Petre Craciun

Împăratul cel Bătrân și mărul cu poame fermecate,  basm de Petre Crăciun   Multă apă a curs pe firul râurilor de când stăpânea, într-o ţară întinsă şi bogată, un împărat viteaz ca nimeni altul. De când măria-sa apucase sceptrul împărătesc, ţării îi pria cum nu se putea mai bine, întrucât craiul era un om harnic şi gospodar, priceput în a oferi supuşilor pilde nepreţuite de cinste şi omenie. În fiece toamnă se strângeau roade aşa de bogate, încât pereţii jitniţelor, altminteri destul de încăpătoare, erau gata-gata să se prăbuşească. Despre bogăţia oamenilor, ce să mai spunem? Pungile de la chimir erau tot timpul doldora de galbeni strălucitori, iar visteria nu fusese nicicând aşa de încărcată.   Toate bune, însă aceste bunătăţi atrăseseră vecinii cei hrăpăreţi, precum ademeneşte fagurele cel dulce ursul din pădure. Val după val, s-au abătut vrăjmaşii asupra ţării, întocmai ca lăcustele cele pustiitoare. O vreme, mâna puternică a împăratului apucă sabia cu folos şi îi izgoni dincolo de hotar, însă, cu trecerea anilor, prigoana deveni tot mai nesuferită. Nu mai era an lăsat de la Dumnezeu fără pagubă şi distrugere. Focul şi sabia duşmanului risipeau până şi aşezările cele mai bogate în suflete, iar pofta cea nemăsurată lăsa câmpurile fără un bob.   Dacă văzu craiul că i se duce pe aşa sâmbetei strânsoarea de o viaţă, puse trâmbiţele să vestească în toate părţile ridicarea la oaste. De la munte şi până la câmpie, cuvântul se duse mai repede ca vântul şi, numaidecât, oştenii măriei-sale prinseră a se strânge plâlcuri-pâlcuri. Cu gândul la apropiatul război, împăratul ţinu sfat cu căpeteniile sale, apoi merse la culcare. Peste noapte avu un vis. Se făcea că undeva, la marginea ţării, trăia un bătrân, cunoscător al tuturor tainelor. Îl întrebase care avea să fie soarta bătăliei, dar visul i se curmase înainte să primească răspunsul aşteptat. Cum se lumină de ziuă, îl chemă pe cel mai vârstnic sfătuitor şi îl întrebă: - Adevărat este că la marginea împărăţiei se află un om cunoscător al tainelor viitoare? - De auzit, am auzit şi eu prea-luminate că ar trăi pe lume un asemenea moşneag. Cei care l-au cunoscut spun că puterea îi stă într-un măr cu poame fermecate. Mai multe nu mă întreba, pentru că nu ştiu nici eu! - Trimite neîntârziat oameni ca să găsească locuinţa bătrânului! Poftesc să îl văd înainte să purced la luptă. Slujbaşii împărăteşti plecară în toate părţile şi, nu peste multă vreme, veniră cu vestea cea bună. Coliba moşneagului fusese descoperită. Craiul încălecă un cal sprinten şi puternic, se înconjură de o ceată de voinici şi pe-aici ţi-e drumul! Merse ce merse până când, iată, i se arătă înainte coliba omului pe care îl visase. Intră în ograda în care creştea un măr cu fructe roşii şi mari cât un pumn de voinic. - Bine te-am găsit sănătos, uncheşule! zise el gazdei. Purced la o bătălie cum n-am mai avut alta în timpul îndelungatei mele domnii şi poftesc să aflu ce sorţi de izbândă am. - Măria-ta, mărul pe care îl vezi îţi va răspunde la toate întrebările pe care i le vei pune. Dacă va trebui să zică ,,nu”, atunci se va prăvăli de îndată un măr la picioarele înălţimii-tale, iar dacă răspunsul va fi ,,da”, atunci, de bună seamă, merele vor rămâne mai departe acolo unde sunt. - Dacă este aşa, atunci întreb: oastea mea este mai numeroasă decât a vrăjmaşului? Ca răspuns, un măr dintre cele mai mari se rupse de la locul său şi se rostogoli la picioarele împăratului. Craiul se încruntă şi puse cea de-a doua întrebare: - Prin urmare, socoţi că nu am sorţi de izbândă? De data aceasta, nici un măr nu se clinti. Împăratul, descumpănit, stătu vreme îndelungată pe gânduri şi, într-un târziu, îl întrebă din nou pe bătrân: - Tu, care desluşeşti mai bine ca nimeni altul graiul acestui măr, crezi că este sortit ca biata noastră ţară să sfârşească sub talpa vrăjmaşului? În loc de răspuns, omul luă de jos mărul ce căzuse la prima întrebare, îl aşeză în lumina soarelui şi îl privi preţ de câteva clipe. - Luminăţia-ta, mărul spune că ar mai fi, totuşi, o cale pentru a ieşi la liman. Moşneagul se apropie de împărat şi îi şopti la ureche ceea ce trebuia întreprins ca ţara să fie mântuită. Mulţumit, craiul îşi luă ziua-bună de la moşul cel cumsecade şi de la mărul său, care nu avea egal în întreaga lume, şi părăsi bătătura sărăcăcioasă. De-acuma era încrezător în steaua lui şi a ţării. Ajuns la palat, îi adună pe cei mai destoinici căpitani şi le spuse: - Să mergeţi degrabă către hotarul unde s-au adunat vrăjmaşii şi să pustiiţi toate drumurile înaintea lor, afară de unul singur. De-a lungul acestuia să lăsaţi la tot pasul coşuri cu grâne, buţi pline cu vinul cel mai gustos, precum şi animalele cele mai grase. Zis şi făcut. Pustiiră toate drumurile, afară de unul singur, apoi îi ademeniră pe vrăjmaşi cu cele mai plăcute bunătăţi. Acum, bieţii de ei ce să facă? S-au aşezat temeinic pe drumeagul ales de împărat şi îşi rânduiră socotelile aşa: o zi mergeau, iar a doua zi băteau pasul pe loc, ca să se înfrupte din ce găsiseră în ajun. Şi o ţinură tot aşa, uitând şi de luptă şi de tot, până ce ajunseră într-un loc unde, de-o parte şi de alta a drumului, se aflau două stânci uriaşe, atât de apropiate una de cealaltă încât cu mare sforţare putea trece un om. Stând şi chibzuind, căpetenia lor zise: - Fraţilor, se pare că n-avem de ales. Înapoi nu putem merge pentru că nu mai avem merinde, aşa că subţiaţi-vă cum puteţi pântecele îndestulate şi să ne vedem sănătoşi dincolo! Uşor de spus, greu de făcut! Oare cum vă închipuiţi că puteau încăpea printre stânci, după ce se omeniseră fără nici o chibzuinţă, atâta timp? Să-i fi văzut cum se chinuiau sărmanii, cum îşi trăgeau burta, cum şi-o îndesau cu mâna! După un chin de vreo câteva ceasuri, abia dacă trecuse jumătate din puzderia de ostaşi. Vrând-nevrând, împăratul venit din ţara învecinată se mulţumi să meargă mai departe cu jumătate din numeroasa lui oştire, uitându-se cu durere cum cei mai vânjoşi oameni ai săi erau nevoiţi să facă drumul întors. Auzind de la iscoade ce se întâmplase, împăratul cel bătrân gândi: ,,Straşnice mere are şi uncheaşul acela! Până acum totul a fost aidoma celor spuse de el!”