Haralamb Zincă

 Un caz de disparitie de Haralamb Zinca DIN PARTEA AUTORULUI               Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracţionism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaţionalului, ci animaţi de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noştri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptaşilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat nişte fotografii din care ne priveau doi adolescenţi frumoşi, cu căutături ino­cente şi pure, ne-am simţit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale: – cei doi adolescenţi s-au născut în zilele noastre, au învăţat în şcolile noastre; cum au ajuns la infracţiuni atât de grave? – care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf şi crimă? – ce anume le-a favorizat infracţiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice? A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracţiunii, ci şi a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinţilor, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanşarea altor cazuri nenorocite. Dar însuşi faptul că, în condiţiile generale favorizante unei educaţii sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­caţiei civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de convieţuire – manifestări de parazitism social, dispreţ faţă de muncă, fuga după câştiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecinţe grave. A gândi că procesul educativ se desfăşoară de la sine, fără a iniţia acţiuni concrete, permanente, precum şi a subestima posibilitatea apariţiei unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenţei civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijenţă, atitudine de indiferenţă, de toleranţă faţă de manifestări fie ele chiar şi „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicaţii sociale. Toate acestea pledează pentru creşterea răspunderii factorilor educativi ai societăţii, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ şi social de către şcoală, fami­lie, organizaţii de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficienţă şi fermitate în formarea unei înalte conştiinţe socialiste. De aici şi rosturile anchetelor sociale de faţă, încredinţate tiparului.   UN CAZ DE DISPARIŢIE[1]             Bătrânul părinte a aşteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani. „Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine.” Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariţie... Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină. Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale. Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infrac­ţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei forti­ficaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.       I. O primă greşeală civică     Un părinte, Vasile Ştefan, domiciliat în Bucureşti, recla­mă la 31 martie 1967 dispariţia fiicei, în condiţii care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenţi: Valerica Ştefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamaţia este depusă şi înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniştitoare ale părintelui: „Să mai aştept o zi... încă una... poate că totuşi se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu şi cel mai serios. „Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune, mărturiseşte îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.” Să reţinem aceste cuvinte din încheierea reclamaţiei adresată miliţiei. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofiţerului însărcinat să facă lumină. O obligaţie profesională îl va determina să cerceteze reclamaţia, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mişcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliţie din ţară semnalmentele dispărutei.   Iată-le:   Ştefan Valerica Născută: 1945, martie, 1 Înălţimea: 1,70 m Corpolenţa: slabă Fruntea: înaltă Ochii: dispuşi orizontal, căprui Sprâncenele: arcuite, împreunate Nasul: rectiliniu, mic Gura: mică, buzele subţiri Dinţii: compleţi Bărbia: rotundă Urechile: mari, distanţate Mâinile: normale Picioarele: normale Semne particulare: nu are   Îmbrăcămintea:   Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono Rochie de jerseu de culoare bej Pulover din relon Pantofi din antilopă Ciorapi indeşirabili Poşetă de culoare albă, dreptunghiulară... Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­loraşi organe de urmărire şi fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea şi mai mult operaţiile de căutare şi identificare a cetăţenei Ştefan Valerica. Din acest moment – şi vă rog, stimaţi cititori, să vă imaginaţi ce reprezintă acest lucru pe scară naţională – a fost declanşat un întreg aparat de urmărire. Şi zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din ţară să semnaleze prezenţa tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliţie pentru a-şi completa reclamaţia depusă la 31 martie cu încă o declaraţie. Extrag din declaraţie ideile principale: – Valerica Ştefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate şi nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ţia Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A. – Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătuşa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea şi pe la ea. – Ştefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Braşov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Braşov, în interes de serviciu. Cel puţin aşa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl minţise: plecase la Braşov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale. „Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturiseşte Şt. V. în declaraţia sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, şi probabil că a plecat undeva pentru a-şi face o intervenţie. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.” Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părţi – cea mai revelatoare din declaraţie: Cred că... era însărcinată; aceasta este o presupunere, nu o certitudine; şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu. Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariţie. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofiţer (sau acei ofiţeri), învestit de legile societăţii, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral şi spiritual al Valericăi Şt. Desigur, el are o profesiune, şi încă una grea – e criminalist. Lui şi nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ştefan şi de ce?” Profesiunea îl obligă la însuşirea unei tehnici – să ştie să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuţe. Dar, în acelaşi timp, prin forţa împrejurărilor, el va fi pus în situaţia de a pătrunde şi înţelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci şi psiholog, şi sociolog, şi medic, şi judecător. În consecinţă – am simţit dorinţa de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului. Întrebare: Tovarăşe locotenent-colonel Ştefan Pavel, v-aş ruga să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Aţi lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145/967. Aţi semnat referatul iniţial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-aţi lovit? Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toţi ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ştefan, dar, în acelaşi timp, ne ascundeau, con­ştient sau inconştient, adevăruri care ne-ar fi ajutat şi ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Şt. era departe de a fi unul moral şi acest lucru, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, îl ştiau mătuşa precum şi Ioana Ţipei, prietena Valericăi, şi mai puţin părintele dispărutei. ...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetăţean, să ceri miliţiei să-ţi găsească o fiinţă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalţi în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă şi prejudecăţi. Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole. Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­ţiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii; că şi-a manifestat do­rinţa să plece la Giurgiu. Dar şi aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ştefan Vasile. Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop şi, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tăţile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e şi părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi şi să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greşit din punct de vedere civic prezentând miliţiei acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri şi probabilităţi.       II. A doua greşeală civică     Deci tatăl Valericăi Ştefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetăţeana Marina Bălu, mătuşa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza. Întrebare: În ce relaţii aţi fost cu nepoata dv.? Răspuns: Eram ataşată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am ataşat şi mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei... Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreţinea relaţii intime cu cineva? Răspuns: N-am reuşit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreţinea vreo relaţie intimă cu cineva. Ştiu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Ţipei. Întrebare: Şi dintre colegi? Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam şi eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Şerbu, care a fost şi la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Şerbu fusese la înmormântare şi că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială. Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viaţa nepoatei dv. ne puteţi relata? Răspuns: Cred că era pe la sfârşitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat şi m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă şi să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din faţa casei şi răcise. Întrebare: Şi care era adevărul? Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan... Întrebare: Aţi aflat cine era bărbatul? Răspuns: Atât eu, cât şi fiica şi nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreţinut relaţii, dar n-am reuşit. Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-aţi spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide. Întrebare: Vă daţi seama că orice amănunt intim din viaţa Valericăi Ştefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai ştiţi? Povestiţi-ne! Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu ştiu în ce staţiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Braşov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguţ. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine şi mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare... Întrebare: Chiar într-o deplasare? Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare şi am ţinut să-i atrag atenţia să nu care cumva să facă vreo greşeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greşeală. Întrebare: Cu aceşti amici din Braşov a mai ţinut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Ştiu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Braşov, împreună cu colega ei. Ioana Ţipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el şi ea l-a refuzat. Întrebare: De unde cunoaşteţi acest amănunt? Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că aşteaptă de la Braşov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu şi cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă şi l-am refuzat”. Întrebare: În ultima vreme, n-aţi observat nimic neobişnuit în ţinuta exterioară a nepoatei? Răspuns: Cu toţii am observat, nu cu mult înainte de dis­pariţie, că Valerica începe să se îngraşe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngraşă aşa de mult, întrebare pe care i-am pus-o şi eu şi la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie şi de aceea se îngraşă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puţin. Întrebare: Credeţi că era însărcinată? Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată. Întrebare: Vă gândiţi oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întreţină legături? Răspuns: Ştiu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise şi era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Naşcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are maşină şi de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Naşcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piaţa Unirii şi au mers împreună cu ma­şina. După câte ştiu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat. Întrebare: Totuşi, n-aţi observat nimic neobişnuit în con­duita sa? Răspuns: Neobişnuit?! Să vedeţi, cu o săptămână înainte de dispariţia ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, şi a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniştesc. Întrebare: Când aţi vorbit ultima oară cu Valerica? Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraş, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea. Întrebare: Şi ce i-a spus? Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă nişte cumpă­rături şi că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi. Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani? Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariţie, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei şi că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei. Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariţia Valericăi Ştefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a aşter­nut asupra familiei bătrânului Ştefan – întrebări chinui­toare, nopţi de insomnie, apoi acea nesfârşită şi epuizan­tă aşteptare... Poate totuşi nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuşi se întoarce... Poate că totuşi miliţia are s-o gă­sească. Miliţia, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani şi jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul şi din punct de vedere civic, suntem îndrep­tăţiţi să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autorităţile? Oare mătuşa Valericăi Ştefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce ştia despre nepoată?” Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenţia de o mustra familia Ştefan, şi aşa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor poliţieneşti, un act de nesinceritate. Aşadar, a fost ascultată mătuşa Valericăi Ştefan. Ce motiv ar fi avut miliţia să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariţia nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Şerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecinţă este ascultat şi A. Ş. care, din capul locului, mărturiseşte: a) ...că a trăit cu V. Şt. şi că se întâlnea în zilele libere la ea acasă; b) ...că ştia de avortul spontan suferit de V. Şt. în vara lui 1966; c) ...că a mai trăit cu dispăruta şi după ce s-a întors din concediu; d) ...că din luna octombrie 1966, după apariţia Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile; e) ...că de când Valerica Şt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu ştie unde ar fi putut să dispară. Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – şi o localitate – Braşov. Cercetările se extind. Este ascul­tat şi „bătrânul cavaler” din Braşov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ştefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Braşov.” „Da, i-am reţinut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii Continuându-se cercetările şi la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă şi cu Ioana Ţipei, se constată urmă­toarele: A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcţionară conştiincioasă. În ziua dispariţiei, Valerica Ştefan s-a comportat normal. În cursul dimineţii i-a solicitat şefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Şeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o şedinţă. Totuşi, i-a atras atenţia: „Dacă şedinţa o să se termine mai de­vreme, o să poţi pleca!” în faţa acestui refuz categoric, Valerica Şt. s-a arătat nu numai nemulţumită, ci şi neliniş­tită: se vede treaba, i se strica o combinaţie. Totuşi, V. Şt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă. Ioana Ţipei declară că Valerica Ştefan i-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pentru parastas. La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliţie ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariţie se întruneşte pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor şi a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuţiile: „A fost sau nu Valerica Ştefan, la data dispariţiei, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigaţiile în direcţii exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere şi nu o certitudine.” Şi adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorin­ţa să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere şi nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Braşov declară: „…V. Şt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătuşii? N-ar fi fost exclus, dacă ţinem seama de accidentul din iulie 1966. Şi-apoi, V. Şt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariţia sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii. Şi-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu şi Ioanei Ţipei nu, colegă şi prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Ţipei. Mi-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pen­tru parastas.” Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l ţină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliţiei hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât şi cu Ioana Ţipei. La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. şi rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni. — Aţi văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă? — Ştiu că aceşti bani – 2 000 – îi avea împrumutaţi de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Ţipei. — Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâţia bani? — Nu-mi amintesc... (În declaraţia de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Ţipei, la locul de muncă.) — Să fi întreţinut Valerica Ştefan relaţii intime cu un turist străin? — Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relaţii intime cu un turist străin. (Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătuşii să-i afle un secret nu plăcut, V. Şt. avea toate motivele să se ascundă faţă de M. B.) — În declaraţia sa, cumnatul dv. şi tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă şi că ar fi manifestat dorinţa să plece la Giurgiu”. Mai declară că ştia de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteţi spune? — Imediat după dispariţia Valericăi, am aflat de la Ioana Ţipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcţia Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată... (Observaţi! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi: a) Banii pe care V. Şt. îi avusese asupra ei erau desti­naţi nu parastasului, ci unui alt scop. b) Ioana Ţ. ştia că V. Şt. era însărcinată şi că, în ziua dispariţiei, a plecat în direcţia Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariţia Valericăi. c) Nici mătuşa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliţiei aceste amănunte foarte importante.)   [1] Din motive lesne de înţeles, autorul a schimbat numele unor inşi implicaţi în ancheta de faţă lăsându-le însă neschimbate pe cele ale infractorilor.

