Danielle Steel carti

Capitolul 1 Brigitte   Ninsoarea cădea întruna, de două zile, iar Brigitte Nicholson stătea la biroul din sala de admitere a Uni­versităţii din Boston şi se uita cu atenţie peste cere­rile de înscriere. Alţi colegi le verificaseră deja, dar ea dorea întotdeauna să mai arunce o ultimă privire peste dosare, ca să fie sigură că erau complete. Se aflau în toiul deliberărilor, iar în şase săptămâni scrisorile de acceptare sau de respingere aveau să le fie trimise candidaţilor. Inevitabil, unii urmau să devină studenţi fericiţi, alţii rămâneau cu inima frântă. Nu le era deloc uşor să ştie că ţineau în mâinile lor destinele unor tineri serioşi. Sortarea cererilor de înscriere era pentru Brigitte cea mai solicitantă sarcină a anului, şi, cu toate că deciziile finale erau luate de membrii comisiei, în atribuţiile ei intrau validarea cererilor de înscriere şi conducerea interviurilor individuale solicitate de studenţi. În acele cazuri, odată cu cererile de înscriere, trimitea şi notiţele sau observaţiile ei. Mai presus de toate, relevante pentru rezultatul final erau mediile, notele la teste, recomandările profesorilor, activităţile extracurriculare şi cele sportive. Un candidat avea sau nu calităţile necesare pentru a deveni student al universităţii. Brigitte ducea pe umeri povara acestor decizii. Ea verifica, meticuloasă, toate materialele pe care le trimiteau ei. În cele din urmă, trebuia să aibă în vedere ce era bine pentru şcoală, nu pentru studenţi. Era obişnuită deja cu zecile de telefoane şi e‑mailuri pe care le primea de la consilierii nerăbdători din licee, care făceau toate eforturile pentru a‑şi ajuta candidaţii. Brigitte era mândră că făcea parte din echipa Universităţii din Boston, şi, spre surprinderea ei, era deja de zece ani membră în comisia de admitere. Anii, pur şi simplu, zburaseră. Era a treia din departament în ordine ierarhică, şi refuzase de multe ori ocaziile de promovare. Era mulţumită cu poziţia ei, şi nu fusese niciodată foarte ambiţioasă. La douăzeci şi opt de ani, Brigitte venise la Universi­tatea din Boston ca să facă un master în antropologie, după ce absolvise facultatea şi avusese mai multe slujbe, muncise doi ani la un adăpost pentru femei din Peru, altul în Guatemala şi călătorise un an în India şi în Europa. Terminase Universitatea Columbia, cu o diplomă în antro­pologie şi făcuse o serie de studii despre femei şi diferenţele între genuri. Condiţia femeilor din ţările dezvoltate fusese pentru ea o preocupare esenţială. Brigitte se angajase să lucreze în comisia de admitere doar până îşi lua diploma. Urma să plece după aceea în Afghanistan pentru un an de zile, dar, ca mulţi alţi studenţi care lucrau la facultatea la care studiau, rămăsese acolo. Era un job confortabil, şi sigur şi, în plus, ajunsese să îndrăgească atmosfera de acolo. Imediat ce îşi luase diploma de master, se înscrisese la doctorat. Lumea academică crea dependenţă şi te făcea să te simţi ca în pântecele matern, în ciuda provocărilor intelectuale, a cercetării ştiinţifice şi a diplomelor. Era uşor să te ascunzi de lumea reală şi de obligaţiile ei. Era un rai al studioşilor şi al tinereţii. Nu se înnebunea după ceea ce făcea în comisia de admitere, dar îi plăcea suficient de mult. Se simţea eficientă şi utilă şi se dedicase ideii de a‑i ajuta să intre la facultate pe studenţii care meritau. Aveau peste şaisprezece mii de studenţi şi peste treizeci de mii de cereri de înscriere în fiecare an. Unii erau eliminaţi rapid din cauza rezultatelor slabe la teste sau a mediilor mici, dar, pe măsură ce lista candidaţilor eligibili se micşora, ea devenea tot mai atentă. Era meticuloasă în orice făcea. Nu‑şi luase doctoratul, lucra încă la teză şi mergea la un curs sau două pe semestru. La treizeci şi opt de ani, era mulţumită de viaţa ei. Iar în ultimii şapte ani lucrase la o carte. Voia să fie o carte definitorie pentru problema votului şi a drepturilor femeilor din lumea întreagă. În timpul studiilor de master, Brigitte scrisese nenumărate lucrări pe această temă. Teza ei demonstra că modul în care ţările au gestionat problema votului femeilor arată cu exactitate cine sunt ca naţiune. Ştia foarte bine că votul e un aspect important al drepturilor femeilor. Colegii care citiseră ce scrisese ea până acum erau impresionaţi de elocvenţa ei, dar nu se arătau deloc surprinşi de seriozitatea şi de zelul său. Singura critică pe care o puteai aduce eforturilor ei era că se implica prea mult în detalii neimportante şi scăpa din vedere imaginea de ansamblu. Cădea foarte des în capcana detaliilor. Era o femeie prietenoasă, amabilă, de încredere şi responsabilă. Era foarte grijulie, până peste cap de munci­toare şi conştiincioasă în tot ce făcea. Singurul lucru pe care i‑l reproşa direct prietena ei cea mai bună, Amy Lewis, era lipsa pasiunii. Intelectualiza totul şi îşi asculta mai mult raţiunea decât sufletul. Brigitte era de părere că pasiunea, aşa cum o înţelegea Amy, era un defect, nu o calitate. Te făcea să pierzi din vedere lucrurile importante şi să te simţi dezorientat. Lui Brigitte îi plăcea să rămână trează şi să‑şi urmărească obiectivele. Nu‑i plăcea să‑i fie zdruncinată armonia lăuntrică sau să meargă la noroc. Riscul nu era stilul ei. Pe ea te puteai baza, nu era o persoană care acţiona din impuls sau fără să se gândească. Chiar ea recunoştea că nu se pripea atunci când lua o decizie, întorcând pe toate părţile avantajele şi dezavantajele. Brigitte estima că era cam pe la jumătatea cărţii. Planul ei era să grăbească ritmul şi să o termine în cinci ani, cam pe când avea să termine şi doctoratul. Doisprezece ani pentru a scrie o carte despre un subiect atât de important i se părea ceva rezonabil, din moment ce şi lucra între timp şi mergea la cursurile pentru doctorat. Nu se grăbea deloc. Ar fi fost mulţumită să termine cartea şi doctoratul înainte de patruzeci şi trei de ani. Câteodată, modul ei calm, implacabil şi netulburat de a aborda lucrurile o înnebunea pe Amy, prietena ei. Brigitte nu era genul de om care să‑şi trăiască viaţa tumultuos, şi ura schimbările. Amy era de părere că Brigitte ar trebui să‑şi trăiască viaţa din plin şi spontan. Era de profesie consilier marital şi familial şi asistent social. Era şefa biroului de consiliere al universităţii şi îi oferea lui Brigitte, cu generozitate, sfaturile şi părerile sale. Erau firi complet diferite, dar erau totuşi cele mai bune prietene. Amy trăia la cote maxime: emoţional, intelectual sau profesional. Brigitte era înaltă, subţire, chiar costelivă, cu păr ne­gru ca tăciunele, ochi adânci, obraji bine conturaţi şi ten măsliniu. Parcă ar fi fost din Orientul Mijlociu sau din Italia, deşi strămoşii ei erau irlandezi şi francezi. De la tatăl ei, de origine irlandeză, moştenise părul negru. Amy era micuţă şi blondă, cu tendinţe de îngrăşare dacă nu avea grijă să facă sport, şi era genul care îşi trăia viaţa cu pasiunea care spunea că îi lipseşte lui Brigitte. Lui Brigitte îi făcea plăcere să‑şi tachineze prietena că “demonstrează pasiune în exces” şi are capacitatea de concentrare a unui purice, ceea ce amândouă ştiau că nu era adevărat. Dar Amy se angaja permanent în proiecte noi şi rezolva cu uşurinţă sarcini simultane. În timp ce Brigitte se stră­duia din răsputeri să termine un volum de dimensiuni uriaşe, Amy publicase deja trei volume despre cum să creşti copiii. Deşi nu era căsătorită, avea doi copii. Când împlinise patruzeci de ani, după nenumărate relaţii eşuate cu studenţi mai tineri decât ea sau cu profesori căsătoriţi, se hotărâse să meargă la o bancă de spermă. La patruzeci şi patru de ani avea doi băieţi, de unu şi, respectiv, trei ani, care o făceau nespus de fericită. O bătea la cap sistematic pe Brigitte să facă şi ea copii. Îi spunea că, la treizeci şi opt de ani, “ovulele îmbătrâneau cu fiecare secundă”. Brigitte însă era destul de relaxată şi nu îşi făcea atâtea griji. Datorită descoperirilor ştiinţei moderne, femeile puteau face copii la vârste mult mai înaintate decât pe vremea mamei ei, ceea ce îi sporea siguranţa de sine, în ciuda avertismentelor primite de la Amy, care era de părere că prea amâna momentul în care să devină mamă. Brigitte era sigură că într‑o bună zi va avea copii şi că, foarte probabil, se va căsători cu Ted, deşi nu discutaseră încă despre asta. Coconul protector al atmosferei univer­sitare avea ceva ce te făcea să crezi că vei rămâne întot­deauna tânăr, cel puţin aşa i se părea ei. Amy o aducea mereu cu picioarele pe pământ, amintindu‑i că erau două femei de vârstă mijlocie. Când le vedeai, nu‑ţi ve­nea să crezi acest lucru. Nici una dintre ele nu‑şi arăta vârsta, iar Ted Weiss, cu care Brigitte era împreună de şase ani, era cu trei ani mai tânăr decât ea. La treizeci şi cinci de ani, el arăta, se simţea şi se comporta ca un co­pil. Absolvise arheologia la Harvard şi îşi luase doc­toratul la Universitatea din Boston, iar de şase ani lucra în departamentul de arheologie al universităţii. Visul lui era să aibă propriul şantier arheologic. Universitatea din Boston avea nenumărate asemenea şantiere în toată lumea, în Egipt, Turcia, Pakistan, China, Grecia, Spania şi Guatemala. Le vizitase pe toate cel puţin o dată de când era la Universitatea din Boston. Brigitte nu‑l însoţise niciodată în aceste călătorii. În timpul când el era plecat, ea se documenta pentru propria carte. Călătoriile o intere­sau acum chiar mai puţin decât în facultate. Era foarte fericită dacă rămânea acasă. Brigitte şi Ted aveau o relaţie bună. Fiecare locuia în propriul apartament, aproape unul de celălalt, şi îşi pe­treceau weekendurile împreună, în apartamentul lui, deoarece era mai mare. El gătea, ea nu. Deseori ieşeau în timpul liber cu studenţii, mai ales cu cei din progra­mul doctoral, ca ea. Se întâlneau şi cu profesorii din departamentele în care lucrau. Amândoi iubeau viaţa universitară, cu toate că activitatea lui Brigitte în comisia de admitere nu era tocmai o activitate academică, iar acest mod de viaţă li se potrivea ca o mănuşă. Era o at­mosferă dedicată studiului intens, şi amândoi mărturiseau că, în cea mai mare parte a timpului, nu se simţeau deloc diferiţi de studenţii lor. Erau însetaţi de cunoaştere şi le plăcea activitatea intelectuală. Ca în orice universitate, nu lipseau nici de aici micile scandaluri, idilele sau invidiile mărunte, dar, în general, erau mulţumiţi de viaţa lor, şi aveau multe lucruri în comun. Brigitte se vedea măritată cu Ted, chiar dacă nu ştia când urma să se întâmple acest lucru. Bănuia că Ted avea să o ceară de soţie într‑o bună zi. Nu aveau nici un motiv să se căsătorească acum, atâta timp cât nici unul dintre ei nu murea de nerăbdare să aibă copii. Cel puţin, nu încă. Amândoi se simţeau prea tineri pentru a trăi altfel decât o făceau în acel moment. Mama lui Brigitte însă avea aceleaşi temeri ca Amy şi îi amintea că nu întinereşte. Brigitte râdea de amândouă şi spunea că nu era nevoie să‑l pironească pe Ted de podea, deoarece nu pleca nicăieri, însă Amy îi răspundea cinic: “Nu se ştie niciodată”. De fapt, prin ea vorbeau experienţele ei amoroase eşuate. Întotdeauna fusese de părere că, dacă le dai o şansă, majoritatea bărbaţilor te dezamăgesc. Cu toate astea, până şi ea trebuia să recunoască faptul că Ted era un băiat bun, fără un strop de răutate în el. Brigitte declara că îl iubea, dar sentimentele sau viito­rul lor nu erau lucruri despre care discutau prea mult. Trăiau în prezent. Le convenea să locuiască separat în timpul săptămânii, iar weekendurile împreună erau tot timpul relaxante şi amuzante. Nu se certau niciodată, şi erau puţine situaţiile în care nu cădeau de acord. Era un aranjament mai mult decât comod. Fiecare aspect din viaţa lui Brigitte era stabil: slujbaei, relaţia cu Ted şi ritmul încet, dar sigur în care îşi scria cartea, care, la un moment dat, avea să fie publicată de editura universităţii. Dacă era să o asculţi pe Amy, viaţa lui Brigitte nu era deloc interesantă, însă ei îi plăcea aşa cum era şi părea mulţumită. Nu avea nevoie şi nici nu voia prea mul­tă agitaţie în jurul ei, iar atunci când privea spre viitor, ştia exact încotro se îndrepta. Viaţa ei mergea în direcţia dinainte stabilită, şi fiecare pas pe care îl făcea era înainte, chiar dacă nu într‑un ritm alert. La fel se întâmpla şi cu doctoratul sau cu cartea ei. Era suficient. Nu se grăbea să ajungă la destinaţie ori să ia decizii pripite. În ciuda ci­nismului mamei sale şi al lui Amy, a grijilor şi a avertis­mentelor lor groaznice, Brigitte nu îşi făcea nici o grijă. — Deci a cui viaţă o nenoroceşti astăzi? Întrebă Amy afişând un zâmbet poznaş, în timp ce dădea buzna în biroul lui Brigitte. — Cum poţi să spui aşa ceva? se indignă Brigitte cu apa­rentă severitate. Dimpotrivă, mă asigur că toţi aplicanţii au trimis actele care trebuie. — Da, ca să îi poţi respinge. Sărmanii copii, încă îmi amintesc acele scrisori îngrozitoare: “Cu toate că suntem impresionaţi de activitatea dumneavoastră din ultimul an de facultate, nu ne dăm totuşi seama ce Dumnezeu aţi făcut până atunci. V-aţi înecat în alcool, droguri sau aţi lenevit mai presus de orice închipuire? Vă dorim mult noroc în proiectele viitoare, care nu includ însă şcoala noastră...” La naiba, plângeam de fiecare dată când primeam o scri­soare ca asta, iar mama plângea şi ea. Credea că voi ajunge să lucrez în vreun restaurant McDonald's, nu că ar fi fost o slujbă proastă, dar ea voia să mă fac doctor. I-au trebuit ani ca să mă ierte că nu sunt “decât” asistent social. Brigitte ştia că notele lui Amy nu aveau cum să fie atât de proaste. Doar absolvise la Brown şi, până să obţină diploma de asistent social de la Institutul de Asistenţă Socială Columbia din New York, îşi luase masterul în ştiinţe la Universitatea Stanford. La Universitatea din Boston toţi făceau paradă de studiile lor universitare. În universul academic, facultatea unde ai studiat era un subiect de discuţie la fel de important ca numărul lucrărilor de specialitate pe care le publicai. Dacă Brigitte ar fi predat la Universitatea din Boston, nu ar fi avut la dispoziţie şapte ani ca să scrie cartea. Ar fi trebuit să o publice mult mai repede. Ar fi trebuit să lucreze sub mai multă presiune, şi din acest motiv era foarte fericită să facă parte din comisia de admitere. Nu avea acel spirit de competiţie atât de necesar unui profesor universitar. Amy preda un curs de psihologie şi conducea biroul de consiliere – şi le făcea pe amândouă foarte bine. Cât timp lucra, îşi lăsa copiii la grădiniţa campusului. Nutrea o dragoste profundă pentru cei tineri în general şi pentru studenţii ei în special. Ea iniţiase prima linie fierbinte pentru cei aflaţi la un pas de suicid, după ce pierduse mai mulţi studenţi în primii ani de activitate. Astfel de cazuri erau des întâlnite în toate universităţile, un fel de epidemie care îi îngrijora pe toţi. Brigitte nu agrea aluziile că, dacă respingea cererile de înscriere la Universitatea din Boston, distrugea vieţi. Nu‑i făcea deloc plăcere să privească lucrurile astfel. Ca de obicei, opiniile lui Amy exprimau esenţa lucrurilor şi erau zise pe şleau. Ea spunea lucrurilor pe nume, în timp ce Brigitte era mereu diplomată şi atentă la ce şi