. După ce trecură cu chiu, cu vai printre stâncile ascuţite, vrăjmaşii se aşezară temeinic la drum. De acum, nu mai aveau decât o singură năzuinţă: să dea piept cât mai repede cu oastea localnicilor şi să plece pe la casele lor. Drumul trecea acum printr-o zonă stearpă, aşa încât, nu peste multă vreme, foamea începu să-şi arate colţii. Cetele, risipite care-încotro după merinde, nu se mai întorceau, iar capătul drumului părea că se află dincolo de hotarul pământesc. Au mers aşa, cine mai ştie cât amar de vreme, până ce au ajuns, într-o seară, pe malul unei ape curgătoare. Au înnoptat lângă malul cel prăpăstios, iar a doua zi, când s-au trezit, ce să vezi? Dincolo de apă se întindea o pădure întunecată şi atât de înaltă, încât parcă întuneca şi cerul. Din timp în timp se dezlănţuiau nişte vuiete înspăimântătoare, ce păreau a se naşte dintre copacii de peste apă. Auzind una ca sta, mulţi dintre ostaşii vrăjmaşi îşi luară picioarele la spinare, fugind pe capete înapoi, căci acolo strălucea un soare prietenos şi domnea o linişte ademenitoare. Împăratul lor, deşi avea şi el inima cât un purice, trecu apa însoţit de cei mai curajoşi şi, odată ajunşi pe celălalt mal, se afundară în codrul necunoscut. Când ajunseră prin mijlocul pădurii, vuietele care conteniseră pentru un timp, se dezlănţuiră, parcă şi mai fioroase. Înspăimântaţi, bieţii oameni se uitară pretutindeni, dar în zadar. Nu se vedea nimeni, dar vuietele se auzeau aproape, tot mai aproape. Când groaza pusese cu desăvârşire stăpânire până şi pe cei mai curajoşi, iată că, din spatele copacilor cei mai groşi, îşi făcură apariţia oştenii măriei-sale, împăratul cel bătrân. - Dacă nu vă tremură prea tare mâna de spaimă, atunci apucaţi săbiile şi apăraţi-vă ca nişte bărbaţi! le zise însuşi craiul. Vrăjmaşii îşi mai veniră în fire, văzând că nu au de-a face cu duhuri necurate ci cu oameni în carne şi oase ca şi ei dar ce folos, pentru că acum, după toate încercările, rămăseseră aşa de puţini… Şi uite aşa, graţie mărului cu poame fermecate, reuşi măria-sa să redea supuşilor liniştea îndelung aşteptată.   descarcati basmul de aici....

Două oale  basm de Petre Crăciun Nesuferită este sărăcia şi anevoie scapi de ea, când se ţine de tine ca un scai… Cică trăia odată un flăcău sărac, aşa cum rareori au fost pe lume. Cât era ziua de mare, muncea pe la gospodarii mai înstăriţi, dar în zadar. Abia dacă aducea acasă o para chioară sau un pumn de mălai. Văzând că nu adună nici cât să-şi hrănească mama cea bătrână, îi veni gândul să plece în lume. Îşi luă ziua-bună de la mumă-sa şi pe-aici ţi-e drumul! Merse ce merse, până când îi ieşi înainte o vrăjitoare.  - Bună ziua, mătuşico, zise el, neştiind cu cine stă de vorbă.  - Bună să-ţi fie inima, dar ce vânt te aduce prin locurile astea? - Sărăcia m-a gonit de acasă. Caut vreun boier la care să intru slugă. - De pomană îţi este truda. Pe aici nu prea a lăsat Dumnezeu oameni înstăriţi. Mai bine mergi la marginea satului unde se găseşte o casă veche, dărăpănată. Sapă la temelia dinspre miazănoapte şi vei da peste o oală de pământ. Bagă mâna în cenuşa ce se află înăuntru, spune nişte vorbe fermecate şi are să apară o zână. Ea îţi va îndeplini toate năzuinţele. De unde să ştie tânărul cel sărac ce gânduri avea vrăjitoarea cea ticăloasă? Se duse la locul cu pricina, săpă la rădăcina zidului şi scoase la lumină o oală pântecoasă, plină ochi cu cenuşă. Băgă mâna în oală şi rosti vorbele fermecate:   Oală de sub casă, Oală pântecoasă Cu cenuşă plină, Porunceşte-ndată Zânei ca să vină!   Nici nu apucă să rostească vorbele care, vezi bine, erau cu adevărat fermecate, când, ce să vezi? În loc să apară zâna cea bună, flăcăul se preschimbă pe dată într-un măgar de mai mare frumuseţea. Se uită bietul de el jur-împrejur, doar-doar îşi va recunoaşte vechea înfăţişare, dar de unde! Era sărmanul măgar în toată legea: cu coadă, copite şi cu nişte urechi mari cât toate zilele. Dacă văzu aşa, nu-l mai lăsă inima să meargă înaintea mamei sale şi plecă mai departe. Făcu drum lung, lăsând în urmă toate aşezările omeneşti iar într-o seară ajunse la marginea unei păduri. Tocmai se pregătea să-şi caute un sălaş pentru noapte, când îi apăru înainte o tânără nespus de frumoasă, îmbrăcată în haine albe, strălucitoare.  - Ziua bună, zână frumoasă, grăi măgarul cu glas omenesc. - Mulţumesc drumeţule, dar ce nenorocire te-a adus în ţinuturile astea încă neumblate de muritori? - O vrăjitoare ticăloasă m-a preschimbat în măgar. Te rog, zână a pădurilor, redă-mi înfăţişarea cea veche şi te voi sluji cu credinţă toată viaţa! - Călătorule, mie îmi stă în putere să te prefac în iepure dacă îndeplineşti o poruncă. Poate sora mea cea mare – Zâna apelor – are să te ajute mai cu folos. - Îţi mulţumesc şi numai pentru atât. Decât măgar, mai bine iepure! Porunceşte ce trebuie să fac! - Iată: înspre apus se găseşte grădina cea minunată a zânelor. În ajun, o turmă de măgari sălbatici a dat năvală, călcând cu copitele lor florile care nu se mai găsesc altundeva în lume. Du-te iute şi izgoneşte măgarii!   Flăcăul cel sărac, acum măgar urecheat, plecă de îndată şi nu peste multă vreme se afla în faţa grădinii. ,,Măi, da’ mulţi mai sunt, gândi el. Va trebui să le vin de hac printr-un vicleşug. - Fraţilor, le zise, dacă nu daţi fuga în grădina ielelor, ajung alţii înaintea voastră şi e păcat de iarba grasă care se găseşte acolo! Auzind aşa, măgarii dădură fuga, iar drumeţul se întoarse la Zâna pădurilor care îl prefăcu într-un iepuraş alb şi drăgălaş. Se bucură omul nostru cât se bucură, apoi plecă neîntârziat spre sălaşul Zânei apelor. - Zână a apelor, milostiveşte-te şi redă-mi înfăţişarea pe care am avut-o până nu demult, că tare sunt necăjit. - Nefericitule, eu pot să te prefac într-o pasăre dacă îmi îndeplineşti o poruncă. - Porunceşte! Mai bine pasăre decât iepure. - Ascultă! După ce ai izgonit măgarii din grădina zânelor, au venit în locul lor puzderie de iepuraşi. Dă fuga şi goneşte-i de acolo, că sunt mai răi decât lăcustele. Se duse. Iepurii erau numeroşi, dar şi dorinţa flăcăului cel vrăjit de a redeveni om era mare. Se iscă o luptă în lege, care se curmă numai pe la apusul soarelui. Şi de data aceasta grădina fusese mântuită. Drept mulţumire, Zâna apelor îl transformă într-o pasăre şi îl sfătui să meargă mai departe la Zâna Zânelor. - Dragul meu, îi spuse stăpâna tuturor zânelor când îl văzu, dacă ţii din tot sufletul să redevii om, atunci zboară până în al patrulea cer şi adu-mi un fulg din pana păsării albastre care trăieşte acolo! Avea încotro? Zbură neîntrerupt până ce ajunse la primul cer. Ca să ajungă mai departe, datina era să găsească răspuns la o ghicitoare. Răspunse cum se cuvine, porţile se deschiseră şi intră în cel de-al doilea cer. Aici, să te ţii! Nu putea trece mai departe decât dacă îşi măsura puterile cu trei vulturi uriaşi şi îi răpunea pe toţi. Pe primul îl păcăli cum îl păcăli, pe al doilea îl găsi mai binevoitor, dar cu ultimul se luptă până la istovire. Cum-necum, trecu şi de cerul al doilea şi intră în cel de-al treilea. Stăpânul acelui cer era un uliu puternic şi răzbunător. Când prindea câte o pasăre rătăcitoare, o lua la palatul său punând-o să-i slujească câte o jumătate de an. Uite aşa, mai zăbovi drumeţul nostru încă o jumătate de an. Când se împlini sorocul, poarta celui de-al patrulea cer era deschisă. Se înfăţişă înaintea păsării albastre şi o înduplecă prin cele mai fierbinţi rugăminţi să îi dea un fulg din pana ei. Luă nepreţuitul dar şi, cât ai clipi din ochi, ajunse în faţa Zânei Zânelor. - Stăpână a tuturor zânelor, pofteşte-ţi fulgul şi redă-mi vechea înfăţişare pentru că mă usuc de dorul oamenilor muritori ca şi mine! Zâna îi frecă aripile cu nişte apă fermecată, îi mai spuse nişte vorbe magice şi îl făcu om, parcă mai frumos decât fusese înainte. - Întoarce-te sănătos, îi ură zâna la plecare, şi fereşte-te cum ştii mai bine de vrăjitoarea aceea, pentru că dacă te farmecă încă o dată, nu te poate scăpa nici o putere din lume. Mulţumi zânei pentru bunătatea ei şi plecă spre casă. Tocmai când trecea prin locul în care se întâlnise cu vrăjitoarea, iată că dădu din nou peste ea. - Ce cauţi prin aceste locuri, om bun? întrebă dânsa, arătând că uitase cu desăvârşire totul. - Am plecat în lume, mătuşo, pentru a găsi de lucru la vreun boier. - Nu mai umbla în van, ci du-te mai repede la marginea satului unde se găseşte o casă ruinată! Sapă la temelia dinspre miazăzi, căci vei da peste o oală fermecată. Auzind flăcăul sfaturile aşa de bine cunoscute, ce-şi zise: ,,Lasă că te învăţ eu să mai farmeci oamenii, vrăjitoareo!”. Apoi spuse cu glas tare: - Fă-ţi pomană şi hai cu mine, pentru că mi-s străin de locurile acestea şi mă tem să nu încurc drumul. Vrând-nevrând, vrăjitoarea se duse. Ajunseră la casa cu pricina şi săpă băiatul până ce scoase din pământ o oală pântecoasă, întocmai ca cealaltă. O curăţă bine, până ce dădu de cenuşă, apoi se apropie mai tare cu oală cu tot de vrăjitoare. Uitându-se ţintă spre ea, ridică oala şi o răsturnă în capul babei, zicându-i: - Pofteşte, ticăloaso, ia-ţi vraja înapoi! Te-ai fi gândit că vrăjitoarea s-a preschimbat şi ea în măgar sau în cine ştie ce sălbăticiune. Când colo, ce să vezi? În loc de măgar, băiatul văzu înaintea lui o minunăţie de fată cum nu era alta pe faţa pământului. Frecându-se la ochi ca şi cum s-ar fi trezit după un somn îndelungat, fata cea frumoasă spuse: - Vai, cât sunt de bucuroasă că s-a destrămat blestemul! Mulţumită ţie, mă pot întoarce în împărăţia tatălui meu care mă aşteaptă de mult amar de vreme. Fata de împărat, ce fusese transformată cândva în vrăjitoare, îl luă cu sine pe flăcăul cel sărac şi amândoi se duseră înaintea craiului care nici că mai trăgea nădejde să-şi vadă vreodată copila teafără şi nevătămată. Şi mai trecu ce mai trecu şi începură pregătirile de nuntă, întrucât cei doi tineri se plăcuseră de la început. Iată cum scăpă omul nostru de sărăcie mulţumită celor două oale. Vorba ceea: Una îl făcuse măgar urechiat, Iar cealaltă împărat.   descarca povestea de aici....