Si a fost ora H de Haralamb Zinca I. Preludiu               1 Dintr-o filă de calendar:   Miercuri 23 August 1944 Soarele răsare la 5.28 Apune la 19.08   La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale So­cietăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frec­venţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!” La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României. După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deş­tepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenun­cheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoa­ne, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:   Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău...   După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.     2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forţa miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenţi pe vânzătorii de ziare. De era marţi sau vineri, joi sau duminică, existenţa lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temaţi să trăiască una şi aceeaşi zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivniţe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, şi se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu şi Sărindar, de unde îşi luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureştenilor acelor zile. Începuse o nouă zi, cu un cer adânc şi un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată oraşul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârşit, strigându-şi marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diţie specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diţie specială! Ia comunicatu’! ’Diţie specială! Curentuu’!   O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obişnuiţi să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colţul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­ţiilor militare. Citeai:   Comandamentul de căpetenie al armatei   Comunicat asupra operaţiunilor din ziua de 22 august   La sud-vest de Tiraspol şi pe frontul Moldovei, între Prut şi Siret, trupele române şi germane se află în lupte grele cu puter­nice forţe de infanterie şi care de luptă sovietice. După lupte foarte grele cu un inamic superior, oraşul Iaşi a fost pierdut. În dimineaţa zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanţa. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.   Era cald, zăduf, deşi soarele nu se înălţase încă. Pe cer nici un nor, dar simţeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îţi plăcea să te lauzi că eşti un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puţin în­grijorat: de ce Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-şi mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obişnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”? Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îţi aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău şi Bucureşti. Te hărţuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri şi găseai: Şoşoni bărbăteşti – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette. Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunţă: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, faţă de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniştile erau aceleaşi. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ţi se părea, canonada tunurilor şi te întrebai ce se va alege din tine, din familia şi ţara ta. Şi găseai: ...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuinţând piatra naturală sub formă de boltă la construcţia acoperişului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar şi clădiri de locuit. ...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuţă. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ţi că Tarzan... era frumos şi temerar ca însuşi Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor. ...Articolul Fiţi eleganţi, domnilor! în ale cărui rânduri ţi se dezvăluia că: Contrar celor ştiute până acum, moda evoluează şi ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influenţează moda. Croiala se simplifică... Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 şi-l intitulase: Nevrozismul, sexul şi sexualitatea. Aşteptai ziarul de la primul ceas al dimineţii. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îţi formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările şi deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranţa că, în sfârşit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îţi oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfăţişând noua armă „V-1” gata de a-şi lua zborul spre Anglia. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare. Ca să mai uiţi întrebările ce te mistuiau ca nişte flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele: – Quartetul vienez – Fiii marchizului – Doamna şi mortul – Masca lui Borgia – Scandal la Neapole sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi şi să te amuzi la spectacolele: – Adăpostul Giocondei – În spaţiul „Alhambrei” linişte deplină – O raită prin rai sau îţi recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câştigi 100.000 lei. În grija lor pentru reuşita ta în viaţă îţi săreau în ajutor şi cu un pronostic: joacă pe Aramă şi Cerbus şi-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diţie specială! Era cald, iar „ziariştii” alergau năduşind pe străzile Capita­lei, împărţind oamenilor cuvinte moarte.     3 SIGURANŢA STATULUI 10 aprilie 1943     NOTĂ   În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor şi „slugii” sale Antonescu. În acest ziar, apărut în condiţii tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate naţională şi contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemţilor...   În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustaţă tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulţumită: în sfârşit, un chiriaş care, odată înţeleşi asu­pra preţului, va fi în stare să-i plătească chiria pe şase luni înainte. Avea nevoie de bani. Şi-apoi, îi ştia pe nemţi buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamţul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt. După ce proprietăreasa îl duse şi la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt şi câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulţumi neamţul, deşi conversaţia se pur­tase până atunci în româneşte. „O să-mi permiteţi să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un uşor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveţi copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soţia mea e suferindă”. Deşi îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Şi faptul că neamţul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Aşa cum sperase, noul chi­riaş îi achită chiria pentru şase luni. Două sau trei zile mai târziu, domnul şi doamna Schmidt se mutară în noua lor locuinţă de pe strada Şcoala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră şi un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spaţiul vital” câştigat pe neaşteptate. Curând, chiriaşul tocmi câţiva muncitori să-i construiască în mijlocul curţii, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână şi domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, îşi instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaş – un tânăr firav, cu o faţă palidă, bolnăvicioasă. Şi doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el şi soţia sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriţi ieşind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-şi trădeze în nici un chip existenţa. Într-una din nopţi, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinţei sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate şi, în prezenţa doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca nişte ciolane negre ale unui „boston” şi le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din acelaşi dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieşiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acurateţe, ca într-o zeţărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecţionări tehnice, maşina funcţiona fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi lipească urechea de zidul casei. Aşa îşi începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moşu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soţia sa – Mimi şi tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluţionară. Mini-gazeta, iniţiată în 1942, atrăgea atenţia cititorului român nu numai prin conţinutul său, ci şi prin acurateţea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuinţă a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumaţi nr. 44. Fără să fi fost în cunoştinţă de cauză, un cunoscut general bucureştean ocrotise cu prestigiul personalităţii sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliţia de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieşise la iveală un mic tripou şi se lăsase cu un scandal în înalta societate. Cei trei tipografi, cărora partidul le încredinţase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu ştiau cărui fapt se datora apariţia poliţiei antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziţia firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliţia se mulţumise cu ceea ce găsise pe masa de joc şi cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restrişte, îşi permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moşului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane şi italiene. În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariţie, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenţii versaţi ai Ser­viciului secret angrenaţi, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operaţia anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă şi de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiştii lui Eugen Cristescu. Şi nu nu­mai specialiştii S.S.I.-ului, ci şi agenţii Gestapoului aflaţi pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfăşurate paralel şi fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din ţară şi din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipăreşte peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului. Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în Bucureşti, pe strada Şcoala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soţia sa şi Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ţinea numai unul şi acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceştia, unde locuiau, nu ştiau, nici nu voiau să ştie. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moşului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută şi interzisă. Tot „Moşul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moşul” şi „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare. „Frau Schmidt” îşi avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piaţă, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemţoaică” rece şi retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca şi soţul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul şi ora stabilite dinainte cu tovarăşul „Romeo”, în timp ce soţul ei transmitea pachetele tovarăşei „Julieta”. Nu o dată, soţii Pâncu, revenind acasă după asemenea expediţii riscante, se întrebau stăpâniţi de o curiozitate fireasca: Oare Romeo şi Julieta se cunosc? Oare Romeo ştie că exista şi o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiţi? În sihăstria locuinţei lor, se mulţumeau să-şi potolească curiozitatea cu tot felul de supoziţii. Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiaşi pereţi, aceleaşi obiecte şi tablouri ziua şi noaptea... noaptea şi ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ţei ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului... Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în şir şi nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras. În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarăşul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului. Dimineaţa zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi şi se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare. În liniştea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.     4 Un subofiţer îi aducea ziarele şi i le punea pe birou, me­reu în acelaşi loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulţumea sec şi parcă fără plăcere. Subofiţerul se retrăgea abia auzit. Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze şi să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-şi petreacă liniştit ziua. I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheaţă. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neştire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În faţa sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informaţii al baronului una şi aceeaşi mi­siune: citea presa, încercând să detecteze şi să determine, prin mijlocirea ziarelor şi revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun. Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner îşi aprinse un trabuc subţire cât o macaroană şi se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-şi îngăduia să caşte, deşi ziarele româneşti i se pă­reau şterse şi neinteresante. Când şi când lua de pe birou câte un creion şi încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunţ: „Curtea Marţială a C.M.C.[1] aduce la cu­noştinţa generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitaţie publică”. Nu-i plăceau asemenea anunţuri. Prefera să le încercuiască şi să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitaţie militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj. Citea destul de repede, dar nu fără atenţie. Avea un fler aparte, ştia către care rubrici să-şi îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colţul refugiaţi­lor”, depistă două anunţuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găeteşti-Ilfov”, se spunea în primul anunţ; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din Bucureşti. Îi displăcea rezonanţa celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-şi încarce conştiinţa? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-şi bată capul ca să afle cine şi ce se ascunde în dosul celor două anunţuri. Îi căzu în mână şi un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Ştia ce se găseşte în el. Serviciul secret de informaţii, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subţire – de unde oare? – cu aceleaşi mişcări sigure, de automat, se apuca, aşa cum îi indicau instrucţiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944: „– Blocul partidelor şi datoria României în ceasul de faţă – Lupta de descătuşare a poporului român – Universitatea română vorbeşte! – Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ţii şi ofiţerii români – Guvernul cere cămăşi, izmene şi ciorapi – La fabrica „Matern” – În regiunea petroliferă – Apelul către Armata germană al foştilor comandanţi ai trupelor germane de pe frontul central – Să luptam pentru salvarea deţinuţilor patrioţi – Moartea la „Marele Cartier” – Declaraţia D-lui Molotov despre poziţia URSS faţă de Polonia – Ştiri din Franţa, Italia, Iugoslavia şi Polonia.” Terminându-şi treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbeşte” şi citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viaţa culturală a ţării – savanţi cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală şi intelectuală în rândurile studenţilor – s-au unit în această mare manifestare. Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Îşi notă într-un carneţel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situaţia în presa română este liniş­titoare”. Către ora 11 se ridică de la birou şi plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.     [1] Comandamentul Militar al Capitalei

Taina Cavalerului de Dolenga de Haralamb Zinca I. Începuturile                                               1     Nu mă simţeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafaţa pământului. N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Trecuseră şapte zile de la numirea mea la Direcţia Generală a Miliţiei. Absolvisem Facultatea de ştiinţe juridice şi fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Şapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredinţat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorinţă vie de a munci, de a acţiona, de a mă afirma. De şapte zile însă mă învârteam încolo şi-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiţi la D.G.M. odată cu mine, acţionau. Li se încredinţaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos şi mă uitam după ei: cerce­tau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, – ah, ce om norocos! – i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia şi alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona şi că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic şi eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Şi în sesiunile de exa­mene îi cădeau întrebările cele mai uşoare. Una dintre cele mai drăguţe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Aşadar, sper că m-am făcut înţeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca şi un pic de ruşine faţă de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredinţat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînţeles. Oricum, ea mă vedea întunecat şi bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicateţe. Acum, dumneavoastră să nu credeţi despre mine că, în acest răstimp, m-am mulţumit să zac şi să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, şeful meu, şi fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredinţeze şi mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare şi mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbda­rea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos şi din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Su­haru. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convin­gere şefului situaţia insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul şefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi şi Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoţie, apoi emoţia mi se risipi şi-i făcu loc unui puternic simţământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l în­treb pe Tătaru dacă nu cumva ştia despre ce-i vorba, dar am renunţat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmo­lise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomeneşti că i-au luat cazul şi vor să mi-l încredinţeze mie!” Gândul mă încântă, mă sur­prinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulţumire, apoi mi se făcu ruşine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!” Maiorul Suharu mă întâmpină prieteneşte, aş spune încurajator, ca şi când ar fi înţeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său şi mă pofti cu amabilitate să iau loc. — Tovarăşe Conta, ai aşteptat cât ai aşteptat, dar ţi-a venit şi dumitale rândul. Ochii maiorului, cenuşii şi vioi, cu pleoape uşor congestionate, mă fixară ca şi cum ar fi vrut să-mi descopere reacţia. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoştinţă că Tătaru a eşuat, gândi eu, şi că a emis un ordin să mi se predea mie dosa­rul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subţire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanţă: „Dosar nr. 5783”. — Este vorba, tovarăşe Conta, de un fals în acte publice. — Un fals în acte publice?! izbucni eu deopo­trivă de uimit şi de dezamăgit. — Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetăţeni în etate, soţ şi soţie şi-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oare­care Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile şi Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie iniţiativă şi au făcut declaraţii complete. Maiorul vorbea rar, apăsând pe anumite cuvinte. Vorbea şi nu-şi lua ochii de la mine. Iar eu mă simţeam aidoma unui balon ce se dezumflă. Pe măsură ce înţelegeam „substanţa” dosarului nr. „5783”, îmi spuneam iarăşi că sunt un mare ghinio­nist. Fiind convins că maiorul Suharu pricepuse cauzele tristeţii mele, ascultam şi mai întunecat. „Numai de n-ar deschide o paranteză pe tema ne­mulţumirii mele!” gândi, nu fără un simţământ de stinghereală. — Ce-i cu dumneata, tovarăşe Conta, nu te simţi bine? Nu suporţi căldurile? Da, e prea cald. E o vară toridă cum n-a mai fost de mult... I-am fost recunoscător maiorului. Nemulţumirea mea o pusese pe seama căldurii, ocolind cu tact o discuţie care m-ar fi pus într-o situaţie penibilă. M-au năpădit brusc sudorile. Îmi scosei batista şi, tamponându-mi fruntea, murmurai: — Aşa e, suport greu căldurile... — Iei în primire dosarul, îl studiezi cu atenţie, îţi faci un plan de anchetă şi deschizi o acţiune. Ai înţeles? — Da, să trăiţi! Maiorul Suharu, îmbărbătându-mă cu acelaşi surâs prietenesc, mi-a întins dosarul. Şeful s-a pre­făcut că nu observă mutra mea amară. Totuşi, la despărţire, m-a sfătuit: — Bea ceaiuri: răcoresc şi ţin de sete. Ai vreo întrebare? Am dat din cap în semn că totu-i limpede, apoi m-am ridicat din fotoliu. — Am să studiez dosarul şi voi proceda în consecinţă, am adăugat eu cu o voce care se voia energică. — Te rog să mă ţii la curent! E prima dumitale misiune... Îţi doresc din toată inima succes... Maiorul s-a ridicat şi mi-a întins mâna. Când am ajuns în dreptul uşii, mi-a atras atenţia: — Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul... — Am înţeles, să trăiţi! Dincolo de uşă, mă opri pentru câteva clipe, îmi venea să urlu de ciudă. Descoperisem că eram un om slab. Să nu-mi pot stăpâni în faţa şefu­lui nemulţumirea? Oricât ar fi fost ea de îndrep­tăţită, era de datoria mea să mă stăpânesc. Da, să nu vă mire, consideram nemulţumirea mea îndrep­tăţită. Şapte zile am aşteptat pentru ca, în cele din urmă, să mi se încredinţeze spre rezolvare un dosar... rahitic. Deşi ştiam că în obligaţiile mele intra şi rezolvarea unor asemenea dosare, m-am simţit totuşi umilit. Tătaru avea de rezolvat o dublă crimă urmată de o sinucidere, iar eu... Mi-am spus că ar trebui să mă retrag cu dosarul „5783” într-un colţ cât mai ferit, căci nu voiam să dau ochi cu ceilalţi colegi de facultate. Îmi închipuiam întrebările lor ironice şi mă îmbărbătam copilă­reşte. Ce mai, toată lumea se unise împotriva mea. Unde aş puţea găsi un colţişor cât mai ferit? De cum intrai în birou, mă lovi de Niţescu, un alt fost coleg de studenţie: — Ei, Virgile, cum e... un dosar gras? De felul său Niţescu e un om simpatic, modest, la locul său. În clipa aceea însă mi s-a părut aro­gant şi nesuferit. Aş fi vrut să-i arunc câteva vorbe care să-l usture. M-am mulţumit să-mi strâng gura, simţindu-mi buzele pline cum se topesc într-o linie subţire şi rea. Aruncai dispreţuitor dosarul pe birou. — Aha, zise Niţescu cu un anumit subînţeles, pricep. Atunci îmi scăpă o înjurătură. — Înjură-mă, Virgile, dacă asta te poate linişti. Te las. La revedere! Îl înjurai din nou. — Aşa, băiete! Zi-i din toată inima, mă în­demnă Niţescu, părăsind vesel încăperea. Unde să mă retrag? Unde să mă izolez? Gândul mi se părea acum nu numai naiv, ci şi ridicol. Aşa că mă aşezai la biroul meu, deschisei cu duşmă­nie dosarul şi începui să-l citesc, tot în duşmănie. Doi soţi, Vasile şi Lucia Tulpan, relatau cum au ajuns să-l cunoască pe falsificatorul Andrei Mir schi şi cum acesta le furnizase certificatele de vechime în câmpul muncii. Când am terminat lectura pieselor de la dosar, m-a cuprins o milă nemărginită faţă de propria-mi persoană. Cazul încredinţat era ca şi rezolvat... Cuvintele şefului: „Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul” aveau acum în urechea mea o rezonanţă ironică. Ce greutăţi ar mai fi putut să se ivească? Doar şeful ştie mai bine decât mine că dosarul era ca şi rezol­vat. Am hotărât să-mi încep cercetările cu audierea soţilor Tulpan.

I Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puțin sentimental. Știa românește și nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, de statură potrivită, cu o față prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subțiri, părea un mare admirator al peisajului. — Frumusețile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas. — Vorbiți foarte bine românește, observă un călător care mai toată vremea șezuse cufundat în lectura unei cărți. — Nu prea, răspunse străinul cu modestie… Deși am trăit mulți ani în țara dumneavoastră… la Arad… pe când eram adolescent. Lăsă, printre altele, să se înțeleagă că descindea dintr-o familie bogată și că taică-său, pe timpuri reprezentantul unei societăți bancare din Occident, locuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut și ca pasionat vânător. — Vâna prin Munții Semenicului… O, domnule, Banatul e un ținut foarte pitoresc… Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd orașul adolescenței… vreau să și vânez. Vorbea cuprins de o ușoară emoție, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte. — Poate că o să urc în munți, la o vânătoare de mistreți, adăugă el. Fumați? Nu așteptă răspunsul celorlalți. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o ușoară apăsare și preciză: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în același timp întinseră și ei pachetele. Străinul exclamă: — Ah, ospitaliera țară românească! Luă din fiecare pachet câte o țigară. Ospitalitatea dumneavoastră e proverbială! Își aprinse o țigară „Favorit”, trase câteva fumuri și aprecie: Are o aromă plăcută. După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii își completară declarațiile de trecere pe teritoriul României. Vameșii își făcură și ei apariția. Treceau dintr-un compartiment în altul, salutau respectuos călătorii și tot respectuos își îndeplineau obligațiile statornicite prin lege. Străinul prezentă la control cele două valize. Le deschise, deși nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameșii însă îl salutară și trecură în compartimentul următor. — Ce control sumar, se miră străinul, punându-și valizele la loc. Nu mă așteptam. Ieși pe culoar, privind curios după vameși. În sfârșit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, fermecat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii și al frunzelor îi încânta privirea. Fuma mult, ofta și, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări. După o bucată de vreme, un tovarăș de compartiment îi atrase atenția că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulțumi și începu să-și adune bagajul. Curând, trenul își încetini viteza, apoi opri. Străinul își luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore împreună. I se ură vacanță plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreți. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ieșire. Un hamal își oferi serviciile, el însă îl refuză politicos. Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână și, tulburat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură – cerul senin, turnurile vechilor clădiri, țigla colorată a acoperișurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăzdată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-și curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele și se îndreptă spre primul taxi ieșit în cale. — La hotel „Continental”, te rog! Șoferul făcu un semn din cap că a înțeles și apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului. — N-ați mai fost de mult pe la Arad? întrebă șoferul care observase prin oglinda retrovizoare neliniștea atât de caracteristică unor vizitatori. — Ce schimbat e orașul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat. — Da, da, confirmă șoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeași clipă mașina opri în fața hotelului. — O, am și ajuns! constată străinul cu tristețe și oftă. Șoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-și ducă valizele, primi un bacșiș gras, mulțumi și plecă. La intrare, fu întâmpinat de către directorul hotelului, care îl întrebă în germană: — Domnul Bartolomeu Grieg? — Eu sunt, răspunse străinul în românește. — Fiți binevenit, îi ură hotelierul. Vă așteptam. Știți românește? — Cum să nu, am locuit cândva în orașul dumneavoastră… Domnul Grieg îi întinse pașaportul. — … Am reținut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriți s-o vedeți mai întâi? Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepție și-și urmă gazda – un bărbat scund, rotofei și cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte. Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă camera rezervată: — În hotelul nostru vă puteți bucura de tot confortul… iată vestibulul… În dreapta aveți baia… Ferestrele camerei dau spre Mureș. Străinul, cu aceeași privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-și ascunse mulțumirea. — Îmi place! Rămân aici. — Conducerea hotelului vă dorește vacanță plăcută. Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional și, retrăgându-se, se înclină spunând: — O să vă trimit imediat valizele! După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pufoasă. Își scoase haina și rămase în vestă. Simți boarea înfiorându-i trupul înfierbântat. Se întinse, oasele îi trosniră sec, căscă și privi satisfăcut în juru-i. Cineva bătu la ușă. Un băiat îi aduse bagajul. Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi își desfăcu valizele; trecu în baie, își făcu un duș rece, reveni în cameră, lăsă storurile de la fereastră și plonjă ștrengărește în patul moale și odihnitor. II După-amiază, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieșind nemulțumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe: — Domnule Grieg, vă văd indispus… V-au nemulțumit cumva serviciile noastre? — O, nu! se grăbi Grieg să-l liniștească… Hotelul dumneavoastră este excelent… Surâse necăjit, iar cutele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident. A! Nu vă speriați! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă și-și arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, și l-am stricat. Mai mult din obișnuință duse ceasul la ureche, închipuindu-și că, prin cine știe ce minune, și-ar fi reluat tic-tac-ul! Nu mai merge. A stat. — Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veți da la reparat. — Îmi puteți recomanda un ceasornicar de încredere? — Cum să nu, chiar pe strada noastră… strada Republicii, se găsesc două cooperative. — Nu m-ați înțeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar. — Am înțeles bine, zâmbi hotelierul condescendent. La noi, ceasornicarii sunt organizați în cooperative. — În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supărați… credeți că pot să am… Știți, e de aur… Grieg întinse din nou mâna stângă și-și arătă ceasul… — O, puteți să aveți încredere! Dacă doriți, avem și un particular… unul Romoșan, pe strada T… nr. 51. Știți unde vine… eu unul însă nu vi l-aș recomanda. Apelați la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonație care amintea de vocea crainicilor de la radio. — Vă mulțumesc… — La dispoziția dumneavoastră, domnule Grieg… Rotofeiul se înclină și zâmbi serviabil. Străinul își mai duse o dată ceasul la ureche și părăsi hotelul vădit indispus. În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca și când și-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul orașului. Soarele asfințea; umbre uriașe se întindeau peste oraș, învăluindu-l. Pășea fără grabă, prudent parcă; în răstimpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mișcare. Clădirile din centrul orașului i se păruseră domnului Bartolomeu Grieg neschimbate. Doar magazinele, firmele aveau altă înfățișare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animația străzii, buna dispoziție a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri și se opri în dreptul ei. Cercetă curios și cu luare-aminte mărcile, prețurile, apoi își duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcționa. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Bartolomeu Grieg intenționa chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, își amintise adresa ceasornicarului particular. Bartolomeu Grieg știa unde se găsește strada T. O porni într-acolo, cu același pas rar și elastic. Descoperi curând firma atelierului – mică, cenușie, pictată cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoșan”. Trecu apoi nehotărât prin fața atelierului, însă după câțiva pași făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreț justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări și pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuța sa de lucru și, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meșterea ceva la un cesuleț. Era singur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârșit, să intre. Numai atunci își dădu seama cât de întunecos și de sărăcăcios era atelierul și o inexplicabilă senzație de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasornicarul își înălță capul, lăsă să-i cadă lupa și se ridică să-și întâmpine clientul. — Cu ce vă putem fi de folos? Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt și rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puțin vicleană, puțin ștrengărească. Și, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simți cum unda aceea de îngrijorare i se risipește. Nu răspunse imediat la întrebarea meseriașului. Cu mișcări calme, își scoase ceasul și-l puse pe tejghea. — Mi s-a stricat! Niște degete lungi, uscate și febrile, apucară ceasul de aur. — Ehei! Ce piesă rară! „Atlantic”! De aur! Ultimul tip, nu-i așa? De mult n-am mai ținut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoționat. — L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu. Ochii mici și curioși ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să determine acea legătură intimă între valoarea ceasului și personalitatea neașteptatului său client. „Cum de-și putea permite să strice un ceas atât de valoros?” Și dintr-o dată ținuta și distincția vizitatorului îl impresionară plăcut. Spuse: — Aș fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscățive și foarte îndemânatice ale meșterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-și putu stăpâni o exclamație de uluire: — O, ce minune de mecanism! Câtă finețe, domnule! O adevărată bijuterie. Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire: — L-ați forțat… Ați forțat arcul, domnule… Lăsă să-i cadă lupa și-și privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului. — Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Știți, sunt în trecere prin țara dumneavoastră, prin Arad, și vă închipuiți ce înseamnă pentru mine să am un ceas. Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului. — La noi nu se mai găsesc demult ceasuri „Atlantic”… Dacă doriți, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeți acasă, o să-l înlocuiți. Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului. — Nu poți procura piese de schimb? — Regret, domnule, nu pot. — Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta? — Nu cumva vreți să-l vindeți? se interesă Romoșan, tulburat. Brusc, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze niște tainice semnale. — Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar așa, cât valorează… După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse: — O mie opt sute de lei. — Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descrețindu-și sprâncenele. Romoșan păru puțin încurcat, înălță din umeri ca și când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuție se ridica doar la 1 800 de lei. În timp ce-și prindea la mână ceasul, străinul oftă iar și dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulțumea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în fața vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută. — Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere. — Nimic, domnule! — Atunci… la revedere și vă mulțumesc pentru amabilitate… — La revedere, domnule! În dreptul ușii, Bartolomeu Grieg se răzgândi și nu mai apăsă clanța. — Să zicem că m-aș hotărî să-l vând… S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere? — Cum să vă spun?! Întrebarea îl luase prin surprindere. Vreți chiar să-l vindeți? Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea. — S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoșan, mai mult din obișnuință, se uită în direcția vitrinei. Văzu strada… trecătorii… — La noi, cum să vă explic… Glasul meseriașului i se păru străinului gâtuit de frică, de o neliniște lăuntrică. Știți, e cam primejdios… Ceasul e de aur… Trafic… Totuși aș putea să caut… să încerc… Ați obține pe el… — Cât? luă străinul înainte. — Să-l mai văd o dată, propuse Romoșan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas. Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, și-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise: — Așa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător și nu-și mai lua ochii de la ușă. — Și dacă ați pune un arc nou, cât m-ar costa? — 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar și dezamăgit de terminarea discuției. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteți ridica gata reparat. — Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneți un arc, se hotărî străinul. Nu știu… o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las… Până mâine o să vă gândiți și dumneavoastră. Un licăr de speranță se aprinse în ochii ceasornicarului. — Să știți că risc… — Ce vreți să spuneți? își arătă domnul Grieg nedumerirea. — Știți… la noi… așa cum am mai spus… ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular. — Aha, înțeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci și eu risc, nu-i așa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim… Îl las. Îmi dați vreun bon de primire? — Desigur, se grăbi Romoșan să-l încredințeze. Fără chitanță nici eu nu l-aș primi în lucru. Scoase la iveală un chitanțier, se interesă de numele clientului și completă toate datele necesare — Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanța în portofel. — La ora cinci după-amiază. — Mulțumesc. — La revedere, — La revedere, domnule Grieg. Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulțumit că-și dăduse ceasul la reparat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureș. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu își aminti că în Arad mai avea o cunoștință de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăși agale, lăsând în urmă Mureșul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe niște străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curți. Scrută atent strada pustie. Nu găsi niciun semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până și casa din fundul curții părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta și intră în curte. Cineva totuși îl văzuse – femeia în albastru.