cum afirma. Amy îşi aborda colegii şi prietenii direct, de parcă ar fi fost mereu gata de război. — Ce faci în seara aceasta? Întrebă Amy direct, ghe­muindu‑se pe scaunul aflat la celălalt capăt al biroului lui Brigitte. — În seara asta? De ce? E ceva anume? Brigitte privea în gol în timp ce Amy îşi dădu ochii peste cap. — Ar trebui să fie, dacă te întâlneşti cu un tip de şase ani. Eşti incurabilă. E Valentin's Day, pentru Dumnezeu! Ştii tu, inimioare, flori, bomboane, inele de logodnă, ce­reri în căsătorie, partide minunate de sex, muzică plăcută, lumini de lumânare. Nu ieşi cu Ted? O privi dezamăgită pe Brigitte. În ciuda relaţiilor ei eşuate, Amy adora ideea de aventură şi avea impresia că Brigitte şi Ted aveau parte de prea puţină poezie, deşi erau adorabili împreună. Se comportau ca nişte liceeni care îşi dau întâlnire, nu ca doi adulţi trecuţi de treizeci de ani care fac planuri de viitor. Iar Amy îşi făcea griji pentru prietena ei, temându‑se că lucrurile cele mai importante din viaţă treceau pe lângă ea. Lucruri ca angajamentul, căsătoria sau copiii. — Cred că am uitat amândoi, recunoscu Brigitte. Ted lucrează la o comunicare ştiinţifică, iar eu m‑am îngropat în cererile de înscriere. Nu avem decât şase săptămâni la dispoziţie pentru a le analiza. Trebuie să fac şi două lucrări pentru orele mele. În plus, ninge şi e o noapte mizerabilă, nu e de ieşit din casă. — Atunci rămâneţi acasă şi sărbătoriţi în pat. Poate te cere de nevastă în seara asta, zise Amy cu o undă de spe­ranţă în glas, iar Brigitte pufni în râs. — Da, cu siguranţă, mai ales că lucrarea trebuie predată vineri. Probabil mă va suna mai târziu, şi ne gândim noi la ceva. Poate comandăm mâncare chinezească sau sushi. Nu contează. — Ar trebui să conteze, bombăni Amy. Nu vreau să ajungi fată bătrână, ca mine. — Nu eşti fată bătrână, şi nici eu nu voi fi. Suntem fe­mei necăsătorite. Este o categorie respectabilă în zilele noastre. Este considerată o alegere, nu o pacoste, ca să nu mai spun că oameni mai în vârstă ca noi se căsătoresc şi au copii. — Da, poate Sara din Biblie. Câţi ani avea? Parcă nouă­zeci şi şapte, cred, când a făcut şi ea un copil. În general, astăzi acest lucru ar fi considerat în afara oricăror statistici. Cred că şi pe vremea aceea. Şi ea era căsătorită. Amy îşi privi prietena cu subînţeles, iar Brigitte începu să râdă. — Cred că eşti obsedată. Nu te văd înnebunită să te măriţi. Eu de ce aş fi? De altfel, şi eu şi Ted suntem foarte fericiţi în situaţia actuală. Nimeni nu se mai grăbeşte să se căsătorească. De ce e atât de important? replică Brigitte nepăsătoare. — După şase ani, numai despre grabă nu mai poate fi vorba. Ar fi ceva firesc. În câteva minute, te trezeşti că faci patruzeci şi cinci de ani sau cincizeci, şi totul s‑a sfâr­şit pentru tine. Ovulele tale vor fi preistorice, iar el va putea scrie o lucrare despre ele. Era amuzantă, dar în ace­laşi timp vorbea serios. Poate ar trebui să‑l ceri tu pe el. — Nu te prosti! Avem timp să ne gândim la asta. În plus, întâi vreau să‑mi termin cartea şi doctoratul. Vreau să fiu doctor când mă mărit. — Grăbeşte‑te, atunci! Voi doi sunteţi cei mai înceţi oameni de pe planetă. Credeţi că veţi fi tineri pentru tot­deauna. Ei bine, am veşti proaste pentru tine. Corpul tău ştie mai bine. Măcar căsătoreşte‑te şi fă copii. — Da, peste câţiva ani. Apropo, ce faci în seara asta? Ştia că Amy nu avusese nici o întâlnire de când rămăsese însărcinată cu primul copil, cu patru ani în urmă. Se dedicase total creşterii lor, şi nu avea aproape deloc viaţă socială. Era prea ocupată să muncească şi să se distreze cu copiii. Amy îşi dorea ca şi Brigitte să simtă această împlinire şi fericire. Iar Ted ar fi un tată extraordinar, erau amândouă de acord cu asta. Studenţii îl adorau. Era cald, blând şi deştept, tot ce îşi putea dori o femeie, şi de aceea Brigitte şi toţi ceilalţi îl iubeau. Era un tip extraordinar. — Am o întâlnire fierbinte cu băieţii mei, mărturisi Amy. Mâncăm pizza, până la şapte ei dorm tun, iar eu pot să mă uit la televizor până cad lată, adică pe la zece. Nu este alegerea perfectă pentru Valentin's Day, dar îmi convine. Amy zâmbi fericită şi se ridică de pe scaun. Avea o întâlnire cu un student trimis de consultantul său pen­tru anul întâi. Era un student străin, plecat de acasă pentru prima dată şi care suferea de o depresie severă. Din câte îi povestise consultantul, Amy se gândea că ar fi bine să îl trimită la cabinetul medical dedicat studenţilor. Dar voia să vorbească mai întâi cu băiatul. Vedea copii ca el în fiecare zi, şi, la fel ca Brigitte, era foarte tenace când venea vorba despre muncă. — Pare un plan bun, comentă Brigitte. O să ne gândim şi noi mai târziu la ceva; îi amintesc eu dacă a uitat. Poate crede că luăm cina împreună. Mai făcea aşa câteodată – de fapt, amândoi făceau asta, – doar aveau o relaţie care funcţiona fără să aibă nevoie de vreo definiţie. După şase ani, ea credea că ei aveau să fie împreună pentru totdeauna. Nu aveau nici un motiv să nu fie. Nu simţeau nevoia să aibă un act la mână. Situaţia le era pe plac, indiferent de ce spunea Amy sau mama lui Brigitte. Le convenea. Confortabilă – aşa se caracteriza cel mai bine relaţia lor, chiar dacă Amy credea că aveau nevoie de mai mult romantism, de mai multă pasiune. Brigitte, în schimb, nu era de acord cu asta, şi nici Ted. Amândoi erau nişte oameni relaxaţi, care nu aveau nevoie de planuri de viitor bătute în cuie sau lămurite în amănunt. Printr‑o pură coincidenţă, Ted sună la zece minute după ce Amy ieşi din biroul lui Brigitte. Părea grăbit, pe fugă şi cu sufletul la gură, lucru neobişnuit pentru el, de regulă un tip calm, care rareori se zăpăcea. — Eşti bine? Întrebă îngrijorată Brigitte. S-a întâmplat ceva? — Nu, e doar nebunie pe‑aici. Se întâmplă multe azi. Ne putem întâlni la cină? De obicei, asta însemna să se întâlnească acasă. Voia să treacă pe la ea după ce pleca de la şcoală. Brigitte ştia codul acestei conversaţii şi ce voia Ted să spună. — Sigur că da. Zâmbi ca răspuns la invitaţia la cină. Amy mi‑a amintit că azi e Valentin's Day. Uitasem cu desăvârşire. — Fir‑ar să fie, şi eu am uitat! Îmi pare rău, Brig. Vrei să ieşim undeva? — Cum vrei tu. Îmi convine şi să stau acasă, mai ales pe vremea asta. Ninsoarea se înteţise, iar acum stratul de zăpadă atin­gea grosimea de treizeci de centimetri. Nu se conducea foarte uşor. — Vreau să sărbătorim ceva. Ce‑ar fi să luăm cina la restaurant la Luigi? Poţi să rămâi la mine în seara asta, dacă vrei. Era genul de ofertă pe care nici unul dintre ei nu prea o făcea în timpul săptămânii. Amândoi se trezeau devreme, şi le plăcea să‑şi înceapă ziua la ei acasă. De obicei, îşi petreceau împreună doar nopţile din weekend. — Ce sărbătorim? Întrebă Brigitte uşor nedumerită. Simţea exaltarea din vocea lui, deşi el încerca să pară mai calm decât era; ea îşi dădu seama şi de asta. — Nu vreau să stric surpriza. Îţi spun când ne vedem. Vorbim la cină. — Te‑au promovat cei de la departament? Suspansul era de nesuportat, iar el, în loc să‑i răspundă, râdea şi părea să aibă un plan sau un secret. Genul ăsta de comportament nu‑i era deloc caracteristic, iar asta o neliniştea pe Brigitte. Dacă Amy avea dreptate, iar el urma să o ceară de nevastă? Dintr‑odată, mintea şi inima i‑o luară la galop, iar ea intră în panică. — Este vorba despre ceva mult mai important. Te deranjează dacă iei un taxi? Ne vedem la Luigi. Ştiu că nu este cel mai romantic gest pentru o asemenea zi, dar voi fi prins la birou până la cină. Vorbele îi sunau ca o scuză. — Nici o problemă. Ne vedem acolo, spuse ea cu un tremur în voce. — Te iubesc, Brig, aruncă el în telefon înainte să în­chidă, iar ea rămăsese împietrită. Rareori îi spunea asta, doar când erau în pat, şi, dintr‑odată, se întrebă dacă nu cumva dorinţele lui Amy deveneau realitate. Cu cât se gândea la asta mai mult, cu atât se panica mai tare. Nu era deloc sigură că era pregătită pentru o cerere în căsătorie. Mai că ar fi băgat mâna în foc că nu era, dar căsătoria părea acum o posibilitate tot mai evidentă, aşa că, o jumătate de oră mai târziu, se trezi îndreptându‑se spre biroul lui Amy cu o mutră îngrijorată. Se opri în cadrul uşii şi îşi privi prietena. Întâlnirea cu studentul din anul întâi căruia îi era dor de casă tocmai se încheiase, iar ea îl trimitea să discute cu un medic psihiatru. — Cred că ai cobit, începu Brigitte neliniştită, în vreme ce intra în birou şi se aşeza pe un scaun. — Despre ce? Întrebă Amy nedumerită. — Tocmai m‑a sunat Ted şi m‑a invitat la cină. Spune că are o surpriză pentru mine, mai mare decât o promo­vare, şi părea la fel de agitat cum sunt eu acum. Doamne, cred că are de gând să mă ceară de nevastă. Simt că mi se face rău. — Slavă Domnului, era şi timpul! Măcar unul dintre voi se trezeşte la realitate. Ascultă‑mă, şase ani de trai prac­tic în comun sunt suficienţi. Voi doi vă înţelegeţi mai bine decât orice alt cuplu căsătorit pe care îl ştiu. E grozav! — Nu trăim împreună, o corectă Brigitte. Ne petrecem weekendurile împreună. — Şi cât timp vrei să mai faceţi asta? Încă şase ani? Sau poate zece? Dacă Ted plănuieşte să te ceară de nevastă, ştie el de ce. Viaţa e scurtă. Nu poţi să o trăieşti într‑o permanentă aşteptare. — De ce nu? Nouă ne convine. — Poate că nu. Se pare că el vrea mai mult, şi aşa şi trebuie. Şi tu ar trebui să vrei la fel. — Vreau. Dar nu ştiu dacă vreau în momentul ăsta. De ce să tulbur lucrurile? Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul, vorba proverbului. Aranjamentul nostru este perfect aşa cum este acum. — Poate fi şi mai bine dacă vă luaţi un angajament real unul faţă de celălalt. Aşa poţi construi ceva: o viaţă, o familie. Nu puteţi să vă mai prefaceţi că sunteţi studenţi. Prea mulţi fac asta în lumea universitară. Toţi ne păcălim că suntem copii, dar nu mai suntem. Într‑o bună zi, te trezeşti şi îţi dai seama că ai îmbătrânit şi că viaţa a trecut pe lângă tine. Nu lăsa să ţi se întâmple asta! Amândoi meritaţi mai mult. Poate că te sperie acum, dar va fi bine. Crede‑mă! Trebuie să faci pasul. Amy credea că Brigitte ar trebui să facă pasul următor şi în carieră. Era de părere că ar fi trebuit să fie şefa cen­trului de admitere, şi ar fi putut fi dacă voia. Era însă mul­ţumită de poziţia actuală – spunea că avea mai mult timp să lucreze la carte şi să facă muncă de cercetare. prigitte nu simţea nevoia să fie lider de grup. Era mulţumită cu ritmul liniştit al vieţii pe care o ducea, nu‑şi dorea deloc viaţa stresantă a unui şef. Nu‑i plăcuse niciodată să rişte. Amy era sigură că asta avea legătură cu ceva din copilăria lui Brigitte. Ea îi povestise odată lui Amy că tatăl ei risca foarte mult. Mizase toţi banii la bursă“ pierduse, şi apoi se sinucisese. Mama ei se chinuise ani în şir după aceea şi muncise din greu ca să păstreze familia pe linia de plutire. Riscul, indiferent de natura lui, era ceea ce ura Brigitte cel mai mult în viaţă. Dacă îi era bine, nu schimba nimic. Iar Ted părea şi el mulţumit aşa. Dar, până la urmă, oricât îi era de frică, Brigitte trebuia să meargă mai departe. Nu putea să rămână încremenită pentru totdeauna în acelaşi loc. Fără risc, nu există împli­nire. Amy spera cu înflăcărare ca Ted să o ceară de soţie pe prietena ei, oricât de speriată era aceasta. — Nu te îngrijora. Vă iubiţi. Va fi bine. — Dacă mă mărit cu el şi moare? Se gândea la tatăl ei, iar ochii i se umplură de lacrimi în timp ce o privea pe prietena sa. Amy începu să‑i vorbească pe un ton blând, căci înţe­lesese cât era de speriată! — Mai devreme sau mai târziu, dacă staţi împreună până îmbătrâniţi, unul dintre voi va muri. Nu cred că e cazul să îţi faci griji de asta pentru al naibii de mult timp de acum înainte, spuse ea încercând să o încurajeze, dar teama ei era mult mai profundă. — Mă gândesc la asta numai uneori. Ştiu prin ce a trecut mama când a murit tata. Avea unsprezece ani pe atunci, îşi amintea că mama ei plângea fără încetare, apoi încerca să‑şi găsească de lucru ca să poată întreţine familia. Lucrase ani de zile la o editură, de unde se pensionase cu un an în urmă. Avea acum timp să facă lucruri pe care şi le dorise întotdeauna, dar nu avusese timp până atunci: să se vadă cu prietenii, să joace bridge, să facă sport, să meargă la cursuri de gătit, să joace golf. De ani de zile, lucra deja la arborele genea­logic al familiei, ceea ce ei i se părea fascinant, însă lui Brigitte nu. Brigitte nu voia să ajungă văduvă cu un copil mic, aşa cum se întâmplase cu mama ei. Mai bine rămânea singură ca acum, pentru totdeauna. Brigitte trecuse în tinereţe peste moartea tatălui ei abia după multe şedinţe de terapie. Îl iertase, dar nu reuşise să depăşească teama de schimbare şi de riscuri. Şi se simţea zdruncinată serios de perspectiva unei posibile cereri în căsătorie în acea seară. Atât de zdruncinată, încât îşi sună mama după ce termină treaba la birou, înainte să plece la cină. Mama îi sesiză îngrijorarea din voce, fără nici un motiv; Brigitte începu să‑i vorbească despre tatăl ei. Nu mai făcuse asta de foarte mult timp, iar femeia fu complet buimăcită. Brigitte nu‑i dădu nici o explicaţie. — Îţi pare rău că te‑ai măritat cu el, mamă? Brigitte nu mai pusese această întrebare până atunci, deşi se gândise deseori la asta. Mama ei păru uimită. — Bineînţeles că nu. Te‑am avut pe tine. — În afară de asta, a meritat tot ce ai pătimit? Mama ei tăcu mult timp înainte să‑i răspundă. Întotdeauna fusese foarte sinceră cu fiica ei, ceea ce şi făcea relaţia lor atât de puternică. Trecuseră împreună printr‑o tragedie care le apropiase şi mai mult. Aveau o legătură specială. — Da, a meritat. Niciodată nu am regretat că m‑am căsătorit cu el, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat. În viaţă faci totul cât poţi mai bine. Restul ţine de noroc. Speri să fie bine, dar pentru asta trebuie să‑ţi încerci norocul. Şi am vorbit serios mai înainte, tu eşti răsplata mea pentru vre­murile grele. Viaţa mea nu ar fi însemnat nimic fără tine. — Mulţumesc, mamă, zise Brigitte cu lacrimi în ochi. Câteva minute mai târziu, închise telefonul. Fără să ştie, mama ei îi dăduse răspunsul de care avea nevoie. Chiar şi după dezastrul total pe care îl crease sinuciderea lui, ea nu regreta nimic. Era ceea ce sperase Brigitte să audă. Nu ştia dacă era pregătită să se căsătorească, poate nu avea să fie niciodată, dar, dacă el o cerea de soţie în seara asta, avea de gând să‑şi încerce norocul şi să spună da. Şi poate că într‑o bună zi urma să fie la fel de sigură cum fusese şi mama ei. Poate că într‑o zi urma să aibă şi ea o fiică. Voia să creadă că Amy şi mama ei aveau dreptate. Chiar dacă simplul gând o storcea de ultimul strop de energie, era pregătită să accepte cererea lui Ted, în cazul în care asta avea el de gând să facă. Se simţea foarte curajoasă când se sui în taxiul care urma să o ducă la restaurantul Luigi. În taxi, în drum spre restaurant, pe măsură ce Brigitte se gândea la Ted, groaza pe care o simţise înainte se con­funda pe nesimţite cu emoţia. Îl iubea, şi, poate, căsătoria cu el ar fi fost un lucru bun. “Ar putea fi ceva minunat”, se încuraja ea. El nu se compara cu tatăl ei. Ted era un prieten de încredere. Ea zâmbi când se aşeză la masa la