Cămașa fermecată basm de Petre Crăciun   Într-o împărăție cu oameni harnici și primitori domnea, de mulți ani, un împărat drept și bun să-l pui la rană. Supușii îi iubeau, spunându-i Împăratul cel Blajin, pentru că măria sa era atent la toate nevoile supușilor săi și nu se dădea în lături să facă binele celor care aveau trebuință de el.   Cu toate acestea, măria sa avea inima îndoită de o mare supărare. Ionuț, singurul său fecior, nu își găsea femeia potrivită, iar anii treceau cu viteza săgeții. Degeaba îl grăbea împăratul, el nu se oprea asupra niciunei muritoare. Câte nopți nu pierduse împăratul, stând la sfat cu împărăteasa? Câte gânduri nu avuseseră? Toate erau îndepărtate de feciorul de împărat, care nu ieșea din ale lui...   Încercaseră până și leacuri din cele bătrânești, doar, doar...   Într-o duminică, doi bătrâni destoinici din împărăție, spălară limba clopotului cu apă adusă dintr-un izvor de munte și apa îi fusese dată lui Ionuț să o bea, în fiecare dimineață. Flăcăul făcu pe voia părinților săi, dar tot degeaba. Apoi cineva spuse că băiatul trebuia să doarmă timp de trei zile cu cheia bisericii sub pernă și să spună Tatăl Nostru și la culcare și la trezire. Nici de data aceasta nu se obținu vreun rezultat care să îi bucure inima măriei sale.   Anii treceau, craiul îmbătrânea și puterile începuseră să îl cam lase. Iată de ce măria sa era din ce în ce mai trist, mai abătut, mai puțin dornic să stea de vorbă cu oamenii, așa cum făcuse o viață întreagă.   Într-o bună zi, se nimeri la palat o vrăjitoare din cele care fac vrăji de dragoste. Cu toate că nu-i prea stătea în obicei să asculte de vrăjitoare, luminatul o primi împreună cu femeia sa, punându-și oarece nedejde în ea. Ce nu face omul când ajunge la necaz?   Baba Ștefana, pentru că acesta era numele vrăjitoarei, ceru să vadă dormitorul feciorului de împărat, pe care îl cercetă cu de-amănuntul, de parcă ar fi vrut să îl cumpere. După vreun ceas de căutate, le arătă părinților două fitile din cele pentru lumânările de cununie, legate unul de celălalt, pe care le găsise sub salteaua flăcăului. Împărteasa privi fitilele și se închină cu evalvie, înfricoșată.   -Babă Ștefana, ce înseamnă oare asta?   -Luminăția ta, cineva cu inima rea a legat cununiile băiatului printr-o vrajă spurcată și nenorocită.   -Cine a putut face asta? tună împăratul. Dacă îl prind, nu mai apuca ziua de mâine.   -Măria ta, zise vrăjitoare, de prins ai să-l prinzi, că de-asta ai o armată de slugi împărătești. Acum să vedem ce facem cu bietul fecior, pentru că tare nefericit trebuie să fie...   -Spune ce trebuie să fac și te umplu de galbeni, zise împăratul, ceva mai liniștit.   -La noapte scoateți o rădăcină de mătrăgună din pământ, spuse vrăjitoarea, o înveliți într-o pânză neagră, iar mâine, cum s-o lumina de ziuă, mergeți în locul cel mai pustiu din împărăție. Să nu fie nimeni cu luminățiile voastre, ați înțeles?   -Mai încape vorbă? se supără împăratul. Spune mai departe că începe să îmi placă.   -Ajunși acolo, săpați o groapă nu prea adâncă, faceți o cruce pe rădăcină și spuneți amândoi așa:   Maica Domnului cea dragă   Cununiile dezleagă   Iar feciorul de-mpărat   Să se vadă însurat.   După ce spuneți vorbele astea, săpați o groapă mică și tăiați mătrăguna în două. O jumătate o puneți în groapă, iar cealalată jumătate aruncați-o într-o apă curgătoare când vă întoarceți acasă.   Zis și făcut. Împăratul o plăti bine pe baba Ștefana, apoi se pregăti pentru încercarea în care își putea toată nădejdea.   Pe la miezul nopții, cei doi merseră în curtea palatului, cu grijă să nu îi vadă supușii care dormeau duși. Vorba ceea: ce treabă au măgarii de unde beau oile apă? Scoaseră rădăcina de mătrăgună, o puseră într-o pânză neagră și merseră în odăile împărătești până avea să se facă de ziua. Imediat ce se lumină, măria sa încălecă pe cal, o luă și pe împărăteasă pe un alt armăsar și merse departe, unde nu călcase cu piciorul de când era în jilțul crăiesc.   Urmă întocmai cele spuse de vrăjitoare, având mare grijă să nu încurce cuvintele magice pe care le memorase cu multă grijă. Apoi îngropă jumătatea de rădăcină în pământ și făcură calea întoarsă. Aruncă celalaltă jumătate într-un pâriu cu apă rece ca gheața, din care își liniștiră setea, și plecară spre casă, unde ajuseră spre seară.   Dregătorii erau tare curioși să afle unde fuseseră măriile lor, iar Ionuț, care era și el îngrijorat de plecarea lor, îi întrebă:   -Mămucă și tătucă, ce drumuri ați făcut și cu ce folos, că nu cred să fi plecat de acasă numai așa, de florile cucului.   -Ionuț, nădăjduiesc să fie un drum cu folos pentru tine, spuse împăratul și se opri la atât, pentru că baba Ștefana îi spusese să nu fie gură spartă până nu avea să vadă urmările dezlegării cununiilor.   În acea noapte, osteniți de drumul făcut, cei doi merseră devreme la culcare și dormiră neîntorși până a doua zi.   Dis-de-dimineață, împărăteasa veni cât putu de repede la împărat și îi spuse:   -Măria ta, am avut un vis cât se poate de ciudat. Se făcea că undeva, la marginea împărăției, trăiește o fată frumoasă și săracă, Drăguța îi spune, care țese și croiește ca nimeni alta. De trei generații, fata croiește o cămașă nemaivăzută, care atunci când va fi gata, capătă puterea de a feri de spiritele rele, de boală, suferință și farmece pe cea care are să o îmbrace și toată familia sa.   -Mda, zise împăratul, știu și eu cum să tălmăcesc visul ăsta al tău? Ai mai visat și altceva?   -Am visat, măria ta, că doar nu am stat de pomană fără să văd ce se întâmplă mai departe. Visul mai spunea că un fiu de împărat avea să o aleagă pe viitoarea lui nevastă, dintre șapte fete de împărat, probând cămașa făcută de Drăguța. Cui se se potrivea, aceea avea să fie aleasa.   -Așa... zise Împăratul cel Blajin, stând pe gânduri. Măi femeie, feciorul ăsta de împărat nu o fi Ionuț al nostru?   -Bărbate, la el m-am gândit și eu, că doar n-oi fi visat despre copiii altora...   -Dacă-i așa, am să trimit chiar acum oștenii cei mai destoinici să o găsească pe fata asta, Drăguța. Chiar dacă ar fi să fie la marginea împărăției, tot o voi găsi și o voi aduce aici, cu cămașa ei fermecată.   De la vorbă până la faptă nu este drum lung pentru un om hotârît să nu-l apuce seara stând pe gânduri. Așa se face că măria sa alese cei mai buni și mai curajoși oameni pe care îi avea, în frunte cu Ștefan, cel mai destoinic oștean și îi trimise către soare apune, așa cum era în visul împărătesei.   Merseră oamenii măriei sale, merseră cale lungă, drum băut, și pe ploaie, și pe vânt. Mai, mai că erau să iasă din împărăție, când găsiră un cătun cu câteva case, în vârful unui deal înalt, cu brazi falnici, pășuni bogate și izvoare cu apă cristalină.   -Bine te-am găsit sănătos, ciobănelule, zise Ștefan către un cioban care își păștea oile netulburat, la marginea drumului. Parcă era acolo de când se născuseră stelele și soarele.   -Să fiți sănătoși, dacă ați venit cu gânduri bune pe la noi, răspunse ciobanul. Dar cu ce treburi prin locurile astea pe unde nu prea umblă oamenii măriei sale?   -Împăratul cel Blajin ne-a trimis să căutăm o fată, pe numele ei Drăguța, care toarce la o cămașa fermecată. Ai auzit ceva de ea?   -Cum să nu, se lăuda ciobanul. Drăguța este vara mea după mamă și stă chiar lângă mine. Iar de cămașă toată lumea de pe aici a auzit. Pesemne că o fi ajuns vorba și la măria sa și de-asta v-o fi trimis încoace.   -Tare ești destoinic, spuse Ștefan nu vrei să ne conduci la fată, că avem mult drum la întoarcere și nu putem zăbovi prea mult...   Ciobanul se lăsă convins și îi conduse pe oamenii măriei sale acasă la Drăguța, care locuia într-o căsuță măruntă, cu prispă făcută din lemn încrustat cu motive românești, cu grădiniță de flori în fața intrării și cu pădure de brazi în spatele casei. Fata stătea pe prispă, alături de părinții săi, iar în brațele ei se găsea acea cămașă fermecată.   -Buna ziua, oameni buni, noi suntem trimișii măriei sale, Împăratul cel Blajin, care a auzit de lucrarea fetei domniilor voastre...   -Să umblați bucuroși, răspunse un uncheș cu mustăți mari și înalt ca un urs. Fata mea tocmai ce a terminat cămașa, în noaptea blândă a Sânzienelor și aștepta să primească un semn de undeva pentru ca menirea sfântă a acestei ii, căci noi așa îi spunem de când se coase la ea, să se împlinească.   Trimisul lui vodă se apropie de fată și cercetă mai cu atenție cămașa, care era făcută din pânză de in și fir de borangic, încrețită la gât, cu motive florale, roșii și negre, de-a dreapta și de-a stânga. O minunăție de ie, numai bună de purtat de aleasa lui Ionuț, feciorul împărătesc.   -Frumoasă cămașă ai făcut, Drăguțo, zise Ștefan, ferice de mâinile tale și de cel care s-o bucura de frumusețea și de blândețea ta.   -Mulțumesc, drumețule, pentru vorbele frumoase. Cămașa pe care o vedeți este cusută cu două fire, unul de borangic, iar celalalt de dragoste. A fost cusută de trei generații, de bunica, apoi de mama și la mine. Fiecare împunsătură de ac are în spate o rugăciune pentru folosul cui o purta-o și a familiei sale. Cine va îmbrăca ia, va fi ferit de boli, de rele, de farmece și va cunoște bunătatea, tihna și fericirea.   Dacă văzu câte laude i se aduceau cămășii după care venise, Ștefan nu mai stătu pe gânduri, își luă binețe de la părinții fetei, o luă cu sine pe Drăguța, având grijă să pună ia într-un cufăr bine închis și dădu semnul de plecare spre palatul împărătesc.   Tare mult să bucurară măria sa și împărăteasa, când văzură că visul femeii avusese miez.   -Bine ai venit la curtea mea, îi spuse împăratul Drăguței, care era o fată abia trecută de 18 ani, cu părul galben ca razele soarelui și un mijlocel ca al unei flori de câmpie. Minunat lucru ai făcut cu mâinile tale...   Drăguța se rușină dintr-o dată, văzând cât este de lăudată, dar simți că își pierde răsuflarea când intră în odăile împărătești un flăcău înalt, cu părul negru și ochi vii, cum nu văzuse nicicând.   -Tătucă, ea este fata pe care o căutați? întrebă Ionuț, privind cu inters și blândețe către Drăguța.   -Mai bine să spună ea singură, zise împăratul, că știe a vorbi.   -Eu, măria ta, spuse fata, privind undeva în jos, rușinată de prezența feciorului împărătesc.   -Nu am văzut de când sunt pe lume o cămașă atât de frumoasă. De unde au știu mâinile tale să facă un lucru atât de minunat?   -Femeile din familia mea au fost alese de Dumnezeu pentru lucrarea asta, zise fata. Să nu vă mâniați pentru cutezanța mea, dar așa zicea bunica...   