Cuvânt înainte     Nu demult, o femeie îmbrăcată într-un palton vechi, demodat şi îmbrobodită cu un şal negru, bătrânesc, a intrat în redacţia Vieţii Româneşti. Spre marea mea bucurie, am recunoscut-o de îndată pe Maria Constantinescu, fosta mea gazdă. M-a îmbrăţişat, apoi, cuprinsă de o uşoară nelinişte, m-a întrebat: — Unde putem sta de vorbă? Am poftit-o într-un colţ liniştit al redacţiei. — Te caut de multă vreme continuă ea, de astă dată cu un glas molcom, cumpătat. Îţi aminteşti de caietul ăsta? *** …în primăvara anului 1944, împrejurările mă forţaseră să părăsesc oraşul natal, şi să mă mut la Bucureşti. Aveam nevoie de o gazdă. De la bun început, prietenii mă îndreptaseră către Maria Constantinescu. Îmi amintesc. Am găsit-o acasă aplecată deasupra maşinii de cusut; cosea pierdută, cu gândul departe, într-o lume a ei neştiută de nimeni altcineva. Când i-am spus pentru ce am venit la dânsa, s-a ridicat de lângă maşină apro- piindu-se de mine. Am văzut-o atunci mai bine. Era o femeie scundă, puţin încovoiată, cu trupul istovit de muncă. Faţa mică şi ovală, brăzdată de cute adânci, trăda o mare suferinţă. M-a privit cu ochi neliniştiţi şi trişti… — Poftim, acesta este patul dumitale… cândva a fost patul băiatului meu… Cuvintele: „a fost patul băiatului meu” mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Chiar din prima zi, Maria Constantinescu a început să se îngrijească de mine ca de copilul ei. Purtarea gazdei mele mi se părea din ce în ce mai ciudată, mai ales că uneori, noaptea târziu, întorcându-mă de la fabrică, o găseam plângând stăpânit, aşa cum numai mamele ştiu să plângă. O dată, luându-mi inima în dinţi, am întrebat-o de ce este atât de mâhnită. Mi-a răspuns. În noaptea aceea am aflat povestea fiului ei Niculae. Femeia povestea stri- vindu-şi lacrimile cu o batistă mare, bătrânească. — … De mic a dus-o greu. Lui Niculae îi plăcea să citească, să înveţe. Visa să intre la liceu, dar n-a avut parte de el. Copil încă, a intrat ucenic. Muncea din zori şi până-n noapte. Trăia o viaţă aspră, plină de necazuri, însă tăcea mâlc, nu scotea o vorbă despre suferinţele lui. Acasă, aducea bănuţii pe care-i câştiga cu sudoarea lui de copil trudit prea de timpuriu. Avea Nicu şi ceasurile lui libere, dar atunci nu-l vedeam jucându-se, ci citind. Mult îi mai plăcea să citească. Apoi – asta a fost cam prin toamna lui 40 – cu un grup de ucenici, prieteni de-ai lui, a trecut Prutul în Uniunea Sovietică. La despărţire nu mi-a spus decât: „mamă, să mă ierţi, mamă”, şi de-atunci nu l-am mai văzut. Până la izbucnirea războiului mai primeam veşti de la el. Îmi scria: „Mamă, învăţ. Sunt la şcoală… Am de toate, şi casă, şi masă, şi carte.” Şi eu eram tare fericită. Dar a izbucnit blestematul ăsta de război şi nu mai ştiu nimic despre el… Două luni mai târziu, Armata Sovietică elibera capitala patriei noastre. Maria Constantinescu, laolaltă cu celelalte femei din cartier, a ieşit în întâmpinarea armatelor eliberatoare. Zi şi noapte umbla pe străzi iscodind chipurile ostenite ale ostaşilor sovietici, doar-doar o da peste băiatul ei. Se-ntorcea acasă deznădăjduită. Nu eram în stare să scot o vorbă de la ea. Tăcea ferecată în suferinţa-i fără margini. Doar din când în când, o auzeam murmurând: „Da, băiatul meu nu mai trăieşte” Vremea trecea. Într-o primăvară de neuitat războiul s-a terminat. Îmi venea greu să plec de la Maria Constantinescu. Mi se părea că la fiecare pas vedea în mine propriul ei copil şi nu doream să o necăjesc. Îmi aduc aminte, într-una din zilele grele ale anului 1946, la uşa Mariei Constantinescu a bătut un tânăr locotenent sovietic însoţit de un civil. Ofiţerul – un bărbat de statură potrivită, cu o faţă vioaie, surâzătoare – a sărutat mâna femeii şi şi-a spus numele: — Locotenentul de gardă Vorobiov. — Tovarăşul Vorobiov l-a cunoscut pe fiul dumneavoastră, Niculae Constantinescu, lămuri în româneşte însoţitorul ofiţerului, în vreme ce acesta ne cerceta cu ochii lui limpezi de culoarea frunzei. — Pe Niculae al meu?! murmură Maria Constantinescu, izbucnind în plâns. Atunci Vorobiov a luat mâna slabă a femeii în mâna lui mare, prietenească, a mângâiat-o şi, după un timp, a început să povestească cu vocea stinsă: — Niculae a luptat cot la cot cu mine, cu ostaşii noştri. Era un soldat bun. În clipele cele mai grele îşi amintea de ţara lui, de dumneata. Avea încredere în viitor, iar noi îl iubeam şi-l respectam. Niculae, românul – cum îi spuneam noi – a căzut eroic alături de ostaşii sovietici lângă portul Pilau, în Prusia… Încet, cu mişcări şovăielnice, locotenentul a desfăcut un pacheţel: erau distincţiile şi decoraţiile sovietice ale lui Niculae Constantinescu. Ofiţerul a mai scos dintr-o geantă militară de câmp un caiet cu scoarţe albastre şi file îngălbenite. Răsfoind o clipă caietul, cu gândul parcă dus departe, în lumea amintirilor sale ostăşeşti, Vorobiov a mai adăugat: — Acesta este caietul cu însemnări al fiului dumitale. Aducându-vi-l, îndeplinesc o dorinţă fierbinte a fostului meu tovarăş de arme. Ultimele lui cuvinte mai stăruie încă în amintirea mea… Pe dumneata te ruga din suflet să-l ierţi că ţi-a scris atât de puţin. Mai spunea în ultimele lui clipe că, de fapt, aici, în acest caiet, sunt scrisorile lui către dumneata, către ţara pe care a iubit-o şi nu i-a mai fost dat s-o revadă… Din acea zi, camera Mariei Constantinescu a devenit şi mai copleşitoare prin tristeţea sa. Pe bătrâna mea gazdă o găseam mereu citind şi recitind însemnările fiului ei. O dată, mi le-a dat şi mie să le citesc, şi eu am îndrăznit s-o sfătuiesc: — Tovarăşă Constantinescu, caietul acesta trebuie dat spre publicare. Ea însă mi-a respins sfatul. — Nu, mai vreau să fie încă al meu. N-am stăruit. Şi, nu mult după această discuţie, a trebuit să plec din nou în orăşelul meu de baştină. Cu mare durere în suflet am părăsit-o pe Maria Constantinescu… *** …De atunci au trecut ani. Şi iată, acum am din nou în faţa mea caietul cu însemnările fiului ei. — Ţi-am adus caietul. Peste puţină vreme se-m- plinesc zece ani de la eliberare. Te rog publică-l, îmi vorbi ea blând, ca-ntotdeauna. …Am recitit însemnările lui Niculae Constantinescu, pregătindu-le pentru tipar. Subsemnatul n-a făcut altceva decât să împartă materialul în capitole şi să le dea titlurile corespunzătoare. A mai îndreptat pe ici, pe colo câte-un cuvânt. H. Z. 12 februarie 1954                           Capitolul I SPRE FRONT     Alma-Ata! Ce sunet tainic au aceste două cuvinte! E noapte. Stau de santinelă. Cerul e spuzit de stele albe, strălucitoare. Deodată, aud plutind de departe cântec trist de dombră, care se apropie. Puţin mai târziu, prin faţa postului meu, trece o caravană; zece cămile încărcate cu baloturi de bumbac. În fruntea caravanei, cămilarul – un cazah a cărui faţă n-o desluşesc – cântă la dombră atât de ciudat, de parcă ar trimite nopţii semne de vrajă. Urmăresc legănarea leneşă a cămilelor. Umbrele lor pier la celălalt capăt al străzii. Luna plină le luminează calea. * Pe câmpul de instrucţie, într-o clipă de răgaz, i-am povestit lui Abdurasil-uzbecul despre caravană şi dombră. Prietenul meu a zâmbit, ochii i s-au făcut mici, apoi mi-a spus într-o rusească stâlcită: — La noi, la Sredni-Azia, iubim cântăm la dombră… Mergem pe „işaak”[1] şi cântăm… La noi, fiecare uzbec, turcmen, cazah, un Djambul. Vorbele lui Abdurasil-uzbecul mi-au amintit de cântăreţii noştri populari, de bătrânii cobzari ai satelor noastre. M-a cuprins o tristeţe grea, dureroasă, pe care n-am putut s-o înfrâng. * Ne sculăm în zorii zilei. Aerul de munte e rece, tăios. Dezbrăcaţi până la brâu, alergăm la izvorul ce curge nu departe de cazarmă. Ne spălăm sol- dăţeşte, chiuind de plăcere. Un ceas mai târziu, echipaţi de luptă, ne îndreptăm spre câmpul de instrucţie. Străbatem oraşul cântând. Copiii, ca de obicei, se iau după noi şi ne însoţesc o bună bucată de drum. Soarele arde. Brandurile sunt grele. Săpăm tranşee, atacăm, ne apărăm. Ne instruim mereu şi fiecare strop de sudoare aminteşte cuvintele lui Suvorov: „Mai multă sudoare la instrucţie, mai puţin sânge în bătălii”. Bătălii! Nu e ostaş care să nu se gândească la viitoarele lupte. Nu e ostaş care să nu numere zilele rămase până la sfârşitul instrucţiei. Da, au rămas