care o aştepta Ted. El se ridică să o sărute înainte ca ea să ia loc, şi părea fericit şi mai emoţionat ca oricând. Buna lui dispoziţie era molipsitoare, iar ea se simţea mai ro­mantică decât fusese ani de zile. Era pregătită. Era un moment important. El comandă şampanie pentru ea, îi zâmbi, ciocniră paharele şi sorbiră din lichidul spumos. În ciuda vremii de afară, atmosfera de la masă era, cu sigu­ranţă, una festivă. El nu spusese nimic neobişnuit în timpul cinei, iar ea aşteptă, politicos, fără să‑l întrebe nimic, încercând să se liniştească. Se gândea că urma să‑i pună întrebarea pe ne­aşteptate, când avea să fie pregătit. Nu se mai îndoia de asta, datorită purtării lui exuberante pe tot parcursul serii. Amy avusese dreptate. Totul sugera că urma să se întâm­ple ceva important, şi, în cele din urmă, când sosi deser­tul, o prăjitură de ciocolată în formă de inimă din partea restaurantului, el o privi şi îi zâmbi larg. El abia se putea stăpâni, iar ea simţea cum şi ultimele sentimente de tea­mă se risipesc. Totul părea perfect. Îşi aminti ce‑i spusese Amy, că aveau nevoie de mai mult romantism în viaţa lor. Brigitte îşi dădea seama acum că era adevărat, chiar dacă nici unul dintre ei nu era genul pasional sau care să îşi expună excesiv sentimentele. Dar se iubeau de şase ani. Relaţia lor era excelentă, şi se potriveau de minune. Aveau aceleaşi interese. Amândoi iubeau viaţa universitară. El absolvise antropologia şi o sprijinea în carieră şi în muncă. Ştia că se putea baza pe el. Ted Weiss era un om bun, şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai clar i se părea că o viaţă alături de el ar fi un lucru bun. Se simţea foarte sigură în seara aceasta, şi aşteptă cu răbdare până când el, ocolind subiectul, începu să‑i spună cât de minunată fusese cu el, cât de mult o respecta şi o admira şi că voia s‑o anunţe că visul lui se împlinise. Visul lui de o viaţă. Era cel mai romantic lucru pe care i‑l spusese vreodată, iar ea ştia că avea să‑şi amintească toată viaţa acest moment. Se simţea uşor ameţită de la şampanie. Dar ştia cu certitudine ce urma să se întâmple. Era atât de uşor de intuit. Ştiuse că odată şi odată urma să se întâmple, când­va în viitorul îndepărtat. Şi, dintr‑odată, viitorul era acum, mai devreme decât se aşteptase. Tot ce trebuia el să facă era să o ceară de soţie, iar ea urma să spună da. Rutina vieţii lor îi dădea siguranţă. — Este cel mai grozav lucru care mi s‑a întâmplat vreo­dată, Brig, continuă el privind‑o emoţionat, şi ştiu că nu va fi uşor, dar sper că te vei bucura şi tu. Părea şi mai emoţionat în timp ce spusese asta, iar ea era impresionată. — Sigur că voi fi îl asigură ea, aşteptând să lanseze întrebarea. — Ştiu că vei fi, deoarece eşti o persoană bună, gene­roasă şi ai fost întotdeauna alături de mine. — Aşa cum şi tu eşti alături de mine, îi întoarse ea aprecierea. Face parte din înţelegere. — Cred că asta a făcut ca relaţia noastră să funcţioneze. Ştiu cât de importante sunt pentru tine munca şi cartea la care lucrezi. Nu erau la fel de importante cum era arheologia pentru el, dar îi aprecie dovada de respect. El avea mereu lucruri bune de zis despre activitatea ei scriitoricească şi aprecia ceea ce scrisese până acum. Era de acord cu ea în ceea ce privea drepturile femeilor şi respecta mult femeia. — Îţi voi fi mereu recunoscător, spuse Ted pe un ton liniştit, privind‑o în ochi nostalgic pentru o clipă. Era un moment important pentru amândoi. Nu‑mi vine să cred că se întâmplă, mai zise el pe un ton tremurător. Am aşteptat toată seara să îţi spun. În mintea ei putea auzi o tobă care bătea pe măsură ce el continua: — Mi‑au dat astăzi propriul şantier arheologic. Al meu. Eu îl voi conduce. În Egipt. Ştiu că nu îţi va fi uşor. Plec peste trei săptămâni. Trântise ultimele cuvinte dintr‑o suflare, după care se aşeză comod în scaun, zâmbindu‑i, în timp ce Brigitte se simţea de parcă fusese lovită în piept cu o crosă de golf. Avu nevoie de un minut întreg până să îşi recapete suflarea şi să fie în stare să vorbească din nou. Nu era ceea ce se aşteptase să audă de la el. — Propriul şantier? În Egipt? Pleci peste trei săptămâni? Cum naiba s‑a întâmplat asta? Rămăsese înmărmurită. — Ştii că am aplicat în fiecare an. Îmi pierdusem deja orice speranţă, dar eram mereu asigurat că mai devreme sau mai târziu aveam să primesc unul. Şi am primit. Vor să deschid eu situl arheologic pentru o peşteră descoperită de curând. E ceva incredibil. Visul meu a devenit realitate. Pentru o clipă – sau pentru mai multe, – crezuse că, de fapt, ea era visul lui. Aşteptă câteva minute, fixând cu privirea prăjitura neatinsă de ciocolată, până să‑i vorbească din nou. Se străduia să rămână calmă, dar simţi brusc nevoia să urle de dezamăgire. După atâta timp, era, în sfârşit, pregătită să‑i accepte cererea în căsătorie. Dar nu primise nici una. Ce avea să însemne schimbarea asta pentru ei? Variantele erau evidente, dar simţea nevoia să le audă. Nu voia să mai ghicească lucruri importante şi nici să facă alte presupuneri. De data asta, voia să audă ce planuri avea el pentru ei, dacă exista vreun plan, şi ce avea de gând să facă în legătură cu relaţia lor. — Cred că amândoi am ştiut că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, zise Ted, serios. Nu te pot lua cu mine. Nu ai ce să faci pe şantier, şi nu ştiu dacă ai putea obţine viza doar ca însoţitor. În plus, ce ai putea să faci acolo, Brig? Ştiu cât de important e pentru tine ceea ce faci. Cred că inevitabilul s‑a produs. Ne‑am simţit bine în aceşti şase ani, Brig. Te iubesc. A fost extraordinar. Dar voi rămâne în Egipt timp de trei sau poate cinci ani, chiar mai mult dacă şantierul merge bine. Poate primesc un alt şantier după acesta, n‑o să mă mai întorc mult timp de acum înainte, şi nu mă aştept ca tu să stai după mine. Trebuie să ne continuăm fiecare viaţa. A mea va fi acolo, a ta va fi aici. Suntem amândoi persoane rezonabile, şi ştiam că urma să se întâmple într‑o zi. Era incredibil de calm. Pleca peste trei săptămâni, şi cu asta basta. “Salutare, mersi pentru o distracţie de şase ani, pa.” — Nu ştiam că avea să se întâmple aşa ceva, articulă ea, încă şocată. Credeam că vom rămâne împreună, răspunse pe un ton de reproş, în timp ce lacrimile îi săgetau ochii. Nu le putea stăpâni. Vestea o izbise atât de tare, încât abia mai putea gândi clar. — Nu am spus asta niciodată, îi reaminti Ted. Am vorbit aşa, teoretic, dar nu ne‑am făcut nici un plan. Ştii asta. Poate dacă nu aş fi obţinut niciodată un şantier... Dar, ca să fiu sincer cu tine, în ultimul an, de câte ori mă gândeam la căsătorie, îmi dădeam seama că nu sunt genul de tip care să îşi ia un angajament. Nu în sensul clasic. Îmi place ce am avut, dar nu am nevoie de mai mult şi nici nu vreau mai mult. Niciodată nu m‑am gândit că tu ai vrea. Nu eşti ca femeile alea disperate să se căsătorească şi să aibă copii, tocmai de‑aia ne‑a mers atât de bine. — Credeam că ne‑a mers bine pentru că ne iubim, remarcă tristă Brigitte. Şi nu eram “disperată” să mă mărit şi să am copii, dar mă gândeam că vom face asta la un moment dat. Presupusese asta, ceea ce o făcea să se simtă tare prost acum. Era dureros de evident că el abia aştepta să plece şi să inaugureze şantierul. Fără ea. Era clar că nu voia să o ia cu el. Putea citi în ochii lui. — Încă poţi să te căsătoreşti şi să faci copii, o asigură el calm. Eşti o femeie liberă. Doar că nu cu mine. Nu voi fi aici o lungă perioadă de timp. Cine ştie, dacă obţin rezultate bune, rămân acolo zece ani sau mai mult. Am aşteptat toată viaţa aşa ceva. Nu mă grăbesc să mă întorc şi nu vreau să am aici obligaţii care să complice şi mai mult lucrurile. Acum ajunsese, dintr‑odată, o complicaţie. Cuvintele lui îi străpunseră inima rănită. — Credeam că avem o înţelegere tacită, Brig, că ne e bine cu tot ce avem pentru moment şi că nu ne facem planuri de viitor. — Asta e problema înţelegerilor tacite. Fiecare le in­terpretează cum vrea. Eu credeam că ne luaserăm un angajament, tu nu. Era furioasă, şi rosti totul dintr‑o suflare. — Angajamentul meu era faţă de muncă, întotdeauna a fost aşa. Ştiai asta, îi reproşă el calm. Nu voia să‑l facă să se simtă vinovat. Mama lui reuşea întotdeauna, şi ura asta. Brigitte, în schimb, nu făcea aşa. El dorise să sărbătorească inaugurarea şantierului şi plecarea lui, nu să se simtă ca un nemernic pentru că pleca, însă asta nu era o chestiune măruntă din moment ce însemna sfârşitul relaţiei lor. Dar exista un preţ pe care el era pre­gătit să îl plătească, iar ea fusese luată pe nepregătite, înţelese că fusese oarbă. Iar acum el era cel care nu vedea nimic altceva decât şantierul lui arheologic. — Îmi pare rău, Brig. Ştiu că a picat din senin. Şi mie îmi este greu, dar treaba e clară. Nu împărţim nici măcar un apartament. De fapt, chiar voiam să te întreb dacă nu vrei nişte lucruri de‑ale mele. Restul le voi dona. Nu am nici o mobilă ca lumea, în afară de canapea. O cumpăraseră împreună cu un an în urmă, iar acum el voia să scape şi de ea. Nu se mai simţise atât de şocată şi de abandonată de la moartea tatălui ei, şi fix asta îi veni în minte în timp ce stătea pe scaun şi se uita fix la Ted. — Ce se va întâmpla cu ovulele mele? Întrebă ea în timp ce lacrimile începură să‑i curgă pe obraji. Încet, încet îşi pierdea cumpătul şi începea să intre în panică. Nu era cina de Valentin's Day pe care o plănuise, nu era ceea ce Amy sperase pentru ea. — Care ovule? Ted părea nedumirit. — Ale mele. Copiii pe care nu îi vom avea şi pe care s‑ar putea să nu‑i mai am niciodată. Am treizeci şi opt de ani, am fost împreună şase ani. Ce ar trebui să fac eu acum, să dau un anunţ ca să găsesc un tip cu care să fac copii? — Asta am însemnat pentru tine? Părea jignit. — Nu. Ai fost bărbatul pe care l‑am iubit. Încă eşti. Lucrurile erau atât de simple aşa cum erau, că nu am pus niciodată întrebările potrivite. Nu credeam că era nevoie. De ce nu pot veni cu tine? Îl privi fix, iar el se simţi dintr‑odată stânjenit. — Nu mă pot gândi la soţie şi la copii când am ceva atât de important de făcut. Nu vreau această responsabilitate şi nici ceva care să‑mi distragă atenţia. Şi, de fapt, nu vreau genul ăsta de angajament. Este cel mai bun moment ca amândoi să mergem mai departe şi să vedem ce ne rezervă viitorul. Nici nu sunt sigur dacă voi vrea să mă căsătoresc vreodată, şi sigur nu voi face asta mult, mult timp de acum înainte. Mult prea târziu pentru ea, după cum ar fi subliniat Amy. Ovulele ei nu prezentau nici un interes pentru el, şi se pare că nici nu prezentaseră vreodată. Se simţea penibil, deoarece, de‑a lungul timpului, considerase prea multe lucruri ca fiind adevărate, când, de fapt, înţelesese atât de puţine. Nu se gândise niciodată că era cazul să‑i pună întrebări. Îi fusese aşa de bine atât de mult timp, încât se lăsase dusă de val împreună cu el, iar el o arunca din barcă pentru a vâsli singur. Îi dăduse clar de înţeles că nu o voia în Egipt nici acum, nici mai târziu. Nici nu putea da vina pe el, deoarece ştia că era la fel de vinovată pentru această neînţelegere. Nu o indusese în eroare. Trăiseră împreună fiecare zi şi fiecare weekend, timp de şase ani. Iar acum ea avea treizeci şi opt de ani, iar el pleca să‑şi trăiască visul fără ea. Ascultându‑l, se simţea mai singură ca oricând. — Cum vrei să procedezi până plec? o întrebă cu blândeţe. Îi părea rău pentru ea. Era devastată după tot ce îi spusese. Nici lui nu‑i era atât de uşor pe cât sperase, şi îşi dădu seama că nu fusese deloc realist. Nu înţelesese pe deplin cât de mari erau speranţele ei. Nu i le împărtăşise. Iar acum, toate visele năruite şi supoziţiile greşite se pră­buşeau în jurul ei. Arăta de parcă o lovise un camion. Şi se simţea mai rău decât arăta. — Ce vrei să spui? Îşi suflă nasul într‑un şerveţel, fără să se poată opri din plâns. — Nu vreau să complic lucrurile. Plec peste trei săptă­mâni. Vrei să fim împreună până atunci sau vrei să ne vedem cât mai puţin? — Dacă înţeleg eu bine, consideri relaţia noastră înche­iată în momentul în care pleci şi că vrei să îţi vezi de viaţă, nu‑i aşa? El încuviinţă din cap, iar ea îşi suflă din nou nasul, privindu‑l cu tristeţe. — Nu putem avea o relaţie atâta timp cât eu locuiesc în Egipt. Şi nu are nici un rost să vii cu mine. Mai devreme sau mai târziu, am fi pus punct. Asta era o noutate pentru ea. Dar nu mai putea să‑l contrazică. Primise o lovitură prea puternică. — Cred că ar fi mai bine să se termine totul acum, spuse ea cu demnitate. Prefer să nu ne mai vedem, Ted. Astfel doar vom înrăutăţi lucrurile. Totul s‑a terminat când ai primit şantierul arheologic. Poate chiar mai devreme, dacă el nu dorise să‑şi ia nici un angajament faţă de ea. — Nu are legătură cu tine, Brig. Aşa e viaţa, aşa se re­zolvă unele lucruri. Dar îl preocupa viaţa lui, nu a ei. Până acum, nu‑şi dăduse seama de cât era de egoist. El conta, iar acum şantierul lui. — Da, înţeleg, zise ea, ridicându‑se şi punându‑şi haina, îl privi drept în ochi. Felicitări, Ted, mă bucur pentru tine. Îmi pare rău pentru noi, pentru mine, dar mă bucur pentru tine. Încerca, plină de curaj, să fie amabilă, iar el se simţi mişcat, deşi era încă dezamăgit că nu fusese mai entuziastă şi nu‑l încurajase mai mult. Însă înţelesese că faptul că vestea despărţirii lor fusese o lovitură pentru ea. Voia să facă asta de mai mult timp, dar nu avusese curaj. Iar momentul plecării în Egipt fusese cel mai potrivit. Pentru el. — Îţi mulţumesc, Brig. Te duc acasă, se oferi el. Ea începu să plângă în hohote şi scutură din cap. — Nu... o să iau un taxi. Mulţumesc pentru cină. Noapte bună! Şi, cu asta, ieşi din restaurant, sperând să nu o vadă nimeni plângând. Mersi pentru cină şi pentru cei şase ani. Să ai o viaţă frumoasă. În timp ce se împleticea prin zăpadă, făcând semn unui taxi, se gândea doar la ceea ce greşise în cei şase ani. Se întreba cum putuse fi atât de idioată. Nu era “genul care să‑şi ia un angajament”, nu ştia dacă îşi dorea o soţie şi copii, acum sau vreodată. Fusese uşor pentru amândoi. Confortabil. Acesta era cuvântul de ordine, şi reprezenta tot ce îşi dorise ea de la viaţă, dar uite cu ce s‑a ales până la urmă. Un bărbat cu care avusese o relaţie “comodă” timp de şase ani, şi care acum o părăsea grăbit şi pleca în Egipt, la şantierul arheologic la care visase dintotdeauna. Îşi luase rămas‑bun de la ea de parcă era un student sau o secretară, nu femeia pe care o iubise. Brusc, îşi dădu seama că el nu fusese îndrăgostit de ea. Şi poate nici ea nu fusese îndrăgostită de el. Se mulţumise cu o relaţie simplă, comodă, în loc să aibă una serioasă şi pasională. Păruse a fi suficient vreme de şase ani, dar uite unde ajunsese acum. Se urcă în taxi şi plânse tot drumul până acasă. Faptul că avea să nu‑l mai vadă niciodată şi că totul se terminase îi dădea un sentiment îngrozitor. Incomparabil mai rău decât cel pe care‑l avusese atunci când crezuse că avea s‑o ceară de soţie. Cât de naivă putuse fi! Îşi repeta asta la nesfârşit. Când intră în apartament, îi sună telefonul mobil. Aruncă o privire şi văzu că era Ted. Nu răspunse. Ce rost avea? Nu avea să se răzgândească. Se sfârşise. Nu mai rămăsese nimic altceva, doar compasiune şi regret în loc de dragoste.

