţător din Arroyo. Stâlpul, altădată alb, acum de un cenuşiu murdar, era înalt cam de trei metri şi jumătate. Ellery observă că inter­secţia drumurilor forma şi ea un T, asemenea stâlpului, la fel ca inscripţia ciudată găsită pe uşa casei unde locuia victima, litera T scrisă cu sânge… Ellery suspină, întrebându‑se ce nebun furios putuse să comită această crimă atroce, inexplicabilă. Îşi aminti de amănuntele apărute în ziare: ucigaşul bătuse nişte cuie mari în palmele şi gleznele victimei; alte două cuie fusese­ră bătute la subsuori ca să susţină greutatea corpului. Ab­senţa capului te făcea imediat să te gândeşti la un T mare. Drumurile se intersectau formând un T. Pe uşa casei lui Van, situată în apropiere, ucigaşul trasase un T cu sângele victimei sale… Şi de ce să comiţi o crimă în ziua de Crăciun? Poliţia locală nu înţelegea nimic din tot ce se întâmpla­se. Van nu avea duşmani, dar nici nu i se cunoştea vreun prieten. Singura fiinţă mai apropiată, un om simplu pe nu­me Kling, îi slujea drept servitor. Dar acum era de negăsit. Nimeni nu‑l mai văzuse de când fusese descoperit cada­vrul stăpânului său. Exista temerea că ar fi putut să cadă şi el victimă acelui nebun sângeros. Ellery îşi scoase pince‑nez‑ul, şterse cu grijă lentilele şi examină cu meticulozitate stâlpul indicator, observând gă­urile lăsate în lemn de cuiele scoase de poliţie. Sângele co­agulat se întărise în locurile unde fuseseră ţintuite mâinile şi picioarele. Dar şi mai mult se găsea pe partea verticală a stâlpului, provenit de la rana deschisă a gâtului; sângele inundase pur şi simplu lemnul. Ellery se întoarse la maşină, unde îl aştepta inspectorul, îngheţat de tot şi foarte prost dispus. — Haide, grăbeşte‑te odată! se răsti el. — Zău că nu eşti deloc curios. — E prea frig. Ellery zâmbi, porni motorul şi îşi continuară drumul spre Arroyo. — Stranie întâmplare, strigă Ellery ca să acopere zgomo­tul motorului (maşina celor doi Queen era o antică Due­senberg, rapidă dar nărăvaşă), să fii crucificat în ziua de Crăciun! Răspunsul inspectorului se pierdu în vacarmul stârnit de maşină. Pătrunseră în mare viteză în orăşel şi se opriră în faţa unei case foarte modeste, împodobită cu o firmă scrisă de mână cu făloşenie, pe care se putea citi: Hotelul oraşului Arroyo. Ellery şi tatăl său intrară şi se pomeniră, după ce trecură şi de a doua uşă, în faţa unui personaj puţin cam stupid pe care îl bănuiră a fi şeful poliţiei locale. — Sergentul Luden? — Eu sunt. Ce doriţi? — Sergente, făcu Ellery cu o voce pe care se strădui s‑o facă cât mai impresionantă, dă‑mi voie să ţi‑l prezint pe inspectorul Queen de la Biroul Central al Poliţiei din New York. Sergentul păru deosebit de surprins şi îi oferi un scaun inspectorului. — Cazul Van, ai? Nu ştiam că şi cei de la New York se interesează de el. — Spune‑ne amănunte, sergente, făcu Ellery servindu‑i cu ţigări pe cei de faţă. — Amănunte… păi… mi s‑a acrit să tot dau la amănun­te. Ne‑au năpădit ziariştii… — Cine a găsit cadavrul? — Old Pete. Mai mult ca sigur că nu‑l cunoaşteţi, locu­ieşte într‑o colibă, acolo, pe coline. — Nu mai era vorba şi de un fermier? — Ba da, Mike Orkins. Se pare că Orkins venea la Arro­yo cu Fordul lui, vineri dimineaţa, adică în dimineaţa Cră­ciunului. În drum l‑a întâlnit pe Old Pete, care venea şi el în oraş, şi i‑a oferit un loc în maşina lui. Ei bine, când au ajuns la cotitură au dat nas în nas cu cadavrul lui Andrew Van. — Am văzut stâlpul, zise Ellery. — Au venit o sumedenie cu maşinile să‑l vadă, bombăni sergentul Luden. Spuneam deci că pe Old Pete şi Orkins, văzând acest spectacol, i‑a apucat aşa o frică încât au şters‑o spre Arroyo cât ai zice peşte. — Nu s‑au atins de cadavru? întrebă inspectorul. Luden îşi scutură chica lui căruntă. — Da' de unde! Au dat fuga aici de parcă i‑ar fi alergat necuratu' şi m‑au sculat din somn. — Cât era ceasul? întrebă Ellery. — Era opt, mărturisi sergentul. — Şi aţi plecat imediat acolo împreună cu dl Hollis, pri­marul? — Da. Am strâns câţiva tipi şi ne‑am dus să vedem. Ce porcărie! Şi încă şi‑n ziua de Crăciun! Unde mai pui că Van era ateu… — Adică ce vreţi să spuneţi? întrebă cu vioiciune inspec­torul. Sergentul păru stingherit. — Ei bine,  era un om care nu mergea niciodată la bise­rică. Preotul… — Să fie oare o crimă săvârşită de un individ cuprins de fanatism religios? se adresă Ellery tatălui sau. — A zis cineva asta, mormăi sergentul, dar eu nu cred aşa ceva. — Presupun că nu bănuiţi pe nimeni din acest oraş? întrebă Ellery. — Sigur că nu! Eu zic, domnule, că e vorba de cineva pe care Van l‑a cunoscut mai demult. — Au fost pe‑aici străini recent? — Nu… Deci primarul, eu şi tipii veniţi cu noi am iden­tificat cadavrul după construcţia lui, haina şi actele pe care le‑am găsit în buzunare. După aceea l‑am dat jos. La întoarcerea în oraş ne‑am oprit în faţa casei lui Van… — Da? făcu Ellery foarte interesat. Şi ce‑aţi găsit acolo? — O dezordine cumplită, răspunse sergentul Luden. Toate scaunele răsturnate de parcă s‑ar fi bătut, sânge peste tot, acel semn în formă de T, de care au tot scris zia­rele, făcut pe uşă tot cu sânge. Şi Kling nicăieri. — Ah, făcu inspectorul, servitorul? A plecat luându‑şi lucrurile cu el? — Ei bine, zise sergentul scărpinându‑se în cap, nu prea am idee. Judecătorul mi‑a cam preluat toate sarcini­le. Cred că îl caută pe Kling… şi pe încă altcineva. Da nu pot să vă spun nimic. — Nici o veste de la Kling? — Nu. Cadavrul a fost dus în principalul oraş al ţinutu­lui, Weirton, la douăsprezece mile de aici. Procurorul a si­gilat casa lui Van, iar poliţia statului este ocupată până peste cap cu acest caz. Ellery reflectă un moment, în timp ce tatăl său se foia nervos pe scaun. — Cadavrul fusese decapitat, murmură după aceea Elle­ry. Cu un topor, mi se pare? — Da, am găsit toporul la el în casă. Era toporul lui Kling, dar nu s‑au găsit pe el amprente. — Dar capul? Sergentul făcu un gest de neputinţă. — N‑am idee. Presupun că ucigaşul l‑a luat cu el ca amintire. Ha, ha! — Acum, tată, zise Ellery punându‑şi pălăria pe cap, cred că putem pleca. Mulţumesc, sergente.