puţine zile. * Munţii masivi care împrejmuiesc oraşul Alma-Ata sunt acoperiţi cu zăpadă şi iarna, şi vara. Privindu-i, am senzaţia că de pe înălţimile lor aş putea zări Ceahlăul. Atunci, mă cuprinde dorinţa de a urca în grabă spre crestele argintate de nea şi de soare. * Astăzi am primit prin poştă un pachet. La început credeam că e vorba de o greşeală, însă, citindu-mi numele pe mandat, am rămas nedumerit.. Am desfăcut cu înfrigurare pachetul. Spre bucuria mea, am dat peste lucruri trebuincioase soldatului: ciorapi, obiele, trei batiste mari, colorate, un prosop. Am găsit în caiet şi două pungi, una cu stafide, alta cu caise uscate, ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Un bileţel, scris de-o mână stângace, pitit între două batiste, a avut darul să-mi lămurească taina pachetului: „Stafidele sunt gustoase; la fel şi caisele. Mă- nâncă-le sănătos. Mama lui Abdurasil.” I-am arătat prietenului meu cele primite. Abdu- rasil-uzbecul a ridicat din umeri: — La mine nu ştie nimic… nimic! Mama ştie! * Ni s-au dat uniforme noi. Băieţii bănuiesc că într-o zi, două vom pleca. „Veteranii” din unitate sunt de aceeaşi părere. Noi „bobocii” ne strângem în jurul lor şi ascultăm tot soiul de istorioare soldăţeşti. Ne şi vedem în vâltoarea luptelor. * Mamele şi-au condus feciorii la gară. Suntem mulţi. Pe drum, zâmbetul lor de despărţire s-a alăturat cântecului nostru. Cât e de bine să te simţi flăcău al acestei mulţimi! În gară, o fetiţă cazahă s-a apropiat de mine şi mi-a dăruit câteva mere mari, rumene… — Vazmi![2] Mere de Alma-Ata… O comandă, un şuier scurt de locomotivă, apoi cântecul de despărţire al fanfarei. De pe umerii marilor clădiri, drapelele roşii îşi fâlfâie salutul lor, urându-ne „drum bun”. — Rămâi cu bine, Alma-Ata… oraş al merelor… Rămâi cu bine, oraş al acânilor… * În vagon. Cântecele zgomotoase ale fanfarei au rămas în urmă, departe. S-a făcut întuneric. Iscoditor, privesc în jurul meu. O linişte neobişnuită s-a furişat în mijlocul nostru, încătuşându-ne. Un soldat aprinde o lumânare. Sâmburele luminii e palid. Pâlpâirile lui dănţuiesc sălbatic peste chipurile soldaţilor culcaţi pe podea. Vagonul trepidează, scârţâie şi parcă îngână ceva nedesluşit. Poate o melodie. Bătaia sacadată a roţilor, asemenea unei voci ciudate, le ţine isonul. Şi mi se pare că această voce îmi şopteşte într-una: Spre front… viaţă… spre front, moarte… spre front… Mă strâng lângă Abdurasil. Adorm legănat de ritmul cântecului: spre front… spre front… * Uşa enormă a vagonului este dată la o parte. Cât vezi cu ochii nisip, buruieni, pustiu. Din depărtare, lanţul pietros, cenuşiu al munţilor Ţian-Şan pare un hotar uriaş, de netrecut, între cer şi pământ. Cântăm. Locomotiva aleargă… aleargă. * Petia are 21 de ani. E violonist. A părăsit arcuşul şi, voluntar, a intrat în rândurile Armatei Roşii. Sufletul şi mâinile îi sunt comoară nepreţuită. De nenumărate ori l-am ascultat la Alma-Ata, de nenumărate ori i-am admirat degetele, acele degete lungi, cândva albe, jucând iscusite pe strunele viorii. Şi de fiecare dată m-am întrebat: „Oare vor putea apăsa aceste degete pe trăgaciul greu al mitralierei?“ Astăzi, Petia a venit lângă mine, m-a privit cu ochii lui profunzi, inteligenţi, apoi m-a întrebat: — Îţi place muzica? — Da. — Cunosc un mare compozitor român... Pe Ci- prian Porumbescu. Ştii ce? Povesteşte-mi ceva despre el… Am roşit deodată până în vârful urechilor. Ce puteam să-i răspund? Niciodată în amărâta mea copilărie nu auzisem de Ciprian Porumbescu. Am lăsat capul în piept. — Să vezi, Petia, eu nu ştiu prea multe, n-am decât patru clase primare. La noi, în capitalism… Petia a roşit şi el. A înţeles în ce încurcătură mă băgase. Mi-a vorbit apoi mult, cerându-şi parcă iertare... — Are o baladă… Am cântat-o la conservator… Frumoasă, dar tristă. * Karaganda. Oraşul s-a ivit în zori, treaz şi strălucitor de rouă. Din depărtare, escavatoarele uriaşe păreau gheare înfipte în zarea vânătă a dimineţii. Karaganda! Comoara neagră a Kazahstanului! Trenul a oprit. Cobor. Dintr-o privire încerc să cuprind totul. Câtă măreţie! Karaganda e atât de frumoasă şi puternică! Nu reuşesc să prind decât Vuietul motoarelor şi, parcă, respiraţia minerilor care atacă neîncetat straturile de cărbune dătătoare de energie. * Cel mai tăcut soldat din vagon e ucraineanul Petrenko. Toată ziulica stă într-un colţ şi nu scoate o vorbuliţă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat la ce se gândeşte. Mi-a răspuns în şoaptă, de parcă nici el însuşi n-ar fi vrut să-şi audă glasul: — Am primit veşti din satul meu… Hitleriştii mi-au ucişi părinţii, mi-au deportat surorile, nici neamurile nu mi le-au lăsat în viaţă. Optsprezece oameni număra familia mea… * În timpul somnului, un şuierat prelung şi asurzitor m-a făcut să tresar speriat. Mi-am închipuit: e alarmă aeriană. M-am înşelat. În noapte, şuieratul nu era decât vaierul dureros al locomotivei. * După ora mesei, am organizat un festival artistic. Actorii eram noi, soldaţii din vagon. Spectatorii tot noi. Comsomolistul Serghei Potapenko a expus situaţia fronturilor: ofensiva din Carelia continuă cu succes. Întunericul serii ne-a surprins cântând marşuri ostăşeşti. Şi locomotiva aleargă… aleargă. Bine spune Ab- durasil-uzbecul: — Locomotiva plămâni oţel are… * Am deschis ochii şi am privit la cei din jur. Unii sforăiau, alţii visau cu ochii deschişi. E linişte. Tiptil, gândul se furişează. Îl urmăresc. Cu câtă uşurinţă sare peste ani, peste mări şi ţări. Încet, poposeşte la un capăt de uliţă. E mahalaua în care am copilărit. Colbul drumului mi-a dăruit jocul şi jucăriile. Case mici, îngheboşate, cu ferestrele oarbe, acoperite cu ziare îngălbenite, mă privesc mustrător: „Ne-ai părăsit, ştrengarule!” Iată, la numărul 17, şi casa părintească. Ce-o fi făcând mama? O văd în odaia mică şi strâmtă, aplecată deasupra maşinii de cusut. Bătrâna coase şi oftează. Nimic nu s-a schimbat în odaia asta: nici figurile negre, fantastice, desenate de igrasie, nici patul bătrânesc, acoperit cu ţoale peticite de mâna harnică a mamei. Uşor, gândul mai face un salt. Pe scândurile negre ale vagonului se aprinde o nouă imagine. Văd castanii de pe dealul Mitropoliei înmugurind şi mai văd o fată: e Lena. Întind braţele şi, fericit, o cuprind la pieptul meu. Am adormit lăsând gândurile să se prindă în hora visurilor. * Trenul opreşte într-o gară mică din stepă. Face cruce cu un tren sanitar. În vagonul nostru pătrunde miros de cloroform. Gântecele au încetat. Totul e nou şi dureros. Răniţii se uită la noi prin ferestrele vagoanelor şi ne zâmbesc, urându-ne curaj. Unii întreabă: — Hei, e printre voi careva din Voronej? — Dar din Tambov? În eşalonul nostru sunt soldaţi şi din Voronej şi din Tambov, din întreaga Uniune. Aud următorul dialog: — Şi zici că eşti din Voronej? — Din Voronej. — Eh! Voronej, Voronej… De patru ani lipsesc de-acasă… De undeva răzbat gemete, iar mai târziu, în uşa unui vagon, apare o soră de caritate. Are părul blond, nasul cârn şi o căutătură obraznică. Privirile noastre se întâlnesc. Ea ne zâmbeşte. Zâmbim şi noi. Câte puţin, trenul sanitar se depărtează. De-a lungul terasamentului rămân pansamente şi bucăţi de vată. * Într-o gară cobor după apă. Deodată, mă aud strigat pe nume. Mă întorc şi-n faţa mea văd un invalid de război sprijinit în cârje. Nedumerit, îl privesc cercetător: mai întâi faţa albă, lividă, apoi uniforma veche, dar bine îngrijită şi, pe ea, decoraţiile. — Niculae, nu mă mai recunoşti? Să mă fi schimbat într-atât? Invalidul îmi vorbeşte într-o moldovenească caldă, melodioasă şi-mi zâmbeşte într-una. Unde am mai văzut acest zâmbet? — Hai, hai, aminteşte-ţi odată de mine – mă îndeamnă omul din faţa mea – acuşi îţi pleacă trenul… Brusc, surâsul lui amar îmi trezeşte în minte un trecut nu prea îndepărtat. Izbucnesc: — Crăciun… Petre… preşedintele „osoaviahim”[3]- ului. — Eu, oftează uşurat invalidul. Mă reped să-l îmbrăţişez, dar mă împiedic de cârjele în care se sprijină. Ne aşezăm pe o bancă şi abia atunci ne îmbrăţişăm. De câtă vreme nu ne-am mai văzut!! — Ţii minte unde ne-am întâlnit ultima oară? mă întreabă Crăciun. — Cum să nu ţin minte? Ce-i drept, de atunci au trecut multe zile şi nopţi de război! Ultima oară ne-am întâlnit pe malul Nistrului! Şcoala în care învăţasem ardea… Ardea oraşul, tinereţea noastră. Cum să nu ţin minte! Zarea era roşie de sânge şi flăcări. Artileria detuna necontenit. Femei şi copii se strânseseră pe malul Nistrului şi aşteptau pontonul. Aşteptau cu înfrigurare trecerea pe celălalt mal. Pe neaşteptate, au apărut avioane hitleriste. Cădeau în picaj asupra populaţiei. Au mitraliat, au bombardat, au rupt cablul pontonului. Pe pontonul aflat în larg erau mame şi copii. Cum să nu ţin minte, bunul meu prieten? Tu, fără zăbavă, ai sărit în valurile repezi ale Nistrului şi-ai scăpat viaţa unui copil, a unui cetăţean sovietic… — Şi pleci pe front, Niculae? — Da, spre front. — Ţi-i teamă oleacă? — Nu ştiu. — Să nu-ţi fie teamă. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la şcoala noastră mistuită de flăcări, la examenul de sfârşit de an pe care l-am dat în timpul alarmelor aeriene… Să te gândeşti la ceea ce mi-ai spus odată! Ţii minte? — Ţin. — Ei, hai să văd, ţii minte? — Ţi-am spus în ziua aceea că am avut o copilărie grea, zbuciumată… Şi că zilele cele mai frumoase, mai emoţionante, le-am trăit în şcoala sovietică. Locomotiva şuieră, dându-mi de veste plecarea. Tampoanele se ciocnesc. Apuc să-l mai întreb pe Crăciun: — Şi tu, încotro? Nu i-am mai auzit răspunsul. Sunt din nou în vagon, aplecat asupra caietului meu. Scriu şi abia acum îmi dau seama că Petre Crăciun avea fire cărunte în părul altădată negru. * Raniţa lui Abdurasil e lângă raniţa mea. Suntem nedespărţiţi: un român şi un uzbec. Astăzi el m-a întrebat: — La tine, ştii basme? — Ştiu. — Basme „iahşi”… povesteşte la mine… Amândoi vorbim o rusească stâlcită. Totuşi ne înţelegem. Cu chiu, cu vai, i-am povestit Harap Alb. Abdurasil m-a ascultat cu răbdare. Se bucura copilăreşte la toate victoriile voinicului, se încrunta la faptele spânului. Când am terminat, a exclamat: — Oh, cum vrea la mine să lupt la front la Ru- mânia… * Eşalonul nostru se îndreaptă spre nord. Cerul e morocănos, închis, indiferent. Cântecele au căpătat culoarea tristă a văzduhului. Stropi reci răcoresc trupul înfierbântat al locomotivei. * Nu m-am dat jos din vagon. Am văzut totul printr-o despărţitură a scândurilor. Uitându-se la noi, o femeie cu faţa încreţită de bătrâneţe plângea. Când şi când, îşi ştergea lacrimile cu o broboadă neagră. Petia a zărit-o şi s-a apropiat de ea. I-a şoptit ce i-a şoptit, a îmbrăţişat-o, iar după un timp a început să îngâne o melodie rusească, tulburătoare ca stepa ce se întinde cât vezi cu ochii. Unii soldaţi s-au alăturat şi ei cântecului. Bătrâna a zâmbit printre lacrimi şi a oftat: — Copiii mei, copiii mei * Cred că ne apropiem de front. Opririle sunt din ce în ce mai dese. Mitralierele antiaeriene de pe acoperişurile vagoanelor pândesc cerul înnorat. Aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea cu frontul. Aici, până nu demult, a fost o gară, un oraş. Acum nu se văd decât grămezi de moloz, case năruite, bârne negre, încercate de foc. Totuşi trenul a oprit încet-încet, ca în faţa unui sarcofag. Coborâm. Pe feţele tovarăşilor mei citesc o ură fără margini. Pornim pe fostele străzi ale unui fost oraş. Cărămizile dărâmăturilor sunt încă fierbinţi. Ascunşi în cenuşă, cărbunii mocnesc. În aer pluteşte mirosul dulceag, greoi, al cadavrelor carbonizate… Ruine… Pe drum, tancuri hitleriste incendiate, căşti găurite de schije şi copaci răsturnaţi cu rădăcinile spre cer. Plouă peste ruine. Un bătrân, ţinând de mână un băieţaş, a ieşit dintr-un bordei acoperit cu tablă ruginită, găsită pesemne undeva în drum. Se vede că a ghicit amărăciunea noastră şi se apropie de noi. Abia acum îi zăresc ochii roşii, umflaţi de nesomn. Ne vorbeşte: — Viasma nu moare, băieţi… Ţineţi minte. Cu braţele astea o s-o înălţăm iară, mai frumoasă, mai trainică… Semn că e încă voinic, bătrânul ne arată palmele sale mari, muncite. Cu o mişcare scurtă, ucraineanul Petrenko s-a aplecat şi i-a sărutat bătăturile aspre ale palmelor lui bătrâneşti. * Ruinele oraşului Viasma mă urmăresc. Îmi şoptesc mereu: „Nu uita... nu uita”... * Dormeam. Trenul a oprit brusc. A răsunat o comandă severă: — Jos din vagoane... Sărim din vagoane învioraţi de gândul: „Am ajuns”. Ne întâmpină noaptea neagră. Undeva, pe cer, fulgere urmate de bubuituri sparg bezna. Răsună o nouă comandă… — Încolonarea… ’arş! Ne încolonăm în tăcere, trăgând mereu cu urechea la detunăturile artileriei. Pornim. Ne îndreptăm într-acolo unde cerul se deschide bucuros şi se închide mâniat. Raniţele şi mantalele atârnă greu. Căştile de oţel ne dau aspectul unor vechi combatanţi şi asta ne bucură. * Am mărşăluit toată ziua şi toată noaptea. Bubui- turile se înteţesc şi sunt din ce în ce mai aproape de noi. În calea noastră am întâlnit sate prefăcute în scrum şi mormintele ostaşilor noştri căzuţi. * A căzut primul om... … Dimineaţa am intrat într-un sat. Era locul destinat popasului. Pe neaşteptate a apărut, parcă din adâncul unui nor, o escadrilă de păsări negre, fasciste. Din pământ începură să bată antiaerienele. Proiectilele se spărgeau în văzduh, deasupra satului. Ne-am împrăştiat. Am căzut lângă peretele unei case. Avioanele veneau în picaj. Aveam senzaţia că cerul se prăvăleşte peste pământ. Urechile îmi vuiau de-o melodie stranie. Am mai auzit-o cândva, în bătaia sacadată a roţilor de tren… „Spre front... spre front”... Avioanele au fost împrăştiate. M-am ridicat. Din pricina încordării, genunchii îmi tremurau. Fum negru înecase hudiţele satului. Am auzit gemetele unor răniţi, apoi un strigăt — Petia! Am alergat şi eu într-acolo unde soldaţii se strânseseră în jurul unui ostaş căzut. Era Petia. Schijele bombei explodate îi ciuruiseră pieptul. Căzuse pe spate, urmărind parcă zborul avioanelor vrăjmaşe. I-am privit mâinile… Se odihneau liniştite, ca după un concert obositor. * În livadă suntem noi, tovarăşii lui Petia. Cercetători, ochii caută de-a lungul şi de-a latul livezii. — Aici… pe locul ăsta… Lui Petia îi plăceau mestecenii. Vocile răsună trist şi stăpânite de emoţie. Lepădăm mantalele. Pământul e reavăn, primăvăratic. Lopeţile se înfig uşor. Sap şi eu, iar în răstimpuri mă uit pe furiş la Nikita, prietenul cel mai apropiat al lui Petia. Deseori îi vedeam împreună. Discutau cu aprindere, se certau, după care iarăşi se împăcau. Petia îi dăduse porecla „bătrânul soldat”. Porecla i se potrivea. Nikita lupta din primele zile ale războiului. Fusese de patru ori rănit, ceea ce îi înăsprise chipul şi-l maturizase. Sapă şi Nikita, nervos. Se opreşte, înjură, apoi oftează. Un fior de vânt se desprinde parcă din adâncul necunoscut al cerului, frunzele proaspete ale mestecenilor, cioplite parcă din cleştar, încep să tremure, murmurând o rugă tainică. — Ajunge! şopteşte Nikita. Puţin mai departe, sub un arbore, zace Petia, acoperit cu o manta soldăţească, pătată de sânge. Ne apropiem. Foşnetul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre. — Încet… încet… aud glasul stins al lui Nikita. Pleoapele lui Petia sunt trase. Violonistul pare adâncit într-o ascultare firească şi totuşi neobişnuită. Îl mai surprinsesem astfel în cazarmă: asculta un concert la pâlnia unui difuzor. Groapa primeşte lacomă trupul soldatului căzut. Ne despărţim de tovarăşul nostru. Primul aruncă ţărâna Nikita, apoi ceilalţi. Îmi şterg ochii. Prin ceaţa lacrimilor văd parcă chipul unei bătrâne. Câtă asemănare! Aceleaşi fire de păr încărunţite, acelaşi zâmbet blajin! Şi mi se pare că mama lui Petia seamănă mult cu mama mea. * La lumina unui opaiţ, Nikita a terminat scrisoarea către părinţii lui Petia. Ne-a citit-o cu glasul său stins, îndurerat. Apoi am semnat-o cu toţii. Nikita n-a dormit toată noaptea. De câte ori mă trezeam, îl vedeam trăgând cu urechea la chemarea frontului din apropiere. * Când soarele alunecă de partea cealaltă a cerului, părăsim satul. Departe, pe cer, se iveau primele stele. Pâlpâiau timid, apoi rămâneau încremenite în strălucirea lor. Pe câmpuri, camuflate sub straie verzi, primăvăratice, tunurile de calibru greu priveau, cu gurile căscate, lăsarea amurgului. Nu departe de mine mergea Nikita. Am grăbit pasul cu dorinţa de a-l ajunge, de a-l smulge din tăcere. M-a privit mâniat. — Ce vrei de la mine? Ochii îi erau obosiţi. Cele două cute din jurul gurii se adânciseră, urâţindu-l. — Nikita, am vrut doar… — Lasă-mă… M-am depărtat de dânsul. Trebuie să fi fost tare obosit! De ce voiam să-i vorbesc? Simţeam că în noaptea asta, în care ne afundăm kilometru după kilometru, va începe adevărata noastră viaţă de luptători. * La un popas, Nikita a venit lângă mine: — Te-ai supărat, Niculae? — Nu… S-a aşezat lângă mine şi a început să tragă din ţigară. Pe drum, treceau când şi când autobuze sanitare, lăsând în urmă miros greu de medicamente. — Mă iartă că te-am repezit… Sunt amărât. Sunt din acelaşi oraş cu Petia, am copilărit cu el. Am făcut parte din acelaşi detaşament de pionieri. Mai târziu, eu am participat la primirea lui Petia în Comsomol, apoi, el, comsomolist, a luat parte la intrarea mea în rândurile membrilor de partid. El a urmat conservatorul, eu am devenit strungar… Viaţa noastră a fost frumoasă. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta, îl iubeam… Petia a avut un suflet mare, a oftat el plin de amărăciune… * Exploziile obuzelor au izgonit păsările cântătoare din această pădurice. Numai ciori croncănitoare pe ramuri. Schijele s-au înfipt adânc în sufletele copacilor şi ei totuşi trăiesc. Rănită mai e şi păduricea asta! Se vorbeşte că aici vom rămâne câteva zile. Nikita mă lămureşte că eşalonul nostru va fi împărţit diferitelor unităţi din linia întâi. Vestea asta mă întristează. Cum adică, să mă despart de Abdurasil, de Nikita, de Petrenko? Prima linie e numai la patru kilometri de noi. Abia îşi trădează vecinătatea. * Suntem sfătuiţi să ne săpăm obişnuitele gropi individuale de apărare. Le săpăm pe lângă trunchiurile groase ale copacilor. Trântiţi în aceste gropi, dormităm şi visăm… Încerc să-mi închipui cum va fi prima luptă, apoi încerc să-mi reamintesc tot ce-am învăţat la Alma-Ata. Aud parcă glasul instructorului: „Trage rar şi precis…” Printre frunze, limpezimea cerului abia se zăreşte. Mânate de vânt, crengile copacilor se apleacă deasupra culcuşurilor, ca şi când ar voi să asculte frământarea gândurilor noastre… …Aşteptăm. Abdurasil mă întreabă: — La tine ştii cum se zice la uzbecă te iubesc? — Nu, îi răspund. — Vrei să ştii? — Vreau. — Ascultă: Men Senghia iahşi kuramen… Da, prietenul meu a început să mă înveţe uzbeca. Are o răbdare de fier. Ştiu să număr până la zece. Abdurasil mai zice că mi s-ar potrivi ca nevastă o uzbecă. Are haz Abdurasil. Astăzi, prieteneşte, mâncam dintr-o gamelă plină ochi. A cântărit ce a cântărit gamela, apoi mi-a spus în şagă: — A dracului... gamela mică… foarte… mănâncă la ea doi ostaşi… puşca mare… foarte mare… un soldat duce... Asta nu-i iahşi… Gluma s-a răspândit cu iuţeala vântului. * Razele soarelui străbat pieziş pădurea. Frunzele copacilor s-au acoperit de argint. Nechezatul cailor e neliniştitor. Târziu, o voce groasă a strigat: — Ia, măi băieţi, sculaţi, să mai stăm puţin de vorbă! Ieşim din tranşee. Uniformele noastre noi au început să se boţească. Ne aşezăm sub un stejar care, în ciuda războiului, trăieşte şi a început să dea ghindă. — Ei, fraţilor, care mai spune o poveste… Punga cu mahorcă trece din mână în mână. Văd bine chipurile tovarăşilor mei. Sprâncenele lui Petrenko sunt veşnic încruntate. Nu are chef de vorbă. Faţa măslinie a lui Abdurasil s-a luminat. Nikita îşi aprinde o ţigară şi pare mai odihnit. Cât suntem de tineri! — Să povestească Igor! — Lăsaţi-l pe Igor. El ne-a spus şi ne-a tot spus… Să mai auzim şi-un siberian… Cine vrea? — Eu…   — Ştii poveşti? — Numai adevărate... — Ei, atunci grăieşte… Fumând, ostaşii ascultă cu luare-aminte. Printre arbori, amurgul se strecoară furând argintul frunzelor. — S-a întâmplat în iarna anului ’41 – începe povestitorul – ţineţi minte, era o iarnă grea. Fasciştii ajunseseră la marginea Moscovei. Copiii Leningradului mureau de ger şi de foame. Zăpada cu fulgi grei se aşternea ca o povară peste viaţa Ucrainei. În Urali, la noi, din coşurile înalte ale uzinelor, fumul se înălţa ameninţător pentru duşmanii noştri, însă plin de nădejde pentru oamenii căzuţi sub „ordinea” hitleristă… Povestitorul se opreşte pentru o secundă. Priveşte în stânga şi-n dreapta, apoi, pesemne mulţumit de cele văzute, reia firul: — În aceste zile de neuitat au plecat pe front voluntari tată şi fiu: Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul lui, Andrei. Tată şi fiu luptau împreună în linia întâi. Împreună mergeau la atac, împreună în recunoaştere. Amândoi erau viteji. Ivan Nikolaevici Demidov era soldat, nu glumă. Da, da, bătrânul care luptase în vremea revoluţiei îl învăţa pe fecior să apere revoluţia. Odată, în toiul unei recunoaşteri, Andrei a fost rănit la picior. Tatăl l-a scos de pe câmpul de luptă, ducându-l opt kilometri în spinare. Aşa om era Ivan Nikolaevici Demidov! — L-ai cunoscut? întrerupse cineva. — Taci, mă, nu fi prost, lasă-l pe om să povestească. O clipă, se face iarăşi linişte. Se auzeau frunzele fremătând înfiorate de răcoarea înserării. — Băiatul se însănătoşi. Îi mulţumi tatălui, după datina noastră rusească, cu plecăciune. Şi iarăşi tată şi fiu porniră la luptă. De astă dată, fu rândul feciorului să-şi scape părintele. În timpul forţării Niprului, sub foc de artilerie vrăjmaşă, au vâslit unul lângă altul. Cam pe la mijlocul apei, o schijă îl lovi în piept pe bătrân, care se prăvăli în valurile Niprului. Andrei sări în apă şi-şi salvă tatăl… Dar o dată… Ostaşul care vorbea nu-şi termină povestea. E întrerupt de un şuierat înfricoşător de obuz. Proiectilul nimereşte într-o căruţă. Căruţaşul este rupt în bucăţi. Un cal a rămas întins la pământ, cu gâtul lungit şi cu picioarele înţepenite. — A fost un obuz rătăcit, mă lămureşte „bătrânul soldat”. Voi mai auzi oare sfârşitul povestirii despre Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul său Andrei? * Ne-am retras. De ce? Nu ştiu. Mi-e necaz că nu pricep încă nimic din aceste mişcări. Satul în care ne găsim e un trup fără suflet. Nici ţipenie de civil. Astăzi am început din nou instrucţia. Ni s-au dat arme. Aşteptam un brand, dar mi s-a încredinţat o puşcă-mitralieră. Numărul doi e Abdurasil- uzbecul. * Nikita a avut dreptate. Drumurile eşalonului nostru s-au despărţit. Am rămas numai cu Abdurasil. Nikita mi-a strâns tovărăşeşte mâna. — Ne despărţim, Niculae, mi-a spus el. Tu poate nu ştii sfârşitul povestirii lui Petrov. Noi însă îl ştim. Povestea vieţii lui Ivan Nikolaevici Demidov e povestea lui Petia, a familiei lui Petrenko, a lui Abdurasil. E povestea vitejiei oamenilor sovietici. Ţine minte această poveste şi, dacă vei rămâne în viaţă, spune-o tuturor oamenilor. Povesteşte-le cum odată, tatăl şi fiul, pornind în recunoaştere, au fost prinşi de hitlerişti… Povesteşte-le cum tatăl şi fiul au fost arşi pe rug, unul în faţa celuilalt, dar nu şi-au trădat patria socialistă. Ne despărţim, Niculae, dar vom fi aproape… Cred că foarte repede intrăm în foc. Ne-am îmbrăţişat. * Comandă. Sărim din culcuşuri. E beznă. Copacii dorm. Doar câteva frunze stau la pândă neliniştite. Abdurasil mă întreabă: — Niculae, acum gata, ha? Ce să-i răspund? La orizont, braţe uriaşe de flăcări unesc pământul cu cerul. În noapte, împuşcăturile se aud din ce în ce mai limpede. Deodată, huruitul unui avion inamic zgârie liniştea nopţii. Un soldat cu o voce răguşită strigă cât îl ţine gura: — Piteşte ţigara, n-auzi? Încordaţi, ascultăm bâzâitul fascistului. Aeroplanul atârnă deasupra capetelor noastre. Trasoare pornite din cele patru laturi ale întuneri-  cului încearcă să-l repereze. Avionul se pierde în depărtări. — ’Nainte, marş! Comanda străbate pădurea. Suntem o coloană uriaşă, formată din soldaţi, tunuri, branduri, căruţe. Drum de ţară, drum îngust. Mult praf. În dreapta şi-n stânga, ogoarele cenuşii se mărginesc cu zări necunoscute. Drumul se înfundă: coloana se opreşte. Soldaţii se odihnesc. Acum suntem Regimentul 40 Puşcaşi, decorat cu •  „Steagul Roşu”. Abdurasil îmi şopteşte: — Ioc Nikita… ioc Petrenko, ioc nostru regiment… Da, din vechea companie a eşalonului nostru am rămas puţini. * Comandantul grupei noastre, un sergent venit anume din linia întâi, ne-a explicat misiunea de luptă. În zori, intrăm în foc. Urmează să completăm forţele regimentului. Hitleriştii atacă.     1-Catâr. 2-Ia! 3-Asociaţia pentru sprijinirea apărării antiaeriene şi chimice.