Luminile Sudului de Danielle Steel Capitolul 1 Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit şi părea că moţăie, cu bărbia alunecându-i uşor în piept. Era înalt şi vânjos şi, cum îşi ţinea capul înclinat în faţă, de sub cămaşă i se iţea un şarpe tatuat pe ceafă. În camera mică şi întunecoasă, braţele lui lungi păreau lipsite de viaţă pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colţul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul miţos, murdar şi plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanşi şi bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit şi scutură din cap, clipi şi apoi deschise ochii albaştri, ca de gheaţă, iar părul i se zbârli pe braţe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii şi ascultă, apoi îşi luă haina şi, dintr-un pas, străbătu camera îngustă. Când îşi ridicase bărbia, şarpele dispăruse din nou sub cămaşă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz şi, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraş două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Îşi vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas uşor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbaţii pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu ştia cine erau, dar era prea deştept ca să rişte. Mai mult ca sigur erau poliţişti. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare şi jaf, şi era cât se poate de conştient că nimeni nu-i va acorda niciodată o a doua şansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q. Clănţănind de frig, se opri să-şi cumpere un ziar şi un sendviş, după care porni să se plimbe. Într-o altă lume, ar fi fost considerat un bărbat frumos. Umerii îi erau uriaşi, puternici, şi trăsăturile cizelate. Avea treizeci şi patru de ani, şi cele două condamnări însumau zece ani. Îşi executase pedeapsa până la capăt, nu fusese eliberat condiţionat. Acum era liber ca pasărea cerului. De doi ani se întorsese pe străzi şi, până acum, nu avusese probleme. În ciuda staturii sale, se putea face nevăzut în mulţime. Avea părul blond nisipiu, şters, ochi de un albastru-deschis şi, din când în când, îşi lăsa barbă. Quentin o luă spre nord, iar când ajunse la Strada 43, spre vest, se strecură într-un cinematograf chiar în Times Square, se aşeză în întuneric şi adormi. Când ieşi, era miezul nopţii; sări într-un autobuz şi se întoarse în centru. Presupunea că, acum, oricine venise să-l viziteze mai devreme plecase de mult. Se întreba dacă cineva de la hotel îi informase pe poliţişti că era puşcăriaş. Pentru cunoscători, tatuajele de pe mâinile lui erau un semn evident. Nu-şi dorea decât să nu fie prin preajmă când veneau şi spera că, negăsind nimic în cameră, renunţaseră. Când se întoarse la hotelul lui prăpădit, se făcuse ora douăsprezece şi jumătate. O lua întotdeauna pe scări. Lifturile erau o capcană, iar lui îi plăcea să se mişte liber. Recepţionerul îl salută dând din cap, şi Luke se îndreptă spre scări. Când se afla chiar pe palierul de sub etajul lui, auzi un zgomot. Nu erau paşi sau o uşă, era un pocnet. Doar atât. Îşi dădu imediat seama – era un pistol care fusese armat şi, deplasându-se cu viteza sunetului, o apucă din nou în jos pe scări fără să facă zgomot şi încetini brusc numai când trecu pe lângă recepţie. Deodată, nu mai auzi nimic. Înţelese că erau în spatele lui, la jumătatea drumului, pe scări. Erau trei, şi Luke n-avea de gând să afle cine erau. Îi trecu prin minte să încerce să rezolve în felul lui, dar instinctul îl îndemna să fugă. Aşa făcu – fugi mâncând pământul. Era deja jos, în stradă, când ei ieşeau pe uşă, într-o goană nebună. Ca să se antreneze, în închisoare făcuse alergări. Oamenii spuneau despre Q că era mai iute decât vântul. Şi, de data asta, chiar fusese. Sări peste un gard, în spatele unei clădiri, o apucă pe acoperişul unui garaj şi trecu peste un alt gard. Se afla în mijlocul cartierului şi ştia că de-acolo nu s-ar mai fi putut întoarce la hotel. Ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Şi habar n-avea ce. Avea un pistol scurt în jeanşi şi nu voia să fie prins cu arme asupra lui, aşa că îl aruncă într-o ladă de gunoi, după care alergă în spatele unei clădiri de pe una dintre alei. Continuă să fugă şi se gândi că îi pierduseră urma, dar se lovi de un alt gard şi, brusc, o mână ţâşni în spatele lui şi îl apucă de ceafă, ca o menghină. Nu mai simţise niciodată o strânsoare atât de puternică şi era al naibii de bucuros că aruncase pistolul. Tot ce trebuia să facă acum era să scape de poliţist. Îi trase un cot în coaste celui care-l prinsese, dar asta îl făcu pe celălalt să-l apuce şi mai bine de ceafă şi să-l strângă şi mai tare. Luke ameţi aproape instantaneu şi, în ciuda constituţiei sale fizice impresionante, căzu la pământ. Poliţistul ştiuse exact de unde să-l apuce. Îi aplică o lovitură zdravănă în spate, şi Luke scoase un geamăt înăbuşit printre dinţii încleştaţi. — Pui de căţea, îi strigă el, apucându-l pe atacatorul său de picioare, şi, brusc, poliţistul se trezi pe jos, după care se rostogoliră amândoi pe pământ. Nu fusese decât o chestiune de secunde până când poliţistul îl ţintui – era mai tânăr decât Luke, mai bine făcut şi aşteptase luni de zile plăcerea de a se afla în compania lui Q. Îl urmărise în fiecare stat, şi fusese deja în camera lui: de două ori săptămâna asta şi o dată cu o săptămână în urmă. Charlie McAvoy îl cunoştea pe Luke Quentin mai bine decât pe propriul său frate. Căpătase un permis special de la forţele de intervenţie interstatale ca să-l urmărească şi făcea asta de aproape un an, ştiind că şi dacă era să moară, tot punea mâna pe el; iar acum, când reuşise, n-avea de gând să-l lase să-i scape. Charlie se lăsă în genunchi şi-l trânti pe Luke cu faţa de pământ. Când se uită în sus – chiar în clipa când ceilalţi doi agenţi ajungeau în spatele lui Charlie – nasul lui Luke sângera din plin. Cei trei erau îmbrăcaţi în civil, dar se vedea de la o poştă că erau poliţişti. — Uşurel, băieţi, jucaţi-vă frumos, le strigă Jack Jones, detectivul-şef, şi-l apucă de mânecă pe Charlie. Să nu-l omorâm până nu-l ducem la secţie. În ochii lui Charlie se citea dorinţa de-a ucide. Jack Jones ştia că Charlie îi pusese gând rău, şi ştia şi de ce. Charlie îi mărturisise totul într-o noapte, când era beat. Când se întâlniseră a doua zi de dimineaţă, Jack îi promisese că nu va spune nimic nimănui. Dar înţelegea ce se întâmpla acum cu Charlie, care tremura de furie. Lui Jack nu-i plăcea să amestece răzbunarea personală în afaceri. Dacă Luke ar fi făcut cel mai mărunt gest ca să se elibereze şi să fugă, Charlie l-ar fi împuşcat. N-ar fi tras în braţe sau în picior, l-ar fi ucis pe loc. Al treilea membru al echipei ceru prin radio o maşină de patrulă. Maşina lor era la distanţă de câteva cvartale şi nu voiau să-l ducă pe Luke aşa de departe. N-aveau de gând să-i ofere o astfel de şansă. Lui Luke, sângele îi şiroia din nas pe cămaşă, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nimic să se şteargă. Nu se aştepta la milă din partea lor. Jack îi citi drepturile şi, deşi sângera îngrozitor, Luke îl privi cu aroganţă. Avea ochi ca de gheaţă şi se uita fix la ei, fără să-i scape nimic. Jack îşi dădu seama că era cel mai dur ticălos pe care-l întâlnise vreodată. — Pentru asta aş putea să vă dau în judecată, nemernicilor. Cred că mi-aţi spart nasul, îi ameninţă el şi, în timp ce ceilalţi doi îl împingeau spre maşină, Charlie îi aruncă o privire sarcastică. Îl suiră în maşină şi-i spuseră poliţistului de la volan că aveau se întâlnească la secţie. În timp ce se întoarseră la maşină, cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi; când răsuci cheia în contact, Charlie se uită la Jack şi apoi, palid, se trânti pe scaun. — Cum te simţi? îl întrebă Jack în timp ce se îndreptau spre centru. L-ai prins! — Da, îi răspunse Charlie, calm. Mai avem nevoie de probe, şi încă de unele solide. Tot drumul până-n oraş, inclusiv când intrară în secţie, Luke se arătă arogant. Era plin de sânge pe faţă şi pe cămaşă, dar, chiar şi încătuşat, tot trufaş era. — Deci ce faceţi, băieţi? Căutaţi pe cineva care a comis un jaf sau pe cineva care a furat poşeta unei bătrâne, îi râse Luke în nas lui Charlie. — În arest cu el, îi zise Charlie lui Jack şi se îndepărtă. Ştia că avea să fie lăudat pentru arestare. Îl urmărise prea mult timp. Fusese pur şi simplu un noroc faptul că Quentin se întorsese în New York. Providenţa. Soarta. Charlie era bucuros că-l prinsese în oraşul unde muncea. Aici avea legături mai bune şi îl plăcea pe procurorul districtual cu care lucrau. Era un tip bătrân, dur, din Chicago, mai dispus să înceapă urmărirea penală decât mulţi alţii. Lui Joe McCarthy, procurorul districtual, nu-i păsa cât de plin era arestul şi nu avea de gând să-i lase pe suspecţi să scape. Şi dacă reuşeau să dovedească totul despre Luke Quentin, aşa cum spera Charlie, urma să fie procesul anului. Se întreba cui avea să-i încredinţeze McCarthy procesul. Spera din tot sufletul să fie cineva bun. — Deci ce aveţi de gând să-mi puneţi în cârcă? îl întrebă Luke, râzându-i lui Jack în nas, în timp ce un poliţist tânăr îi punea cătuşele şi se pregătea să-l scoată din încăpere. Că am furat din magazine? Că am traversat pe roşu? — Nu chiar, Quentin, îi răspunse Jack cu răceală. Eşti acuzat de viol şi de crimă. Până în prezent, patru capete de acuzare. Poate vrei să ne povesteşti ceva despre asta? continuă Jack, ridicând din sprânceană, în timp ce Luke râse din nou, scuturând din cap. — Nişte tâmpiţi! Ştii că nu ţine. Care-i problema? Ai o groază de crime pe care nu poţi să le rezolvi şi ţi-ai imaginat că le iei la grămadă şi mi le pui mie pe toate în cârcă? Luke părea total indiferent, ba chiar amuzat, dar în ochii săi ca oţelul era un licăr albastru, diabolic. Bravada lui nu-l păcălea pe Jack. Luke era abil. Aveau dovada că el comisese două crime şi erau aproape siguri de alte două. Şi dacă presupunerea lui Jack era corectă, Luke Quentin omorâse douăsprezece femei în doi ani, poate chiar mai multe. Aşteptau raportul concludent în legătură cu ADN-ul găsit în noroiul de pe pantofii lui, noroi pe care Charlie îl strânsese de pe covorul miţos din camera de hotel ocupată de Quentin. Dacă ADN-ul se potrivea, aşa cum spera Charlie, Quentin tocmai făcuse ultima plimbare pe stradă din viaţa lui. — Ce minciuni! mormăi Luke în timp ce se târa spre ieşire. Ştiţi că nu puteţi dovedi. Doar bănuiţi. Am un alibi pentru fiecare noapte. Abia dacă am ieşit din hotel în ultimele două săptămâni. Am fost bolnav. „Da, foarte bolnav”, îşi spuse Jack în gând. Indivizii ca el erau cu toţii nişte sociopaţi care îşi ucideau victima fără să clipească, o aruncau undeva şi apoi se duceau să ia masa. Luke Quentin era un bărbat frumos, fermecător. Tipul perfect care să pună ochii pe o femeie tânără, naivă, pe care s-o ademenească într-un loc retras, unde s-o violeze şi, pe urmă, s-o omoare. Jack mai văzuse şi înainte indivizi ca el, deşi, dacă poveştile se dovedeau adevărate, era unul dintre cei mai periculoşi. Sau chiar cel mai periculos dintre cei cu care avuseseră de-a face într-o lungă perioadă de timp. Jack ştia că presa ar fi dat buzna şi că fiecare detaliu trebuia folosit corect, altfel, din pricina unei informaţii greşit interpretate, Quentin ar fi scăpat de proces sub pretextul erorii judiciare. Şi Charlie ştia asta, motiv pentru care îi ceruse lui Jack să-l bage în arest şi, după ce Luke fusese dus la interogatoriu şi fotografiat, Jack îl sună el însuşi pe procurorul districtual. — L-am prins, îi spuse el, mândru. Toate bănuielile noastre s-au adeverit, şi norocul a fost de partea noastră. Asta, plus faptul că Charlie McAvoy a făcut tot ce s-a putut ca să-l urmărească şi să-l prindă. Dacă eu aş fi fost cel care ar fi trebuit să alerge pe toate aleile alea şi să sară peste atâtea garduri, Quentin ar fi ajuns până în Brooklyn înainte ca eu s-apuc să trec de primul gard. Jack era în formă bună, dar avea patruzeci şi nouă de ani, iar el şi avocatul districtual se tachinau reciproc în legătură cu greutatea. Erau de-aceeaşi vârstă. Avocatul îl felicită pentru cât de bine lucrase şi-i dădu întâlnire de dimineaţă. Voia să-i întâlnească pe toţi ofiţerii care-l arestaseră, ca să decidă modul în care urmau să se ocupe de presă. O jumătate de oră mai târziu, când Jack părăsea secţia, Luke era deja în celulă. Hotărâseră să-l închidă singur. Era programat să i se prezinte acuzaţiile în după-amiaza următoare, şi Jack ştia că pe urmă presa va fi călare pe ei. Arestarea bărbatului care ucisese douăsprezece femei în şapte state avea să fie o ştire-bombă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru imaginea NYPD, care, datorită acestei realizări, va fi una foarte bună. Acum, odată cazul ajuns pe masa procurorului districtual, urma ca procurorul şi anchetatorii să facă restul. După arestare, în seara aceea, îl conduse acasă pe Charlie. Toată după-amiaza pândiseră hotelul, aşa că avuseseră o zi lungă. Îl văzuseră pe Luke când ieşise, şi Charlie ar fi vrut să-l înhaţe pe loc, dar Jack îi ceruse să aştepte. Câtă vreme nu bănuia că erau pe urmele lui, ştiau că avea să se întoarcă. Şi cum era prea multă lume în jur, Jack nu voia să fie rănit nimeni din hotel. Până la urmă, lucrurile se terminaseră bine pentru ei. Dar nu la fel de bine pentru Luke. Luke Quentin stătea în celula lui, holbându-se la pereţi. Auzea toate zgomotele familiare din arest. Într-un fel ciudat, i se părea că a ajuns acasă. Ştia că, dacă pierdea, de data asta era acasă pentru totdeauna. Îşi privi fix pantofii, cu o faţă inexpresivă, apoi se întinse pe pat şi închise ochii. Părea total împăcat.  

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).  

Casa de la numărul 2129, Wyoming Avenue, se înălţa în întreaga sa substanţială splendoare, cu faţada de piatră cenuşie sculptată meşteşugit şi bogat ornamentată, înfrumuseţată de un vultur mare auriu şi împodobită cu steagul francez, ce se învolbura uşor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă oraşul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-şi în drepturi. Sosise deja luna iunie. Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franţei. Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenţia la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Ştia că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franţa. Ştiuse că avea să sosească rechemarea şi, totuşi, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preţ de-o clipă. Chiar şi acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleşeau emoţii amestecate. La fel se simţise şi când plecase din Viena, Londra, şi din San Francisco înaintea lor, precum şi din alte posturi anterioare. Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-şi face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detaşat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Şi, totuşi, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă. Acasă. Trecuse atâta timp de când nu mai locuia acolo şi aveau atâta nevoie de el. Tensiunea plutea peste toată Europa, pretutindeni lucrurile erau în schimbare. Simţea adesea că trăia numai pentru notele zilnice de la Paris, care-l ajutau să înţeleagă oarecum ce se întâmpla. Washington-ul părea la ani-lumină depărtare de problemele care asediau Europa, de spaimele care făceau să tremure inima Franţei. Aici, în această ţară ocrotită de Dumnezeu, nu aveau de ce să tremure. În Europa, însă, nimeni nu se mai simţea la fel de în siguranţă. Cu doar un an în urmă, toată lumea din Franţa fusese convinsă că războiul era iminent, deşi acum, din câte auzise Armand, mulţi îşi înmormântaseră temerile. De adevăr, însă, nu te puteai ascunde la nesfârşit. I-o spusese şi lui Liane. Cu patru luni în urmă, când se sfârşise războiul civil din Spania, devenise clar că germanii se apropiau, iar aerodromul lor aflat chiar sub Irún îi apropia până la doar câţiva kilometri de Franţa. Chiar şi dându-şi seama de acest lucru, însă, Armand era conştient că existau oameni care nu doreau să vadă ce se întâmpla. În ultimele şase luni, Parisul fusese incomparabil mai relaxat decât înainte, cel puţin la suprafaţă. El însuşi fusese conştient de acest lucru când fusese acasă de Paşte, pentru întâlniri secrete cu Ministerul de Interne, prilej de a-l anunţa că misiunea sa la Washington lua sfârşit. Fusese invitat la o rundă continuă de recepţii sclipitoare, în acut contrast cu vara anterioară, dinaintea acordului de la Munchen cu Adolf Hitler. Înainte de asta, domnise o tensiune insuportabilă. Apoi, însă, se risipise dintr-odată, în locul ei instalându-se un soi de animaţie frenetică, Parisul fiind în cea mai bună formă. Aveau loc petreceri, baluri, spectacole de operă, vernisaje şi gale, ca şi cum rămânând tot timpul ocupaţi şi continuând cu râsetele şi dansurile, ar fi făcut războiul să ocolească la nesfârşit Franţa. Armand fusese nemulţumit de veselia frivolă pe care o văzuse printre prietenii săi la Paşte, deşi înţelegea totuşi că acesta era modul lor de a-şi ascunde spaima. La înapoiere, discutase despre asta cu Liane. — Par a fi atât de speriaţi, încât nu vor să se mai oprească din râs, de teamă că, dacă o fac, vor ţipa de spaimă, fugind să se ascundă. Dar râsul lor n-avea să oprească începutul războiului, n-avea să oprească marşul lent şi constant al lui Hitler asupra Europei. Armand se temea uneori că de-acum înainte nimic n-avea să-l mai oprească pe acel om. Vedea în Hitler un demon înfricoşător şi, deşi existau şi cei din posturile sus-puse care se arătau de acord cu el, alţii considerau că Armand devenise prea nervos în anii îndelungaţi de muncă în slujba ţării, ajungând un bătrân fricos. — Cu asta te-ai ales după atâta trai în State, băiete? îl tachinase cel mai bun prieten al său din Paris. Era din Bordeaux, unde el şi Armand copilăriseră împreună, acum fiind directorul a trei dintre cele mai mari bănci din Franţa. Nu fi naiv, Armand. Hitler nu s-ar atinge în veci de noi. — Englezii nu sunt de aceeaşi părere cu tine, Bernard. — Şi ei sunt nişte babe fricoase şi-n plus, le place să-şi joace jocurile lor de-a războiul. Îi excită gândul de-a se lua de păr cu Hitler. Altceva n-au de făcut. — Ce prostie! Armand trebuise să-ţi stăpânească nervii şi să asculte, dar glasul lui Bernard nu era singurul pe care-l auzise luându-i pe englezi în derâdere, şi plecase din Paris aproape furios, la sfârşitul şederii sale de două