Împăratul cel Blajin se bucură de cele auzite, dar nici nu mai avea răbdare să asculte povești. Trimise solie pretutindeni, la împărații din toate colțurile lumii, care aveau fete de măritat, să le trimită la curtea lui pentru a alege dintre ele pe care care îi era hărăzită lui Ionuț.   Peste numai o săptămână, curtea palatului crăiesc era ticsită de lume. Erau acolo boieri din cei mai mari și domnițele lor, dregători împărătești, sfetnici de seamă, dar mai ales cele șapte fete de împărați, toate cu suite care de care mai numeroase.   Curios din fire, Împăratul cel Blajin vru să le vadă el însuși pe toate prințesele, îmbrăcate în straie de aur și îmbujorate de clipele pe care le trăiau alături de celelalte. Se uită împăratul, apoi se uită din nou, oprindu-se la două dintre ele. Una era cu părul negru și era fata Împăratului dinspre Miazănoapte, cu care fusese de vreo două ori la războaie, iar cea de a doua era roșcată și puțin cârnă, nimeni alta decât fiica cea mică a Împăratului dintre Miazăzi, cel mai bun prieten al său.   -Greu îmi vine să mă hotărăsc, se plânse împăratul spre femeia lui, care îl privea puțin întrebător.   -Mi se pare mie, sau măria ta a cam început să încurce borcanele? Pasă-mi-te că aleasa va fi pentru fiul nostru, nu pentru luminăția ta. Ia vezi pe unde îți fug ochii, ca va fi vai și amar de pielea ta, cât ai fi tu de împărat!   Împăratul cel Blajin se rușină la auzul vorbelor femeii și dădu poruncă să sune trâmbița pentru a se face alegerea.   Ionuț mergea prin fața celor șapte fete de împărat cu Drăguța după el. Fata ducea o tavă de aur, pe care se găsea minunata ie. Feciorul de împărat dădea binețe fiecărei prințese, apoi lua cămașa și o punea peste umerii fetei. Dacă i se potrivea, aceea avea să fie aleasa. Dacă nu, trecea mai departe la următoarea.   Se opri la prima fiică de împărat, care era lată în umeri aproape ca un bărbat ceva mai tânăr. Ionuț probă cămașa și trecu mai departe, spre mâhnirea fetei care se tulbură la față. Și cu a doua păți la fel, apoi și cu celelalte două. Toate se înveseleau la venirea băiatului și se întristau la plecare lui, uitându-se cu ciudă la cămașa prea mică pentru umerii și mijlocelul lor.   Împăratul se uita și el mirat, văzând că Ionuț nu se oprea la niciuna dintre ele. În sinea lui se bucura că aleasa avea să fie una dintre fiicele celor doi prieteni mai apropiați.   Iată că veni și rândul fiicei Împăratului de la Miazănoapte, care se uita cu multă stăpânire de sine la cămașa de pe tava de aur.   -Pentru mine a fost croită, spuse fata, cu încredere desăvârșită.   -Mai întâi să vedem, apoi să ne bucurăm, zise Ionuț, punând ia peste umerii fetei.   La umeri venea destul de bine, dar la mijloc îi era mică.   -N-a fost să fie, spuse cu voioșie Ionuț, iar fata începu să plângă de necaz.   Mai era o singură fată de împărat, iar vodă nu mai putea de nerăbdare. Era tocmai roșcata cu nasul cârn care lui îi plăcuse cel mai mult. Fiica cea mică a împăratului dinspre Miazăzi era aproape un copil. Văzând că se oprește la ea, fata se rușină într-o clipă.   Lui Ionuț i se făcu milă de ea, cât era de mică, dar tătâne-său apăruse în spate, cerând să ducă la capăt lucrarea. De data aceasta, feciorul de împărat nu mai puse cămașa pe umerii fetei, ci îi ceru acesteaia să o îmbrace peste straiele pe care le purta. Fata ascultă porunca și îmbrăcă ia peste rochie.   -Tătucă, spuse Ionuț, îi este mare și peste rochie. Măria sa ne-a trimis nu o femeie de măritat, ci un copil care trebuie să se mai joace cu păpușile până să-i vină bine cămașa.   Împăratul privi și îl apucă mânia.   -Ce vrei să spui, că niciuna din fetele asta de împărat nu este bună pentru tine? Încă nu se termină blestemul care a căzut pe capul nostru?   -Tătucă, spuse Ionuț, nu te mânia așa de repede. Mai este o fată care încă nu a îmbrăcat cămașa.   -Despre ce fată vorbești? întrebă craiul, care le mai luă o dată la socoteală pe cele șapte fete.   -Despre ea, spuse Ionuț, privind spre Drăguța. De ce se nu îmbrace și ea cămașa, că doar a muncit să ne facă o bucurie?   Împăratul se uită cu suprindere către Drăguța, dar împărăteasa, care venise lângă ceilalți, spuse:   -Că bine zice feciorul nostru. De ce să nu încerce și fata cămașa?   La porunca lui Ionuț, fata luă cămașa, merse undeva într-o odaie și îmbrăcă ia. Când reveni, un murmur de admirație se auzi peste tot. Cămașa îi venea turnată. Parcă era o regină cu părul blond și obrajii rumeni de dragoste și de inimă bună.   -Uite tătucă, spuse Ionuț, vezi de bine îi vine cămașa? Mămucă, este ca în visul măriei tale?   -Este fiul meu, zise împărăteasa, care se bucură de alegerea făcută.   -Atunci ce mai vorbă lungă, ea este aleasa inimii mele.   Toată lumea se bucură, mai puțin fata cu părul negru, care ar fi dat orice să poată smulge cămașa de pe Drăguța și să o încerce și ea. Ah, dacă avea mijlocelul mai mic...   -Pregătiți degrabă nunta, până nu se sucește iar feciorul ăsta împărătesc, spuse Împăratul cel Blajin, iar toată mulțimea fu invitată să rămână la nunta ce avea să înceapă chiar în acea seară.   Ionuț o luă pe Drăguța pe după mijloc, dând de înțeles că nu era chip să se răzgândească, iar fata simțea deja magia cămășii care, de atunci, poartă numele de ie românească.   descarcati basmul de aici.....