săptămâni. Se aşteptase ca americanii să fie orbi faţă de ameninţarea cu care se confrunta Europa, dar sperase că va auzi altceva în propria lui ţară, şi nu auzise nici jumătate. Avea propriile lui puncte de vedere asupra acestui subiect, propriile lui opinii privind ameninţarea care se profila, privind pericolul reprezentat de Hitler şi iuţeala cu care dezastrul avea să se pogoare asupra lor. Sau, poate, se gândea el în drum spre casă, poate că Bernard şi ceilalţi aveau dreptate. Poate că era prea înfricoşat, prea îngrijorat pentru patria lui. Într-un fel, întoarcerea acasă putea fi utilă. Avea să-l aducă mai aproape de pulsul Franţei. Liane primise bine vestea plecării. Era obişnuită cu împachetatul şi mutările. Şi-i ascultase cu interes descrierile stării de spirit de la Paris. Era o femeie inteligentă şi înţeleaptă, şi aflase de la Armand, de-a lungul anilor, multe despre secretele politicii internaţionale. Într-adevăr, învăţase mult de la el, Armand fiind încă de la începuturile căsniciei lor dornic să-i împărtăşească punctele lui de vedere. Ea era atât de tânără şi însetată să afle totul despre cariera lui, despre ţările în care era trimis, despre implicaţiile politice ale numeroaselor lui tratative. Zâmbi în sinea lui, cu gândul la ultimii zece ani. Liane fusese un mic burete lacom, absorbind fiecare picătură de informaţie, înfulecând fiecare bucăţică, şi învăţase cu spor. Acum avea propriile ei opinii şi, adesea, nu era de acord cu el, sau se arăta mai îndârjită decât soţul ei în privinţa unei idei comune. Cel mai furios conflict îl avuseseră cu doar câteva săptămâni în urmă, la sfârşitul lui mai, cu privire la S.S. St Louis, un vas care ducea din Hamburg nouă sute treizeci şi şapte de evrei, cu binecuvântarea lui Joseph Goebbels, îndreptându-se spre Havana, unde refugiaţilor li s-a refuzat intrarea, părând sortiţi să moară la bordul navei ce rămânea blocată în rada portului. Alţii s-au angajat în eforturi frenetice de a găsi un cămin pentru refugiaţi, altfel aceştia fiind condamnaţi să se întoarcă la Hamburg şi la soarta ce-i aştepta acolo. Liane însăşi vorbise cu preşedintele, profitând de faptul că-l cunoştea, dar fără niciun rezultat. Americanii refuzaseră să-i primească, iar Armand o privise pe Liane prăbuşindu-se pradă lacrimilor, în timp ce-şi dădea seama că toate eforturile ei şi cele ale altor nenumărate persoane fuseseră zadarnice. Se primeau mesaje de pe vas, anunţând sinuciderea în masă decât să accepte înapoierea în portul de unde veniseră. În sfârşit, din fericire, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia acceptaseră să-i primească, dar lupta între Armand şi Liane continuase. Pentru prima oară în viaţa ei, fusese dezamăgită în propria sa ţară. Furia ei nu cunoştea limite. Şi deşi Armand îi împărtăşea sentimentele, insista că Roosevelt avusese motive să refuze preluarea refugiaţilor. O înfuria şi mai tare faptul că Armand era dispus să accepte decizia lui Roosevelt. Se simţea trădată de propriul ei popor. America era tărâmul bogăţiilor şi al belşugului, căminul vitejilor, ţara oamenilor liberi. Cum putea să scuze Armand refuzul lor de a-i primi printre ei pe acei oameni? Nu era o chestiune de judecată, încerca el să-i explice, ci de a accepta că uneori guvernele iau decizii aspre. Important era să recunoască faptul că refugiaţii erau în siguranţă. După aceea, Liane avusese nevoie de câteva zile pentru a se calma, dar chiar şi astfel, angajase o discuţie lungă şi aproape ostilă cu Prima Doamnă, la un prânz între cucoane. Doamna Roosevelt fusese înţelegătoare faţă de mânia lui Liane. Şi pe ea o răvăşise soarta pasagerilor de pe St. Louis, dar nu reuşise să-şi convingă soţul să se răzgândească. Statele Unite trebuiau să-şi respecte cotele, iar cei nouă sute treizeci şi şapte de refugiaţi germano-evrei depăşeau cota corespunzătoare acelui an. Doamna Roosevelt i-a amintit din nou lui Liane că, pentru aceştia, totul se terminase cu bine. Totuşi, era un eveniment care-o impresionase pe Liane prin gravitatea calvarului acelor oameni în Europa şi deodată dobândise o nouă înţelegere asupra celor ce se întâmplau departe de viaţa paşnică a dineurilor diplomatice din Washington. Astfel, devenea nerăbdătoare să se întoarcă în Franţa împreună cu Armand. — Nu-ţi pare rău că-ţi părăseşti din nou ţara, dragostea mea? o privise el blând, când îşi luau liniştiţi cina, acasă, după ce incidentul cu nava St Louis se răcise în sfârşit. Liane clătinase din cap. — Vreau să ştiu ce se întâmplă în Europa, Armand. Aici, mă simt atât de departe de toate. Apoi îi zâmbise, simţind că-l iubea mai mult ca oricând. Trăiseră împreună zece ani de extraordinară fericire. — Chiar crezi că va începe curând războiul? — Nu pentru ţara ta, iubito. Dintotdeauna obişnuise să-i amintească originea ei americană. Considerase mereu important ca Liane să-şi menţină un simţ al propriilor îndatoriri, pentru a nu fi înghiţită complet de vederile şi legăturile lui cu Franţa. Ea era o entitate separată, la urma urmei, şi avea dreptul la propriile ei obligaţii şi opinii, care până acum nu se amestecaseră niciodată cu ale lui. Din când în când avea loc între ei câte o ceartă feroce, câte o izbucnire de disensiuni, dar acestea păreau sa menţină relaţia sănătoasă, şi nu-l deranjau pe Armand. Îi respecta părerile la fel de mult ca pe ale lui proprii, şi-i admira zelul de a-şi susţine convingerile. Era o femeie puternică şi avea o minte admirabilă. O stima de când o văzuse prima oară, la San Francisco, când era o fată în vârstă de numai cincisprezece ani. Fusese o copilă fermecătoare, de o frumuseţe aurie aproape eterică şi, totuşi, după ani şi ani de existenţă în singurătate alături de tatăl ei, Harrison Crockett, Liane dobândise cunoştinţe şi o înţelepciune neobişnuite la o fată atât de tânără. Armand mai ţinea bine minte momentul când o văzuse pentru prima dată, într-o rochie de vară din in alb, cu o pălărie mare de pai, hoinărind prin grădina Consulatului din San Francisco, fără a spune nimic, în timp ce-i asculta pe „oamenii mari“, pentru a se întoarce apoi spre el, cu un surâs sfios, ca să-i spună într-o franceză impecabilă ceva despre trandafiri. Tatăl ei fusese nespus de mândru. Armand zâmbi la amintirea îndepărtată a tatălui ei. Harrison Crockett fusese un om absolut neobişnuit. Sever şi amabil în acelaşi timp, distins, dificil, chipeş, obsedat de propria-i intimitate şi de protecţia propriei sale fete, şi încununat de mare succes în transporturile navale. Era un om care nu-şi irosise viaţa. Se cunoscuseră la scurt timp după sosirea lui Armand în San Francisco, cu prilejul unui mic şi strălucitor dineu, oferit de către consulul anterior înainte de-a fi plecat din San Francisco la Beirut. Armand îşi amintea că, din câte ştia el, fusese invitat şi Crockett, dar era aproape sigur că n-avea să vină. Harrison Crockett se ascundea dincolo de zidurile elegantei sale fortăreţe de cărămidă de pe Broadway, cu vedere spre golf. Fratele lui, George, avea o mult mai mare înclinaţie de a veni la petreceri şi se număra printre cei mai populari burlaci din San Francisco, nu atât prin farmecul său, cât datorită relaţiilor şi enormului succes al fratelui lui. Dar, spre marea uimire a tuturor, Harrison venise la dineu. Vorbise puţin şi plecase devreme, dar, înainte de asta, fusese foarte amabil cu Odile, soţia lui Armand. Atât de amabil, încât ea insistase să-l invite împreună cu fiica lui la ceai. Harrison îi vorbise lui Odile despre fată, fiind deosebit de mândru că vorbea atât de bine franţuzeşte şi, cu un surâs încântat, spusese că era „o fată absolut remarcabilă”, comentariu care-i făcuse pe amândoi să zâmbească, atunci când Odile i-l relatase lui Armand. — Cel puţin are un punct slab. Arată întru totul la fel de neîndurător pe cât se spune că e. Dar Odile îl contrazisese: — Cred că te înşeli, Armand. Cred că e un om foarte singur. Şi e absolut înnebunit după fată. Odile nu se înşelase foarte mult. La scurt timp după aceea, aflaseră cum îşi pierduse soţia, o frumoasă tânără de nouăsprezece ani, pe care o adora. Înainte de această întâmplare, fusese prea ocupat cu imperiul său naval, dar după câte se părea, odată ce-i venise ideea însurătorii, alesese bine. Arabella Dillingham Crockett fusese pe cât de inteligentă, pe-atât de frumoasă, iar ea şi Harrison dăduseră, împreună, câteva dintre cele mai orbitoare baluri din oraş. Plutea prin casa pe care i-o construise el, arătând ca o prinţesă din poveste, cu rubinele cumpărate de Harrison din Orient, diamante mari aproape cât ouăle şi, peste buclele aurii, tiare comandate special pentru ea, la Cartier. Primul lor copil fusese anunţat cu tot atâta emoţie ca a doua pogorâre a mântuitorului, dar, în pofida obstetricianului adus special din Anglia şi a celor două moaşe chemate din Est, Arabella murise la naştere, lăsându-l văduv şi cu un copil mic, o fetiţă după chipul şi asemănarea ei, pe care o adora la fel cum îşi adorase înainte soţia. În primii zece ani de după moartea acesteia, nu mai ieşi din casă decât ca să se ducă la firmă. Crockett Shipping era una dintre cele mai mari linii navale din State, cu vase răspândite pe toate mările Orientului, transportând mărfuri, precum şi două nave de pasageri extraordinar de elegante, care făceau curse în Hawaii şi Japonia. În plus, Crockett avea vase de pasageri în America de Sud, plus câteva care călătoreau profitabil de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite. Colabora intens cu fratele său, conducând imperiul împreună, dar timp de un deceniu Harrison se văzuse foarte puţin cu vechii săi prieteni. Apoi, în sfârşit, o luase pe Liane într-o vacanţă în Europa, arătându-i toate minunile Parisului şi Berlinului, ale Romei şi ale Veneţiei, iar la sfârşitul verii, înapoindu-se, începuse să-şi includă din nou prietenii în viaţa lui. Trecuse epoca marilor petreceri la reşedinţa pe Broadway, dar ajunsese să-şi dea seama cât de singură se simţea fata şi cât de multă nevoie avea de compania altor copii, a altor oameni, aşa că Harrison deschisese din nou, treptat, uşile. Urmaseră activităţi axate numai în jurul fiicei sale: spectacole de marionete, seri de teatru şi excursii la lacul Tahoe, unde cumpărase o frumoasă cabană de vară. Harrison Crockett nu trăia decât pentru a-i face plăcere, a o apăra şi preţui pe Liane Alexandra Arabella. Fusese botezată după bunicile răposate şi după mamă, trei frumuseţi dispărute, reuşind cumva să combine farmecul şi drăgălăşenia celor trei. Oamenii se minunau întâlnind-o. În pofida somptuoasei existenţe pe care o ducea, nu se zărea niciun semn ca aceasta s-o fi afectat. Era simplă, deschisă, calmă şi înţeleaptă mai presus de vârsta ei, după atâţia ani în care luase masa singură cu tatăl său şi, uneori, cu unchiul, ascultându-i cum vorbeau despre afaceri şi-i explicau îndeletnicirea navală, precum şi politica ţărilor într-ale căror porturi navigau vasele lor. La drept vorbind, era mai fericită alături de tatăl ei decât de alţi copii şi, crescând, a început să-l însoţească pretutindeni; până când, în sfârşit, ajunseseră şi să-şi ia ceaiul la Consulatul Franţei, într-o zi din primăvara anului 1922. Soţii De Villiers s-au îndrăgostit imediat de ea, urmarea fiind o prietenie între familiile De Villiers şi Crockett care a înflorit de-a lungul următorilor trei ani. Toţi patru făceau adesea excursii împreună. Armand şi Odile se duceau să stea pe frumoasa proprietate de la Lacul Tahoe, îşi petreceau vacanţele împreună cu Liane călătorind pe câte un vas de-al lui Harrison şi, în cele din urmă, Odile a luat-o pe Liane în Franţa. Odile a devenit pentru ea aproape ca o a doua mamă, pentru Harrison fiind o consolare să-şi vadă fiica atât de fericită şi de bine îndrumată de o femeie pe care o respecta şi o plăcea. Pe-atunci, Liane avea aproape optsprezece ani. În toamna următoare, când Liane a intrat la Mills College, Odile a început să se simtă rău, plângându-se de dureri constante de spate, de lipsa poftei de mâncare, de accese de febră frecvente şi, în final, de o tuse înspăimântătoare care refuza să-i mai treacă. La început, medicii au insistat că nu-i găseau nimic şi i s-a sugerat cu calm lui Armand că Odile suferea doar de dorul ţării, urmând ca el să se gândească eventual s-o trimită înapoi în Franţa. Dar asemenea capricii nu-i erau caracteristice, iar Armand a insistat să consulte toţi doctorii din oraş. Voia s-o ducă şi la New York, pentru a vizita un medic recomandat de Harrison, dar înainte de călătoria programată a devenit evident că era mult prea grav bolnavă ca să se deplaseze. Abia atunci au descoperit în sfârşit, cu prilejul unei scurte şi deprimante operaţii, că Odile de Villiers era devorată de cancer. Au cusut-o la loc şi i-au dat lui Armand vestea, pe care el i-a împărtăşit-o a doua zi lui Harrison Crockett, cu faţa scăldată în lacrimi. — Nu pot trăi fără ea, Harry… Nu pot… Armand îl privise cu ochii dilataţi de o groază cumplită, în timp ce Harrison dădea încet din cap, el însuşi cu ochii înlăcrimaţi. Îşi aducea aminte mult prea bine propria-i durere din urmă cu optsprezece ani. Şi, printr-o ironie a soartei, Armand avea exact aceeaşi vârstă pe care o avusese Harrison când o pierduse pe Arabella – patruzeci şi trei de ani. Dar Armand fusese căsătorit cu Odile douăzeci de ani, iar perspectiva de a trăi fără ea era aproape mai îngrozitoare decât ar fi putut suporta. Spre deosebire de Harrison, ei nu aveau copii. Doriseră, la început, doi sau trei, dar Odile nu reuşise niciodată să rămână însărcinată şi se resemnaseră demult cu absenţa copiilor în viaţa lor. De fapt, după cum recunoscuse odată Armand faţă de Odile, prefera ca lucrurile să rămână aşa. Nu era nevoie să concureze pentru atenţia ei şi rămăseseră într-o atmosferă de lună de miere timp de douăzeci de ani. Iar acum, deodată, întreaga lume se sfărâma în jurul lor. Deşi la început Odile nu ştiuse că avea cancer, iar Armand făcuse eforturi vitejeşti de a-i ascunde adevărul, a înţeles foarte curând că sfârşitul era aproape. Până când, în martie, a murit în braţele lui Armand. Liane o vizitase în aceeaşi după-amiază, aducându-i un buchet de trandafiri galbeni. A stat lângă ea câteva ore, mai mult pentru moralul lui Odile decât pentru vreo îmbărbătare de care ar fi fost ea capabilă. Odile emanase o aură de resemnare aproape sfântă, fiind hotărâtă să se despartă de Liane cu toată dragostea şi cu o ultimă tandră atingere. Pe când Liane şovăia o clipă în uşă, înghiţindu-şi suspinele care aveau să izbucnească imediat după ce ieşea din casă, Odile o privise, un moment doar, cu ochii încrezători. — Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi, Liane. De tatăl tău ai avut mare grijă. Odile ajunsese să-l cunoască bine şi ştia că Liane îl împiedicase să se înăsprească sau să se lase învins de amărăciune. Avea o delicateţe care înmuia inima oricui de care se apropia. — Armand vă iubeşte, spusese ea, zâmbind, şi va avea nevoie de tine şi de tatăl tău după ce eu am să mă duc. Vorbea despre moartea ei ca şi cum ar fi urmat să facă o călătorie. Liane încercase să nege, faţă de ea însăşi, adevărul despre starea acelei femei dragi. Pentru Odile, însă, nu încăpea nicio îndoială. Dorea ca toţi să privească adevărul în faţă, în primul rând soţul ei, iar apoi Liane. Voia să fie pregătiţi. Armand încerca să evite adevărul, luând-o în excursii pe litoral, la Biarritz, loc pe care-l îndrăgiseră în tinereţe, într-o croazieră cu iahtul pe coastele Franţei, la anul poate, şi încă într-o călătorie în Hawaii cu una din navele firmei Crockett. Însă, iar şi iar, Odile îi forţase pe toţi să accepte ceea ce se pregătea, ceea ce ştia ea şi ce se întâmplă în sfârşit în acea seară, după ce o văzuse ultima oară pe Liane. Odile insistase să fie înmormântată acolo unde se afla, fără a fi trimisă în Franţa. Nu dorea ca Armand să facă singur acea călătorie funebră. Amândoi părinţii ei erau morţi, precum şi ai lui. Plecă fără regrete, cu excepţia faptului că nu făcuse copii care să aibă grijă de Armand. Această încredere i-o acorda lui Liane. Primele luni au fost un coşmar pentru Armand. A reuşit să-şi facă munca, dar nimic mai mult. Şi, în pofida pierderii, se aştepta din partea lui ca, într-o oarecare măsură, să-i distreze pe demnitarii sosiţi în vizită la San Francisco, cu mici dineuri diplomatice. Liane era aceea care făcea totul în locul lui, aşa cum mult timp îşi ajutase şi tatăl. Şi-a asumat astfel o dublă responsabilitate, oricât de competent era personalul de la Consulatul Franţei. În vara aceea, tatăl ei abia dacă a văzut-o pe la lacul Tahoe, iar fata a refuzat oferta unei călătorii în Franţa. Avea de îndeplinit o misiune, o făgăduială pe care intenţiona să şi-o respecte pe deplin — Cutremurătoare răspundere pentru o fată de nouăsprezece ani. O vreme, Harrison s-a întrebat dacă munca şi eforturile ei nu mai ascundeau şi altceva, dar după ce a privit-o mai atent un timp, s-a asigurat că nu era cazul. Într-un fel, ştia că tot ceea ce făcea ea pentru Armand o ajuta să-şi suporte mai uşor propria durere. Fusese profund afectată de moartea lui Odile. Necunoscându-şi niciodată mama, în sufletul ei simţise mereu lipsa unei femei cu care să se poată înrudi, căreia să-i poată vorbi într-un fel în care n-o putea face cu tatăl său, cu unchiul sau cu prietenii lor. În copilărie, avusese guvernante, bucătărese şi cameriste, dar puţine prietene, iar femeile cu care avea de-a face ocazional Harrison nu-i vedeau niciodată interiorul casei, nici nu-i cunoşteau fiica. Ţinea toate acestea departe, departe de Liane. Astfel, Odile umpluse acel vid, iar apoi îl lăsase larg deschis, plin de o durere surdă ce nu părea să slăbească niciodată, decât atunci când Liane făcea câte ceva pentru Armand. Era aproape ca un mod de a fi din nou cu Odile. Într-un sens, atât Armand cât şi Liane au rămas şocaţi până la sfârşitul verii. Trecuseră şase luni de la moartea lui Odile şi şi-au dat seama amândoi, într-o după-amiază de septembrie, pe când şedeau în grădina Consulatului, privind trandafirii şi vorbind despre Odile, că niciunul dintre ei nu plângea în timp ce povesteau despre ea. Armand a spus chiar şi o întâmplare comică în legătură cu Odile, iar Liane a râs. Supravieţuiseră. Aveau să trăiască dincolo de această nenorocire, fiecare datorită celuilalt. Armand întinse o mână şi luă degetele lungi, delicate, ale lui Liane, strângându-le. În ochi îi scânteiară lacrimi, pe când o privea. — Îţi mulţumesc, Liane. — Pentru ce? Încerca să se prefacă a nu şti, dar ştia. Şi el făcuse la fel de mult pentru ea. — Nu fi prostuţ. — Nu sunt. Îţi port o adâncă recunoştinţă. — Am avut nevoie unul de altul în ultimele şase luni, spuse ea deschis, direct, lăsându-şi mâna într-a lui. Viaţa va fi cu totul altfel fără ea. Era deja altfel, pentru amândoi. Armand dădu din cap, gândindu-se calm la felul cum trăise el în ultimele şase luni. — Aşa şi este. După aceea, Liane s-a dus la Tahoe pentru două săptămâni, înainte de a reveni la colegiu, iar tatăl ei s-a simţit uşurat s-o revadă. Încă îşi mai făcea multe griji pentru ea, preocupat fiind de ajutorul continuu pe care i-l dădea fiica sa lui Armand. El însuşi nu era decât prea conştient că semăna mult cu necontenitul ei devotament faţă de el. Iar Odile de Villiers îl convinsese demult pe Harrison că Liane avea nevoie şi de alte moduri de a-şi petrece timpul decât îngrijind un bătrân. Era tânără şi ar fi trebuit să facă şi multe altele. Cu un an în urmă, avusese programat debutul[1], dar refuzase, când se îmbolnăvise Odile. Harrison a deschis din nou subiectul, la Tahoe, spunându-i că ţinuse doliu destul şi petrecerile de debutantă aveau să-i facă bine. Liane insista că ei i se păreau a fi o prostie şi, oarecum, o cheltuială inutilă, cu toţi acei bani aruncaţi pe rochii, baluri şi seri dansante. Harrison o privi cu uimire. Era una dintre cele mai bogate tinere din California, moştenitoare a liniilor maritime Crockett, iar lui i se părea incredibil că-i trecea, măcar, prin minte, gândul risipei. În octombrie, întorcându-se la Mills, Liane a avut mai puţin timp pentru a-l ajuta pe Armand cu dineurile lui, dar el se pusese din nou pe picioare şi se descurca bine, deşi încă îl mai chinuia absenţa lui Odile, după cum i-a mărturisit lui Harrison, într-o zi când luau împreună masa la club. — N-am să te mint, Armand, îl privi Harrison peste un pahar de Haut-Brion ’27. O vei simţi mult timp. Până la moarte. Dar nu în acelaşi fel ca la început. O vei simţi în câte-un moment… un cuvânt amintit… un lucru pe care l-a purtat… un parfum… N-ai să te mai trezeşti în fiecare dimineaţă, însă, cu senzaţia că te apasă o greutate de două sute de mii de livre pe piept, ca până acum. Îşi amintea totul cum nu se poate mai limpede, în timp ce-şi termina vinul şi chelnerul îi turna încă un pahar. — Slavă Domnului, niciodată n-ai să mai simţi exact chinul acela. — Aş fi fost pierdut fără fiica ta, surâse blând Armand. Nu avea niciun mod de-a răsplăti acea generozitate, de a-şi convinge prietenul de cât de mult îl ajutase fata, şi cât de dragă-i era. — V-a iubit nespus pe amândoi, Armand. Şi i-a fost şi ei de ajutor. Era un om înţelept şi prudent, iar în acel moment intui ceva, încă înaintea lui Armand, dar nu spuse nimic. Avea sentimentul că niciunul dintre ei nu ştia câtă nevoie aveau unul de altul, cu sau fără Odile. Se legase între ei ceva foarte profund în ultimele şase luni, aproape ca şi cum ar fi fost cuplaţi, ca şi cum şi-ar fi anticipat unul altuia dorinţele. O observase în timpul vizitei lui Armand la Tahoe, în week-end, dar nu spusese nimic. Ştia că instinctul lui i-ar fi speriat pe amândoi, şi mai ales pe Armand, care putea simţi că, într-un fel, o trădase pe Odile. — Liane e foarte atrasă de petreceri? Pe Armand îl amuza tulburarea lui Harrison. Ştia că de fapt Liane nu ţinea mult la ele. Îşi făcea debutul mai mult pentru ca să-şi bucure tatăl, fiind pe deplin conştientă de ceea ce se aştepta din partea ei şi, mai presus de orice, de propriile-i îndatoriri. Lui Armand îi plăcea această trăsătură a fetei. Nu era conştiincioasă într-un mod orb şi prostesc, ci fiindcă ţinea la ceilalţi. Pentru ea era important să se poarte cum se cuvine, întrucât ştia părerea altor oameni despre asta. Ar fi preferat să nu iasă deloc în societate şi totuşi ştia că tatăl ei ar fi fost dezamăgit amarnic, aşa că făcea totul de dragul lui. — Ca să-ţi spun adevărul, oftă Harrison, rezemându-se de spătar, n-aş recunoaşte-o în faţa ei, dar cred că a depăşit vârsta. Dintr-odată, Liane părea o fată mult prea matură pentru nouăsprezece ani. Se schimbase enorm în ultimul an şi i se ceruse să se poarte şi să gândească asemeni unei femei atât de mult timp, încât era greu să ţi-o imaginezi printre fete care se duc pentru prima oară în viaţa lor, chicotind, la un mare bal. Iar când a sosit momentul, adevărul vorbelor tatălui ei s-a arătat mai evident ca oricând. Celelalte fete ieşeau speriate, nervoase, roşii-n obraji, emoţionate până la stridenţă, în vreme ce Liane a apărut plutind uşor la braţul tatălui ei, arătând nici mai mult nici mai puţin decât regală, într-o rochie de satin alb, cu părul său auriu-scânteietor prins într-o diademă împletită cu perle. Avea ţinuta unei tinere regine la braţul consortului, iar ochii ei albaştri jucau într-un foc inimitabil, pe când Armand o privea, cu sufletul frământat. Petrecerea organizată de Harrison pentru ea a fost cea mai orbitoare din toate. S-a ţinut la Palace, pe Market Street, limuzinele cu şoferi parcând direct în curtea interioară. Fuseseră angajate două orchestre pentru a cânta toată noaptea, iar şampania fusese expediată tocmai din Franţa. Liane purta o rochie albă, tivită cu delicate blănuri albe de hermină de jur-împrejurul poalelor. Şi rochia, asemenea şampaniei, fusese comandată tot în Franţa. — Astă seară, mica mea prietenă, arăţi întocmai ca o regină. Liane şi Armand dădeau încet ocol sălii, dansând vals. El venise ca invitat al lui Harrison. Liane era escortată de fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei, dar îl găsea prost şi plictisitor, fiind încântată de răgazul pe care i-l oferea Armand. — Mă simt cam prost în rochia asta, spuse ea, zâmbind. O clipă, păru din nou de cincisprezece ani şi, deodată, cu un junghi ascuţit de durere, lui Armand i se făcu dor de Odile. Ar fi dorit ca şi ea s-o vadă pe Liane, să împărtăşească momentul, să bea şampanie… dar clipa trecu, şi reveni cu atenţia la Liane. — E o petrecere reuşită, nu crezi? Tata şi-a dat atâta osteneală… rosti ea, în gând însă spunându-şi „atâta cheltuială“; întotdeauna avea îndoieli, simţindu-se puţin cam vinovată, dar Harrison susţinea şi cauze nobile şi, dacă pe el îl bucura, atunci de ce nu? Te distrezi bine, Armand? — Niciodată mai mult ca în exact acest moment. Îi zâmbi, cu surâsul său cel mai curtenitor, iar Liane râse, de atitudinea cavalerească, atât de neobişnuită din partea lui. De obicei o trata ca pe un copil, sau cel puţin ca pe o soră mai tânără ori o nepoată favorită. — Asta nici măcar nu sună în stilul tău. — A, nu? Şi cam ce-ai vrea să insinuezi? Că de obicei sunt grosolan cu tine? — Nu, de obicei îmi spui că nu i-am dat majordomului setul potrivit de furculiţe pentru peşte… sau că porţelanul de Limoges e prea formal pentru prânz… sau… — Opreşte-te! Nu mai suport. Chiar îţi spun toate astea? — În ultima vreme nu, deşi, mărturisesc, mi-e dor de ele. Te simţi bine aici? Un moment, se miră de spusele ei. Descria ceva foarte asemănător cu o căsnicie, dar el nu s-ar fi putut purta altfel… sau poate da? Ce neobişnuit din partea lui, şi cât de total necugetat, dar şi mai neobişnuit era că Liane chiar făcuse tot ceea ce făcuse în acele ultime luni. Dintr-odată, îşi dădu seama mai mult ca oricând că îi simţise cumplit lipsa de când îşi îndreptase din nou atenţia spre şcoală, nu atât datorită alegerii porţelanurilor potrivite, cât fiindcă era atât de mângâietor să stea de vorbă cu ea după o gustare, sau un dineu, sau dimineaţa, la telefon. — Dau un penny să aflu la ce te gândeşti. Îl tachina puţin, iar Armand îşi simţi dintr-odată mâna cum nu se poate mai stângace pe talia ei îngustă. — Mă gândeam că ai perfectă dreptate. Am fost foarte grosolan. — Nu fi ridicol. Acum voi reveni să te-ajut, săptămâna viitoare de-ndată ce se termină aiureala asta cu debutul. — N-ai nimic mai bun de făcut? Părea surprins. După cât era de fermecătoare, ar fi trebuit să aştepte în culise o duzină de peţitori. — N-ai prieteni, n-ai mari iubiri? — Cred că sunt imună. — Ei, iată o idee care mă intrigă. Ţi-ai făcut un vaccin, poate? O tachină şi el, iar melodia se schimbă, însă rămaseră pe ring, priviţi de Harrison Crockett. Nu-i displăcea deloc ceea ce vedea. — Mai spune-mi despre această fascinantă imunitate a dumitale, domnişoară Crockett. Liane răspunse nepăsătoare, în timp ce dansau: — Cred că am trăit prea multă vreme singură cu tatăl meu. Ştiu cum sunt bărbaţii. — Ei, râse sonor Armand, şocantă declaraţie! — Ba deloc. Râse însă şi ea. — Voiam să spun doar că ştiu cum e să-i gospodăreşti casa, să-i torni cafeaua dimineaţa, să mergi pe vârfuri când vine prost dispus de la birou. E greu să-i iei în serios pe puştani, sunt atât de plini de romantism şi de idei ridicole. Jumătate din timp, habar n-au ce spun, n-au citit în viaţa lor un ziar, nu ştiu care e deosebirea între Tibet şi Timbuktu. Iar peste zece ani, vor veni de la birou exact la fel de ciufuţi ca taţii lor, şi se vor răsti la neveste, în timpul micului dejun, exact la fel. E greu să asculţi toate nimicurile alea romantice şi să nu te umfle râsul, atâta tot. Ştiu ce urmează pe urmă! încheie ea, zâmbindu-i. — Ai dreptate, ai văzut prea mult. Şi-i părea realmente rău. Îşi amintea toate „nimicurile” romantice pe care le schimbase cu Odile, când ea avea douăzeci şi unu de ani, iar el, douăzeci şi trei. Crezuseră fiecare cuvânt pe care-l rosteau şi o duseseră astfel mult timp, prin vremuri grele, prin ţări aspre şi înfiorătoare, prin decepţii şi printr-un război. Într-un fel, datorită vieţii alături de tatăl ei, Liane pierduse o parte importantă din tinereţe. Neîndoielnic însă, cu timpul, avea să apară cineva, poate cineva nu tocmai la fel de tânăr precum ceilalţi, iar ea avea să se îndrăgostească, plângerile la cafeaua de dimineaţă urmând a fi contracarate de sentimentele ei. Avea să fie purtată pe propriul său nor de visuri. — Acum la ce te gândeşti? — Că zilele-astea ai să te-ndrăgosteşti şi totul se va schimba. — Poate. Liane, însă, părea atât neconvinsă cât şi dezinteresată. Dansul se sfârşi, iar Armand o conduse înapoi la prietenii ei. Totuşi, în săptămânile debutului lui Liane se petrecuse ceva straniu între ei. Când Armand a revăzut-o, a început s-o privească altfel decât înainte. Dintr-odată i se părea mai femeie, iar el nu pricepea nimic. Restul fetelor de la petreceri fuseseră atât de copilăroase, de infantile. Comparativ cu ele, Liane era cu atât mai matură, mai stăpânită. Pe neaşteptate, se simţea stângaci în faţa ei, mai puţin comod decât înainte. Multă vreme o luase ca pe un fapt sigur, convins oarecum că nu era decât o copilă încântătoare. La cea de-a douăzeci şi una aniversare, însă, arăta mai matură ca oricând, într-o rochie mov moire care-i preschimba părul într-un fuior de aur şi-i făcea ochii violeţi în timp ce zâmbea. Ziua ei de naştere a sosit chiar înainte să înceapă vara, iar Armand a fost aproape uşurat când Liane a plecat la lacul Tahoe pentru lunile de vară. Nu-l mai ajuta la Consulat, acum stătea pe picioarele lui şi nu voia să profite de bunăvoinţa lui Liane. O vedea numai la dineurile tatălui ei, care erau foarte rare. Printr-un efort de voinţă, Armand reuşi să rămână departe de Lacul Tahoe până la sfârşitul verii, când Harrison insistă stăruitor să vină în weekend-ul de Labor Day[2] iar când o văzu, simţi imediat ceea ce Harrison înţelesese de atâta timp. Era îndrăgostit profund şi pătimaş de fata pe care o cunoscuse de când era abia mai mult decât un copil. Trecuse un an şi jumătate de la moartea lui Odile şi, cu toate că-i era un dor cumplit de ea, acum gândurile-i erau cotropite încontinuu de Liane. Se pomeni privind-o lung în tot timpul weekend-ului, iar când au dansat, într-o seară caldă de vară, a condus-o repede înapoi la masă, nemaisuportând s-o ţină atât de aproape de el fără a o strânge şi mai puternic în braţe. Nepăsătoare faţă de simţămintele lui, Liane zburda prin preajma lui pe plajă, aruncându-şi membrele lungi şi senzuale peste şezlongul instalat pe nisip. Pălăvrăgea ca în toţi anii din urmă, spunându-i istorioare amuzante. Era mai încântătoare ca oricând, dar, pe măsură de weekend-ul se apropia de sfârşit, fata începu să-i simtă starea de spirit şi ochii aţintiţi asupra ei, şi deveni mai liniştită, ca şi cum ar fi fost atrasă încet în mrejele aceleiaşi vrăji. Când au revenit cu toţii în oraş, Liane plecând la colegiu, Armand s-a luptat câteva săptămâni cu el însuşi, după care, în sfârşit, incapabil să mai îndure, i-a dat telefon – apoi s-a dojenit în sinea lui pentru asta. O sunase numai ca s-o salute şi să afle cum o mai ducea, dar Liane păruse stranie la telefon, iar Armand s-a alarmat imediat că era ceva în neregulă. Nu se întâmplase nimic, l-a asigurat ea pe un ton blând, dar simţea un lucru pe care nu-l înţelegea prea bine şi nu era sigură ce să facă. Se simţea vinovată faţă de Odile şi incapabilă să-i împărtăşească tatălui ei aceste emoţii confuze. Se îndrăgostise de Armand cu tot atâta disperare cu câtă o iubea şi el. Avea patruzeci şi cinci de ani, iar ea încă nu împlinise douăzeci şi unu, era văduvul unei femei pe care Liane o iubise şi o respectase profund, şi încă-şi mai amintea cuvintele ei de despărţire: „Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi… Liane… va avea nevoie de tine…“ Dar el nu mai avea atâta nevoie de ea şi, cu siguranţă, Odile nu se gândise niciodată ca Liane să aibă grijă de el în felul acesta. Au urmat trei luni chinuitoare. Liane abia îşi mai putea menţine gândul la studii, iar Armand avea impresia că înnebunea, aşezat la birou. S-au întâlnit din nou la o petrecere de Crăciun pe care o organizase tatăl ei, iar în prima zi a Anului Nou renunţaseră amândoi la luptă. Într-o seară a dus-o să ia cina împreună, după care, torturat de tensiune şi emoţie, i-a spus tot ceea ce simţea, rămânând năucit când şi emoţiile ei s-au revărsat cu aceeaşi forţă. Au început să se vadă săptămânal, în weekend-uri, frecventând locuri liniştite pentru a nu deveni subiect de bârfă în oraş. Într-un târziu, Liane i-a spus tatălui ei, aşteptându-se să întâmpine o oarecare rezistenţă şi, poate, chiar furie, dar ceea ce a obţinut în schimb de la el a fost bucurie şi uşurare. — Mă întrebam când veţi înţelege voi doi în sfârşit ceea ce eu ştiu de doi ani. Rămase cu ochii la ea, radios, în timp ce Liane îl privea stupefiată. — Ai ştiut? Dar cum ai putut? Eu n-am… noi nu… — Pur şi simplu sunt mai isteţ decât voi amândoi, atâta tot. Aproba, însă, modul cum procedaseră. Amândoi îşi exprimaseră emoţiile cu precauţie şi respect faţă de trecut. Ştia că niciunul dintre ei nu lua problema uşor şi nici măcar nu-l deranja diferenţa de vârstă. Liane era o tânără neobişnuită, iar Harrison nu şi-o putea închipui fericită cu un bărbat de vârsta ei. Pentru ea, distanţa de douăzeci şi patru de ani dintre ei nu conta deloc, deşi la început Armand îşi exprimase o oarecare îngrijorare în acest sens. Acum nu-i mai păsa de lucruri atât de minore. O adora. Se simţea ca renăscut şi a cerut-o rapid în căsătorie. În ziua când a împlinit douăzeci şi unu de ani, au anunţat logodna. Tatăl ei a dat o petrecere fermecătoare, viaţa părea un vis, până peste două săptămâni, când Armand a primit vestea că termenul său în San Francisco se terminase. Urma să plece ca ambasador la Viena. Şi, fie că-i plăcea fie că nu, era timpul să plece. A discutat cu Liane ipoteza unei căsătorii precipitate, dar a intervenit tatăl ei. Dorea să-şi termine ultimul an la colegiu, ceea ce presupunea încă un an de aşteptare până să se poată căsători. Liane a fost zdrobită, dar dorea mult să nu treacă peste voinţa tatălui său, iar cei doi îndrăgostiţi au convenit să supravieţuiască următorului an, vizitându-se când puteau şi scriindu-şi scrisori în fiecare zi. A fost un an dificil pentru amândoi, dar s-au descurcat şi, la 14 iunie 1929, Armand de Villiers şi Liane Crockett s-au căsătorit la vechea, catedrală St. Mary’s din San Francisco. Armand plecase din Viena pentru două săptămâni, pentru „nunta anului”, cum o numeau ziarele din San Francisco, şi au zburat în Europa să-şi petreacă o grăbită lună de miere la Veneţia, înainte de a reveni la Viena, unde Liane urma să fie soţie de ambasador. Şi s-a integrat în acest rol cu o extraordinară uşurinţă. Armand a încercat să-i uşureze toate îndatoririle, dar ea aproape n-avea nevoie de ajutorul lui. După anii petrecuţi cu tatăl ei şi şase luni de a-l fi ajutat pe Armand, la moartea lui Odile, ştia ce avea de făcut. Tatăl ei a venit în vizită de două ori în timpul primelor şase luni de când erau la Viena, incapabil să stea mult departe. Nu avea nicio treabă în Europa, dar îi era dor de fiica lui, iar în timpul celei de-a doua vizite, Liane nu i-a mai putut ascunde vestea, deşi prevăzuse cu corectitudine, faţă de Armand, cum avea să reacţioneze. Aştepta un copil, pentru vara următoare. Harrison a răspuns absolut îngrozit, insistând pe lângă Armand, între patru ochi, că trebuia să fie adusă înapoi în State, s-o supravegheze cei mai buni doctori, să stea în pat, să… îl bântuiau amintiri despre mama lui Liane şi despre suferinţa lui când o pierduse. La întoarcerea în State, aproape că-l podideau lacrimile. Liane urma să-i scrie zilnic, pentru a-l asigura că totul mergea bine. În mai, a sosit cu şase săptămâni înainte de termenul naşterii, aproape scoţându-i din minţi cu îngrijorarea lui, dar Liane n-a avut inimă să-l trimită înapoi acasă. Când au început durerile, Armand a făcut tot posibilul să-l liniştească şi să-i găsească preocupări, dar din fericire copilul s-a născut repede, o fetiţă grasă, cu chip angelic, zulufi de păr blond, obraji bucălaţi şi o guriţă ca un boboc de trandafir, născută la orele 17:45 într-un spital din Viena. Peste trei ceasuri, când Harrison a venit s-o viziteze pe Liane, a găsit-o mâncând de cină şi râzând, de parcă şi-ar fi petrecut după-amiaza la Operă, cu prietenii. Nu-i venea să creadă, nici lui Armand, care-şi privea soţia de parcă ar fi făurit cu mâinile goale cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. O iubea mai mult decât pe ochii din cap şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru această nouă viaţă pe care nici nu visase s-o aibă vreodată. Era complet înnebunit după copil, iar când li s-a născut şi a doua fetiţă, peste doi ani, la Londra, a fost la fel de emoţionat. De astă dată îl convinseseră pe tatăl lui Liane să aştepte în San Francisco, urmând ca ei să-i telegrafieze imediat după naştere. Prima lor fiică a fost botezată Marie-Ange Odile de Villiers, nume pe care îl gândiseră cu mare seriozitate. Au hotărât că aşa doreau şi ştiau că Odile ar fi fost încântată. A doua fetiţă s-a numit Elizabeth Liane Crockett de Villiers, nume care tatălui lui Liane i-a plăcut peste măsură. A venit la Londra pentru botez, privind copilaşul cu un asemenea extaz, încât după aceea Liane a început să-l tachineze, deşi observase, cu prilejul acelui voiaj, că nu arăta deloc bine. Avea şaizeci şi opt de ani şi fusese întotdeauna foarte sănătos, dar acum părea mai bătrân decât era. Liane a fost îngrijorată când l-a văzut la debarcarea de pe vapor, l-a spus ceva în legătură cu asta şi lui Armand, dar soţul ei era ocupat până peste cap cu o negociere diplomatică dificilă cu austriecii şi englezii, iar ulterior s-a simţit vinovat că nu-i acordase mai multă atenţie. Harrison Crockett a murit de inimă, pe vas, la întoarcere. Liane a zburat acasă la San Francisco, fără copii, şi, veghind la catafalcul tatălui ei, a simţit o pierdere aproape insuportabilă. Ştia că viaţa n-avea să mai fie niciodată aceeaşi, fără el. Unchiul său George se pregătea deja să se mute în casa lui Harrison şi la conducerea liniei Crockett Shipping, dar unchiul era o stea foarte palidă pe orbita astrului strălucitor care fusese tatăl ei. Se bucura că nu trebuia să locuiască la San Francisco şi să-şi vadă unchiul locuind în casa lor. N-ar fi suportat să-l privească pe bătrânul burlac ursuz şi îndărătnic continuând viaţa tatălui ei şi schimbând toate vechile obiceiuri. A plecat din San Francisco peste o săptămână, cu un sentiment de regret comparabil doar cu ceea ce simţise la moartea lui Odile. Era recunoscătoare să se întoarcă acasă, la Armand, la copiii ei, şi să se azvârle din nou în viaţa ambasadei, alături de el. Din acel moment începând, avea să se simtă tot mai puţin legata de ţara ei. O ţinuse legată de State tatăl său, iar acum toate acestea se mistuiseră. Soarta dorise ca Harrison s-o părăsească, deşi ar fi vrut mult să rămână în viaţă, iar acum nu mai conta decât locul unde se aflau fiicele şi soţul ei, şi viaţa sa împreună cu aceştia.   [1] Este vorba de prima apariţie în lumea mondenă a unei tinere fete.   [2] Ziua Muncii, celebrată în prima zi de luni din septembrie    