Băiatul care vorbea cu florile basm de Petre Crăciun   Nu departe de codrul întunecat şi de izvoarele cu apă dulce şi rece, trăia cândva un pădurar tânăr, chipeş şi harnic, aşa cum nu găseai altul prin preajma locului. Dis-de-dimineaţă se trezea odată cu cocoşii, îşi lua traista la spinare şi pleca în pădure, unde zăbovea până la apusul soarelui. Azi aşa, mâine aşa, muncea omul nostru fără cruţare, dar bruma de bănişori pe care o agonisea abia îi ajungea să-şi hrănească mama şi o surioară. Într-una din zile îşi luă ziua-bună de la cele două fiinţe dragi şi se duse la ale lui. Nici nu intrase bine în pădure când, într-o margine a potecii, văzu o pungă de galbeni, mângâiată de cele dintâi raze ale soarelui. Bucuros, băiatul puse punga la chimir, gândind: ,,Uite norocul, săracul, cum îmi surâde el, până în ziuă! De-acuma, s-a terminat cu sărăcia!”. Cum stătea în locul unde găsise punga, iată că-i iese înainte o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie dalbă, strălucitoare. Soarele şi luna, laolaltă, nu erau mai frumoase decât ea! Văzându-l pe pădurar, faţa i se lumină şi păşi către el, vorbindu-i cu un glas dulce, ca mierea: - Dragul meu pădurar, sunt Zâna pădurilor, ocrotitoarea codrilor şi a vietăţilor care trăiesc într-însul. Am aflat că ai găsit o pungă de galbeni. Înapoiază-mi-o, pentru că îmi aparţine! - Dacă este precum spui, zise flăcăul cu tristeţe, atunci iat-o! - Nu fi supărat, te voi răsplăti cu dărnicie. Băiatul scoase punga şi o întinse zânei cu strângere de inimă. Ea îi presără o mână de flori înmiresmate deasupra capului, rostind nişte cuvinte fermecate. - Din clipa asta, vei înţelege limba tuturor copacilor şi a florilor din lume. Tu însuţi le vei putea vorbi şi ele îţi vor răspunde întocmai ca nişte  oameni. Tinerelul închisese ochii pentru a primi mângâierea plăcută a florilor. Când îi deschise, zâna nu se mai găsea în faţa lui. Dispăruse întocmai ca o nălucă. Se întoarse acasă cu inima grea. Văzându-l aşa de mâhnit, mama sa îl întrebă: - Oare ce nenorocire s-a abătut asupra ta, flăcăul meu? Mai de voie, mai de nevoie, îşi deschise sufletul, povestindu-i toate cele întâmplate. Surâzând drăgăstos, femeia îşi mângâie feciorul: - Lasă, bunul meu copil, nu pune la suflet! Cine ştie ce câştig are să-ţi aducă meşteşugul acela al zânei. Nu-i puţin lucru să fii singurul om care înţelege limba florilor! Flăcăul zise şi el la fel şi se culcă. A doua zi se sculă în zori, îşi puse în  traistă ceva de-ale gurii şi dădu să plece. Deodată, un glas îl opri în pragul uşii: - Bună dimineaţa, stăpâne!   Se uită cu luare-aminte prin preajmă şi pricepu că muşcata de la fereastră cuvântase. - Bucură-te! grăi muşcata. Nici nu gândeşti câte lucruri folositoare poţi afla de la noi, dacă vei avea răbdarea să ne asculţi. Mirat de vorbele neobişnuite, mai aruncă o privire spre fereastră şi îşi văzu de ale lui. În drum, fu oprit de nişte clopoţei, apoi de margarete, de năsturei şi, în fine, de sângele voinicului. - Ziua bună, îl întâmpinară clopoţeii. - Îţi dorim voie bună şi sănătate, spuseră năstureii şi margaretele laolaltă. - Fii încrezător în norocul tău, pentru că nu vei rămâne veşnic pădurar! îl îmbărbătă sângele voinicului. Mulţumi tuturor şi se apucă de treabă. Ziua trecu neînchipuit de repede. Acum, avea cu cine schimba o vorbă, ceea ce-i făcea singurătatea mai lesne de suportat. Din zi în zi, prindea tot mai mult drag de florile, ierburile şi copacii săi. Ceasuri întregi le petreceau împreună. Câte nu ştiau florile…! Câte nu văzuseră copacii, de-a lungul îndelungatei lor existenţe…! Asculta încântat poveşti felurite despre taine pe care nici o minte omenească nu visa să le afle vreodată. Cât despre devotamentul noilor săi prieteni, ce să mai vorbim! Bunăoară, se afla odată în pădure când un stejar uriaş îi spuse: - Stăpâne, fugi cât poţi de repede! Un urs înfricoşător vine spre tine şi tare-mi e teamă să nu te răpună! Flăcăul fugi şi scăpă cu zile. Trecură aşa zile nenumărate. Într-o seară se întorcea ostenit de la muncă. Tocmai trecea prin dreptul unui răzor de margarete, când una dintre ele cuvântă cu o voce sfâşietoare: - Rogu-te, îndreaptă-mi tulpina pe care mi-a doborât-o un cerb! Flăcăul ridică firul de margaretă de la pământ, apoi scoase plosca şi îi turnă apă la rădăcină. - Îţi mulţumesc, bunul meu prieten! Acum nădăjduiesc să văd încă multă vreme lumina binecuvântată a soarelui. Drept răsplată, am să-ţi dezvălui o taină. O albină mi-a adus vestea că fata împăratului din ţara vecină nu doreşte să se mărite decât cu acela care îi va ghici cele mai tainice gânduri, vreme de trei zile. Mergi într-acolo şi încearcă-ţi norocul! În odaia fetei se află o