Hotel Vendome de Danielle Steel Capitolul 1   Atmosfera din holul de la intrarea în hotelul Vendôme de pe East 69th Street din New York era una în care se îmbina eleganţa ireproşabilă cu meticulozitatea detaliilor. Pardoseala de marmură în carouri albe şi negre era imaculată, traverse roşii erau aşternute imediat ce cădea afară un strop de ploaie, decoraţiile de pe pereţi erau rafinate, iar enormul candelabru de cristal din hol amintea de cele mai frumoase palate din Europa. Hotelul era mult mai mic decât clădirile din care fusese inspirat, dar călătorilor cu experienţă li se părea asemănător cu Ritz din Paris, unde proprietarul hotelului Vendôme lucrase ca secretar al directorului timp de doi ani, pe când făcea practică în cele mai bune hoteluri din Europa. Hugues Martin, un bărbat de 40 de ani, fusese absolvent al ilustrei şi respectatei şcoli de hotelieri din Lausanne, Elveţia, iar hotelul din Upper East Side, de pe Insula Manhattan, era visul său. Nici acum nu-i venea să creadă ce noroc avusese, cum îi ieşiseră toate atât de bine cu cinci ani în urmă. Tatăl său, bancher în Elveţia, şi mama lui, amândoi ţinând la fel de mult la tradiţie, fuseseră şocaţi când îi anunţase că vrea să facă şcoala de hotelieri. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, care credeau că a conduce un hotel sau a lucra într-unul era ceva degradant, de aceea îl dezaprobau cu atâta vehemenţă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l descurajeze, dar în zadar. După cei patru ani de studii la şcoala din Lausanne, a făcut practică şi a ocupat posturi de o oarecare importanţă la Hotel du Cap, din Cape d’Antibes, la Ritz, din Paris, şi la Claridge’s, din Londra, ba chiar a lucrat o scurtă perioadă şi la Peninsula Hotel din Hong Kong. Atunci şi-a dat seama că dacă ar fi să deţină un hotel, dorea ca acesta să fie undeva în Statele Unite. Hugues a lucrat la Plaza din New York înainte ca acesta să se închidă pentru lucrări extinse de renovare, crezând pe atunci că se afla încă la ani-lumină distanţă de împlinirea visului său. Apoi, întâmplarea a făcut să fie scos la vânzare hotelul Mulberry, o mică unitate hotelieră demodată, neglijată de ani buni, care nu fusese niciodată considerată elegantă, în ciuda poziţiei sale perfecte. Când a auzit de acest hotel, Hugues şi-a numărat toţi banii pe care îi economisise, a luat toate împrumuturile pe care le putea obţine atât la New York, cât şi în Elveţia, adăugând modesta lui moştenire, pe care o pusese deoparte şi o investise, şi putând astfel să achiziţioneze clădirea. Reuşise s-o facă, ipotecând-o. Şi aşa a fost Hugues în stare să cumpere Mulberry şi să realizeze lucrările de renovare necesare, care au durat doi ani. La sfârşitul acestora a luat naştere hotelul Vendôme, spre uimirea newyorkezilor, mulţi dintre ei afirmând că n-au observat până atunci să existe vreun hotel în acea zonă. În anii 1920, clădirea fusese un mic spital privat, fiind transformată, în anii 1940, într-un hotel cu decoraţii de un prost gust înfiorător. După renovare, fiecare centimetru din Vendôme devenise superb, iar serviciile, de cea mai bună calitate. Hugues adusese maeştrii bucătari din toată lumea pentru restaurant, care şi-a câştigat repede o mare popularitate. Directorul de vânzări era un as în profesia lui, aşa că toată lumea a fost de acord că şi departamentul de room-service mergea ca pe roate. În primul an de funcţionare, hotelul s-a bucurat de un succes neaşteptat şi a primit rezervări, cu multe luni înainte, de la turiştii din întreaga lume, care vizitau metropola. Apartamentul prezidenţial era unul dintre cele mai frumoase din oraş. Hotelul Vendôme era o bijuterie de mare preţ, cu apartamente minunat decorate şi camere cu şeminee, stucatură şi tavane înalte. Clădirea era orientată spre sud, aşa că soarele intra în majoritatea camerelor, iar Hugues alesese cele mai frumoase porţelanuri, cristaluri şi draperii, dar şi toate piesele vechi pe care şi le putea permite, precum marele candelabru din holul recepţiei, cumpărat din Geneva, la licitaţia casei Christie’s. Provenea dintr-un castel francez de lângă Bordeaux şi era în perfectă stare. Hugues îşi conducea hotelul de 120 de camere cu o precizie de ceasornic elveţian, cu un zâmbet cald pe buze, dar şi cu o mână de fier. Angajaţii săi, care se remarcau prin discreţie şi profesionalism, reţineau numele tuturor clienţilor şi îşi notau doleanţele şi pretenţiile fiecărui oaspete important. În ultimii trei ani, toate acestea au făcut din Vendôme cel mai renumit hotel-boutique din New York. Din clipa în care intrai în hol, îţi dădeai seama că este un loc de excepţie. În dreptul uşii batante stătea un tânăr însărcinat cu cărarea bagajelor, îmbrăcat într-o uniformă inspirată după cele de chasseurs[1] purtate la Ritz: pantaloni bleumarin, un sacou scurt, câteva bentiţe aurite la guler şi o mică pălărie rotundă înclinată şic, cu un şnur care se lega sub bărbie. Pentru a satisface dorinţele clienţilor, exista o armată de astfel de băieţi şi o echipă de recepţioneri extrem de bine pregătiţi. Toţi se mişcau repede să-şi servească clienţii, şi întregul personal era gata să le împlinească orice dorinţă, fie ea mai mare sau mai mică. Hugues era perfect conştient de importanţa serviciilor. Secretarii directorului purtau fracuri negre şi pantaloni în dungi, această îmbrăcăminte fiind inspirată tot după cea de la Ritz. Hugues însuşi era disponibil zi şi noapte, purtând un costum bleumarin, o cămaşă albă şi o cravată Hermes de culoare închisă, şi avea o memorie extraordinară în privinţa oricărui oaspete al hotelului. De câte ori era posibil, îi întâmpina personal pe clienţii importanţi. Era un proprietar de hotel desăvârşit, căruia nu-i scăpa niciun amănunt. Şi se aştepta de la şefii de departamente să aplice standardele stabilite de el. Oaspeţii hotelului continuau să vină aici atât pentru calitatea serviciilor, cât şi pentru ambianța luxoasă. În plus, hotelul era plin de flori exotice, iar spa-ul său era unul dintre cele mai bune din oraş. Aproape că nu exista serviciu pe care să nu-l ofere, atâta timp cât nu încălca legea şi normele bunei-cuviinţe. Şi, în pofida obiecţiilor pe care le aveau părinţii lui, Hugues simţea că ar fi fost mândri de el în adâncul sufletului lor. Le folosise banii cu chibzuinţă, iar hotelul avusese un asemenea succes în primii trei ani, că aproape scăpase de datorii. Nici nu era de mirare, din moment ce Hugues lucra zi şi noapte să-l menţină la un nivel corespunzător. În ceea ce priveşte viaţa lui personală însă, îl costase mult această reuşită: îl părăsise soţia, iar acesta era unul dintre subiectele preferate de bârfă, atât ale personalului, cât şi ale clienţilor. Cu nouă ani în urmă, pe când lucra la Claridge’s din Londra, o întâlnise pe Miriam Vale, supermodelul de faimă internaţională, o femeie de o frumuseţe fără cusur. Şi, ca toţi ceilalţi, pusese ochii pe ea, fiind vrăjit din clipa în care o cunoscuse. Avusese faţă de ea o atitudine extrem de respectuoasă, de adevărat profesionist, ca de altfel faţă de toţi clienţii hotelurilor unde lucrase, dar Miriam era o fată de 23 de ani, care îi dăduse de înţeles că îl doreşte, iar el se îndrăgostise nebuneşte de ea. Era americancă, aşa că, după un timp, o urmase la New York. Fusese o perioadă încântătoare din viaţa lui, în care acceptase un post de mai mică importanţă la Plaza, ca să fie în acelaşi oraş cu ea şi să-şi continue povestea de dragoste. Spre uimirea lui, ea îl iubea la fel de mult, aşa că s-au căsătorit peste şase luni. Nu fusese niciodată mai fericit în toată viaţa lui ca în aceşti primi ani petrecuţi cu ea. După optsprezece luni de la căsătorie, s-a născut fiica lor, Heloise, iar Hugues îşi adora soţia şi fetiţa. Tremura când o spunea, de teamă să nu-i mânie pe zei, dar era convins că avea o viaţă minunată. Era un bărbat devotat căminului său. În ciuda tuturor tentaţiilor întâlnite în industria hotelieră, era un soţ îndrăgostit până peste urechi de nevasta lui, căreia îi era credincios. Ea şi-a continuat cariera de model şi după naşterea lui Heloise, în timp ce tot personalul de la Plaza o iubea şi o răsfăţa pe fetiţă şi îi tachina pe părinţii ei pentru numele pe care i-l dăduseră. Hugues îi asigurase cu toată sinceritatea că o botezase după străbunica sa şi că nu va rămâne pentru totdeauna la Plaza, deci nu exista niciun motiv să nu folosească acest nume. Heloise avea doi ani când cumpărase hotelul Mulberry şi îl transformase în Vendôme. Pe atunci avea tot ce îşi dorea, o soţie şi o fetiţă pe care le iubea şi propriul său hotel. Miriam manifestase mult mai puţin entuziasm faţă de proiect şi se plânsese amarnic că îi va răpi lui Hugues prea mult timp, dar visul lui fusese întotdeauna să deţină un hotel, unul care să fie creaţia sa. Părinţii lui fuseseră şi mai puţin încântaţi de Miriam decât de cariera lui în domeniul hotelier. Aveau mari îndoieli că o fată răsfăţată de 23 de ani, uimitor de frumoasă şi model recunoscut pe plan internaţional, putea fi o soţie potrivită pentru el, dar Hugues o iubea din tot sufletul şi nu avea niciun fel de îndoieli. Aşa cum se şi aşteptase, lui Hugues i-au trebuit doi ani ca să renoveze hotelul. Depăşise doar un pic bugetul, iar rezultatul final corespundea pe deplin aşteptărilor. El şi Miriam erau căsătoriţi de şase ani, Heloise avea patru ani când s-a deschis hotelul Vendôme, iar Miriam a acceptat bucuroasă să pozeze pentru câteva dintre reclamele lor. Faptul că proprietarul era însurat cu Miriam Vale îi dădea hotelului o notă aparte, şi mai ales clienţii bărbaţi sperau întotdeauna să o zărească în hol sau la bar. În schimb, o vedeau mult mai des pe fetiţa ei de patru ani, Heloise, urmându-şi tatăl, ţinută de mână de una dintre cameriste, spre încântarea tuturor. Acum nu mai era Heloise de la Plaza, ci Heloise de la Vendôme, şi devenise un fel de mascotă a hotelului, fiind evident că era mândria şi bucuria vieţii tatălui ei. Greg Bones, celebrul star rock, notoriu pentru problemele sale de comportament, a fost unul dintre primii clienţi cazaţi în apartamentele de lux care s-a îndrăgostit de hotel. Hugues nu era prea încântat de asta, pentru că Bones avea obiceiul de a devasta camerele de hotel şi de a stârni agitaţie oriunde stătea, dar s-a purtat surprinzător de bine la Vendôme, spre uşurarea proprietarului. Iar personalul era cât se poate de pregătit să satisfacă toate cerinţele şi chiar capriciile clienţilor. În a doua zi a sejurului, după o şedinţă foto, Greg s-a întâlnit la bar cu Miriam, înconjurată de asistenţii ei, de editori de reviste, de stilişti şi de un renumit fotograf. În acea după-amiază, tocmai terminaseră un pictorial de 12 pagini pentru revista Vogue şi, imediat ce l-au recunoscut pe Greg Bones, l-au şi invitat la masa lor. Totul s-a desfăşurat repede între ei. Miriam şi-a petrecut aproape întreaga noapte ce a urmat în apartamentul lui Greg, în timp ce Hugues o credea plecată în oraş. Cameristele ştiau foarte bine unde era şi ce făcea – chelnerii de la room-service aflaseră ce se petrecea când Greg comandase şampanie şi caviar la miezul nopţii. Zvonul se răspândise printre membrii personalului cu repeziciunea cu care se întinde focul într-o pădure. Pe la sfârşitul săptămânii, a ajuns şi la urechile lui Hugues. Nu ştia dacă era mai bine să aibă o discuţie cu ea sau să spere că lucrurile vor trece de la sine. Hugues, Miriam şi Heloise îşi aveau propriul apartament cu un etaj mai jos faţă de cele două apartamente de lux, iar personalul de pază al hotelului ştia foarte bine că Miriam se strecura pe scara de serviciu să se vadă cu Greg ori de câte ori Hugues se afla în biroul său. Era o situaţie extrem de stânjenitoare pentru Hugues, care nu voia să-i ceară celebrului star rock să părăsească hotelul. Ar fi ieşit un scandal public. În schimb, şi-a implorat nevasta să-şi vină în fire şi să se poarte decent, î-a sugerat să plece undeva pentru câteva zile, ca să pună capăt acestei nebunii, dar când Bones a părăsit hotelul, ea l-a însoţit la Los Angeles în avionul lui particular. L-a lăsat pe Hugues cu Heloise şi a promis că se întoarce în câteva săptămâni, spunând că trebuia să-şi consume relaţia cu Bones şi rugându-şi soţul s-o înţeleagă. Lui Hugues i s-a frânt inima şi s-a simţit umilit, dar nu voia să-şi piardă nevasta. Spera că dacă o lăsa în voia ei, îi va trece repede această pasiune oarbă. Miriam avea 29 de ani, iar el credea că îi va veni până la urmă mintea la cap. O iubea şi aveau un copil împreună, dar se scria deja despre relaţia lor în toate tabloidele şi în rubrica de scandal din New York Post. A fost o umilinţă îngrozitoare pentru Hugues atât în faţa personalului din hotelul său, cât şi în faţa întregului oraş. Hugues i-a spus lui Heloise că mama ei trebuise să plece să lucreze, lucru pe care îl putea înţelege o fetiţă de patru ani. Dar i-a fost greu să-i îndruge aceeaşi minciună şi când Miriam nu s-a mai întors acasă. Iar după trei luni, Miriam i-a transmis de la Londra, unde se afla cu Greg Bones, că va începe procedurile de divorţ. A fost cel mai groaznic moment din viaţa lui şi, cu toate că purtarea faţă de clienţi i-a rămas neschimbată, fiind mereu atent şi zâmbitor cu ei în acei trei ani, cei care îl cunoşteau bine şi-au dat seama că nu va mai fi niciodată acelaşi. Era mult mai detaşat, serios, părea profund afectat şi cu gândul aiurea, deşi îşi punea o mască surâzătoare în faţa personalului şi a clienţilor. Hugues fusese de o discreţie desăvârşită de la divorţ încoace. Secretara lui şi unii dintre şefii de departamente aflaseră totuşi de aventurile pe care le avea din când în când cu cliente din hotel sau cu femei rafinate şi realizate în carieră, de prin oraş. Era unul dintre cei mai doriţi burlaci din New York, primea invitaţii peste tot, dar nu le accepta decât rareori. Prefera să rămână în umbră şi să nu se ştie nimic despre viaţa lui personală. Îşi petrecea majoritatea timpului la hotel, care era pe primul plan pentru el, cu excepţia fiicei sale, care era mai presus de acesta. Nu avusese nicio relaţie stabilă de când îl părăsise Miriam şi nici nu-şi dorea aşa ceva. Credea că trebuie să-ţi sacrifici viaţa personală dacă vrei să conduci un hotel aşa cum trebuie. Era aproape întotdeauna acolo, supraveghind totul şi muncind un număr impresionant de ore, de cele mai multe ori ţinându-se deoparte pentru a asigura cele mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii Hôteliére. La o lună după pronunţarea divorţului, Miriam s-a căsătorit cu Greg Bones, iar după un an şi jumătate de căsnicie a venit pe lume o fetiţă. Heloise nu-şi văzuse mama decât de câteva ori de când aceasta plecase de acasă, şi asta o întrista, iar Hugh era mânios pe Miriam. Era prea ocupată cu noua ei viaţă, prea obsedată de Greg şi, acum, de copil, pentru a se îngriji de fiica lor sau a o vizita mai des. Pentru ea, Heloise şi Hugues aparţineau trecutului. Îl lăsase pe Hugues să fie şi mamă şi tată pentru copilul lor. El nu-i suflase o vorbă despre asta lui Heloise, dar considera dureroasă situaţia în care se aflau amândoi. La hotel, Heloise era mereu înconjurată de înlocuitoare de mamă care o adorau – la room-service, la recepţie, apoi erau cameristele, florăreasa, coafeza şi fetele care lucrau la spa. Toată lumea o iubea pe Heloise, dar nimeni nu-i putea înlocui mama. Cel puţin avea o viaţă fericită, îşi adora tatăl, iar la şapte ani ajunsese prinţesa de la hotelul Vendôme. Obişnuiţii hotelului o cunoşteau şi îi aduceau uneori mici daruri, pentru că, datorită atenţiei pe care o acorda tatăl educaţiei şi manierelor fiicei sale, Heloise era atât adorabilă, cât şi politicoasă. Purta rochiţe drăguţe cu talie înaltă şi mâneci bufante, iar coafeza îi împletea părul lung şi roşcat în codiţe cu funde în fiecare zi când mergea la şcoală, la Lycée Français din apropiere. Tatăl ei o ducea la şcoală în fiecare dimineaţă înainte să înceapă lucrul. Mama ei o suna o dată sau de două ori pe lună, dacă îşi aducea aminte. Seara, Hugues stătea la recepţie, unde se ducea adesea după ce îşi îndeplinea celelalte sarcini, şi supraveghea holul cu privirea, salutându-i discret pe clienţi. Ştia întotdeauna exact cine era cazat în hotel. Verifica zilnic registrele de rezervări, ştia cine era acolo, când venea şi când pleca. La recepţie domnea obişnuitul calm cu care erau întâmpinaţi oaspeţii la sosire. Doamna Van Damme, o bine cunoscută văduvă aristocrată, tocmai se întorsese de la plimbarea de seară cu pechinezul ei, iar Hugues o conduse încet la lift, vorbind cu ea între timp. Anul trecut se mutase într-unul dintre cele mai spaţioase apartamente ale hotelului şi îşi adusese acolo câteva din propriile piese de mobilier, precum şi unele opere de artă. Avea un fiu în Boston care o vizita rar, aşa că ţinea foarte mult la Hugues, iar Heloise devenise pentru ea nepoata de care nu avusese niciodată parte, deoarece avea doar nepoţei, dintre care unul era de aceeaşi vârstă cu Heloise. Vorbea adesea cu Heloise în franceză, pentru că fata mergea la Lycée Français, şi îi plăcea s-o însoţească în plimbările cu pechinezul. Mergeau încet, şi doamna Van Damme îi povestea despre  copilăria ei. Heloise o adora. — Unde e Heloise? îl întrebă doamna Van Damme, zâmbindu-i prietenos în timp ce liftierul îi aştepta, iar Hugues stătea de vorbă cu ea de câteva minute. Îşi făcea întotdeauna timp pentru oaspeţi, indiferent cât de ocupat era. — Îşi face temele la ea în cameră, cel puţin aşa sper. Şi dacă nu era aşa, amândoi ştiau că fetița probabil cutreiera prin hotel, vizitându-şi prietenii. Îi plăcea la nebunie să împingă căruciorul cameristelor şi să pună în camere loţiunile şi şampoanele, iar femeile îi dădeau întotdeauna ce rămânea. — Dacă o vezi, spune-i să vină la ceai la mine când termină, zise doamna Van Damme, cu un zâmbet. Heloise accepta adesea invitaţia şi mâncau împreună sendvişuri cu castraveciori sau salată de ouă şi ecleruri de la room-service. Aveau un bucătar-şef din Anglia, care lucrase la Claridge’s şi care se ocupa acum doar de ceaiul de la ora cinci după-amiaza, recunoscut ca fiind cel mai bun din oraş, chiar dacă maestrul bucătar era un francez pe care Hugues îl recrutase personal. Se implica în toate aspectele hotelului, fie ele „vizibile” sau ascunse de ochii clienţilor. Acest lucru făcea din hotelul Vendôme un loc într-adevăr deosebit. Tot personalul, în frunte cu Hugues, era pregătit să ofere servicii personalizate. — Vă mulţumesc foarte mult, doamnă Van Damme, spuse Hugues cu multă politeţe şi cu o faţă zâmbitoare, pe când venea liftul. După aceea, se întoarse în hol şi se gândi la fiica lui, sperând că îşi face temele, aşa cum afirmase el. Avea şi alte lucruri pe cap, deşi arăta aşa de relaxat că nimeni n-ar fi putut bănui ce agitaţie era în acel moment la subsol. Primiseră mai multe telefoane de la clienţi de când fuseseră nevoiţi să închidă apa acum o oră la majoritatea etajelor. Au explicat că se făceau nişte reparaţii de rutină, iar centralistele şi recepţionerii îi asigurau pe toţi cei care sunau că vor avea apă într-o oră. Dar adevărul era că se spărsese o ţeavă de la subsol, aşa că toţi inginerii şi instalatorii din hotel se străduiau să remedieze problema, iar cu câteva minute înainte fusese chemată şi o echipă de instalatori din oraş. Hugues părea calm când asigura zâmbind pe toată lumea că lucrurile vor reveni în curând la normal. Văzându-l, nu puteai să te îndoieşti că nu ar fi avut situaţia sub control. Îi spunea în treacăt fiecărui oaspete care sosea că apa e temporar oprită, adăugând că defecţiunea se va remedia în foarte scurt timp. De asemenea, îl întreba dacă nu avea nevoie de ceva de la room-service. Nu-i spunea, dar nu avea de gând să-i ia vreun ban pentru asta, căci era un fel de compensaţie pentru lipsa apei şi inconvenientele ce derivau din această defecţiune. Preferase să stea el însuşi în holul de la intrare, pentru ca nou-veniţii să aibă senzaţia că totul e în regulă. Tot ce spera era ca ţeava spartă să fie găsită şi reparată cât mai repede cu putinţă. Mai sperau cu toţii şi că departamentul de room-service nu va fi obligat să închidă; în bucătăria principală, apa se ridicase deja la înălţimea de 15 centimetri, aşa că tot personalul de care nu era neapărat nevoie fusese trimis să dea o mână de ajutor în subsol. În holul de la intrare nu se vedea niciun semn de inundaţie. Hugues intenţiona să se ducă la subsol să vadă care mai era situaţia. Din câte i se spusese, nivelul apei creştea acolo. Cu toate lucrările de renovare, era totuşi un hotel vechi. În timp ce Hugues le ura bun-venit unui aristocrat spaniol şi soţiei sale, tocmai sosiţi din Europa, în subsol situaţia se agrava. Oricine care vedea calmul şi eleganţa ce domneau în holul de la recepţie nu putea bănui dezastrul de la nivelul inferior. În subsol oamenii ţipau, nivelul apei se ridica şi ţâşnea în şuvoaie dintr-un perete, iar inginerii înaintau cu greu prin apă, uzi din cap până în picioare. Patru instalatori încercau să repare conducta şi toţi cei şase ingineri ai hotelului fuseseră mobilizaţi. Mike, inginerul-şef, era aproape de locul din care ţâşnea şuvoiul şi se chinuia să găsească spărtura. Avea în jurul taliei o centură cu unelte şi, pe când încerca să le folosească, o voce din spatele lui îi sugeră s-o întrebuinţeze pe cea mai mare. El se întoarse mirat la auzul acelei voci cunoscute care acoperea hărmălaia şi o văzu pe Heloise uitându-se la el cu interes. Era în apă până la genunchi, purtând un bikini roşu şi un fulgarin galben şi arătând înspre cea mai mare cheie fixă. — Cred c-ar trebui s-o foloseşti pe cea mare, zise ea calmă, stând foarte aproape de el, cu ochii ei verzi, mari, şi cu părul roşcat şi strălucitor împletit încă în codiţe. El observă că era în apă cu picioarele goale. — E-n regulă, admise inginerul, dar, te rog, du-te mai încolo. Nu vreau să te lovesc din greşeală. Ea încuviinţă cu un aer foarte serios şi apoi îi zâmbi. Avea pistrui şi îi căzuseră ambii dinţi de lapte din faţă. — Dacă va trebui, ştiu să înot, Mike, îl linişti ea. — Sper că n-o să fie nevoie, spuse el, scoţând din centură cea mai mare cheie, pe care avusese oricum de gând s-o folosească. Orice se petrecea în hotel, Heloise voia să fie întotdeauna de faţă. Îi plăcea în mod deosebit să-şi petreacă timpul cu inginerii. Îi arătă lui Mike unde se va duce şi se îndreptă ascultătoare spre un loc mai înalt, începând să discute cu bucătăresele care veniseră să vadă cu ce pot fi de folos. Apoi au sosit instalatorii din oraş şi au trecut cu greu prin apa înaltă pentru a se alătura celorlalţi. Veniseră în subsol şi mai mulţi hamali, ca să scoată navetele cu vinuri scumpe din pivniţe, iar personalul de la bucătărie le dădea o mână de ajutor. După o jumătate de oră de eforturi, inginerii şi instalatorii au reuşit să găsească locul din care curgea apa, au închis valvele, şi instalatorii au continuat să repare conducta. Atunci, Heloise s-a întors prin apă la Mike, l-a bătut pe umăr şi i-a spus că făcuse o treabă grozavă. El a râs, s-a uitat în jos la ea, a ridicat-o în braţe, a dus-o la bucătarii cu bonetele lor albe şi înalte pe cap, cu haine complet albe şi pantaloni cadrilaţi, care stăteau în uşa bucătăriei, şi a pus-o jos. — Dacă ţi se întâmplă ceva, domnişorică, mă omoară tatăl tău. Te rog să stai aici. Ştia că degeaba îi spunea ce să facă. Heloise nu rămânea mult timp în acelaşi loc. — N-am ce face aici, se plânse ea. La room-service toţi sunt ocupaţi. Nu trebuie să-i deranjez. Ştia că nu trebuie să le stea în drum la orele de vârf. Până atunci, la recepţie zbârnâiseră telefoanele. Oamenii care voiau să se îmbrace pentru cină descopereau că nu aveau apă să facă o baie sau un duş, ori, dacă sunau la room-service, li se spunea că sunt foarte aglomeraţi, aşa că trebuiau să amâne comenzile, însă hotelul le oferea gratis vin şi alte băuturi. Hugues ştia că o defecţiune ca aceasta putea să afecteze serios reputaţia hotelului, dacă nu se proceda cu tact şi inteligenţă, aşa că îi sună personal pe clienţii cei mai importanţi pentru a-şi cere scuze şi îi ceru şefului de la serviciul de aprovizionare să le mai trimită în camere încă o sticlă de şampanie Cristal, fiind, de asemenea, pregătit să aplice o reducere pentru fiecare cameră afectată în acea seară. Ştia că are să-l coste, dar l-ar fi costat, în timp, şi mai mult dacă nu o făcea. În orice hotel pot surveni probleme, dar modul în care erau rezolvate făcea diferenţa între un hotel de mâna a doua şi unul de lux ca Vendôme, care era ceea ce se numeşte un „palat” în Europa. Până acum, niciunul dintre clienţi nu se înfuriase pe cei din personal, oamenii erau doar puţin iritaţi, dar şi mulţumiţi de vinul şi şampania din partea casei. Trebuiau să procedeze cât de bine puteau în această seară, iar în zilele următoare vor trebui să facă eforturi şi mai mari să înlocuiască ţeava spartă. În momentul de faţă, tot ce le trebuia era suficientă apă în hotel, pentru ca lucrurile să revină la normal. După trei sferturi de oră, Hugues reuşi să părăsească recepţia şi să coboare la subsol ca să vadă ce se întâmpla acolo. Se puseseră deja în funcţiune pompele pentru a se evacua apa, iar proprietarul a fost întâmpinat cu urale. Instalatorii fuseseră în stare să facă ce trebuia ca să izoleze conducta şi să dea drumul din nou la apă. Personalul de la room-service se dădea peste cap să trimită clienţilor sticle de vin şi şampanie. Heloise dansa prin apă în fulgarin şi bikini, zâmbind fericită cu gura deschisă, în care se vedea că îi lipseau doi dinţi din faţă, şi bătând din palme. În clipa când şi-a văzut tatăl, croindu-şi drum prin apă spre el, acesta a privit-o cu tristeţe. Nu era încântat s-o vadă aici, dar nici surprins, iar bucătarii cu care stătuse ea de vorbă au pufnit toţi în râs. Heloise era mereu acolo unde se întâmpla ceva, exact ca tatăl ei. Făcea parte din hotel la fel de mult ca Hugues. — Ce faci acolo? o întrebă tatăl ei, vrând să pară sever, dar fără prea mult succes. Arăta aşa drăguţ că îi era greu să fie supărat pe ea, ceea ce se întâmpla de altfel foarte rar, deşi se mândrea că e sever cu ea. Dar nu reuşea aproape niciodată. Doar privind-o, i se înmuia inima, iar dinţii din faţă, care îi căzuseră, o făceau de-a dreptul irezistibilă şi lui îi venea să râdă văzând-o în costumul ei de baie roşu şi cu fulgarinul galben pe ea. Se îmbrăcase potrivit împrejurărilor. Întrucât mama ei o părăsise, el era acela care o pregătea dimineaţa pentru şcoală. — Am coborât să văd cum pot să fiu de ajutor, spuse ea, cu mult simţ practic. Mike a făcut o treabă excelentă. Mie nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Ridică din umeri în timp ce tatăl ei râdea. Toţi spuneau că fata lui are un aer european. — Asta-i foarte bine, îi zise el lui Heloise, făcând eforturi să nu râdă din nou. Dacă ai fi tu inginer-şef, am da de belea. Zicând acestea, o duse înapoi în bucătărie, apoi reveni ca să-şi felicite instalatorii şi inginerii pentru ceea ce făcuseră. Era întotdeauna abil în relaţiile cu personalul, aşa că membrilor acestuia le plăcea să lucreze cu el, deşi era dur câteodată. Aştepta multe de la ei, ca şi de la sine însuşi, şi toţi erau de acord că îşi comanda bine nava. Asta se întâmpla datorită pregătirii sale profesionale: ştia să-i mulţumească pe clienţii hotelului, cărora le oferea servicii excelente cât timp stăteau la Vendôme, hotel pe care îl conducea în aşa fel încât totul să fie perfect. Când se întoarse în bucătărie, Heloise mânca un fursec şi discuta în franceză cu şeful raionului de patiserie. El îi făcea întotdeauna macarons[2] franţuzeşti, pe care şi le lua în pacheţelul pentru şcoală. — Dar temele, domnişoară? Ce-i cu ele? o întrebă tatăl ei pe un ton serios, iar Heloise făcu ochii mari şi scutură din cap. — N-am niciuna, tăticule. — Oare să te cred? Se uită îngrijorat în ochii ei mari şi verzi. — Le-am făcut pe toate înainte să vin aici. Îl minţea, o cunoştea foarte bine. Prefera să se învârtă prin hotel decât să stea singură în camera ei şi să-şi facă temele pentru şcoală. — Te-am văzut la mine în birou făcând ghirlande din hârtie după ce ai venit de la şcoală. Ar fi bine să mai verifici. — Ei bine, poate mai am un pic de făcut la matematică, recunoscu ea uşor ruşinată pe când el o lua de mână şi o conducea la liftul de serviciu. Îşi scosese saboţii roşii când intrase în apă şi acum şi-i puse în picioare ca să urce la etaj. Imediat ce au ajuns în apartament, Hugues îşi schimbă costumul şi pantofii. Pantofii şi manşetele pantalonilor îi erau îmbibate cu apă după vizita scurtă pe care o făcuse la subsol. Era un bărbat înalt, zvelt, cu părul aproape negru şi aceeaşi ochi verzi ca ai lui Heloise. Mama ei era o blondă de aceeaşi înălţime, cu ochi albaştri. Străbunica după care fusese botezată Heloise avusese părul roşcat, la fel ca fetiţa lui Hugues. Tatăl ei o înfăşură într-un prosop şi îi spuse să-şi schimbe hainele, iar după câteva minute, ea apăru din nou, în jeanşi, într-un pulover roz şi cu pantofi de balet tot roz. Lua lecţii de balet de două ori pe săptămână. Hugues dorea ca ea să ducă o viaţă de copil normal, dar era conştient că nu se întâmpla aşa. Fără mamă, copilăria ei era deja neobişnuită, aşa că întreaga ei lume era hotelul. Îi plăcea tot ce se petrecea acolo. Aruncându-i o privire tristă tatălui ei, Heloise, odată îmbrăcată, se aşeză la biroul din living şi îşi scoase manualul şi caietul de matematică. — Ai grijă să-ţi faci toată tema. Şi sună-mă când ai terminat. O să vin aici să iau cina cu tine, dar mai întâi trebuie să mă asigur că nu mai sunt probleme. — Bine, tăticule, spuse ea încet, în timp ce el pleca din apartament să se ducă la recepţie şi să vadă care era situaţia. Heloise se uită visătoare timp de câteva minute la manualul de matematică, iar apoi se duse pe vârfuri la uşă. O întredeschise şi se uită pe coridor. Avea trecere liberă. Tata trebuia să fi ajuns în holul de la intrare. Şi, cu un zâmbet de spiriduş care o făcea să arate ca o mică vrăjitoare cu pistruii şi părul ei roşu, Heloise ieşi pe furiş din apartament şi coborî pe scara de serviciu în jeanşi şi pantofi de balet roz. Ştia unde sunt cameristele ei preferate din tura de noapte. Şi, după cinci minute, le şi ajuta să împingă căruciorul cu creme, loţiuni şi şampoane, pentru a se ocupa de camerele clienţilor. Lui Heloise îi plăcea această operaţiune, când puneau pentru fiecare oaspete cutii mici cu bomboane de ciocolată de la La Maison du Chocolat. Bomboanele erau delicioase, iar Ernesta şi Maria îi dădeau întotdeauna o cutie, pe care o mânca zâmbind, după ce le mulţumea fetelor. — Avem o groază de treabă azi în subsol, le informă ea în spaniolă, pe un ton serios. O învăţaseră această limbă încă de când începuse să vorbească. Ştia bine atât franceza, cât şi spaniola înainte să împlinească cinci ani, pe lângă engleză. Hugues ţinea mult ca fiica lui să vorbească mai multe limbi. Şi el ştia italiana şi germana, întrucât era elveţian. — Aşa am auzit şi eu, îi spuse Ernesta, portoricana mămoasă, şi o îmbrăţişă. Lui Heloise îi plăcea să stea cu ea şi o luă de mână. Cred c-ai fost tare ocupată în după-amiaza asta, adăugă Ernesta cu o anumită sclipire în ochi, iar Maria, cealaltă cameristă din tura de noapte, o femeie tânără şi frumuşică, pufni în râs. Avea copii de aceeaşi vârstă cu Heloise, care o însoţeau cu plăcere când făcea camerele. Heloise îşi dorea mult compania femeilor şi se simţea singură în apartamentul cel mare. — Apa îmi ajungea până aici, spuse Heloise, punându-şi o mână deasupra genunchiului. Dar acum totul e-n regulă acolo. Ambele femei ştiau că se vor face reparaţii generale în următoarele zile. Auziseră de la ingineri. — Dar temele? o întrebă Ernesta după aceea, însă Heloise îi evită privirea, jucându-se cu şampoanele. Schimbaseră recent marca, acum era una de lux, iar fetiţei îi plăcea la nebunie cum miroseau. Ţi le-ai făcut? — Bineînţeles, îi răspunse Heloise, cu un zâmbet poznaş, în timp ce împingeau împreună căruciorul spre altă cameră, iar fetiţa îi dădea încă două şampoane. Se ţinu după ele până simţi că sosise timpul să plece. Le sărută pe amândouă şi le spuse noapte bună, apoi o luă la fugă pe scara de serviciu, exact la timp ca să se aşeze din nou la birou. Tocmai terminase ultima problemă de matematică atunci când s-a întors tatăl ei să ia cina cu ea. O comandase de la room-service, dar mai târziu ca de obicei. Ea trebuia să-şi adapteze programul după al lui, însă cina luată împreună era un ritual foarte important pentru amândoi. — Îmi pare rău că am întârziat, spuse Hugues când intră pe uşă. E multă agitaţie în seara asta la subsol, dar cel puţin toată lumea are din nou apă. Se ruga să nu se mai descopere vreo scurgere, dar treaba mergea acum, cu condiţia să facă repede reparaţiile necesare. — Ce avem la cină? întrebă Heloise, închizând manualul de matematică. — Pui, piure, sparanghel şi îngheţată, la desert. Îţi convine? o întrebă tatăl ei, privind-o cu afecţiune. — De minune, îi răspunse fetiţa cu un zâmbet şi îi înconjură gâtul cu braţele. Ea era singura femeie din viaţa lui de trei ani încoace, după ce îl părăsise Miriam. Cât timp o ţinea în braţe şi o drăgălea, sosi cina. Bucătarul-şef mai pusese şi nişte melci pentru Heloise, căci ştia că fetiţa se dădea în vânt după ei, şi profiterol la desert. Nu prea era o cină pentru un copil de vârsta ei, dar acestea erau beneficiile traiului într-un hotel. Hugues apela pentru ea la bonele din hotel şi amândoi aveau la dispoziţie toate serviciile oferite şi clienţilor, inclusiv mâncare gourmet. S-au aşezat la masa din sufrageria apartamentului şi au vorbit despre hotel, ca de obicei. Heloise l-a întrebat ce oaspeţi de marcă au mai venit şi dacă starurile de cinema urmau să sosească în curând, iar el i-a spus pe scurt ce făcuse în acea zi, în timp ce ea îl privea admirativ. Lui îi plăcea s-o înveţe de toate despre hotel. Astfel, având-o pe scumpa lui Heloise şi hotelul de care să se ocupe, Hugues nu mai simţea nevoia de nimic altceva în viaţă; şi nici Heloise. Amândoi trăiau într-o lume ferită de griji, care li se potrivea de minune. Ea îşi pierduse mama, şi el, soţia, dar erau împreună, ceea ce părea să fie acum mai mult decât suficient. Când se gândea la viitor, lui Hugues îi plăcea să creadă că, după ce va mai creşte fiica sa, vor conduce hotelul împreună. Până atunci, se mulţumeau să-şi ducă viaţa în hotelul pe care îl visase el.     [1] Vânători (fr.)   [2] Pricomigdale umplute, de obicei, cu cremă de ciocolată (n.tr.)