muşcată ce îţi va spune de fiecare dată ce gândeşte stăpâna ei. Pădurarul mulţumi margaretei, îi mai turnă puţină apă la rădăcină şi plecă spre casă. Povesti alor săi întâmplarea, dormi încă o noapte în coliba sărăcăcioasă şi a doua zi se aşeză la drum. Străbătu cale lungă, vorbind cu florile, cu iarba şi cu copacii. Florile îi spuseră cât de frumoasă era fata împăratului, iarba îi istorisi despre înţelepciunea ei, iar copacii îl desfătau cu păţaniile feciorilor de împăraţi care încercaseră în zadar să desluşească gândurile fetei. Flăcăul se arătă recunoscător tuturor şi îşi urmă drumul până ajunse la porţile palatului. Ceru să fie înfăţişat craiului şi, când se văzu înaintea tronului strălucitor, grăi: - Măria-ta, auzind despre fata înălţimii-tale şi despre dorinţa dumisale, am găsit cu cale să-mi încerc şi eu norocul. Vorba ceea, unde-au încercat feciori de împăraţi, merge şi unul mai din popor. - Tinere, zise împăratul, uitându-se cu neîncredere, de când mă aflu în scaunul acesta încă nu am întâlnit un om aşa de cutezător. Fie! Primesc să-mi arăţi de ce eşti în stare, dar fii cu băgare de seamă! Dacă te vei arăta a fi mincinos, atunci să ştii că multe zile n-ai să te mai bucuri de lumina soarelui! - Nu mă tem, înălţimea-ta. Cer numai să fiu dus în iatacul fetei pentru că, unde sunt mai libere gândurile unui om decât în propria-i odaie? Craiul dădu din umeri, îl luă cu sine pe pădurar şi, împreună, merseră înaintea tinerei odrasle împărăteşti. Când auzi fata care era rostul acelui flăcău, îl privi cu interes şi îi spuse: - Nu ştiu ce gând te-a făcut să-mi ceri un lucru aşa de neobişnuit, dar nu ai făcut rău. Pofteşte şi arată-mi meşteşugul, iar de vei izbândi, am să-ţi fiu soţie iubitoare. Flăcăul căută din priviri muşcata, care-i spuse neîntârziat gândul prinţesei. - Multă cinste îmi face gândul tău, vorbi băiatul. Întrucât îţi par cinstit şi bun la suflet ţi-e teamă să nu fiu omorât de slugile împărăteşti.  Aşa este? Fata roşi până-n vârful urechilor şi recunoscu: - Nu pricep cum de ai ghicit, dar aşa este. Du-te şi întoarce-te mâine, pentru a doua încercare! Pădurarul mulţumi muşcatei şi făcu plecăciune prinţesei. A doua zi se înfăţişă din nou în odaia fetei. - Pofteşte şi dezvăluie-mi şi cel de-al doilea gând, îl ademeni ea zâmbitoare. - Iată-l, te bucuri pentru că mă vezi viu şi nevătămat, însă nu-ţi piere teama că aş putea păţi ceva deoarece îţi par chipeş şi înţelept. - Adevărat ai grăit, roşi fata încă şi mai tare ca rândul trecut. Te aştept şi mâine, pentru a treia încercare. Dacă văzu împăratul că tânărul se descurcă printre gândurile fetei ca şi  prin pădure, îl chemă la sine pe înţeleptul curţii. - Înţeleptule, tu care cunoşti tainele cele mai ascunse, spune-mi cum se poate ca un tânăr aşa de simplu să ghicească fără nici o greutate gândurile unei prinţese atât de delicate? Nu este vreun vicleşug la mijloc?   - Luminăţia-ta, am băgat de seamă că omul nostru priveşte întotdeauna spre fereastră. Acolo se află o muşcată. Nu ştiu dacă în ea îi stă puterea, dar socot că este bine să îndepărtăm planta din odaie, şi dacă tot izbândeşte, atunci primeşte-l de ginere, pentru că nu sunt mulţi oameni ca el! Zis şi făcut. Două slugi împărăteşti intrară în odaie şi luară muşcata, sub privirile îngrijorate ale domniţei. Veni şi ziua ultimei încercări. Flăcăul nostru intră liniştit şi încrezător, dar când descoperi lipsa muşcatei, simţi cum îl trec apele. - Haide, flăcăule, acum să te văd! zise împăratul. Până aici ţi-au fost puterile? Omul care vorbea cu florile îşi adună toată voinţa pe care o avea şi privi atent chipul fetei. Surâsul ei drăgăstos îi umplu inima de bucurie şi, din iubire, se născu minunea. Putea citi fără nici o greutate gândurile fetei, la fel de uşor ca slovele unei cărţi. - Măria-ta, zise el către împărat, frumoasa copilă este mai îngrijorată ca niciodată de soarta mea. M-a îndrăgit nespus şi nu-şi doreşte alt soţ afară de mine. - Aşa este, tătucă, alt soţ n-are ce căuta în casa noastră. Numai el a dovedit că mă iubeşte într-atâta încât să-mi ghicească şi cele mai ascunse gânduri. Mulţumit că n-a fost vreun vicleşug la mijloc, împăratul îşi îmbrăţişă ginerele şi dădu poruncă slugilor să pregătească o nuntă cu adevărat împărătească. În toiul petrecerii, mireasa îl trase mai într-o parte pe soţul său şi îl întrebă: - Spune-mi, dragul meu, chiar nu ţi-a fost de nici un ajutor muşcata de la fereastră? - Mi-a fost numai la primele două încercări. A treia oară însă te cunoscusem aşa de bine încât m-am putut lipsi de ajutorul ei. Tare mult se bucură fata, convingându-se pe de-a-ntregul că descoperise soţul îndelung căutat.   povestea o descarcati de aici....